4. Metode de calcul energetice Åi aproximative în rezistenÅ£a ...
4. Metode de calcul energetice Åi aproximative în rezistenÅ£a ...
4. Metode de calcul energetice Åi aproximative în rezistenÅ£a ...
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
3.<br />
METODE DE CALCUL ENERGETICE ŞI<br />
APROXIMATIVE<br />
ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR<br />
3.1. Generalităţi<br />
Scopul primordial al activităţilor inginereşti este realizarea <strong>de</strong><br />
maşini, aparate, instalaţii etc. În istoria ingineriei sunt consemnate<br />
numeroase situaţii în care s-au creat maşini noi fără să existe o bază<br />
teoretică sau formule <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>. Exemplul cel mai cunoscut este<br />
motorul cu ar<strong>de</strong>re internă, pentru care nici în prezent nu sunt<br />
elucidate toate aspectele teoretice şi <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> (fenomenele implicate<br />
sunt foarte diferite şi complexe: procese chimice <strong>de</strong> ar<strong>de</strong>re,<br />
transmisia căldurii, dinamica gazelor, solicitările mecanice, ungerea,<br />
zgomotul, uzura etc), dovadă fiind faptul că an <strong>de</strong> an apar<br />
perfecţionări care duc la reducerea consumului <strong>de</strong> combustibil sau la<br />
creşterea performanţelor motoarelor.<br />
Pe măsură ce s-au <strong>de</strong>zvoltat matematica, fizica, metalurgia,<br />
mecanica etc a fost posibilă elaborarea <strong>de</strong> teorii şi relaţii <strong>de</strong> <strong>calcul</strong><br />
pentru unele probleme inginereşti, din ce în ce mai complexe. Dar<br />
inginerii au înţeles că unele fenomene şi procese sunt atât <strong>de</strong><br />
complicate încât nu este posibilă abordarea lor teoretică, iar<br />
elaborarea unor meto<strong>de</strong> şi relaţii <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> exacte, uneori, este<br />
imposibilă. Pentru a ieşi din impas s-au impus în practică teorii,<br />
meto<strong>de</strong> şi relaţii <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> <strong>aproximative</strong>, cu utilizări mai restrânse sau<br />
mai generale, bine precizate. O teorie sau o formulă <strong>de</strong> <strong>calcul</strong><br />
aproximativă poate fi foarte utilă inginerilor, dacă este folosită cu<br />
discernământ. De fapt, orice activitate inginerească se <strong>de</strong>sfăşoară în<br />
condiţiile unei precizii date, <strong>de</strong> obicei, abateri sau erori <strong>de</strong> 5...30 %<br />
fiind acceptabile pentru activităţile curente.<br />
Dezvoltarea <strong>calcul</strong>atoarelor numerice foarte performante a dus,<br />
în ultimele <strong>de</strong>cenii, la elaborarea şi perfecţionarea unor meto<strong>de</strong><br />
77
numerice <strong>energetice</strong> şi <strong>aproximative</strong> <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>, care s-au impus în<br />
toate domeniile inginereşti prin realizări spectaculoase ca, <strong>de</strong><br />
exemplu, cucerirea spaţiului cosmic. Acest proces <strong>de</strong> ansamblu se<br />
regăseşte şi în rezistenţa materialelor. De fapt, <strong>calcul</strong>ele <strong>de</strong> rezistenţă<br />
sunt în esenţă <strong>aproximative</strong>, dintr-o multitudine <strong>de</strong> consi<strong>de</strong>rente,<br />
metoda <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> fiind doar o verigă a unui proces complex creativ.<br />
În rezistenţa materialelor se folosesc, chiar <strong>de</strong> la naşterea ei ca ştiinţă,<br />
meto<strong>de</strong> <strong>energetice</strong> şi <strong>aproximative</strong> <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>, dintre care, cele mai<br />
importante, se prezintă în acest capitol. Trebuie făcută precizarea că,<br />
pe <strong>de</strong> o parte, unele meto<strong>de</strong>le <strong>energetice</strong> pot fi <strong>aproximative</strong>, iar pe<br />
<strong>de</strong> altă parte, că unele meto<strong>de</strong> <strong>aproximative</strong> nu sunt <strong>energetice</strong> (sau<br />
nu sunt formulate în termeni energetici). Aceste meto<strong>de</strong> au<br />
numeroase variante, ele constituind o „familie consistentă” şi un<br />
domeniu distinct al ingineriei. <strong>Meto<strong>de</strong></strong>le numerice – <strong>aproximative</strong> –<br />
<strong>de</strong> <strong>calcul</strong> au avantajul că sunt mult mai generale <strong>de</strong>cât cele analitice<br />
şi se pretează foarte bine pentru a fi implementate pe <strong>calcul</strong>atoare.<br />
Observaţie: Este relativ dificil să se facă o distincţie categorică între meto<strong>de</strong><br />
analitice şi numerice <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>. Frecvent, cu relaţii analitice se elaborează programe<br />
<strong>de</strong> <strong>calcul</strong> numeric, sau un algoritm numeric, când se foloseşte pentru un program<br />
<strong>de</strong> <strong>calcul</strong>ator, trebuie să aibă o formă „analitică”, necesară procesului <strong>de</strong><br />
programare, ca programul să fie cât mai general şi cât mai uşor <strong>de</strong> elaborat.<br />
Metodă energetică <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> se numeşte, generic, cea care<br />
presupune utilizarea, sub o formă oarecare, concepte, legi sau<br />
formule <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> privind diversele forme ale energiei mecanice:<br />
cinetică, potenţială, <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie, totală, complementară etc.<br />
Practica inginerească a dovedit că aceste meto<strong>de</strong> sunt simple,<br />
generale şi eficiente pentru numeroase clase <strong>de</strong> probleme <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>.<br />
Explicaţia constă în faptul că energia este, ca şi materia, o „entitate”<br />
fundamentală a universului, omniprezentă, în toate procesele din<br />
natură fiind implicate aspecte <strong>energetice</strong>, guvernate <strong>de</strong> legi generale<br />
şi relativ simple. Cele mai importante teoreme generale privind<br />
procesele <strong>energetice</strong> în sistemele <strong>de</strong>formabile sunt: a reciprocităţii<br />
lucrului mecanic, a reciprocităţii <strong>de</strong>plasărilor şi a reciprocităţii<br />
forţelor.<br />
Principiul meto<strong>de</strong>lor variaţionale <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> constă în faptul că<br />
soluţia problemei se caută sub forma analitică (<strong>de</strong> regulă), a unei<br />
funcţii oarecare<br />
78
v = f (a 1 , a 2 , a 3 , ..., x, y, z), (3.1)<br />
în care: v este funcţia căutată (<strong>de</strong> exemplu, relaţia dintre <strong>de</strong>plasări sau<br />
tensiuni şi variabilele in<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nte x, y, z);<br />
- a 1 , a 2 , a 3 , ... parametri arbitrari, care se aleg - se variază - astfel<br />
încât funcţia v să se apropie (adică să aproximeze) cât mai “exact”<br />
soluţia exactă (necunoscută) a problemei.<br />
Se va prezenta numai problema variaţională unidimensională,<br />
aplicată la <strong>calcul</strong>ul barelor, adică se consi<strong>de</strong>ră că v <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> numai <strong>de</strong><br />
x (variabila <strong>de</strong>finită în lungul axei barei). Acest fapt simplifică<br />
explicaţiile, dar nu diminuează generalitatea meto<strong>de</strong>lor prezentate.<br />
Probleme în două dimensiuni (adică v = v (x,y)) sunt cele plane şi ale<br />
plăcilor subţiri.<br />
Există o multitudine <strong>de</strong> meto<strong>de</strong> variaţionale, diferenţiate <strong>de</strong><br />
modul în care se aleg parametrii a 1 , a 2 , a 3 , …, în funcţie <strong>de</strong> specificul<br />
problemei care se rezolvă.<br />
Cea mai importantă, cea mai veche şi cea mai utilizată metodă<br />
variaţională este cea energetică (a lui Ritz) în care parametrii a 1 , a 2 ,<br />
a 3 , ..., se <strong>de</strong>termină din condiţia ca “energia potenţială totală” a<br />
sistemului să fie minimă. Ea este relativ sigură (este o metodă<br />
aproximativă) în ceea ce priveşte precizia rezultatului obţinut.<br />
Metoda implică stabilirea expresiei energiei potenţiale totale a<br />
sistemului, ceea ce nu este tot<strong>de</strong>auna uşor. Celelalte meto<strong>de</strong><br />
<strong>aproximative</strong> (metoda Galerkin, metoda reziduului pon<strong>de</strong>rat, metoda<br />
abaterii pătratice minime, metoda elementelor finite, metoda<br />
diferenţelor finite etc) sunt, <strong>de</strong> fapt, meto<strong>de</strong> <strong>de</strong> integrare (variaţionale<br />
sau <strong>de</strong> analiză infinitezimală) aproximativă a ecuaţiilor diferenţiale.<br />
3.2. Teorema energiei potenţiale totale minime<br />
Pentru un sistem (corp, structură) elastic în echilibru principiul<br />
<strong>de</strong>plasărilor virtuale se formulează astfel: condiţia necesară şi<br />
suficientă pentru ca un sistem elastic să fie în echilibru este ca lucrul<br />
mecanic al forţelor exterioare, P i , (sarcinilor) pe <strong>de</strong>plasările virtuale<br />
(mici), δs i , compatibile cu legăturile, să fie egal cu variaţia energiei<br />
interne, δW, (<strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie), pentru aceleaşi <strong>de</strong>plasări.<br />
Se presupune că pentru sistemul elastic consi<strong>de</strong>rat există o<br />
funcţie, U, a cărei variaţie, δU, pentru <strong>de</strong>plasările virtuale, δs i , este<br />
egală şi opusă ca semn cu lucrul mecanic, pe aceleaşi <strong>de</strong>plasări, al<br />
79
forţelor exterioare, P i , care îşi păstrează valoarea constantă. Funcţia<br />
U se numeşte potenţialul forţelor exterioare. Se poate scrie<br />
U <br />
n<br />
<br />
i1<br />
P<br />
i <br />
s .<br />
i<br />
(3.2)<br />
Se presupune că variaţia lucrului mecanic al forţelor exterioare<br />
se transformă complet în energie <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie a sistemului, adică<br />
cele două valori sunt egale. Aceeaşi valoare o are şi lucrul mecanic<br />
efectuat <strong>de</strong> sistemul elastic după încetarea acţiunii sarcinilor. Un<br />
astfel <strong>de</strong> proces <strong>de</strong> <strong>de</strong>formare se numeşte reversibil şi pentru el<br />
δW + δU = 0 sau δ (W + U) = 0. (3.3)<br />
În concluzie, pentru un proces <strong>de</strong> <strong>de</strong>formare reversibil, variaţia<br />
energiei <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie în urma încărcării şi <strong>de</strong>scărcării complete a<br />
sistemului este egală cu zero. Prin urmare, pentru procesele<br />
reversibile, valoarea energiei <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie nu <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> modul în<br />
care sunt aplicate sarcinile asupra sistemului, ci numai <strong>de</strong> valoarea<br />
lor finală.<br />
În relaţia (3.3) suma energiei <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie W şi a lucrului<br />
mecanic al sarcinilor U se numeşte energia potenţială totală a<br />
sistemului şi se notează Π = W + U, iar condiţia (3.3) <strong>de</strong>vine<br />
δ Π = 0. (3.4)<br />
Consecinţa relaţiei (3.4) este că dacă, pentru un sistem elastic<br />
reversibil aflat în echilibru, variaţia funcţiei Π în cazul unei<br />
modificări foarte mici a poziţiei şi / sau formei acestuia este egală cu<br />
zero, înseamnă că funcţia Π are una din valorile extreme. Dacă Π are<br />
valoare maximă, poziţia <strong>de</strong> echilibru este instabilă. Dacă Π are<br />
valoare minimă, poziţia <strong>de</strong> echilibru este stabilă, aceasta fiind<br />
teorema energiei potenţiale totale minime.<br />
Criteriul echilibrului stabil al sistemelor elastice reversibile al<br />
valorii minime a energiei potenţiale totale, este foarte general şi<br />
permite rezolvarea unor vaste categorii <strong>de</strong> probleme ale rezistenţei<br />
materialelor. Aceasta nu însemnă că soluţiile obţinute cu meto<strong>de</strong><br />
<strong>energetice</strong> sunt tot<strong>de</strong>auna mai simple <strong>de</strong>cât cele obişnuite. În<br />
numeroase cazuri, meto<strong>de</strong>le curente <strong>de</strong> rezolvare, bazate pe condiţiile<br />
<strong>de</strong> echilibru static, duc mai repe<strong>de</strong> la rezultat <strong>de</strong>cât o metodă<br />
variaţională energetică. Totuşi, pentru probleme mai complicate ale<br />
mecanicii solidului <strong>de</strong>formabil (şi ale rezistenţei materialelor),<br />
80
meto<strong>de</strong>le <strong>energetice</strong> nu numai că sunt mai avantajoase, dar pot fi<br />
chiar <strong>de</strong> neînlocuit.<br />
<strong>Meto<strong>de</strong></strong>le <strong>energetice</strong> au avantaje notabile prin aceea că permit<br />
elaborarea unor algoritmi şi metodologii <strong>aproximative</strong>, relativ simple<br />
şi generale, pentru numeroase categorii <strong>de</strong> probleme inginereşti.<br />
3.3. Metoda Ritz<br />
În esenţă, metoda Ritz constă în <strong>de</strong>terminarea valorii extreme a<br />
unei funcţionale. Fie integrala <strong>de</strong>finită<br />
b<br />
<br />
( x,v,v', v") dx.<br />
(3.5)<br />
a<br />
Se cere să se găsească o funcţie v = v(x) care să satisfacă<br />
condiţiile la limită, iar funcţionala Φ să aibă o valoare extremă. În<br />
acest scop se alege funcţia necunoscută v(x) <strong>de</strong> forma (relaţia (3.1))<br />
v = v (a 1 , a 2 , a 3 , ..., a n , x). (3.6)<br />
Această funcţie trebuie să satisfacă condiţiile la limită date,<br />
pentru orice valori ale parametrilor arbitrari a 1 , a 2 , a 3 , ..., a n şi să fie<br />
cât mai apropiată <strong>de</strong> funcţia reală v(x), <strong>de</strong>ocamdată necunoscută, însă<br />
anticipată, într-o oarecare măsură, pe baza informaţiilor privind<br />
esenţa fizică a problemei.<br />
Înlocuind valoarea funcţiei v(x) alese sub forma (3.6) şi a<br />
<strong>de</strong>rivatelor sale în (3.5), se obţine<br />
b<br />
<br />
( a , a , a ,..., a , x) dx<br />
(3.7)<br />
a<br />
1 2 3 n<br />
,<br />
care, după integrarea în raport cu x, <strong>de</strong>vine<br />
Φ = Φ (a 1 , a 2 , a 3 , ..., a n ). (3.8)<br />
Valorile constantelor a 1 , a 2 , a 3 , ..., a n se aleg astfel ca funcţia Φ să<br />
aibă o valoare extremă. În acest scop trebuie ca<br />
<br />
0;<br />
0;<br />
0;.....<br />
0.<br />
(3.10)<br />
a1<br />
a<br />
2<br />
a<br />
3<br />
a<br />
n<br />
Se obţin astfel n ecuaţii, din care necunoscutele a 1 , a 2 , a 3 , ..., a n ,<br />
pot fi <strong>de</strong>terminate. Funcţia aleasă, v, (3.6), va da funcţionalei Φ, cu o<br />
oarecare aproximaţie, o valoare extremă. Gradul <strong>de</strong> aproximare este<br />
<strong>de</strong>terminat, în acest caz, <strong>de</strong> numărul <strong>de</strong> parametri a n aleşi şi <strong>de</strong> forma<br />
aleasă pentru funcţia v(x).<br />
81
Exemplu.<br />
Să se <strong>de</strong>termine săgeata şi tensiunea maximă pentru bara din<br />
figura 3.1, încastrată la un capăt şi liberă la celălalt, încărcată cu o<br />
sarcină uniform distribuită.<br />
Observaţie: Bara este raportată la<br />
sistemul uzual <strong>de</strong> coordonate oxyz, cu<br />
axa ox în lungul barei şi cu axa oz în<br />
jos. Ar trebui, conform uzanţei, ca<br />
<strong>de</strong>plasarea după direcţia oz să fie notată<br />
cu w. Dar pentru a nu se face confuzii<br />
cu energia <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie, notată cu W,<br />
Figura 3.1<br />
se va utiliza notaţia v pentru <strong>de</strong>plasarea<br />
după oz.<br />
Pentru orice bară încărcată cu sarcina uniform distribuită q,<br />
energia potenţială totală are expresia<br />
1<br />
2 <br />
W U <br />
<br />
EI<br />
y<br />
v" qv<br />
<br />
<br />
dx. (3.11)<br />
2<br />
<br />
<br />
Funcţia v trebuie astfel aleasă încât expresia (3.11) să aibă o<br />
valoare extremă. Se ştie din capitolele anterioare că funcţia v este, <strong>de</strong><br />
fapt, <strong>de</strong> gradul patru (v. cap. 4). Aşa cum s-a precizat, aici se va<br />
utiliza metoda aproximativă Ritz. Prin urmare, se va alege, pentru o<br />
primă aproximaţie, funcţia<br />
v = a (1 – cos πx / 2l). (3.12)<br />
Pentru orice valoare a parametrului a, această funcţie satisface<br />
condiţiile geometrice la limită şi anume:pentru x = 0→v =0 şi v’ = 0.<br />
Înlocuind în (3.11) funcţia (3.12) se obţine<br />
1 2 2 x<br />
EI<br />
y a cos<br />
dx qa<br />
2 2 2<br />
0<br />
în care cele două integrale au valorile<br />
<br />
4<br />
<br />
<br />
0<br />
dx ; cos<br />
dx <br />
2<br />
2 2<br />
<br />
<br />
x<br />
<br />
1<br />
cos<br />
dx<br />
,<br />
2<br />
<br />
2 x<br />
x<br />
2<br />
cos .<br />
0 0<br />
Prin urmare, expresia energiei potenţiale totale este<br />
1 2 2 <br />
EI<br />
y<br />
a qa1<br />
.<br />
2 2<br />
2 <br />
Funcţia Π trebuie să aibă o valoare minimă, <strong>de</strong>ci<br />
4<br />
<br />
<br />
82
2 <br />
EI<br />
y<br />
a<br />
q1<br />
0,<br />
a<br />
2<br />
2 <br />
din care rezultă<br />
4<br />
q 32 2 <br />
a . 1 .<br />
4 <br />
EI<br />
y<br />
<br />
Ecuaţia axei barei <strong>de</strong>formate este<br />
4<br />
32 2 q<br />
x<br />
<br />
v<br />
1 1 cos .<br />
4 <br />
EI<br />
y 2<br />
<br />
Valoarea săgeţii maxime este:<br />
- <strong>calcul</strong>ată prin integrarea ecuaţiei obişnuite a axei barei<br />
v max = 0.125 ql 4 /EI y ;<br />
- <strong>calcul</strong>ată prin metoda Ritz v max = 0.11937 ql 4 /EI y .<br />
Comparând cele două valori se constată o eroare <strong>de</strong> <strong>4.</strong>5 % a<br />
meto<strong>de</strong>i Ritz faţă <strong>de</strong> soluţia „exactă”.<br />
Observaţie: De fapt şi soluţia exactă are un anumit grad <strong>de</strong> aproximare,<br />
<strong>de</strong>oarece ecuaţia diferenţială v” = - M iy /EI y s-a obţinut în ipoteza că v’ 2 este<br />
neglijabil comparativ cu 1 (v. cap. 4).<br />
Este util să se compare şi valorile tensiunilor maxime:<br />
- pentru soluţia obişnuită ζ max = 0.5 ql 2 /W y ;<br />
- pentru soluţia Ritz<br />
2<br />
M EI v" EI<br />
iy<br />
y<br />
y x<br />
a cos ,<br />
W W W 2<br />
2<br />
y<br />
pentru<br />
y<br />
x 0,<br />
<br />
4<br />
max<br />
y<br />
0.29454<br />
q<br />
2<br />
/ W .<br />
Comparând cele două valori eroarea este <strong>de</strong> 41%.<br />
Generalizând rezultatele obţinute, se constată că metoda Ritz dă,<br />
în general, o aproximare bună pentru funcţie şi una mai puţin bună<br />
pentru <strong>de</strong>rivatele ei (ζ este proporţional cu v”), <strong>de</strong>oarece, <strong>de</strong> regulă,<br />
se caută ca funcţia aleasă să reprezinte cât mai bine curba reală nu şi<br />
<strong>de</strong>rivatele ei. Dacă se fac noi aproximaţii, se pot obţine soluţii mai<br />
precise, atât pentru funcţie cât şi pentru <strong>de</strong>rivatele ei. De exemplu,<br />
pentru exemplul consi<strong>de</strong>rat, se poate alege funcţia v sub forma unei<br />
serii, în care expresia (3.12) să fie primul termen.<br />
y<br />
83
3.<strong>4.</strong> <strong>Meto<strong>de</strong></strong> pentru rezolvarea aproximativă a ecuaţiilor<br />
diferenţiale. Metoda Galerkin<br />
În unele cazuri este mai avantajos să nu se <strong>de</strong>termine expresia<br />
energiei potenţiale totale, Π, a sistemului, ca la metoda Ritz, ci să se<br />
rezolve aproximativ ecuaţia diferenţială obţinută prin meto<strong>de</strong>le<br />
obişnuite (frecvent, este vorba <strong>de</strong> ecuaţii <strong>de</strong> echilibru).<br />
Se presupune că soluţia problemei inginereşti care trebuie<br />
rezolvată este cea a ecuaţiei diferenţiale<br />
L(x, v, v’, v”, . . . ) = 0, (3.13)<br />
care se consi<strong>de</strong>ră <strong>de</strong> forma (3.6). Aceasta trebuie să satisfacă toate<br />
condiţiile la limită ale problemei (sau, cel puţin, cele mai importante<br />
dintre ele), pentru orice valori ale parametrilor a 1 , a 2 , a 3 , ..., a n .<br />
De regulă, pentru sistemele elastice, condiţiile la limită sunt <strong>de</strong><br />
două tipuri:<br />
- geometrice, care se impun <strong>de</strong>plasărilor (unghiuri şi <strong>de</strong>plasări<br />
liniare);<br />
- <strong>de</strong> solicitare, care privesc forţele şi momentele <strong>de</strong> la capetele<br />
barelor sau <strong>de</strong> pe conturul plăcilor.<br />
Observaţie: Pentru metoda Ritz, <strong>de</strong> regulă, nu este necesară satisfacerea<br />
tuturor condiţiilor la limită, fiind suficientă doar în<strong>de</strong>plinirea condiţiilor<br />
geometrice. De exemplu, funcţia (3.12) <strong>de</strong> la exemplul anterior, satisface toate<br />
condiţiile geometrice, dar numai una din cele <strong>de</strong> solicitare şi anume, pentru x = l,<br />
M iy = 0, adică v” = 0. Cea <strong>de</strong> a doua condiţie - pentru x = l, T Z = 0, adică v”’ = 0,<br />
nu este în<strong>de</strong>plinită. Cu toate acestea, metoda Ritz a dus la rezultate satisfăcătoare<br />
pentru exemplul consi<strong>de</strong>rat.<br />
Pentru majoritatea meto<strong>de</strong>lor <strong>aproximative</strong> <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> se impune,<br />
însă, în<strong>de</strong>plinirea tuturor condiţiilor la limită, atât geometrice cât şi<br />
<strong>de</strong> solicitare, ceea ce este <strong>de</strong> multe ori dificil <strong>de</strong> realizat, dar practic<br />
posibil.<br />
Alegerea formei soluţiei (3.6) trebuie să aibă în ve<strong>de</strong>re aspectul<br />
soluţiei probabile, pe baza informaţiilor privind problema care se<br />
rezolvă. Funcţia v trebuie să fie cât mai apropiată <strong>de</strong> soluţia reală, sau<br />
să permită o apropiere cât mai mare <strong>de</strong> soluţia reală, adică să ducă la<br />
o cât mai bună aproximare a soluţiei reale, necunoscute, pentru<br />
variaţia corespunzătoare a parametrilor a 1 , a 2 , a 3 , ... „Arta” alegerii<br />
unor asemenea funcţii <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> fantezia şi experienţa celui care<br />
face <strong>calcul</strong>ele.<br />
84
Forma cea mai simplă şi cea mai utilizată pentru funcţia v este<br />
cea a unei serii<br />
v = a 1 . θ 1 (x) + a 2 . θ 2 (x) + a 3 . θ 3 (x) + ... (3.14)<br />
în care θ 1 (x), θ 2 (x), θ 3 (x) ..... sunt funcţii oarecare <strong>de</strong> x, <strong>de</strong>numite<br />
funcţii <strong>de</strong> pon<strong>de</strong>re.<br />
După ce a fost aleasă funcţia v se <strong>de</strong>termină valorile parametrilor<br />
a 1 , a 2 , a 3 , ... astfel încât v, (3.14) să aproximeze cât mai bine soluţia<br />
ecuaţiei (3.13).<br />
Dacă se înlocuieşte funcţia (3.14) în ecuaţia (3.13), acesta nu va<br />
fi egală cu zero, <strong>de</strong>oarece funcţia v nu este soluţia exactă a ecuaţiei,<br />
adică<br />
L(x, a 1 , a 2 , a 3 , ...) = f(x) ≠ 0,<br />
în care f(x) este funcţia eroare, sau funcţia reziduu, care va fi mai<br />
mult sau mai puţin diferită <strong>de</strong> zero, în măsura în care expresia v a<br />
fost bine (sau mai puţin bine) aleasă. Dacă soluţia v este exactă,<br />
atunci f(x) va fi zero, pentru orice valoare a variabilei x. Deci funcţia<br />
f(x) este, într-o anumită măsură, un indice al abaterii soluţiei<br />
<strong>aproximative</strong> faţă <strong>de</strong> cea reală. Problema constă în aceea că trebuie<br />
variaţi parametrii a 1 , a 2 , a 3 , ... astfel ca funcţia eroare să fie cât mai<br />
apropiată <strong>de</strong> zero. Acest <strong>de</strong>mers poate fi realizat prin mai multe<br />
meto<strong>de</strong>, <strong>de</strong>numite, în general, meto<strong>de</strong> ale reziduului pon<strong>de</strong>rat, cea<br />
mai utilizată fiind metoda Galerkin. Dintre numeroasele ei variante,<br />
se prezintă doar forma „<strong>de</strong> bază”.<br />
Metoda Galerkin.<br />
Soluţia ecuaţiei diferenţiale (3.13) se alege <strong>de</strong> forma seriei<br />
(3.14), care trebuie să satisfacă toate condiţiile la limită ale<br />
problemei.<br />
Etapele rezolvării problemei sunt:<br />
- se înlocuieşte soluţia (3.14) în ecuaţia (3.13), care <strong>de</strong>vine<br />
L(x, a 1 , a 2 , a 3 , ...) = f(x); (3.15)<br />
- se înmulţeşte funcţia eroare (reziduul), f(x), succesiv cu fiecare<br />
din funcţiile <strong>de</strong> pon<strong>de</strong>re θ 1 (x), θ 2 (x), θ 3 (x)... şi se integrează<br />
produsele respective pe întreg domeniul <strong>de</strong> variaţie al variabilei x;<br />
- se egalează cu zero integralele obţinute şi rezultă, astfel, un<br />
sistem <strong>de</strong> ecuaţii egal cu numărul necunoscutelor a 1 , a 2 , a 3 , ...<br />
85
<br />
a<br />
b<br />
f (x). 1 (x) 0;<br />
f (x). 2 (x) 0<br />
; f (x). (x) 0<br />
...... (3.16)<br />
a<br />
b<br />
a<br />
3<br />
;<br />
- se rezolvă sistemul <strong>de</strong> ecuaţii (3.16) şi se obţin valorile<br />
constantelor a 1 , a 2 , a 3 , ...;<br />
- se înlocuiesc a 1 , a 2 , a 3 , ... în (3.14), obţinându-se astfel soluţia<br />
aproximativă a ecuaţiei (3.13).<br />
Concluzii şi observaţii.<br />
1. Condiţiile (3.16) reprezintă, din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re matematic,<br />
cerinţa ca funcţia eroare, f(x), să fie ortogonală în raport cu funcţiile<br />
θ 1 (x), θ 2 (x), θ 3 (x).... Rezolvând problema abordată aproximativ, nu<br />
este posibil ca funcţia eroare să fie ortogonală în raport cu toate<br />
funcţiile θ i (x), ci numai cu unele dintre ele. În acest mod se apropie<br />
<strong>de</strong> zero funcţia eroare nu numai pentru funcţii ortogonale, ci şi pentru<br />
orice funcţii θ i (x).<br />
2. Se <strong>de</strong>monstrează că metoda Galerkin este legată <strong>de</strong> meto<strong>de</strong>le<br />
<strong>energetice</strong>, fiind o variantă a acestora.<br />
3. Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> metoda Ritz, la metoda Galerkin nu este<br />
necesar să se scrie expresia energiei potenţiale totale, dar funcţia <strong>de</strong><br />
aproximare trebuie să satisfacă toate condiţiile la limită, adică nu<br />
numai cele geometrice (ca la Ritz) ci şi cele <strong>de</strong> solicitare. În acest<br />
sens se spune că metoda Galerkin este mai sensibilă la gradul <strong>de</strong><br />
aproximare al <strong>de</strong>rivatelor funcţiei.<br />
<strong>4.</strong> Ca şi metoda Ritz, metoda Galerkin dă rezultate mai puţin<br />
precise pentru tensiuni <strong>de</strong>cât pentru <strong>de</strong>plasări, aceasta fiind<br />
consecinţa faptului că funcţia se alege astfel încât ea să aproximeze<br />
bine problema dată, dar <strong>de</strong>rivatele ei (<strong>de</strong> care <strong>de</strong>pind tensiunile), <strong>de</strong><br />
regulă, nu.<br />
5. În general, meto<strong>de</strong>le <strong>aproximative</strong> <strong>de</strong> rezolvare a problemelor<br />
structurilor <strong>de</strong>formabile duc la soluţii care <strong>de</strong>termină mai precis<br />
<strong>de</strong>plasările <strong>de</strong>cât tensiunile. Această situaţie se datorează faptului că<br />
<strong>de</strong>plasările unei structuri sunt, în principiu, rezultatul comportării<br />
globale a structurii, pe când tensiunile sunt <strong>de</strong>terminate <strong>de</strong><br />
configuraţiile locale, geometrice şi <strong>de</strong> solicitare. Deci, în principiu,<br />
pentru <strong>de</strong>terminarea exactă a tensiunilor trebuie elaborate mo<strong>de</strong>le şi<br />
meto<strong>de</strong> <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> locale.<br />
86
Exemplu.<br />
Este profitabil, pentru a compara meto<strong>de</strong>le Ritz şi Galerkin şi a<br />
evi<strong>de</strong>nţia asemănările, <strong>de</strong>osebirile, avantajele şi <strong>de</strong>zavantajele lor, să<br />
se abor<strong>de</strong>ze acelaşi exemplu, adică bara din figura 3.1 şi prin metoda<br />
Galerkin.<br />
Pentru început se va consi<strong>de</strong>ra aceeaşi funcţie v ca şi la metoda<br />
Ritz, adică (3.12). Pentru scrierea condiţiilor (3.16) trebuie avută în<br />
ve<strong>de</strong>re ecuaţia diferenţială a axei <strong>de</strong>formate a barei, care este<br />
EI y v” – q (l -x) 2 / 2 = 0. (3.17)<br />
Condiţiile (3.16) <strong>de</strong>vin<br />
<br />
2<br />
x<br />
1 <br />
2 x<br />
<br />
EI<br />
y<br />
a<br />
cos q( x)<br />
1cos<br />
dx<br />
0,<br />
2 2 2<br />
2<br />
0 <br />
<br />
<br />
<br />
din care rezultă v max = 0.05752 ql 4 /EI y , adică mai puţin <strong>de</strong> jumătate<br />
din valoarea exactă, care este v max = 0.125 ql 4 /EI y .<br />
Explicaţia pentru abaterea foarte mare a soluţiei obţinute, faţă <strong>de</strong><br />
soluţia exactă, este că funcţia (3.12), aleasă pentru v, reprezintă bine<br />
ecuaţia axei <strong>de</strong>formate a barei dar mai puţin bine <strong>de</strong>rivatele sale<br />
(prima şi mai ales a doua, care reprezintă momentul încovoietor). La<br />
rezolvarea problemei prin metoda Ritz acest fapt duce la abateri<br />
numai ale tensiunilor (care <strong>de</strong>pind <strong>de</strong> <strong>de</strong>rivatele funcţiei), pe când<br />
metoda Galerkin duce la abateri atât ale <strong>de</strong>plasărilor (funcţia) cât şi<br />
ale tensiunilor (<strong>de</strong>rivatele). De asemenea funcţia v aleasă nu satisface<br />
condiţia <strong>de</strong> solicitare la limită v”’ (x=l) = 0, <strong>de</strong>ci condiţia ca forţa<br />
tăietoare T z să fie nulă în capătul liber al barei.<br />
În concluzie, funcţia v trebuie aleasă altfel. Este mai avantajos,<br />
pentru metoda Galerkin, să se aleagă expresia <strong>de</strong>rivatei <strong>de</strong> ordinul cel<br />
mai mare care intră în ecuaţia diferenţială şi apoi să se <strong>de</strong>termine<br />
funcţia. De exemplu, dacă se alege<br />
v” = a (1 – sin πx / 2l), (3.18)<br />
prin integrare se obţine funcţia<br />
2<br />
<br />
2<br />
x 2<br />
x<br />
<br />
va<br />
<br />
sin Ax<br />
B.<br />
<br />
2 2<br />
<br />
Din condiţiile la limită: pentru x = 0 → v’ = 0 şi v =0,<br />
rezultă B = 0 şi A = -2l/π şi<br />
87
2<br />
<br />
2<br />
x 2<br />
x<br />
2<br />
<br />
va<br />
<br />
sin x.<br />
(3.19)<br />
<br />
2 2<br />
<br />
Se înlocuieşte expresia (3.19) în ecuaţia (3.17) şi se scriu<br />
condiţiile (3.16). După efectuarea <strong>calcul</strong>elor se obţine:<br />
2<br />
q<br />
1 8 64 1 1 24 6 1 <br />
a . /<br />
;<br />
3 5<br />
3 2<br />
2EI<br />
y 60 6<br />
6 <br />
v max = 0.11598 ql 4 /EI y ; ζ max = 0.4317 ql 2 /W y .<br />
Rezultatele obţinute sunt <strong>de</strong> precizie satisfăcătoare. Precizii şi<br />
mai mari se pot obţine dacă pentru (3.18) se alege o serie ca, <strong>de</strong><br />
exemplu, v"<br />
a<br />
(1 - sin nx / pentru care volumul<br />
<strong>calcul</strong>elor creşte foarte mult.<br />
n<br />
,<br />
1,3,5,..<br />
3.5. <strong>Meto<strong>de</strong></strong> pentru rezolvarea aproximativă a unor probleme<br />
dinamice. Metoda Rayleigh<br />
Se consi<strong>de</strong>ră bara dreaptă din figura 3.2, <strong>de</strong> rigiditate la<br />
încovoiere EI y , constantă şi masa m pe unitatea <strong>de</strong> lungime.<br />
În ecuaţia diferenţială a axei<br />
barei <strong>de</strong>formate, EI y ∂ 4 v/∂x 4 = p(x), se<br />
consi<strong>de</strong>ră că p(x) este chiar forţa <strong>de</strong><br />
inerţie a barei, conform principiului<br />
Figura 3.2 lui d’Alambert şi astfel se obţine<br />
ecuaţia diferenţială a vibraţiilor libere<br />
ale barei sub forma<br />
EI y ∂ 4 v/∂x 4 + m ∂ 2 v/∂t 2 = 0, (3.20)<br />
căreia i se pot asocia, <strong>de</strong> exemplu, condiţiile la limită:<br />
pentru x = 0 şi x = l → v = 0; pentru x = l/2 → ∂v/∂x = 0. (3.21)<br />
Metoda Rayleigh şi Rayleigh-Ritz.<br />
Pentru a obţine pulsaţia corespunzătoare modului fundamental <strong>de</strong><br />
vibraţie al unei bare se egalează expresia energiei cinetice maxime cu<br />
cea a energiei potenţiale <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie maximă. Pentru bara<br />
consi<strong>de</strong>rată, energia <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie, W, este<br />
88
iar energia cinetică<br />
1<br />
W <br />
2<br />
<br />
<br />
<br />
0<br />
EI<br />
1<br />
EC m(x)<br />
2<br />
<br />
0<br />
y<br />
89<br />
2<br />
2 2<br />
<br />
v/ x<br />
dx,<br />
2<br />
v / t dx.<br />
Presupunând că vibraţia este armonică, adică v(x, t) = V(x) cos<br />
ωt, din condiţia (Rayleigh) (W) max = (E C ) max , rezultă expresia<br />
pulsaţiei sub forma<br />
<br />
2<br />
<br />
<br />
2 <br />
2 2<br />
2<br />
EI<br />
y<br />
<br />
V / x<br />
dx / m(x)V dx. (3.22)<br />
0<br />
0<br />
Pentru a afla din (3.22) valoarea ω 2 a pulsaţiei trebuie să se<br />
consi<strong>de</strong>re o anumită formă pentru funcţia V(x), care să satisfacă<br />
condiţiile la limită (3.21) şi nu obligatoriu şi ecuaţia <strong>de</strong> mişcare<br />
(3.20). O astfel <strong>de</strong> formă este V(x) = 1 – cos (2πx/l), care, înlocuită<br />
în (3.22), permite obţinerea valorii <strong>aproximative</strong> a pulsaţiei<br />
k <br />
y<br />
m /<br />
fundamentale şi anume ω 1 = 22.792 k , ( <br />
2<br />
EI<br />
<br />
), care<br />
diferă cu 1.87% <strong>de</strong> valoarea exactă (22.3729 k).<br />
O variantă a acestei meto<strong>de</strong> este ce cunoscută sub numele<br />
Rayleigh-Ritz, care permite <strong>de</strong>terminarea, aproximativă, a mai multor<br />
pulsaţii proprii ale vibraţiilor unui sistem elastic (bară). În acest scop<br />
se consi<strong>de</strong>ră o formă mai generală pentru funcţia V(x), ca, <strong>de</strong><br />
exemplu<br />
V(x) = C 1 f 1 (x) + C 2 f 2 (x) + .... + C n f n (x), (3.23)<br />
în care C 1 , C 2 ,...., C n sunt constante şi f 1 , f 2 ,...., f n funcţii care satisfac<br />
condiţiile la limită ale problemei date. Dacă se înlocuieşte funcţia<br />
(3.23) în ecuaţia pulsaţiei (3.22), se obţine ω 2 ca funcţie <strong>de</strong><br />
constantele C 1 , C 2 ,...., C n . Condiţia ca valorile <strong>aproximative</strong> ale<br />
pulsaţiilor să aibă abateri cât mai mici faţă <strong>de</strong> cele exacte duce la<br />
sistemul <strong>de</strong> ecuaţii<br />
2<br />
2<br />
2<br />
<br />
C1<br />
<br />
C2<br />
.....<br />
<br />
Cn<br />
0,<br />
(3.24)<br />
a cărui rezolvare permite <strong>de</strong>terminarea primelor n pulsaţii ale<br />
vibraţiilor libere.<br />
Pentru bara consi<strong>de</strong>rată ca exemplu (fig. 3.2) se poate scrie<br />
relaţia (3.23) sub forma
V(x) = C 1 [1 – cos (2πx/l)] + C 2 [1 – cos (4πx/l)], (3.25)<br />
care se înlocuieşte în (3.22). Scriind condiţiile (3.24) se obţine<br />
următoarea problemă <strong>de</strong> valori proprii:<br />
4<br />
16<br />
EI<br />
y 1<br />
0 C1<br />
3 2 C<br />
2 1<br />
m<br />
,<br />
3 <br />
<br />
0 16<br />
<br />
<br />
<br />
C<br />
<br />
2<br />
2 3<br />
<br />
C2<br />
<br />
ale cărei soluţii sunt<br />
<br />
1<br />
22.35k, cu<br />
C<br />
<br />
C<br />
1<br />
2<br />
1 <br />
<br />
<br />
0.575<br />
C<br />
<br />
C2<br />
<br />
1 <br />
1.4488<br />
1<br />
şi <br />
1<br />
124k,<br />
cu <br />
.<br />
3.6. <strong>Meto<strong>de</strong></strong> <strong>energetice</strong> pentru <strong>calcul</strong>ul <strong>de</strong>plasărilor barelor şi<br />
structurilor din bare. Metoda Mohr-Maxwell<br />
Energia potenţială <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie a unui sistem <strong>de</strong> bare poate fi<br />
<strong>calcul</strong>ată fie ca lucru mecanic al sarcinilor, fie ca lucru mecanic al<br />
eforturilor. Această constatare a permis elaborarea unor meto<strong>de</strong><br />
<strong>energetice</strong> foarte eficiente pentru <strong>calcul</strong>ul <strong>de</strong>plasărilor barelor şi<br />
structurilor din bare.<br />
Se consi<strong>de</strong>ră că este respectată ipoteza linearităţii fizice, cea a<br />
linearităţii geometrice, că principiul suprapunerii efectelor este<br />
aplicabil – atât pentru eforturi cât şi pentru <strong>de</strong>plasări – şi că procesul<br />
<strong>de</strong> <strong>de</strong>formare al sistemului este reversibil, sau – altfel spus – starea<br />
finală a sistemului nu <strong>de</strong>pin<strong>de</strong> <strong>de</strong> succesiunea aplicării sarcinilor. De<br />
asemenea, se presupune că solicitarea este statică (nu există procese<br />
dinamice, vibraţii, fenomene <strong>de</strong> propagare etc).<br />
Teorema reciprocităţii lucrului mecanic (Betti).<br />
Se consi<strong>de</strong>ră un sistem elastic încărcat cu o forţă P 1 în punctul A<br />
şi cu o forţă P 2 în punctul B, ca în figura 3.3.a.<br />
90
Când se aplică forţa P 1 în punctul A, acesta produce <strong>de</strong>formarea<br />
sistemului şi <strong>de</strong>plasarea punctului A într-o poziţie oarecare, în<br />
cazul general. Ceea ce interesează este componenta, δ A1 , a<br />
acestei <strong>de</strong>plasări pe direcţia forţei (fig. 3.3.b), <strong>de</strong>oarece lucrul<br />
mecanic produs <strong>de</strong> aceasta este U 1 =P 1 δ A1 /2 (factorul ½ se datorează<br />
faptului că solicitarea este statică, adică forţa P 1 se aplică lent,<br />
crescător <strong>de</strong> la zero la P 1 ). În continuare, în prezenţa forţei P 1 , se<br />
aplică forţa P 2 în punctul B, care produce <strong>de</strong>plasarea δ B2 (fig. 3.3.c) şi<br />
lucrul mecanic U 2 =P 2 δ B2 /2, precum şi <strong>de</strong>plasarea punctului <strong>de</strong><br />
aplicaţie al forţei P 1 cu δ A2 , efectuând lucrul mecanic U 12 =P 1 δ A2 , la<br />
<strong>calcul</strong>ul căruia nu se introduce factorul ½ <strong>de</strong>oarece forţa P 1 parcurge<br />
cu întreaga sa valoare <strong>de</strong>plasarea δ A2 .<br />
Lucrul mecanic total al sarcinilor este<br />
U’ tot = U 1 + U 2 + U 12 =P 1 δ A1 /2 + P 2 δ B2 /2 + P 1 δ A2 . (3.26)<br />
Reluând procesul, cu aplicarea mai întâi a forţei P 2 şi apoi a lui<br />
P 1 , se obţine (fig. 3.3.d şi e)<br />
U” tot = U 2 + U 1 + U 21 =P 2 δ B2 /2 + P 1 δ A1 /2 + P 2 δ B1 . (3.27)<br />
Ca urmare a ipotezelor consi<strong>de</strong>rate, trebuie ca<br />
U’ tot =U” tot → din care rezultă→U 12 =U 21 → sau →P 1 δ A2 =P 2 δ B1 . (3.28)<br />
Uzual, formularea acestei teoreme se face într-o formă generală,<br />
consi<strong>de</strong>rând că:<br />
- forţele P 1 şi sunt P 2 sunt două sisteme <strong>de</strong> sarcini, <strong>de</strong>numite,<br />
sistem primar, respectiv secundar;<br />
- forţele pot fi forţe generalizate (forţe şi momente);<br />
- <strong>de</strong>plasările pot fi <strong>de</strong>plasări generalizate (<strong>de</strong>plasări lineare şi<br />
rotiri).<br />
Teorema reciprocităţii lucrului mecanic se formulează astfel:<br />
dacă asupra unui sistem elastic se aplică succesiv două sisteme <strong>de</strong><br />
sarcini, lucrul mecanic efectuat <strong>de</strong> sarcinile primului sistem pe<br />
<strong>de</strong>plasările produse <strong>de</strong> cel <strong>de</strong> al doilea sistem, este egal cu lucrul<br />
mecanic efectuat <strong>de</strong> sarcinile celui <strong>de</strong> al doilea sistem pe <strong>de</strong>plasările<br />
produse <strong>de</strong> primul sistem.<br />
Observaţie: Teorema reciprocităţii lucrului mecanic poate fi<br />
formulată consi<strong>de</strong>rând, nu lucrul mecanic al sarcinilor ci energia <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>formaţie, cele două entităţi fiind egale.<br />
91
Teorema reciprocităţii <strong>de</strong>plasărilor (Maxwell).<br />
Dacă în ultima din relaţiile (3.28) se consi<strong>de</strong>ră P 1 = P 2 = P,<br />
rezultă<br />
δ A2 = δ B1 , (3.29)<br />
care este expresia algebrică a teoremei<br />
reciprocităţii <strong>de</strong>plasărilor, a cărei<br />
formulare este (fig. 3.4): <strong>de</strong>plasarea<br />
punctului A produsă <strong>de</strong> o forţă<br />
Figura 3.4<br />
aplicată în punctul B este egală cu<br />
<strong>de</strong>plasarea punctului B produsă <strong>de</strong><br />
aceeaşi forţă aplicată în punctul A.<br />
Se pot inversa rolurile <strong>de</strong>plasărilor şi forţelor în teorema<br />
reciprocităţii <strong>de</strong>plasărilor şi se obţine teorema reciprocităţii forţelor.<br />
Teorema reciprocităţii forţelor.<br />
Se reia procedura anterioară: dacă în ultima din relaţiile (3.28) se<br />
consi<strong>de</strong>ră δ A2 =δ B1 = δ = 1, rezultă<br />
P 1 = P 2 , (3.30)<br />
care este expresia algebrică a teoremei<br />
reciprocităţii forţelor, a cărei formulare<br />
este (fig. 3.5): forţa aplicată în punctul<br />
A, care produce o <strong>de</strong>plasare δ = 1 în<br />
Figura 3.5<br />
punctul B este egală cu forţa aplicată<br />
în punctul B pentru a produce aceeaşi<br />
<strong>de</strong>plasare δ = 1 în punctul A.<br />
Observaţie: Valoarea <strong>de</strong>plasării δ poate fi oarecare, dar, pentru<br />
simplificarea <strong>calcul</strong>elor, se consi<strong>de</strong>ră, <strong>de</strong> obicei, egală cu unitatea.<br />
Teoremele reciprocităţii lucrului mecanic, <strong>de</strong>plasărilor şi forţelor,<br />
ca urmare a generalităţii lor, sunt foarte utile în rezistenţa<br />
materialelor, <strong>de</strong>oarece duc la simplificări consi<strong>de</strong>rabile pentru<br />
numeroase categorii <strong>de</strong> probleme.<br />
Metoda Mohr-Maxwell.<br />
Această metodă <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> a fost concepută <strong>de</strong> Mohr şi ea poate fi<br />
înţeleasă ca un caz particular al teoremei reciprocităţii lucrului<br />
mecanic. Se consi<strong>de</strong>ră primul sistem <strong>de</strong> sarcini cel al încărcării<br />
care acţionează asupra corpului, <strong>de</strong> exemplu, forţele F 1 , F 2 , ... F n din<br />
92
figura 3.6.a. Al doilea sistem<br />
<strong>de</strong> sarcini se consi<strong>de</strong>ră<br />
numai o forţă egală cu<br />
unitatea, aplicată în punctul<br />
şi pe direcţia <strong>de</strong>plasării care<br />
trebuie <strong>calcul</strong>ată (punctul A<br />
Figura 3.6<br />
şi <strong>de</strong>plasarea δ, din fig. 3.6.b) sub acţiunea sistemului <strong>de</strong> sarcini dat.<br />
Din relaţiile (3.28) rezultă<br />
1. δ = U 21 → δ = U 21 (3.31)<br />
în care U 21 este lucrul mecanic (sau energia <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie) al<br />
sistemului <strong>de</strong> sarcini al corpului pe <strong>de</strong>plasările produse <strong>de</strong> sarcina<br />
unitate.<br />
Se consi<strong>de</strong>ră o bară dreaptă, <strong>de</strong><br />
secţiune constantă, cu rigiditatea axială EA<br />
şi lungimea l, solicitată cu forţele axiale F 1 ,<br />
F 2 , F 3 , ca în figura 3.7. Să se afle<br />
<strong>de</strong>plasarea, δ, a capătului liber al barei (se<br />
neglijează efectul greutăţii barei).<br />
Se <strong>calcul</strong>ează energia <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie,<br />
produsă <strong>de</strong> eforturile axiale. Pentru un<br />
element <strong>de</strong> lungime dx al barei, în cazul<br />
general, efortul este N, pentru prima stare<br />
Figura 3.7 <strong>de</strong> încărcare şi n, pentru cea <strong>de</strong> a doua stare<br />
(în acest caz particular n = 1).<br />
Lungirea elementului dx pentru a doua stare <strong>de</strong> încărcare este<br />
n dx<br />
Nn<br />
( dx) , iar lucrul mecanic dU 21<br />
N. (dx)<br />
dx .<br />
EA<br />
EA<br />
Nn<br />
Pentru întreaga bară U12 dU12<br />
dx , sau având în ve<strong>de</strong>re<br />
EA<br />
(3.31),<br />
Nn<br />
dx . (3.32)<br />
EA<br />
În cazul general, pe lungimea l a barei eforturile N şi n pot avea<br />
valori sau expresii diferite, ceea ce înseamnă că forma generală a<br />
relaţiei (3.32) este<br />
93
Nn<br />
EA<br />
dx . (3.33)<br />
Pentru celelalte solicitări, se pot stabili relaţii similare cu (3.33),<br />
forma completă a formulei lui Mohr-Maxwell, pentru <strong>calcul</strong>ul<br />
<strong>de</strong>plasărilor barelor (drepte şi curbe) şi structurilor din bare, fiind<br />
<br />
<br />
Nn<br />
ds<br />
EA<br />
<br />
Ty,z<br />
t<br />
y,z M M m<br />
tmt<br />
i y,z i y,z<br />
k<br />
y ,z<br />
ds<br />
ds<br />
ds . (3.34)<br />
GA GI<br />
EI<br />
Pentru utilizarea corectă a relaţiei (3.34) sunt necesare<br />
următoarele precizări:<br />
- δ este <strong>de</strong>plasarea generalizată (<strong>de</strong>plasare liniară sau rotire);<br />
- sarcina unitate se aplică în punctul şi pe direcţia <strong>de</strong>plasării care<br />
se <strong>calcul</strong>ează şi este o sarcină generalizată: forţă sau moment egal cu<br />
1;<br />
- N, T y,z , M t , M iy,z sunt eforturile, într-o secţiune curentă, produse<br />
<strong>de</strong> sarcinile care încarcă structura;<br />
- n, t y,z , m t , m iy,z sunt eforturile, în aceeaşi secţiune curentă,<br />
produse <strong>de</strong> sarcina unitate;<br />
- k y,z este un factor care ţine seama că tensiunile tangenţiale<br />
datorate forfecării nu se distribuie uniform pe secţiunile barelor<br />
(pentru dreptunghi k = 6/5; pentru cerc k = 10/9);<br />
- sumele se efectuează pentru diverse intervale în lungul unei<br />
bare (dacă este cazul) şi pentru toate barele structurii;<br />
-termenii corespunzători solicitărilor <strong>de</strong> forfecare şi încovoiere se<br />
scriu separat pentru direcţiile y şi z din planul secţiunii curente a<br />
fiecărei bare (y şi z trebuie să fie direcţiile principale <strong>de</strong> inerţie a<br />
secţiunii);<br />
-în cazul cel mai general, variabila în raport cu care se <strong>calcul</strong>ează<br />
integralele din relaţia (3.34) este s, <strong>de</strong>finită pe o curbă; pentru o<br />
dreaptă s → x.<br />
Calculele cu ajutorul relaţiei (3.34) se pot efectua manual pentru<br />
cazuri simple şi cu un program a<strong>de</strong>cvat pe <strong>calcul</strong>ator pentru structuri<br />
complexe. În această situaţie, <strong>de</strong>şi metoda este analitică, rezolvarea<br />
problemei este numerică. Această „simbioză” între esenţa analitică a<br />
unei meto<strong>de</strong> şi utilizarea ei pentru rezolvări numerice pe <strong>calcul</strong>ator<br />
este frecvent întâlnită pentru <strong>calcul</strong>ele inginereşti, fiind <strong>de</strong>osebit <strong>de</strong><br />
eficientă.<br />
t<br />
y,z<br />
94
În practica inginerească forma generală a relaţiei (3.34) are<br />
numeroase forme, mai simple, pentru cazuri particulare, ca <strong>de</strong><br />
exemplu:<br />
- efectele solicitărilor <strong>de</strong> forfecare şi/sau axiale pot fi neglijabile<br />
comparativ cu cele <strong>de</strong> încovoiere, când încovoierea este solicitarea<br />
principală (sau alte variante similare);<br />
- pentru structuri din bare drepte articulate, încărcate numai în<br />
noduri, solicitarea este numai axială în toate barele şi relaţia (3.34)<br />
<strong>de</strong>vine<br />
Nn<br />
. (3.35)<br />
EA<br />
3.7. Structuri continue şi structuri discrete. Conceptul <strong>de</strong><br />
discretizare<br />
Unele tipuri <strong>de</strong> structuri sunt alcătuite dintr-un element<br />
constituent (modul) care se repetă <strong>de</strong> un număr mare <strong>de</strong> ori, ca, <strong>de</strong><br />
exemplu, structurile din bare. Astfel <strong>de</strong> structuri se numesc discrete.<br />
Dar marea majoritate a structurilor mecanice sunt continue, ca, <strong>de</strong><br />
exemplu, recipientele, batiurile, carcasele, rotoarele, barajele,<br />
fundaţiile etc. Structurile continue sunt compuse din plăci plane şi<br />
curbe, subţiri sau groase, blocuri masive (blocurile fundaţiilor) etc,<br />
combinate în diverse moduri spaţiale şi complexe.<br />
Inginerii au constatat că pentru structurile discrete se pot elabora<br />
meto<strong>de</strong> şi mo<strong>de</strong>le <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> relativ simple (inclusiv meto<strong>de</strong> grafice) şi<br />
eficiente. Pentru structurile continue situaţia era total diferită,<br />
<strong>de</strong>oarece nu se puteau <strong>calcul</strong>a <strong>de</strong>cât structuri continue relativ simple,<br />
pentru unele cazuri particulare, cu un volum <strong>de</strong> muncă consi<strong>de</strong>rabil.<br />
Aşa a apărut i<strong>de</strong>ea ca o structură continuă să se „înlocuiască”, în<br />
ve<strong>de</strong>rea <strong>calcul</strong>ului, cu o structură discretă, un mo<strong>de</strong>l i<strong>de</strong>alizat, care să<br />
aproximeze cât mai bine structura „originară”. Esenţa i<strong>de</strong>ii este că,<br />
din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re ingineresc, nu este necesară cunoaşterea, <strong>de</strong><br />
exemplu, a <strong>de</strong>plasărilor şi tensiunilor, în infinitatea <strong>de</strong> puncte a<br />
structurii ci sunt suficiente informaţiile dintr-un număr „finit” <strong>de</strong><br />
puncte, acest număr putând fi mai mic sau mai mare (la nevoie, chiar<br />
foarte mare), funcţie <strong>de</strong> scopul <strong>calcul</strong>ului, tipul structurii,<br />
configuraţia ei geometrică, tipul solicitării etc.<br />
95
Procesul prin care se obţine structura discretă, pornind <strong>de</strong> la<br />
structura continuă, care să o aproximeze pe aceasta, se numeşte<br />
discretizare.<br />
Discretizarea.<br />
Discretizarea unei structuri este un proces complex, <strong>de</strong> elaborare<br />
a unui mo<strong>de</strong>l discret <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>, care trebuie să aproximeze cât mai<br />
bine structura continuă reală, din diverse puncte <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re, ca, <strong>de</strong><br />
exemplu, al geometriei, al sarcinilor, al rezemărilor, al rigidităţilor, al<br />
maselor, al constantelor elastice, al caracteristicilor fizice şi<br />
mecanice ale materialelor etc.<br />
Figura 3.8<br />
96<br />
În esenţă,<br />
discretizarea<br />
structurii date se<br />
realizează cu o<br />
reţea <strong>de</strong> linii<br />
drepte sau curbe<br />
sau (dacă este<br />
cazul) cu o reţea<br />
spaţială <strong>de</strong> suprafeţe plane şi / sau curbe. Un exemplu se prezintă în<br />
figura 3.8. Punctele <strong>de</strong> intersecţie ale liniilor sau suprafeţelor reţelei<br />
<strong>de</strong> discretizare se numesc nodurile reţelei şi în acestea se <strong>de</strong>finesc<br />
mărimile necunoscute, <strong>de</strong>plasări sau eforturi, care urmează să se<br />
<strong>de</strong>termine prin metoda numerică <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> respectivă. Prin această<br />
procedură studiul mulţimii infinite <strong>de</strong> puncte a structurii continue<br />
date se aproximează prin studiul mulţimii finite <strong>de</strong> puncte (noduri)<br />
ale reţelei <strong>de</strong> discretizare a mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>.<br />
În principiu, cu cât reţeaua <strong>de</strong> discretizare are un număr mai<br />
mare <strong>de</strong> noduri, adică este mai „fină”, cu atât este mai bună<br />
aproximarea structurii date şi rezultatele obţinute prin <strong>calcul</strong> vor fi<br />
mai precise.<br />
<strong>Meto<strong>de</strong></strong>le <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> care folosesc discretizarea şi anume metoda<br />
diferenţelor finite, metoda elementelor finite şi metoda elementelor<br />
<strong>de</strong> frontieră, nu conţin în ele însele principii, restricţii sau „indicaţii”<br />
cum să se facă discretizarea. Alegerea reţelei <strong>de</strong> noduri a mo<strong>de</strong>lului<br />
<strong>de</strong> <strong>calcul</strong> discretizat (sau discret) trebuie să sintetizeze, într-o formă<br />
convenabilă, toate informaţiile disponibile <strong>de</strong>spre structura ce se
<strong>calcul</strong>ează, să aibă în ve<strong>de</strong>re funcţiile pe care trebuie să le<br />
în<strong>de</strong>plinească aceasta, particularităţile ei şi să corespundă cât mai<br />
bine scopului <strong>calcul</strong>ului.<br />
Rezultă că discretizarea are un anumit grad <strong>de</strong> arbitrar, care<br />
implică riscul comiterii unor erori, acesta fiind „tributul” plătit<br />
acestor meto<strong>de</strong> pentru avantajele lor. Astfel apare ca evi<strong>de</strong>ntă<br />
importanţa elaborării judicioase a unui mo<strong>de</strong>l <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> corect, precis,<br />
sigur şi eficient.<br />
Nodul.<br />
Punctele <strong>de</strong>finite prin reţeaua <strong>de</strong> discretizare se numesc noduri. În<br />
noduri se <strong>de</strong>finesc necunoscutele nodale primare, ale căror valori<br />
sunt rezultatele <strong>calcul</strong>elor. Necunoscutele asociate nodurilor pot fi<br />
<strong>de</strong>plasările, caz în care metoda <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> se numeşte mo<strong>de</strong>l<br />
<strong>de</strong>plasare, sau eforturile, când se numeşte mo<strong>de</strong>l echilibru. Relativ<br />
rar se foloseşte şi mo<strong>de</strong>lul mixt. Pentru mo<strong>de</strong>lul <strong>de</strong>plasare se admite<br />
că forma <strong>de</strong>formată a structurii, ca urmare a unei solicitări oarecare,<br />
este <strong>de</strong>finită <strong>de</strong> <strong>de</strong>plasările tuturor nodurilor în raport cu reţeaua<br />
nodurilor înainte <strong>de</strong> <strong>de</strong>formare, fiecare nod putând avea maximum<br />
şase componente ale <strong>de</strong>plasării, <strong>de</strong>numite <strong>de</strong>plasări nodale, în raport<br />
cu un reper global (la care este raportată structura în ansamblu): trei<br />
componente u, v, w ale <strong>de</strong>plasării liniare şi trei rotiri x , y , z .<br />
Componentelor nenule ale <strong>de</strong>plasărilor pe care le poate avea un nod<br />
al mo<strong>de</strong>lului structurii în procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie li se asociază un<br />
versor <strong>de</strong>numit grad <strong>de</strong> libertate geometrică – DOF (Degrees Of<br />
Freedom) al nodului, care are valoarea DOF=0, dacă pe direcţia<br />
respectivă componenta <strong>de</strong>plasării este nulă sau cunoscută şi valoarea<br />
DOF=1, dacă <strong>de</strong>plasarea este necunoscută. Se pot <strong>de</strong>fini gra<strong>de</strong>le <strong>de</strong><br />
libertate geometrică ale structurii în totalitate. Rezultă că numărul<br />
total al necunoscutelor care trebuie <strong>de</strong>terminate prin <strong>calcul</strong> este egal<br />
cu numărul gra<strong>de</strong>lor <strong>de</strong> libertate geometrică cărora le sunt ataşate<br />
necunoscute (care au DOF=1), pentru toate nodurile mo<strong>de</strong>lului<br />
structurii.<br />
Unele din gra<strong>de</strong>le <strong>de</strong> libertate ale mo<strong>de</strong>lului trebuie “eliminate”<br />
<strong>de</strong>oarece unele noduri sunt “legate”, reprezentând reazeme şi <strong>de</strong>ci<br />
<strong>de</strong>plasările lor sunt nule sau au valori cunoscute, impuse şi nu mai<br />
trebuie <strong>calcul</strong>ate.<br />
97
3.8. Metoda diferenţelor finite<br />
Metoda diferenţelor finite este o metodă generală <strong>de</strong> integrare a<br />
ecuaţiilor diferenţiale şi constă, în esenţă, în înlocuirea diferenţialelor<br />
(care sunt infinit mici) cu diferenţe mici (sau foarte mici), finite.<br />
Deci, pentru a putea utiliza această metodă, trebuie să se cunoască<br />
ecuaţia diferenţială corespunzătoare problemei care se rezolvă.<br />
Aplicarea meto<strong>de</strong>i implică abordarea a două aspecte ale<br />
<strong>calcul</strong>ului propriu-zis:<br />
- aspectul matematic, care constă în transformarea (scrierea)<br />
ecuaţiei (sau ecuaţiilor) diferenţiale respective într-un sistem <strong>de</strong><br />
ecuaţii cu diferenţe finite;<br />
- aspectul fizic, care constă în înlocuirea structurii reale cu un<br />
mo<strong>de</strong>l discret, aproximativ, convenabil pentru <strong>calcul</strong>. De exemplu,<br />
suprafaţa mediană a unei plăci curbe subţiri se aproximează cu o<br />
reţea <strong>de</strong> triunghiuri, dreptunghiuri, patrulatere oarecare etc <strong>de</strong><br />
discretizare.<br />
Se obţine un sistem <strong>de</strong> ecuaţii algebrice liniare, în care<br />
necunoscutele sunt, <strong>de</strong> exemplu, <strong>de</strong>plasările în nodurile reţelei cu<br />
diferenţe finite.<br />
Avantajele meto<strong>de</strong>i diferenţelor finite sunt:<br />
- suportul matematic este bine <strong>de</strong>finit şi anume ecuaţia<br />
diferenţială sau sistemul <strong>de</strong> ecuaţii diferenţiale;<br />
- metoda permite estimarea preciziei <strong>de</strong> aproximare a soluţiei<br />
numerice obţinute.<br />
Dezavantajele meto<strong>de</strong>i diferenţelor finite sunt:<br />
- generalitatea este drastic limitată <strong>de</strong> faptul că trebuie cunoscută<br />
ecuaţia diferenţială a problemei. Ori pentru numeroase probleme<br />
inginereşti nu a fost posibilă <strong>de</strong>terminarea ecuaţiilor care guvernează,<br />
<strong>de</strong> exemplu, comportarea structurilor spaţiale complexe la diferite<br />
solicitări;<br />
- supleţea meto<strong>de</strong>i este redusă <strong>de</strong> faptul că este dificil <strong>de</strong> <strong>de</strong>finit<br />
diferenţe finite <strong>de</strong> valori diferite;<br />
- elaborarea <strong>de</strong> programe generale <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>, bazate pe această<br />
metodă nu este posibilă, <strong>de</strong>oarece fiecare program trebuie să aibă în<br />
ve<strong>de</strong>re tipul ecuaţiei diferenţiale. S-au elaborat programe care<br />
98
folosesc module specializate <strong>de</strong> uz general, ca, <strong>de</strong> exemplu, pentru<br />
rezolvarea sistemului <strong>de</strong> ecuaţii algebrice liniare;<br />
- în practica inginerească nu se află în uz programe performante<br />
care să se fi impus, bazate pe metoda diferenţelor finite.<br />
3.9. Metoda elementelor <strong>de</strong> frontieră<br />
Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong> majoritatea meto<strong>de</strong>lor numerice <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> al<br />
structurilor, care se bazează pe teoreme <strong>de</strong> staţionaritate a energiei<br />
potenţiale totale, metoda elementelor <strong>de</strong> frontieră este fundamentată<br />
pe teorema reciprocităţii lucrului mecanic (Betti). Această teoremă<br />
este valabilă numai pentru structuri linear elastice (aşa cum s-a<br />
menţionat la § 3.6) şi constă în egalitatea lucrului mecanic produs <strong>de</strong><br />
un sistem <strong>de</strong> sarcini pe <strong>de</strong>plasările altui sistem, cu lucrul mecanic<br />
produs <strong>de</strong> cel <strong>de</strong> al doilea sistem <strong>de</strong> sarcini pe <strong>de</strong>plasările produse <strong>de</strong><br />
primul sistem. Se presupune că în cele două stări <strong>de</strong> încărcare<br />
legăturile structurii au fost eliminate (s-au înlocuit cu sarcini sau<br />
<strong>de</strong>plasări cunoscute), că <strong>de</strong>plasările sunt mici şi că cele două sisteme<br />
<strong>de</strong> încărcare au fiecare torsor nul (condiţia <strong>de</strong> echilibru a structurii).<br />
Deoarece legăturile structurii au fost eliminate, rezultă că pentru cele<br />
două stări <strong>de</strong> încărcare structura poate avea legături diferite.<br />
I<strong>de</strong>ea fundamentală a meto<strong>de</strong>i elementelor <strong>de</strong> frontieră este că se<br />
cunoaşte soluţia fundamentală a problemei care se rezolvă, adică<br />
sunt cunoscute <strong>de</strong>plasările produse <strong>de</strong> o forţă concentrată unitate<br />
aplicată în origine, pentru un spaţiu elastic <strong>de</strong> acelaşi tip cu<br />
problema, care poate fi bară, placă plană sau curbă, volum etc (se<br />
poate vorbi - prin extensie - şi <strong>de</strong> problema fundamentală,<br />
„asociată” problemei date). Cu relaţiile dintre <strong>de</strong>formaţii şi <strong>de</strong>plasări<br />
şi apoi cu cele ale lui Hooke, dintre <strong>de</strong>formaţii şi tensiuni, se<br />
<strong>de</strong>termină tensiunile corespunzătoare <strong>de</strong>plasărilor respective.<br />
Elaborarea mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> pentru rezolvarea unei probleme<br />
cu metoda elementelor <strong>de</strong> frontieră cere ca din spaţiul elastic al<br />
problemei fundamentale (solicitat cu o forţă concentrată unitate în<br />
origine) să se „<strong>de</strong>cupeze” domeniul D, al corpului care se studiază.<br />
Pe frontiera domeniului D acţionează tensiuni, care pot fi privite ca<br />
încărcare exterioară a corpului.<br />
Se presupune că domeniul D este închis, frontiera sa fiind Γ,<br />
pentru care se cunosc:<br />
99
- pe o porţiune Γ 1 a frontierei se cunosc <strong>de</strong>plasările u i ;<br />
- pe o porţiune Γ 2 a frontierei se cunoaşte încărcarea exterioară t i .<br />
Teorema reciprocităţii lucrului mecanic (Betti) se aplică astfel:<br />
- prima încărcare este încărcarea reală t i (necunoscută pe Γ 1 ),<br />
care produce <strong>de</strong>plasările u i (necunoscute pe Γ 2 );<br />
- a doua încărcare este o forţă concentrată unitate aplicată într-un<br />
punct al frontierei, pentru care se cunosc, din soluţia fundamentală,<br />
în toate punctele, <strong>de</strong>plasările şi tensiunile.<br />
Frontiera Γ, a domeniului D, a corpului care se studiază, se<br />
discretizează, adică se împarte în porţiuni, <strong>de</strong>finite prin noduri. Între<br />
două sau mai multe noduri se <strong>de</strong>finesc elemente <strong>de</strong> frontieră, în<br />
lungul cărora se consi<strong>de</strong>ră că <strong>de</strong>plasările şi încărcarea exterioară au<br />
variaţii cunoscute. În acest scop se folosesc funcţii <strong>de</strong> interpolare.<br />
Astfel se obţin elemente <strong>de</strong> frontieră <strong>de</strong> diverse tipuri, pentru<br />
aproximarea conturului corpului în plan (elemente liniare) sau în<br />
spaţiu (elemente <strong>de</strong> suprafaţă sau <strong>de</strong> volum).<br />
Frecvent se folosesc aceleaşi funcţii <strong>de</strong> interpolare [N (k) i ] atât<br />
pentru <strong>de</strong>plasările u i cât şi pentru încărcarea t i , astfel încât, pentru<br />
elementul <strong>de</strong> frontieră k, se scriu<br />
u i = [N (k) i ]{u (k) }, t i = [N (k) i ]{t (k) },<br />
în care {u (k) } şi {t (k) } sunt valorile nodale (<strong>de</strong> pe frontieră) ale<br />
<strong>de</strong>plasărilor, respectiv ale încărcărilor.<br />
Metoda elementelor <strong>de</strong> frontieră duce la obţinerea unui sistem <strong>de</strong><br />
ecuaţii algebrice lineare <strong>de</strong> forma<br />
[A] {u}=[B] {t}, (3.36)<br />
în care: {u} şi {t} sunt vectorii <strong>de</strong>plasărilor, respectiv încărcărilor<br />
nodale (<strong>de</strong> pe frontieră); [A] – matricea <strong>de</strong> influenţă a <strong>de</strong>plasărilor;<br />
[B] – matricea <strong>de</strong> influenţă a încărcărilor.<br />
Sistemul <strong>de</strong> ecuaţii (3.36) are o configuraţie oarecare, adică este<br />
nesimetric şi „plin”, iar necunoscutele sale sunt <strong>de</strong>finite în nodurile<br />
reţelei prin care a fost discretizată frontiera: în unele noduri<br />
<strong>de</strong>plasările u i , iar în altele încărcarea t i .<br />
Dacă ecuaţiile se grupează convenabil, sistemul (3.36) se poate<br />
scrie sub forma<br />
n<br />
c<br />
n c<br />
u<br />
<br />
c n<br />
t<br />
<br />
A A B<br />
B <br />
c n ,<br />
u<br />
t<br />
<br />
100
în care indicele n înseamnă necunoscut, iar c – cunoscut. Rezultă<br />
sistemul<br />
n<br />
c<br />
n n<br />
u<br />
<br />
c c<br />
t<br />
<br />
A B B<br />
A<br />
<br />
n<br />
c<br />
,<br />
t<br />
u<br />
<br />
prin rezolvarea căruia se <strong>de</strong>termină <strong>de</strong>plasările şi tensiunile în toate<br />
nodurile frontierei.<br />
Pentru <strong>calcul</strong>ul <strong>de</strong>plasărilor în puncte din interiorul domeniului D<br />
al corpului, se aplică teorema reciprocităţii lucrului mecanic între<br />
perechi <strong>de</strong> puncte, unul <strong>de</strong> pe frontieră şi unul din interiorul corpului.<br />
Determinarea tensiunilor în anumite puncte din interiorul domeniului<br />
D se face cu relaţiile cunoscute ale teoriei elasticităţii.<br />
Avantajele meto<strong>de</strong>i elementelor <strong>de</strong> frontieră sunt:<br />
- comparativ cu alte meto<strong>de</strong> numerice <strong>aproximative</strong> <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>, are<br />
o precizie mai bună, consecinţă a faptului că metoda foloseşte soluţia<br />
fundamentală a problemei date, care este, în principiu exactă;<br />
- relativa simplitate a mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> şi volumul redus <strong>de</strong><br />
informaţii necesare pentru elaborarea acestuia, <strong>de</strong>oarece trebuie<br />
discretizată doar frontiera structurii (pentru structuri spaţiale, cu o<br />
geometrie complexă, acest avantaj se diminuează consi<strong>de</strong>rabil);<br />
- comparativ cu alte meto<strong>de</strong> numerice <strong>aproximative</strong>, volumul<br />
<strong>calcul</strong>elor este mai mic, <strong>de</strong>oarece numărul necunoscutelor (<strong>de</strong> pe<br />
frontieră) este, <strong>de</strong> regulă, mic;<br />
- principiul meto<strong>de</strong>i este raţional, <strong>de</strong>oarece după <strong>de</strong>terminarea<br />
necunoscutelor <strong>de</strong> pe frontieră, se <strong>calcul</strong>ează <strong>de</strong>plasările şi / sau<br />
tensiunile din interiorul domeniului numai în punctele dorite, adică<br />
se oferă numai informaţiile strict necesare.<br />
Dezavantajele meto<strong>de</strong>i elementelor <strong>de</strong> frontieră sunt:<br />
- generalitatea este limitată <strong>de</strong> faptul că trebuie cunoscută soluţia<br />
fundamentală a problemei. Pentru structuri spaţiale complexe (<strong>de</strong><br />
exemplu, structuri din plăci) problema fundamentală nu este<br />
rezolvată, sau este foarte dificil <strong>de</strong> rezolvat. De asemenea, sunt<br />
restricţii privind aplicabilitatea teoremei reciprocităţii lucrului<br />
mecanic: structura trebuie să aibă o comportare linear elastică;<br />
- în practica inginerească nu se află în uz curent programe<br />
performante care să se fi impus, bazate pe metoda elementelor <strong>de</strong><br />
frontieră.<br />
101
3.10. Metoda elementelor finite - MEF<br />
În prezent, MEF este metoda numerică aproximativă <strong>de</strong> succes,<br />
cea mai utilizată pentru <strong>calcul</strong>ul structurilor oricât <strong>de</strong> complexe,<br />
solicitate static, dinamic, termic, la stabilitate, la durabilitate, în<br />
regim linear elastic, sau în diverse condiţii nelineare. Generalitatea şi<br />
supleţea meto<strong>de</strong>i, simplitatea conceptelor <strong>de</strong> bază, stabilitatea în timp<br />
a algoritmilor <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>, utilizarea <strong>calcul</strong>atoarelor şi existenţa a<br />
numeroase programe performante explică extin<strong>de</strong>rea şi interesul<br />
generalizat pentru MEF.<br />
Formularea MEF se poate face în numeroase modalităţi, mai<br />
abstracte sau mai concrete, prepon<strong>de</strong>rent matematice sau<br />
prepon<strong>de</strong>rent practic - inginereşti. Inginerii sunt utilizatori ai MEF (şi<br />
ai programelor elaborate pe baza ei), aspectele teoretice şi<br />
matematice fiind necesare pentru ei doar pentru înţelegerea<br />
principiilor şi subtilităţilor meto<strong>de</strong>i în ve<strong>de</strong>rea unei folosiri corecte şi<br />
eficiente a procedurilor şi programelor respective. În programele<br />
MEF actuale este implementat mai ales mo<strong>de</strong>lul <strong>de</strong>plasare, pentru<br />
care necunoscutele sunt <strong>de</strong>plasările nodale.<br />
O cale simplă şi intuitivă pentru a-i <strong>de</strong>fini conceptele şi a<br />
formula MEF este aceea <strong>de</strong> o privi ca o generalizare a meto<strong>de</strong>i<br />
<strong>de</strong>plasărilor pentru structuri din bare drepte, expusă în cap. 8.<br />
Generalizarea constă în aceea că elementul <strong>de</strong> bară dreaptă din<br />
metoda <strong>de</strong>plasărilor <strong>de</strong>vine elementul finit din MEF, acest fapt<br />
implicând şi procesul <strong>de</strong> discretizare.<br />
Elementul finit.<br />
Ca o structură să fie <strong>calcul</strong>ată cu MEF trebuie să fie discretizată<br />
(§ 3.7). Pe reţeaua <strong>de</strong> discretizare se <strong>de</strong>finesc elementele finite ale<br />
mo<strong>de</strong>lului MEF. Un element finit este o componentă <strong>de</strong> mici<br />
dimensiuni a structurii care se <strong>calcul</strong>ează, obţinut printr-un proces <strong>de</strong><br />
„<strong>de</strong>cupare” realizat prin discretizare aşa cum, <strong>de</strong> exemplu, zidul<br />
unei clădiri poate fi privit ca fiind format din cărămizile utilizate<br />
la construcţia sa. De exemplu, un recipient executat din table<br />
asamblate prin sudură, poate fi <strong>de</strong>scompus sau discretizat într-un<br />
număr <strong>de</strong> elemente <strong>de</strong> placă patrulatere şi triunghiulare - <strong>de</strong>numite<br />
elemente finite, ca în figura 3.9. Elementele finite se leagă între ele<br />
prin nodurile reţelei <strong>de</strong> discretizare.<br />
102
Procesul <strong>de</strong> elaborare a unui<br />
mo<strong>de</strong>l MEF are două etape distincte:<br />
- prin discretizare structura se<br />
„<strong>de</strong>scompune” într-un număr<br />
oarecare <strong>de</strong> elemente finite;<br />
- elementele finite se<br />
„asamblează”, fiind „legate” în<br />
nodurile reţelei <strong>de</strong> discretizare, pentru<br />
Figura 3.9<br />
a recompune structura dată, acesta<br />
fiind mo<strong>de</strong>lul ei <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> cu elemente finite.<br />
Elementele finite trebuie concepute astfel încât mo<strong>de</strong>lul (sau<br />
structura i<strong>de</strong>alizată, discretă) să aproximeze cât mai exact structura<br />
reală (continuă), cel puţin, din următoarele puncte <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re: al<br />
geometriei, al sarcinilor, al rezemărilor, al rigidităţilor, al maselor, al<br />
constantelor elastice, al caracteristicilor fizice şi mecanice ale<br />
materialelor şi al tuturor funcţiilor şi cerinţelor pe care structura<br />
trebuie să le în<strong>de</strong>plinească.<br />
Este evi<strong>de</strong>ntă legătura dintre procesul <strong>de</strong> discretizare şi <strong>de</strong>finirea<br />
elementelor finite, în general, cele două procese fiind intim asociate.<br />
Deci nu se poate preciza ce se face mai întâi: stabilirea parametrilor<br />
procesului <strong>de</strong> discretizare sau <strong>de</strong>finirea tipurilor <strong>de</strong> elemente finite.<br />
A<strong>de</strong>sea este necesar ca procesul să se realizeze prin încercări<br />
succesive, pentru a găsi varianta cea mai bună a mo<strong>de</strong>lului MEF.<br />
Pentru a putea mo<strong>de</strong>la cât mai bine funcţiile pe care structura<br />
dată trebuie să le realizeze, utilizatorul dispune <strong>de</strong> mai multe tipuri<br />
fundamentale <strong>de</strong> elemente finite şi anume: <strong>de</strong>finite într-un punct, pe<br />
o linie, pe o suprafaţă sau pe un volum, fiecare dintre acestea având<br />
numeroase variante.<br />
Un element finit poate fi privit ca o “piesă” <strong>de</strong> sine stătătoare,<br />
interacţionând cu celelalte elemente numai în noduri. Studiul<br />
structurii reale se înlocuieşte cu studiul ansamblului <strong>de</strong> elemente<br />
finite obţinut prin discretizare, care <strong>de</strong>vine astfel o i<strong>de</strong>alizare a<br />
structurii originare şi este un mo<strong>de</strong>l <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> al structurii date.<br />
Pentru ca rezultatele analizei să fie cât mai precise trebuie ca<br />
procesul <strong>de</strong> i<strong>de</strong>alizare al structurii date să fie cât mai “performant”,<br />
ceea ce implică respectarea unor reguli şi exigenţe privind<br />
discretizarea, elaborarea mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> şi - printre altele -<br />
103
utilizarea unor elemente finite a<strong>de</strong>cvate. În principiu, dimensiunile<br />
elementelor finite pot fi oricât <strong>de</strong> mici, dar trebuie tot<strong>de</strong>auna să fie<br />
finite, adică nu poate fi făcută o trecere la limită prin care<br />
dimensiunile acestora să tindă spre zero.<br />
Din nefericire, nu se poate concepe un element finit general, care<br />
să aibă o utilitate universală. Pentru a putea fi implementat într-un<br />
program MEF şi utilizat pentru un mo<strong>de</strong>l <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>, elementul finit<br />
trebuie în prealabil “proiectat” în toate <strong>de</strong>taliile, adică trebuie <strong>de</strong>finit<br />
din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re geometric, fizic, matematic etc şi stabilite, pentru<br />
aceste condiţii, relaţiile “proprii” <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>.<br />
Privit din punct <strong>de</strong> ve<strong>de</strong>re informaţional, un element finit este un<br />
“dispozitiv” - sau un mo<strong>de</strong>l - care trebuie să poată prelucra cât mai<br />
precis un volum cât mai mare <strong>de</strong> informaţii, pentru un set <strong>de</strong> condiţii<br />
impuse. Aceasta presupune ca elementul <strong>de</strong> o anumită formă<br />
geometrică, <strong>de</strong> exemplu triunghiulară, să aibă un număr cât mai mare<br />
<strong>de</strong> noduri, fiecare nod să aibă un număr cât mai mare <strong>de</strong> gra<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
libertate geometrică, iar funcţiile <strong>de</strong> interpolare să fie cât mai<br />
complexe, adică să aibă un număr cât mai mare <strong>de</strong> parametri.<br />
Desigur că menţiunile anterioare sunt <strong>de</strong> principiu, <strong>de</strong>oarece cu cât<br />
creşte “complexitatea” elementului finit cresc şi dificultăţile <strong>de</strong><br />
<strong>calcul</strong>, astfel încât pentru fiecare situaţie concretă în parte, când se<br />
“concepe” un element finit <strong>de</strong> un anumit tip se caută o soluţie <strong>de</strong><br />
compromis. O consecinţă nefastă a acestei situaţii este că programele<br />
MEF au biblioteci cu un număr relativ mare <strong>de</strong> tipuri <strong>de</strong> elemente<br />
finite, pentru a satisface un număr cât mai mare <strong>de</strong> cerinţe, cât mai<br />
diverse, ceea ce produce dificultăţi utilizatorului.<br />
I<strong>de</strong>ea <strong>de</strong> bază a MEF este că, pentru un element <strong>de</strong> un tip<br />
oarecare, trebuie făcută ipoteza că <strong>de</strong>plasările din interiorul<br />
elementului variază după o lege “cunoscută”, aleasă apriori,<br />
<strong>de</strong>terminată <strong>de</strong> o funcţie <strong>de</strong> interpolare. Consecinţa acestui <strong>de</strong>mers<br />
este că, local, acolo un<strong>de</strong> se va afla plasat elementul finit, în urma<br />
procesului <strong>de</strong> discretizare, acesta va aproxima starea <strong>de</strong> <strong>de</strong>plasări a<br />
structurii prin legea <strong>de</strong> interpolare implementată în elementul<br />
respectiv. În concluzie, comparativ cu alte meto<strong>de</strong> <strong>aproximative</strong> <strong>de</strong><br />
<strong>calcul</strong> (ca, <strong>de</strong> exemplu, Ritz sau Galerkin), care utilizau ipoteze<br />
globale privind comportarea structurii în ansamblu (se alegea un<br />
104
anumit tip <strong>de</strong> funcţie), MEF face ipoteze locale, ceea ce îi asigură o<br />
generalitate şi supleţe remarcabile.<br />
Figura 3.10<br />
Funcţiile <strong>de</strong> interpolare au frecvent forma unor polinoame,<br />
<strong>de</strong>oarece sunt continue şi mai simple, comparativ cu alte funcţii.<br />
Alegerea gradului polinomului şi <strong>de</strong>terminarea valorilor<br />
coeficienţilor acestora trebuie să asigure o cât mai bună aproximare a<br />
soluţiei exacte – necunoscute – a problemei date. În figura 3.10 se<br />
prezintă schematic modul în care polinoamele <strong>de</strong> gradul zero, unu şi<br />
doi – respectiv cu unu, doi şi trei termeni - pot aproxima o stare <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>plasări oarecare.<br />
Elementele care au aceleaşi tipuri <strong>de</strong> funcţii (<strong>de</strong> obicei<br />
polinoame), atât pentru <strong>de</strong>finirea geometriei elementului (<strong>de</strong><br />
exemplu, pentru laturile sale), cât şi pentru <strong>de</strong>finirea <strong>de</strong>plasărilor în<br />
interiorul său (funcţia <strong>de</strong> interpolare), se numesc elemente<br />
izoparametrice şi sunt cele mai eficiente şi folosite elemente finite în<br />
practica MEF.<br />
Elementele finite se pot clasifica după diverse criterii, dintre care<br />
cele mai importante sunt:<br />
Tipul <strong>de</strong> analiză. Pe o reţea <strong>de</strong> discretizare se pot <strong>de</strong>fini<br />
elemente finite care au “incluse” diverse proceduri matematice<br />
<strong>de</strong>stinate unor analize diverse, ca, <strong>de</strong> exemplu: liniar elastică,<br />
neliniară, transfer <strong>de</strong> căldură, mecanica flui<strong>de</strong>lor, electromagnetism,<br />
electromagnetism <strong>de</strong> înaltă frecvenţă etc.<br />
Rolul funcţional. Elementele finite utilizate pentru mo<strong>de</strong>larea<br />
unei structuri trebuie să poată asigura cât mai bine “rolul funcţional”<br />
al structurii date, adică, <strong>de</strong> exemplu, o grindă cu zăbrele trebuie<br />
mo<strong>de</strong>lată cu elemente <strong>de</strong> tip bară, un capac din tablă subţire trebuie<br />
mo<strong>de</strong>lat prin elemente <strong>de</strong> tip placă, o fundaţie prin elemente <strong>de</strong> tip<br />
cărămidă etc. Din aceste consi<strong>de</strong>rente elementele sunt <strong>de</strong> tip punct<br />
105
(element <strong>de</strong> masă sau <strong>de</strong> tip arc), <strong>de</strong> tip linie (elemente <strong>de</strong> bare drepte<br />
sau curbe, în plan sau în spaţiu) <strong>de</strong> tip suprafaţă (elemente <strong>de</strong> plăci<br />
plane sau curbe, groase sau subţiri, în plan sau în spaţiu, elemente<br />
axial simetrice, <strong>de</strong> membrană etc) sau <strong>de</strong> tip volum (elemente<br />
spaţiale, - 3D - pentru structuri “soli<strong>de</strong>”, compozite, cu număr<br />
variabil <strong>de</strong> noduri, pentru flui<strong>de</strong>, piezoelectrice, magnetice etc).<br />
Fiecare din categoriile <strong>de</strong> elemente enumerate au mai multe variante,<br />
numărul acestora putând ajunge la câteva zeci. De asemenea,<br />
categoriile prezentate includ şi elemente cu rol funcţional special, ca<br />
<strong>de</strong> exemplu: rigid, <strong>de</strong> contact, <strong>de</strong> frecare, <strong>de</strong> legătură, <strong>de</strong>finit prin<br />
matricea <strong>de</strong> rigiditate etc.<br />
Forma geometrică. Elementele finite au, în general, forme<br />
simple ca, <strong>de</strong> exemplu, linie dreaptă sau arc <strong>de</strong> cerc, triunghi,<br />
patrulater oarecare, tetraedru, hexaedru etc. De asemenea, unele<br />
caracteristici geometrice pot fi constante sau variabile, ca secţiunile<br />
barelor sau grosimile plăcilor.<br />
Numărul nodurilor. Pentru unele dintre elemente, o formă<br />
geometrică dată, <strong>de</strong> exemplu un triunghi, poate avea mai multe<br />
variante în ceea ce priveşte numărul <strong>de</strong> noduri, <strong>de</strong>oarece în afara<br />
nodurilor din vârfuri mai pot exista noduri şi pe laturi şi (sau) în<br />
interior. De asemenea se pot utiliza noduri şi în interiorul<br />
elementului, pentru rezultate. Se utilizează şi elemente cu număr<br />
variabil <strong>de</strong> noduri, ca, <strong>de</strong> exemplu, pentru plăci groase elementul<br />
poate avea între 8 şi 48 <strong>de</strong> noduri.<br />
Numărul gra<strong>de</strong>lor <strong>de</strong> libertate ale fiecărui nod. Nodurile<br />
elementelor au ataşate, implicit, unele DOF din cele şase posibile,<br />
<strong>de</strong>ci se poate opera şi cu numărul total <strong>de</strong> DOF pentru un element,<br />
care este numărul nodurilor înmulţit cu numărul DOF pe nod.<br />
Gradul polinomului <strong>de</strong> interpolare. Fiecare element finit are<br />
“implementate” polinoame <strong>de</strong> interpolare <strong>de</strong> un anumit grad,<br />
începând cu gradul întâi. Cu cât gradul polinoamelor este mai ridicat<br />
cu atât creşte cantitatea <strong>de</strong> informaţii cu care elementul operează şi<br />
<strong>de</strong>ci el este, în general, mai performant.<br />
Caracteristicile materialului. În practica analizei cu elemente<br />
finite, materialul elementului finit poate fi omogen şi izotrop sau cu o<br />
anizotropie <strong>de</strong> un anumit tip. De asemenea, constantele elastice şi<br />
106
fizice ale materialului pot fi <strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nte <strong>de</strong> temperatură sau<br />
solicitare.<br />
Trebuie făcută precizarea că <strong>de</strong>scrierea <strong>de</strong> mai sus a elementelor<br />
finite nu este exhaustivă, ci că ea doar semnalează unele aspecte<br />
importante din practica MEF. În concluzie, se menţionează că fiecare<br />
tip <strong>de</strong> element finit este un ansamblu <strong>de</strong> condiţii şi ipoteze şi el<br />
trebuie privit ca un întreg şi folosit ca atare, numai după ce s-a<br />
studiat temeinic documentaţia care îl însoţeşte. De exemplu, din<br />
parametrii care <strong>de</strong>finesc elementul rezultă comportarea sa la<br />
solicitare, tipul stării <strong>de</strong> tensiuni, interacţiunea sa cu celelalte<br />
elemente etc.<br />
Programele MEF care se folosesc în analiza structurilor au<br />
biblioteci cu un număr impresionant <strong>de</strong> tipuri <strong>de</strong> elemente finite, la<br />
care se adaugă periodic elemente noi. Pentru a ilustra dinamica<br />
<strong>de</strong>zvoltării MEF, se menţionează că în anul 1984 se i<strong>de</strong>ntificaseră 88<br />
<strong>de</strong> variante ale elementelor finite <strong>de</strong> placă.<br />
Determinarea matricei <strong>de</strong> rigiditate a unui element finit.<br />
Etapele <strong>de</strong>terminării matricei <strong>de</strong> rigiditate a unui element finit<br />
sunt, în general, următoarele:<br />
1. Elementul finit trebuie să fie conceput sau “proiectat”, adică<br />
să se stabilească, a priori, toţi parametrii săi şi anume: forma<br />
geometrică, numărul <strong>de</strong> noduri, numărul <strong>de</strong> DOF/nod, tipul stării <strong>de</strong><br />
tensiuni, gradul polinoamelor <strong>de</strong> interpolare, caracteristicile<br />
materialului. Pentru exemplificare se consi<strong>de</strong>ră un element finit<br />
triunghiular, cu trei noduri, cu 2DOF/nod, plan, <strong>de</strong> grosime constantă<br />
t (placă subţire), polinoame <strong>de</strong> interpolare <strong>de</strong> gradul întâi, supus unei<br />
stări <strong>de</strong> tensiune constantă, materialul fiind izotrop.<br />
Figura 3.11<br />
107
Elementul este raportat la un reper local oxy şi este <strong>de</strong>finit <strong>de</strong><br />
nodurile i, j, k (<strong>de</strong> coordonatele lor), în care acţionează forţele X şi<br />
Y, ca în figura 3.11. Acesta este unul dintre cele mai simple tipuri <strong>de</strong><br />
elemente finite.<br />
2. Relaţia care <strong>de</strong>fineşte comportarea elastică a unui element<br />
finit este <strong>de</strong> forma (similară cu (8.4), pentru o bară dreaptă)<br />
{R} = [k] {u}, (3.37)<br />
în care: {u}este vectorul <strong>de</strong>plasărilor nodale, {R} – vectorul<br />
eforturilor nodale (sau al forţelor nodale generalizate) şi [k]–matricea<br />
<strong>de</strong> rigiditate elementului finit.<br />
3. Se <strong>de</strong>fineşte vectorul <strong>4.</strong> Se <strong>de</strong>fineşte vectorul<br />
<strong>de</strong>plasărilor nodale:<br />
eforturilor nodale:<br />
u<br />
<br />
i<br />
<br />
nodul i<br />
X<br />
<br />
i<br />
<br />
<br />
v<br />
nodul<br />
i<br />
i<br />
<br />
<br />
<br />
Yi<br />
<br />
<br />
u<br />
<br />
j <br />
X<br />
<br />
j <br />
u<br />
<br />
<br />
v<br />
nodul<br />
j .<br />
R<br />
<br />
<br />
j<br />
<br />
Y<br />
nodul<br />
j .<br />
j<br />
<br />
u<br />
<br />
k <br />
X<br />
<br />
k <br />
nodul k<br />
v<br />
<br />
nodul k<br />
k <br />
Y<br />
<br />
k <br />
Observaţie: Vectorii {R} şi {u} pentru un element finit sunt similari cu cei<br />
corespunzători ai elementului <strong>de</strong> bară dreaptă (cap. 2), cu menţiunea că pentru<br />
elementele finite vectorul {R} nu mai are o semnificaţie specială, ca pentru bare (la<br />
bare {R} era vectorul eforturilor <strong>de</strong> la capete).<br />
Relaţia (3.37) trebuie interpretată astfel: <strong>de</strong>plasările nodale {u} produc în mod<br />
unic eforturile nodale {R}. Reciproca nu este a<strong>de</strong>vărată, <strong>de</strong>oarece pentru anumite<br />
valori ale eforturilor {R} se pot obţine o infinitate <strong>de</strong> vectori {u} ai <strong>de</strong>plasărilor<br />
nodale, diferiţi prin <strong>de</strong>plasările <strong>de</strong> corp rigid ale elementului. Spre <strong>de</strong>osebire <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>plasările nodale care sunt in<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nte, eforturile trebuie să satisfacă ecuaţiile<br />
<strong>de</strong> echilibru ale elementului finit.<br />
5. Se scriu ecuaţiile <strong>de</strong> echilibru ale elementului finit:<br />
- ecuaţia forţelor pe direcţia ox: X i + X j + X k = 0;<br />
- ecuaţia forţelor pe direcţia oy: Y i + Y j + Y k = 0;<br />
- ecuaţia momentelor în raport cu originea:<br />
-X i * y i + -X j * y j + -X k * y k + Y i * x i + Y j * x j + Y k * x k =0.<br />
Observaţie: Rezultă că trei forţe nodale in<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nte nu pot <strong>de</strong>termina univoc<br />
şase <strong>de</strong>plasări nodale. În consecinţă, matricea <strong>de</strong> rigiditate, [k], a elementului finit<br />
consi<strong>de</strong>rat este singulară, adică nu poate fi inversată, rangul ei fiind trei.<br />
108
6. Expresiile <strong>de</strong>plasărilor, u şi v, într-un punct oarecare din<br />
interiorul elementului finit sunt:<br />
u (x, y) = α 1 + α 2 x + α 3 y ; v (x, y) = α 4 + α 5 x + α 6 y , (3.38)<br />
în care α i sunt parametri in<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nţi, ceea ce este în acord cu<br />
consi<strong>de</strong>rentele <strong>de</strong> la etapa 1şi anume:<br />
- polinoamele sunt <strong>de</strong> gradul întâi;<br />
- <strong>de</strong>formaţiile şi tensiunile sunt constante în interiorul<br />
elementului:<br />
7. Se <strong>calcul</strong>ează, în interiorul elementului finit, <strong>de</strong>formaţiile:<br />
ε x = ∂u/∂x= α 2 ; ε y =∂v/∂y= α 6 ; γ xy =∂u/∂y+∂v/∂x= α 3 + α 5. (3.39)<br />
8. Se <strong>calcul</strong>ează, în interiorul elementului finit, tensiunile:<br />
ζ x = E (α 2 + υ α 6 ) / (1 – υ 2 ) ; ζ y = E (α 6 + υ α 2 ) / (1 – υ 2 ) ;<br />
η xy = E (α 3 + α 5 ) / [2*(1 + υ)]. (3.40)<br />
9. Deplasările în noduri trebuie să fie componentele vectorului<br />
{u}, adică<br />
u i =α 1 +α 2 x i +α 3 y i ; u j =α 1 +α 2 x j +α 3 y j ; u k =α 1 +α 2 x k +α 3 y k ; (3.41’)<br />
v i =α 4 +α 5 x i +α 6 y i ; v j =α 4 +α 5 x j +α 6 y j ; v k =α 4 +α 5 x k +α 6 y k . (3.41’’)<br />
10. Relaţiile (3.41) pot fi privite ca un sistem <strong>de</strong> ecuaţii în care<br />
necunoscutele sunt parametrii α i . În urma rezolvării sistemului<br />
rezultă:<br />
α 1 = (a i u i + a j u j + a k u k ) / Δ ; α 2 = (b i u i + b j u j + b k u k ) / Δ ;<br />
α 3 = (c i u i + c j u j + c k u k ) / Δ ; (3.42’)<br />
α 4 = (a i v i + a j v j + a k v k ) / Δ ; α 5 = (b i v i + b j v j + b k v k ) / Δ ;<br />
α 6 = (c i v i + c j v j + c k v k ) / Δ, (3.42’’)<br />
în care s-au notat:<br />
a i = x j y k – x k y j ; a j = x k y i – x i y k ; a k = x i y j – x j y i ;<br />
b i = y j - y k ; b j = y k – y i ; b k = y i – y j ; (3.42’’’)<br />
c i = x k - x j ; c j = x i – x k ; c k = x j – x i ,<br />
şi Δ este <strong>de</strong>terminantul<br />
<br />
1<br />
1<br />
1<br />
x<br />
x<br />
x<br />
i<br />
j<br />
k<br />
y<br />
y<br />
y<br />
i<br />
j<br />
k<br />
109<br />
, a cărui valoare absolută este<br />
dublul ariei triunghiului ijk.<br />
Volumul elementului finit este V = |Δ| t /2, în care t este grosimea.<br />
11. Funcţiile <strong>de</strong> interpolare se obţin prin înlocuirea valorilor<br />
(3.42) în expresiile (3.38):<br />
u (x, y) = N i (x, y) u i + N j (x, y) u j + N k (x, y) u k ; (3.43’)<br />
v (x, y) = N i (x, y) v i + N j (x, y) v j + N k (x, y) v k , (3.43’’)
în care N(x, y) sunt funcţiile <strong>de</strong> interpolare:<br />
N i =(a i +b i x+c i y)/Δ ; N j =(a j +b j x+c j y)/Δ; N k =(a k +b k x+c k y)/Δ. (3.44)<br />
Cu relaţiile (3.43) se pot <strong>calcul</strong>a componentele <strong>de</strong>plasărilor unui<br />
punct oarecare din interiorul elementului finit, în funcţie <strong>de</strong><br />
<strong>de</strong>plasările nodale.<br />
Este remarcabil faptul că în nodurile elementului funcţiile <strong>de</strong><br />
interpolare au valorile:<br />
N i (x i , y i ) = 1; N i (x j , y j ) = 0; N i (x k , y k ) = 0;<br />
N j (x i , y i ) = 0; N j (x j , y j ) = 1; N j (x k , y k ) = 0;<br />
N k (x i , y i ) = 0; N k (x j , y j ) = 0; N k (x k , y k ) = 1.<br />
12. Energia <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie a elementului finit este<br />
1 2 2<br />
2<br />
W [<br />
x<br />
y<br />
2x<br />
y<br />
2(1)<br />
xy]<br />
dV ,<br />
2E<br />
V<br />
2 2<br />
2<br />
sau W = |Δ| t [ 2<br />
2(1<br />
)<br />
] /E,<br />
x<br />
y<br />
în care valorile (constante) ale tensiunilor sunt (3.40).<br />
13. Lucrul mecanic al eforturilor nodale este:<br />
U = - X i u i – X j u j – X k u k – Y i v i – Y j v j – Y k v k = - {u} T {R}.<br />
1<strong>4.</strong> Minimul energiei potenţiale totale Π = W + U se realizează<br />
când sunt în<strong>de</strong>plinite condiţiile:<br />
∂Π/∂u i =0;∂Π/∂u j =0;∂Π/∂u k =0;∂Π/∂v i =0;∂Π/∂v j =0;∂Π/∂v k =0. (3.45)<br />
În <strong>calcul</strong>ul <strong>de</strong>rivatelor (3.45) se va avea în ve<strong>de</strong>re că:<br />
<br />
x<br />
E<br />
<br />
2<br />
u<br />
1<br />
i<br />
<br />
2<br />
<br />
6<br />
Ebi<br />
<br />
<br />
;<br />
2<br />
ui<br />
u<br />
<br />
i (1<br />
)<br />
x<br />
110<br />
y<br />
<br />
x<br />
E<br />
<br />
2<br />
v<br />
1<br />
i<br />
xy<br />
<br />
2<br />
<br />
6<br />
Eci<br />
<br />
<br />
; .......<br />
2<br />
vi<br />
v<br />
<br />
i (1<br />
)<br />
După efectuarea <strong>calcul</strong>elor, condiţiile (3.45) pot fi scrise explicit<br />
sub forma sistemului <strong>de</strong> ecuaţii<br />
k 11 u i + k 12 v i + k 13 u j + k 14 v j + k 15 u k + k 16 v k = X i<br />
k 21 u i + k 22 v i + k 23 u j + k 24 v j + k 25 u k + k 26 v k = Y i<br />
k 31 u i + k 32 v i + k 33 u j + k 34 v j + k 35 u k + k 36 v k = X j<br />
k 41 u i + k 42 v i + k 43 u j + k 44 v j + k 45 u k + k 46 v k = Y j<br />
k 51 u i + k 52 v i + k 53 u j + k 54 v j + k 55 u k + k 56 v k = X k<br />
k 61 u i + k 62 v i + k 63 u j + k 64 v j + k 65 u k + k 66 v k = Y k<br />
ai cărui coeficienţi k ij (pentru i = 1, 2, ...6 şi j = 1, 2, ...6) sunt chiar<br />
elementele matricei <strong>de</strong> rigiditate, [k], din relaţia (3.37), a<br />
elementului.
15. Matricea <strong>de</strong> rigiditate a elementului finit <strong>de</strong> tipul<br />
consi<strong>de</strong>rat este:<br />
Nodul→ i j k<br />
Direcţia x← ↓ →y x← ↓ →y x← ↓ →y ↓ ↓<br />
în care s-au folosit notaţiile:<br />
K<br />
1<br />
Et<br />
2 1 <br />
<br />
2<br />
<br />
(3.46)<br />
X<br />
↨ ↔ i<br />
y<br />
x<br />
↨ ↔ j<br />
y<br />
x<br />
↨ ↔ k<br />
y<br />
; β =(1- υ)/2 şi γ=(1+ υ) / 2.<br />
Formularea matriceală a MEF.<br />
Relaţiile <strong>de</strong> bază ale MEF pot fi scrise în formă matriceală, ceea<br />
ce oferă meto<strong>de</strong>i mai multă claritate, concizie şi generalitate.<br />
Astfel relaţiile (3.40) se scriu<br />
1<br />
<br />
<br />
0 1 0 0 0 0<br />
2<br />
x<br />
<br />
<br />
<br />
0 0 0 0 0 1<br />
<br />
<br />
*<br />
3<br />
y<br />
<br />
<br />
,<br />
<br />
<br />
4<br />
xy<br />
0 0 1 0 1 0<br />
<br />
<br />
<br />
5<br />
<br />
6<br />
sau <br />
B1<br />
<br />
.<br />
De asemenea relaţiile (3.42) <strong>de</strong>vin<br />
{α} = [B 1 ] {u}, <strong>de</strong> un<strong>de</strong> {ε} = [B 1 ] [C]{u}, sau<br />
{ε} = [B] {u}, (3.47)<br />
în care s-a notat {ε} = [B 1 ] [C] şi<br />
bi<br />
0 b<br />
j<br />
0 bk<br />
0 <br />
<br />
<br />
B 0 ci<br />
0 c<br />
j<br />
0 ck<br />
.<br />
ci<br />
bi<br />
c<br />
j<br />
b<br />
j<br />
ck<br />
b <br />
<br />
k <br />
Legea lui Hooke (3.40) capătă forma<br />
111
x<br />
1<br />
0 x<br />
<br />
E <br />
<br />
y<br />
<br />
<br />
1 0<br />
y<br />
, sau {ζ} = [D] {ε},<br />
2<br />
1<br />
<br />
<br />
xy<br />
0<br />
0 (1)<br />
2<br />
<br />
xy<br />
în care se poate înlocui relaţia (3.47) şi rezultă<br />
{ζ} = [D] [B] {u}. (3.48)<br />
Expresia energiei <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie a elementului finit consi<strong>de</strong>rat<br />
capătă forma<br />
1 T<br />
W <br />
<br />
dV,<br />
2 V<br />
în care se înlocuiesc expresiile (3.47) şi (3.48) şi rezultă<br />
1 T T<br />
W u B DB dV * u<br />
, (3.49)<br />
2 V<br />
<strong>de</strong>oarece ( B u)<br />
T u<br />
T<br />
B T<br />
.<br />
Cu notaţia<br />
T<br />
k B D B , (3.50)<br />
<br />
<br />
V<br />
dV<br />
expresia energiei potenţiale totale este<br />
1 T<br />
T<br />
W U<br />
u ku<br />
u R<br />
, (3.51)<br />
2<br />
pentru care se pune condiţia <strong>de</strong> minim ∂π/∂u = [k]{u} - {R} = 0,<br />
din care rezultă că (3.50) este chiar expresia matricei <strong>de</strong> rigiditate a<br />
elementului finit.<br />
Scrise în forma matriceală, expresiile (3.49), (3.50) şi (3.51) sunt<br />
generale, valabile pentru orice tip <strong>de</strong> element finit.<br />
În relaţiile <strong>de</strong> mai sus trebuie remarcat că:<br />
- matricea [B] este matricea geometrică a elementului, <strong>de</strong>oarece<br />
<strong>de</strong>fineşte legătura dintre vectorul <strong>de</strong>formaţiilor specifice {ε} şi<br />
vectorul <strong>de</strong>plasărilor nodale, {u};<br />
- matricea [D] este matricea <strong>de</strong> elasticitate, a materialului, care<br />
intervine în expresia legii lui Hooke.<br />
În cazul general, poate fi dificil <strong>calcul</strong>ul analitic al integralei din<br />
expresia matricei <strong>de</strong> rigiditate (3.50), situaţii în care valorile<br />
respective se <strong>de</strong>termină prin integrare numerică.<br />
112
Pentru tipul <strong>de</strong> element finit consi<strong>de</strong>rat, expresia <strong>de</strong> sub<br />
operatorul integrală este constantă, ceea ce duce la<br />
[k] = |Δ| t [B] T [D] [B] /2, (3.46’)<br />
care este forma matriceală a expresiei, (3.46), a matricei <strong>de</strong> rigiditate<br />
a elementului finit.<br />
Celelalte aspecte ale MEF.<br />
Următoarele concepte, <strong>de</strong>finiţii şi semnificaţii ale mărimilor,<br />
proceselor şi noţiunilor din metoda <strong>de</strong>plasărilor pentru bare drepte<br />
rămân valabile şi în MEF, motiv pentru care nu vor mai fi reluate în<br />
acest capitol:<br />
- nodul şi gra<strong>de</strong>le <strong>de</strong> libertate geometrică, DOF, asociate;<br />
- matricea <strong>de</strong> rigiditate a elementului (se schimbă doar<br />
metodologia <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> şi ceea ce rezultă din ea, adică relaţiile <strong>de</strong><br />
<strong>calcul</strong>);<br />
- transformarea matricei <strong>de</strong> rigiditate a elementului la trecerea <strong>de</strong><br />
la reperul local la cel global;<br />
- procesul <strong>de</strong> asamblare a matricelor <strong>de</strong> rigiditate ale elementelor<br />
în matricea <strong>de</strong> rigiditate a structurii;<br />
- formarea sistemului <strong>de</strong> ecuaţii al structurii;<br />
- scrierea condiţiilor în legături;<br />
- etapele <strong>de</strong> rezolvare a unei probleme.<br />
Verificarea mo<strong>de</strong>lelor <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> cu elemente finite.<br />
Mo<strong>de</strong>lul <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> şi rezultatele obţinute cu ajutorul său trebuie<br />
supuse unor teste şi verificări. Scopul acestora este <strong>de</strong> a “valida”<br />
mo<strong>de</strong>lul, adică <strong>de</strong> a <strong>de</strong>termina dacă acesta satisface exigenţele<br />
impuse şi dacă rezultatele obţinute cu ajutorul lui permit formularea<br />
unor răspunsuri neechivoce la întrebările clare puse <strong>de</strong> beneficiarul<br />
analizei cu elemente finite. Unele teste şi verificări sunt calitative şi<br />
globale, altele cantitative şi <strong>de</strong> <strong>de</strong>taliu.<br />
Dacă testele şi verificările duc la concluzii nefavorabile, mo<strong>de</strong>lul<br />
trebuie îmbunătăţit şi procesul <strong>de</strong> verificare-îmbunătăţire-verificare<br />
se continuă până când se obţine un mo<strong>de</strong>l satisfăcător, adică valid.<br />
În figura 3.12 este prezentată schema generală a procesului <strong>de</strong><br />
verificare-îmbunătăţire a mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> cu elemente finite.<br />
113
Figura 3.12<br />
O enumerare a celor mai importante şi utilizate meto<strong>de</strong> şi<br />
proce<strong>de</strong>e <strong>de</strong> verificare a mo<strong>de</strong>lelor pentru <strong>calcul</strong>ul cu elemente finite<br />
este următoarea:<br />
- verificările experimentale pe structura reală. De obicei acestea<br />
sunt ulterioare <strong>calcul</strong>ului (după ce structura s-a executat. Se pot face<br />
şi verificări experimentale pe mo<strong>de</strong>le fizice reduse la scară;<br />
- efectuarea <strong>calcul</strong>elor pe două sau mai multe mo<strong>de</strong>le şi<br />
compararea rezultatelor obţinute. Mo<strong>de</strong>lele pot fi <strong>de</strong> acelaşi tip,<br />
adică elaborate pe baza aceleiaşi meto<strong>de</strong> <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> (<strong>de</strong> exemplu,<br />
MEF) sau <strong>de</strong> tipuri diferite, adică elaborate pe baza unor meto<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
<strong>calcul</strong> diferite;<br />
- preprocesarea geometriei mo<strong>de</strong>lului este cea mai utilizată şi cea<br />
mai eficientă metodă <strong>de</strong> verificare a geometriei mo<strong>de</strong>lului, a<br />
corectitudinii <strong>de</strong>finirii condiţiilor <strong>de</strong> rezemare şi a aplicării sarcinilor.<br />
Se poate spune că este tot<strong>de</strong>auna obligatorie.<br />
Figura 3.13<br />
114
Verificarea constă în citirea fişierului cu datele <strong>de</strong> intrare pentru<br />
programul MEF, preprocesarea informaţiilor conţinute în acest fişier<br />
şi trasarea unui <strong>de</strong>sen al mo<strong>de</strong>lului structurii. Un astfel <strong>de</strong> exemplu se<br />
prezintă în figura 3.13, pentru mo<strong>de</strong>lul unei structuri industriale;<br />
- verificări ale condiţiilor <strong>de</strong> simetrie sau antisimetrie geometrică<br />
şi mecanică;<br />
- verificări printr-un <strong>calcul</strong> simplu, aproximativ;<br />
- verificarea greutăţii;<br />
- verificări globale şi calitative ale mo<strong>de</strong>lului care să aibă în<br />
ve<strong>de</strong>re configuraţiile stărilor <strong>de</strong> tensiuni şi <strong>de</strong>plasări, semnele lor,<br />
ordinul <strong>de</strong> mărime şi chiar valorile rezultatelor obţinute. Din practica<br />
inginerească şi din experienţa altor analize se ştie un<strong>de</strong> sunt zonele<br />
cu tensiuni şi <strong>de</strong>plasări mari, care este configuraţia structurii<br />
<strong>de</strong>formate şi între ce limite trebuie să se afle valorile mărimilor<br />
obţinute.<br />
De asemenea, trebuie avut în ve<strong>de</strong>re faptul că MEF este<br />
aproximativă, ceea ce înseamnă că nu se poate cere mo<strong>de</strong>lului mai<br />
mult <strong>de</strong>cât poate oferi metoda, rezultatele obţinute fiind <strong>de</strong>terminate<br />
atât <strong>de</strong> performanţele mo<strong>de</strong>lului cât şi <strong>de</strong> principiile, ipotezele şi<br />
procedurile matematice <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> incluse în metoda şi în programul<br />
cu elemente finite.<br />
Surse <strong>de</strong> erori în metoda elementelor finite.<br />
Metoda elementelor finite este o metodă aproximativă <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>.<br />
La mo<strong>de</strong>larea şi rezolvarea unei probleme date se fac o serie <strong>de</strong><br />
aproximări, care au drept consecinţă faptul că soluţia obţinută cu<br />
MEF are unele abateri faţă <strong>de</strong> soluţia exactă, necunoscută. Aceste<br />
abateri <strong>de</strong> aproximare se numesc în mod obişnuit erori ale MEF,<br />
ceea ce nu este corect. În principiu, conceptul <strong>de</strong> eroare are sensul <strong>de</strong><br />
greşeală – intenţionată sau involuntară – şi ea poate fi, <strong>de</strong> obicei,<br />
corectată sau evaluată cantitativ, ceea ce nu este valabil şi pentru<br />
MEF. Pentru problemele care sunt abordate cu MEF nu sunt, <strong>de</strong><br />
obicei, cunoscute soluţii alternative, obţinute pe alte căi, cu care<br />
acestea să se compare pentru a se <strong>de</strong>termina abaterile relative.<br />
Existenţa acestor abateri sau erori <strong>de</strong> aproximare ale MEF este<br />
principalul său <strong>de</strong>zavantaj şi este tributul plătit pentru calităţile,<br />
115
avantajele şi performanţele sale. În continuare se va folosi pentru<br />
aceste abateri termenul, obişnuit, <strong>de</strong> eroare a MEF.<br />
Sursele <strong>de</strong> erori <strong>de</strong> aproximare se află la diverse nivele şi intervin<br />
în diverse etape ale procesului <strong>de</strong> analiză cu elemente finite (FEA).<br />
I<strong>de</strong>ntificarea şi înţelegerea mecanismelor care guvernează aceste<br />
erori face posibilă - uneori şi într-o oarecare măsură – reducerea şi<br />
evaluarea acestora. Cele mai importante dintre sursele <strong>de</strong> erori ale<br />
MEF sunt următoarele (nu se menţionează greşelile posibile ale<br />
utilizatorului, provenite din neştiinţă, neatenţie sau incompetenţă):<br />
1. Erorile conceptuale sau <strong>de</strong> principiu provin din neglijarea<br />
satisfacerii ipotezelor şi conceptelor care <strong>de</strong>finesc diversele categorii<br />
<strong>de</strong> probleme ale structurilor mecanice, ceea ce poate duce la erori<br />
mari ale soluţiei obţinute. De exemplu, nu sunt în<strong>de</strong>plinite una sau<br />
mai multe dintre ipotezele care <strong>de</strong>limitează mo<strong>de</strong>lul <strong>de</strong> structură<br />
liniar elastică, <strong>de</strong>finită ca mediu continuu, omogen şi izotrop, cu<br />
liniaritate geometrică, elasticitate perfectă, liniaritate fizică şi fără<br />
tensiuni iniţiale. De asemenea, se presupune că structura este în<br />
echilibru (static sau dinamic) şi că este valabil principiul lui Saint<br />
Venant, ipoteza secţiunii plane (pentru bare) şi ipoteza normalei<br />
rectilinii (pentru plăci şi învelişuri). În aceste condiţii, ecuaţiile <strong>de</strong><br />
echilibru scrise pentru structura ne<strong>de</strong>formată rămân valabile şi pentru<br />
structura <strong>de</strong>formată, funcţiile eforturilor nu <strong>de</strong>pind <strong>de</strong> <strong>de</strong>plasări,<br />
<strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nţa dintre sarcini şi <strong>de</strong>plasări este liniară, ecuaţiile<br />
diferenţiale sunt cu coeficienţi constanţi, este aplicabil principiul<br />
suprapunerii efectelor etc.<br />
2. Aproximarea geometriei structurii reale are loc în procesul<br />
<strong>de</strong> elaborare a mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>. Diversele forme geometrice ale<br />
structurii date se aproximează pentru ca mo<strong>de</strong>lul <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> să fie cât<br />
mai simplu şi pentru a se putea realiza pe el reţeaua <strong>de</strong> discretizare.<br />
3. Aproximarea sarcinilor care se aplică mo<strong>de</strong>lului se referă la:<br />
valorile acestora, modul <strong>de</strong> variaţie (pe suprafaţă, pe volum, în<br />
funcţie <strong>de</strong> timp etc), direcţia, poziţia pe mo<strong>de</strong>l a punctului <strong>de</strong><br />
aplicaţie etc. Se vor avea în ve<strong>de</strong>re variantele <strong>de</strong> încărcare cerute <strong>de</strong><br />
beneficiar şi modalităţile <strong>de</strong> evaluare ale regimurilor <strong>de</strong> încărcare şi<br />
anume, sarcini nominale, <strong>de</strong> avarie, <strong>de</strong> probă, maxime, acci<strong>de</strong>ntale<br />
etc. De asemenea, sarcinile se pot aplica static, dinamic cu o viteză<br />
cunoscută, (prin şoc) etc. Încărcarea poate fi staţionară sau<br />
116
nestaţionară, variabilă după legi cunoscute sau variabilă aleator. În<br />
procesul <strong>de</strong> <strong>de</strong>formare al structurii sarcinile îşi pot modifica direcţiile<br />
sau punctele <strong>de</strong> aplicaţie.<br />
<strong>4.</strong> Aproximarea condiţiilor <strong>de</strong> rezemare se referă la faptul că<br />
acestea se <strong>de</strong>finesc, <strong>de</strong> regulă, în nodurile mo<strong>de</strong>lului şi constau în<br />
introducerea restricţiei ca <strong>de</strong>plasarea (componenta liniară sau cea <strong>de</strong><br />
rotire) să aibă valoarea zero, sau o valoare cunoscută, pe direcţia<br />
dorită. Deplasările nodale sunt <strong>de</strong>finite pe direcţiile reperului global<br />
al mo<strong>de</strong>lului, şi - <strong>de</strong> obicei - şi condiţiile <strong>de</strong> rezemare. Dacă este<br />
necesar, se poate <strong>de</strong>fini un nou sistem <strong>de</strong> referinţă, pentru unele<br />
reazeme (sau pentru toate), rotit faţă <strong>de</strong> sistemul global. În cazuri<br />
<strong>de</strong>osebite, pentru mo<strong>de</strong>larea condiţiilor <strong>de</strong> rezemare se folosesc<br />
elemente finite speciale, <strong>de</strong> tip bound şi (sau) gap, care permit<br />
<strong>de</strong>finirea reazemelor pe orice direcţie. Se pot <strong>de</strong>fini reazeme<br />
<strong>de</strong>formabile (cu o anumită valoare a constantei elastice sau a<br />
rigidităţii) şi se pot introduce forţe <strong>de</strong> frecare.<br />
5. Aproximarea introdusă <strong>de</strong> elementul finit utilizat este, cea<br />
mai importantă sursă <strong>de</strong> erori în MEF, acesta fiind inclusă în<br />
principiile fundamentale ale meto<strong>de</strong>i. În esenţă aproximarea aceasta<br />
constă în faptul că pentru un subspaţiu al structurii reale, pentru care<br />
<strong>de</strong>plasările (şi tensiunile) au o lege <strong>de</strong> variaţie oarecare,<br />
necunoscută, se utilizează un element finit care are implementată o<br />
funcţie <strong>de</strong> aproximare prestabilită, specifică tipului <strong>de</strong> element finit<br />
utilizat. Tipurile <strong>de</strong> elemente disponibile în “bibliotecile”<br />
programelor au fost concepute astfel încât să fie cât mai performante<br />
şi să ofere utilizatorului posibilitatea satisfacerii unor cerinţe cât mai<br />
diverse, acestuia revenindu-i sarcina <strong>de</strong> a le utiliza corect şi eficient,<br />
incluzând şi cerinţa ca erorile <strong>de</strong> aproximare să fie cât mai mici. În<br />
acest sens utilizatorul trebuie să ştie care sunt principalele cerinţe şi<br />
proprietăţi ale funcţiilor <strong>de</strong> aproximare (<strong>de</strong>numite şi funcţii <strong>de</strong><br />
interpolare) ale elementelor.<br />
Pentru MEF - mo<strong>de</strong>lul <strong>de</strong>plasare, funcţiile se referă la câmpul<br />
<strong>de</strong>plasărilor. Aceste funcţii trebuie să asigure energiei potenţiale<br />
totale a structurii <strong>de</strong>formate o valoare minimă, corespunzătoare stării<br />
<strong>de</strong> echilibru stabil a acesteia, compatibilitatea internă şi satisfacerea<br />
condiţiilor la limită. În acest caz, rezultatele obţinute prin FEA,<br />
pentru mo<strong>de</strong>le cu discretizări tot mai fine, adică având un număr tot<br />
117
mai mare <strong>de</strong> noduri şi <strong>de</strong> elemente, conduce la obţinerea unor<br />
rezultate tot mai precise, adică procesul este convergent.<br />
Pentru asigurarea convergenţei FEA, funcţiile <strong>de</strong> aproximare<br />
trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:<br />
a – Continuitatea. Dacă funcţiile sunt polinoame, se asigură<br />
cerinţa ca în interiorul elementului şi pe conturul său câmpul<br />
<strong>de</strong>plasărilor să nu aibă discontinuităţi, salturi, goluri sau variaţii<br />
bruşte;<br />
b – Compatibilitatea sau conformitatea. Trebuie ca în procesul<br />
<strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie elementele să rămână solidare în toate punctele<br />
frontierei comune, adică să nu se separe, să nu ducă la goluri sau<br />
discontinuităţi şi să nu pătrundă în domeniul elementelor vecine.<br />
Pentru a fi compatibile, elementele adiacente trebuie ca pe linia sau<br />
suprafaţa comună să aibă aceleaşi: coordonate pentru noduri, gra<strong>de</strong><br />
<strong>de</strong> libertate în noduri, tip <strong>de</strong> funcţii <strong>de</strong> aproximare pentru <strong>de</strong>plasări şi<br />
(uneori) să fie raportate la sisteme <strong>de</strong> coordonate locale. În practica<br />
FEA, apar frecvent situaţii în care trebuie “conectate” elemente care<br />
nu sunt compatibile. Cel puţin în zonele din imediata apropiere a<br />
acestor linii sau suprafeţe este <strong>de</strong> aşteptat ca rezultatele obţinute să<br />
fie afectate <strong>de</strong> erori mai mari <strong>de</strong>cât cele obişnuite.<br />
c – Complinirea. Funcţiile <strong>de</strong> aproximare trebuie să conţină<br />
termeni care să <strong>de</strong>scrie <strong>de</strong>plasările <strong>de</strong> corp rigid (adică translaţii<br />
uniforme pe toate direcţiile şi rotaţii fără distorsiuni unghiulare) şi<br />
stările <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţii constante ale elementului, adică să conţină<br />
termeni constanţi şi termeni <strong>de</strong> gradul întâi.<br />
Cele mai utilizate şi eficiente tipuri <strong>de</strong> elemente finite sunt cele<br />
izoparametrice, care au polinoame (sau, mai rar, alte tipuri <strong>de</strong><br />
funcţii) <strong>de</strong> acelaşi tip atât pentru <strong>de</strong>finirea geometriei elementului (<strong>de</strong><br />
exemplu laturile unui patrulater) cât şi pentru aproximarea câmpului<br />
<strong>de</strong>plasărilor;<br />
d – Invarianţa geometrică. Elementul finit trebuie să aibă aceeaşi<br />
stare <strong>de</strong> <strong>de</strong>formaţie (sau <strong>de</strong> tensiune, relaţia dintre ele fiind lineară,<br />
prin legea lui Hooke) oricare ar fi orientarea sistemului local <strong>de</strong><br />
coordonate (reperul local) în raport cu care aceasta este formulată.<br />
Această cerinţă are în ve<strong>de</strong>re faptul că în timp ce sistemul global <strong>de</strong><br />
coordonate (reperul global), al întregii structuri, are o orientare<br />
spaţială fixă, la care sunt raportate toate mărimile nodale (<strong>de</strong>plasări,<br />
118
sarcini, gra<strong>de</strong> <strong>de</strong> libertate geometrică, condiţii <strong>de</strong> rezemare), fiecare<br />
element are propria sa poziţie şi orientare spaţială. Cerinţa este<br />
satisfăcută dacă expresia funcţiei <strong>de</strong> aproximare, prin termenii pe<br />
care îi conţine, nu “favorizează” nici una dintre coordonatele locale.<br />
La elaborarea mo<strong>de</strong>lului trebuie luat în consi<strong>de</strong>rare faptul că<br />
procesul <strong>de</strong> convergenţă poate fi atins pe două căi şi anume:<br />
α - utilizarea elementelor <strong>de</strong> “ordin superior”, care au polinoame<br />
<strong>de</strong> aproximare cu grad cât mai mare. Aceasta presupune ca elementul<br />
să aibă un număr mai mare <strong>de</strong> noduri, cu mai multe gra<strong>de</strong> <strong>de</strong> libertate<br />
geometrică şi o formă geometrică mai complicată. Privit din punct <strong>de</strong><br />
ve<strong>de</strong>re informatic acest tip <strong>de</strong> element este mai eficient <strong>de</strong>oarece<br />
prelucrează o cantitate mai mare <strong>de</strong> informaţii. Din păcate,<br />
bibliotecile cu elemente finite ale programelor oferă un număr mic <strong>de</strong><br />
elemente <strong>de</strong> acest tip;<br />
β - realizarea unei discretizări cât mai fine, adică mo<strong>de</strong>lul să aibă<br />
un număr cât mai mare <strong>de</strong> noduri şi <strong>de</strong> elemente finite.<br />
Practica FEA nu a confirmat superioritatea uneia sau alteia din<br />
cele două căi, fiecare cale dovedind faţă <strong>de</strong> cealaltă o mai bună<br />
aproximare a soluţiei pentru unele tipuri <strong>de</strong> probleme, dar inferioară<br />
pentru altele.<br />
Pentru ca soluţia obţinută prin “rafinarea” discretizării să fie o<br />
mai bună aproximare a problemei date, trebuie satisfăcute<br />
următoarele cerinţe:<br />
- fiecare discretizare anterioară trebuie să se “regăsească” în cea<br />
nouă;<br />
- fiecare punct al mo<strong>de</strong>lului trebuie să aparţină unui element<br />
finit;<br />
- funcţiile <strong>de</strong> aproximare ale elementelor utilizate trebuie să<br />
rămână aceleaşi când se trece <strong>de</strong> la o<br />
reţea <strong>de</strong> discretizare la alta.<br />
6. Forma distorsionată a elementelor finite obţinute prin<br />
discretizare duce la creşterea erorilor <strong>de</strong> aproximare. Aceasta<br />
înseamnă că, <strong>de</strong> exemplu, un element triunghiular trebuie să fie cât<br />
mai apropiat <strong>de</strong> un triunghi echilateral, un element patrulater cât mai<br />
aproape <strong>de</strong> un pătrat, un element hexaedric <strong>de</strong> volum <strong>de</strong> un cub etc.<br />
Programele MEF conţin proceduri <strong>de</strong> verificare a formei elementelor<br />
şi transmit mesaje <strong>de</strong> atenţionare pentru cele distorsionate, astfel<br />
119
încât utilizatorul să poată interveni, prin modificarea reţelei <strong>de</strong><br />
discretizare, pentru a reduce cât mai mult această eroare <strong>de</strong> mo<strong>de</strong>lare.<br />
7. Sensibilitatea tipurilor <strong>de</strong> elemente la sarcini concentrate,<br />
aplicate în nodurile reţelei <strong>de</strong> discretizare, poate duce la interpretări<br />
greşite ale rezultatelor FEA, <strong>de</strong>oarece fiecare tip <strong>de</strong> element<br />
“răspun<strong>de</strong>” diferit sub acest aspect al mo<strong>de</strong>lării şi se pot consi<strong>de</strong>ra ca<br />
valori maxime ale tensiunilor valori “locale irelevante”. În teoria<br />
elasticităţii, o forţă concentrată aplicată într-un punct al semispaţiului<br />
elastic duce la o singularitate, adică în acel punct, tensiunea normală<br />
pe direcţia forţei are valoarea infinit, adică nu poate fi <strong>de</strong>terminată<br />
(problema Boussinesq). În MEF forţa concentrată aplicată într-un<br />
nod al reţelei <strong>de</strong> discretizare nu constituie o singularitate, dar valorile<br />
tensiunilor şi <strong>de</strong>plasărilor din nodul respectiv şi din elementele<br />
vecine au valori care <strong>de</strong>pind <strong>de</strong> tipul elementului finit.<br />
8. Aproximarea valorilor constantelor elastice şi fizice ale<br />
materialului se face a<strong>de</strong>sea cu erori relativ mari pentru că nu există<br />
informaţii suficient <strong>de</strong> precise şi sigure <strong>de</strong>spre structura pentru care<br />
se face mo<strong>de</strong>larea. De exemplu, nu se cunoaşte curba caracteristică<br />
reală a materialului, sau variaţiile constantelor elastice ale unui<br />
laminat în raport cu direcţia <strong>de</strong> laminare (mai ales pentru table),<br />
valorile coeficienţilor <strong>de</strong> frecare în reazeme (pentru <strong>calcul</strong>ul forţelor<br />
<strong>de</strong> frecare), valorile factorilor <strong>de</strong> amortizare şi <strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nţa acestora<br />
funcţie <strong>de</strong> frecvenţă, constantele <strong>de</strong> transmisie a căldurii prin<br />
conductivitate, radiaţie sau convecţie, variaţia constantelor funcţie <strong>de</strong><br />
temperatura <strong>de</strong> lucru etc. În aceste condiţii trebuie remarcat faptul că<br />
a<strong>de</strong>sea este absurd să se <strong>de</strong>pună eforturi pentru elaborarea unui<br />
mo<strong>de</strong>l sofisticat, cu un mare număr <strong>de</strong> noduri şi elemente, în speranţa<br />
obţinerii unor rezultate precise, dacă valorile constantelor introduse<br />
în <strong>calcul</strong> sunt incerte, <strong>de</strong>oarece acestea pot altera semnificativ<br />
rezultatele şi <strong>de</strong>ci nivelul lor <strong>de</strong> încre<strong>de</strong>re să fie iluzoriu. Sunt cazuri<br />
în care variaţii relativ mici (<strong>de</strong> câteva procente) ale valorilor<br />
constantelor duc la variaţii relativ mari ale rezultatelor ( <strong>de</strong> zeci <strong>de</strong><br />
procente).<br />
9. Aproximarea maselor şi a distribuţiei acestora apare pentru<br />
problemele dinamice – vibraţii libere şi forţate, răspuns dinamic,<br />
răspuns seismic etc. – şi poate duce la erori imprevizibile, greu <strong>de</strong><br />
evaluat. Pentru structuri complexe, volumul <strong>calcul</strong>elor pentru<br />
120
probleme <strong>de</strong> valori proprii poate <strong>de</strong>veni foarte mare şi o cale pentru<br />
reducerea acestuia este ca mo<strong>de</strong>lul să aibă un număr limitat <strong>de</strong> gra<strong>de</strong><br />
<strong>de</strong> libertate, ceea ce implică “reducerea”, sau con<strong>de</strong>nsarea matricei<br />
<strong>de</strong> masă şi a celei <strong>de</strong> rigiditate.<br />
10. Erorile <strong>de</strong> trunchiere apar în procesul <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> ca urmare a<br />
faptului că în <strong>calcul</strong>ator toate variabilele (altele <strong>de</strong>cât cele întregi)<br />
sunt reprezentate cu un număr finit <strong>de</strong> cifre. Prin aceasta apar erori<br />
care se “cumulează” şi se “propagă” şi pot <strong>de</strong>veni importante când<br />
volumul operaţiilor <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> este foarte mare. Erorile <strong>de</strong> trunchiere<br />
pot afecta în special precizia soluţiei sistemului <strong>de</strong> ecuaţii al MEF<br />
precum şi celelalte etape <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> ale unei FEA. În consecinţă, sunt<br />
programe care au implementate module <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> pentru rezolvarea<br />
iterativă a sistemului <strong>de</strong> ecuaţii, prin aceasta putându-se “corecta”<br />
soluţia iniţială până când corecţia <strong>de</strong>vine mai mică <strong>de</strong>cât un prag<br />
prestabilit.<br />
11. Calculul tensiunilor şi ale altor mărimi “<strong>de</strong>rivate” introduce<br />
erori suplimentare <strong>de</strong> aproximare. Trebuie avut în ve<strong>de</strong>re faptul că,<br />
pentru mo<strong>de</strong>lul <strong>de</strong>plasare, <strong>de</strong>plasările nodale sunt necunoscutele<br />
“primare”, <strong>de</strong>ci primele valori care se obţin în urma FEA, celelalte<br />
fiind mărimi “<strong>de</strong>rivate” din valorile acestora, ceea ce implică operaţii<br />
<strong>de</strong> <strong>calcul</strong> suplimentare şi <strong>de</strong>ci şi erori suplimentare <strong>de</strong> aproximare.<br />
Pentru fiecare tip <strong>de</strong> element tensiunile se <strong>de</strong>termină altfel, în<br />
anumite puncte şi pe anumite direcţii, acestea fiind opţiuni ale postprocesării,<br />
sau ale “retro-<strong>calcul</strong>ului”. Tensiunile în noduri, se<br />
<strong>calcul</strong>ează ca medii aritmetice ale tensiunilor nodale pentru<br />
elementele care se conectează în fiecare nod. Acest fapt trebuie avut<br />
în ve<strong>de</strong>re când se fac interpretări ale rezultatelor obţinute prin FEA:<br />
care sunt tensiunile care trebuie luate în consi<strong>de</strong>rare, cele din noduri<br />
sau cele din elemente.<br />
Concluzii. Din cele prezentate se poate constata că problema<br />
erorilor <strong>de</strong> aproximare ale mo<strong>de</strong>lării şi analizei cu elemente finite<br />
este foarte complexă, ceea ce face aproape imposibil controlul şi<br />
evaluarea acestora. O modalitate <strong>de</strong> evalua erorile <strong>de</strong> aproximare<br />
constă în <strong>calcul</strong>ul factorului <strong>de</strong> estimare a erorii, procedură pe care<br />
o au implementată programele actuale pentru analiza cu elemente<br />
finite.<br />
121
Pentru reducerea efectelor erorilor <strong>de</strong> aproximare nu se pot emite<br />
recomandări cu aplicabilitate generală ci fiecare utilizator, <strong>de</strong> la caz<br />
la caz, trebuie să se orienteze singur, pentru a obţine o soluţie<br />
acceptabilă a mo<strong>de</strong>lării şi analizei cu elemente finite. Cunoaşterea<br />
surselor <strong>de</strong> erori şi înţelegerea mecanismelor lor <strong>de</strong> “acţiune” pot fi<br />
ajutoare preţioase în <strong>de</strong>mersurile pentru o mo<strong>de</strong>lare şi analiză <strong>de</strong><br />
succes.<br />
Avantajele, <strong>de</strong>zavantajele şi limitele meto<strong>de</strong>i elementelor<br />
finite.<br />
În prezent metoda elementelor finite este aproape generalizată în<br />
proiectarea inginerească asistată şi are aplicabilitate masivă în<br />
cercetarea mecanică, transmisia căldurii, electricitate, hidraulică,<br />
biomecanică etc.<br />
Avantajele MEF. Propagarea “masivă”, într-un interval <strong>de</strong> timp<br />
relativ scurt, a MEF se explică în primul rând prin avantajele sale,<br />
dintre care cele mai importante sunt:<br />
1. Generalitatea. MEF este o metodă numerică aproximativă <strong>de</strong><br />
<strong>calcul</strong> care se poate utiliza pentru rezolvarea problemelor <strong>de</strong><br />
mecanica structurilor <strong>de</strong>formabile, mecanica flui<strong>de</strong>lor, transmisia<br />
căldurii, electromagnetism, electrostatică, biomecanică etc.<br />
Solicitările pot fi statice, dinamice, periodice, staţionare,<br />
nestaţionare, tranzitorii etc. Problemele pot fi liniare, neliniare (cu<br />
diverse tipuri <strong>de</strong> nelinearităţi), <strong>de</strong>pen<strong>de</strong>nte <strong>de</strong> timp, probleme <strong>de</strong><br />
stabilitate, <strong>de</strong> vibraţii, <strong>de</strong> interacţiune etc. În prezent utilizarea MEF<br />
este limitată doar <strong>de</strong> lipsa <strong>de</strong> imaginaţie şi <strong>de</strong> ingeniozitate a<br />
potenţialilor beneficiari.<br />
2. Supleţea. Pentru abordarea unei anumite probleme concrete cu<br />
MEF, nu există nici un fel <strong>de</strong> restricţii care să <strong>de</strong>curgă din metodă,<br />
adică elaborarea mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> al problemei date se poate face<br />
cu o libertate <strong>de</strong>plină, în care esenţiale sunt fantezia, ingeniozitatea şi<br />
experienţa utilizatorului. Supleţea MEF asigură elaborarea cu foarte<br />
mare uşurinţă a mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> şi permite automatizarea acestui<br />
proces într-o foarte mare măsură.<br />
După ce s-a realizat mo<strong>de</strong>lul şi s-au făcut diverse <strong>calcul</strong>e cu el,<br />
într-un număr <strong>de</strong> variante privind solicitările, condiţiile <strong>de</strong> rezemare,<br />
opţiunile <strong>de</strong> analiză etc, se pot obţine variante noi, îmbunătăţite, ale<br />
122
mo<strong>de</strong>lului iniţial, astfel încât să fie satisfăcute cât mai <strong>de</strong>plin<br />
diversele exigenţe ale utilizatorului.<br />
3. Simplitatea conceptelor <strong>de</strong> bază. Pentru utilizarea MEF nu<br />
este necesar ca utilizatorul să aibă cunoştinţe speciale <strong>de</strong><br />
matematică sau informatică, ci este suficient ca el să aibă cunoştinţe<br />
inginereşti <strong>de</strong> bază. Se pot înţelege şi asimila, cu un efort minim,<br />
conceptele <strong>de</strong> bază ale MEF şi anume: nod, element finit, reţea <strong>de</strong><br />
discretizare, structură, mo<strong>de</strong>l <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>.<br />
<strong>4.</strong> Utilizarea <strong>calcul</strong>atoarelor. Din chiar principiile <strong>de</strong> bază ale<br />
MEF, rezultă necesitatea efectuării unui volum foarte mare (uneori<br />
chiar uriaş) <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>e numerice, ceea ce impune implementarea<br />
meto<strong>de</strong>i pe <strong>calcul</strong>ator. Dezvoltarea MEF şi a programelor care<br />
folosesc metoda s-au realizat în strânsă concordanţă cu creşterea<br />
performanţelor sistemelor <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>.<br />
5. Existenţa programelor <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> cu MEF. În prezent se<br />
comercializează şi sunt accesibile numeroase programe <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> cu<br />
MEF, <strong>de</strong>osebit <strong>de</strong> performante. Aceste programe permit analiza<br />
oricărei structuri mecanice, cu o complexitate practic nelimitată în<br />
ceea ce priveşte forma geometrică, dimensiunile, solicitările,<br />
variantele <strong>de</strong> analiză etc. Se poate afirma că, în prezent, se poate<br />
<strong>calcul</strong>a orice structură mecanică cu MEF.<br />
6. Facilităţi <strong>de</strong> pre şi postprocesare. MEF permite ca relativ<br />
simplu să se realizeze o mare diversitate <strong>de</strong> proceduri eficiente <strong>de</strong><br />
preprocesare a mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> în ve<strong>de</strong>rea reducerii volumului <strong>de</strong><br />
muncă, în special a discretizării automate şi a verificării acestuia.<br />
Rezultatele obţinute în urma procesării mo<strong>de</strong>lului - care au <strong>de</strong> obicei<br />
un volum uriaş - pot fi prezentate sub formă <strong>de</strong> tabele, listinguri,<br />
<strong>de</strong>sene, diagrame, animaţii, alb-negru sau color etc, astfel încât<br />
informaţiile oferite beneficiarului să fie cât mai accesibile, sugestive,<br />
atractive, complete, precise etc.<br />
7. Stabilitatea algoritmilor <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>. Eforturile a numeroşi<br />
cercetători (matematicieni şi ingineri) s-au concretizat prin<br />
elaborarea unor algoritmi şi proceduri eficiente şi sigure, informatice<br />
şi matematice <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>, <strong>de</strong>stinate MEF şi FEA, care s-au verificat, s-<br />
au impus şi au fost unanim acceptate. În aceste condiţii, MEF şi<br />
programele corespunzătoare elaborate oferă stabilitate şi siguranţă<br />
utilizatorilor. Variante noi ale programelor includ fie extin<strong>de</strong>ri ale<br />
123
ibliotecilor <strong>de</strong> elemente finite sau ale opţiunilor <strong>de</strong> <strong>calcul</strong><br />
implementate, fie noi facilităţi <strong>de</strong> pre şi postprocesare.<br />
Dezavantajele MEF. Prin extin<strong>de</strong>rea până aproape <strong>de</strong><br />
generalizare a MEF şi FEA, precum şi prin numărul uriaş <strong>de</strong><br />
utilizatori entuziaşti ai acestora, nu înseamnă că MEF a ajuns<br />
panaceu universal în <strong>calcul</strong>ele efectuate în inginerie şi în cercetare.<br />
Metoda are <strong>de</strong>zavantaje şi limite. Cele mai importante <strong>de</strong>zavantaje<br />
ale MEF sunt:<br />
1. Metoda este aproximativă. Analiza cu MEF nu se face pentru<br />
structura reală ci pentru un mo<strong>de</strong>l (<strong>de</strong> <strong>calcul</strong>) al acesteia şi rezultatele<br />
obţinute reprezintă o aproximare a stărilor <strong>de</strong> <strong>de</strong>plasări, tensiuni,<br />
temperaturi etc din structura reală care se analizează. Dezavantajul<br />
MEF constă în aceea că nu se poate estima - în marea majoritate a<br />
situaţiilor reale - cu un nivel <strong>de</strong> încre<strong>de</strong>re cuantificabil, cât <strong>de</strong> bine<br />
aproximează FEA soluţia exactă (necunoscută) a problemei care se<br />
analizează. Altfel spus, este foarte dificil - uneori chiar imposibil – să<br />
se estimeze care sunt abaterile valorilor mărimilor (<strong>de</strong>plasări,<br />
tensiuni, eforturi, frecvenţe etc.) <strong>calcul</strong>ate cu MEF faţă <strong>de</strong> cele reale,<br />
necunoscute.<br />
2. Mo<strong>de</strong>lul <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> este, într-o mare măsură, subiectiv şi<br />
arbitrar. Utilizatorul are libertate <strong>de</strong>plină în elaborarea mo<strong>de</strong>lului,<br />
MEF neavând restricţii în acest sens. Supleţea meto<strong>de</strong>i duce la<br />
suspiciuni în legătură cu corectitudinea mo<strong>de</strong>lului şi a eficienţei<br />
analizei realizate cu el. În aceste condiţii hotărâtoare sunt curajul,<br />
ingeniozitatea şi experienţa utilizatorului în domeniul MEF şi FEA,<br />
atribute subiective şi greu <strong>de</strong> evaluat cantitativ. Elaborarea unui<br />
mo<strong>de</strong>l <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> performant <strong>de</strong>vine astfel o artă. Din acest motiv,<br />
diverse institute <strong>de</strong> proiectare sau firme, au emis norme şi reguli <strong>de</strong><br />
elaborare a mo<strong>de</strong>lelor pentru unele categorii <strong>de</strong> structuri, unele dintre<br />
acestea fiind validate în practică.<br />
3. Elaborarea mo<strong>de</strong>lului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> este laborioasă. Pentru<br />
realizarea mo<strong>de</strong>lului cu elemente finite al unei structuri este necesar<br />
din partea utilizatorului un efort consi<strong>de</strong>rabil şi o foarte bună<br />
cunoaştere a modului <strong>de</strong> preprocesare al programului cu elemente<br />
finite sau a interfeţei CAD – MEF.<br />
<strong>4.</strong> Programele MEF sunt complexe şi scumpe. În dorinţa <strong>de</strong> a<br />
satisface cât mai bine exigenţele utilizatorilor şi <strong>de</strong> a face faţă<br />
124
concurenţei, firmele care elaborează programe performante pentru<br />
analize cu elemente finite au realizat produse <strong>de</strong> o foarte mare<br />
complexitate. Pentru utilizarea corectă şi eficientă a acestora li se cer<br />
utilizatorilor eforturi <strong>de</strong>osebite, pentru lungi perioa<strong>de</strong> <strong>de</strong> timp.<br />
Preţurile programelor sunt relativ mari, uneori chiar prohibitive.<br />
Limitele MEF şi FEA. Cele mai importante limite ale meto<strong>de</strong>i<br />
şi analizelor cu elemente finite sunt următoarele:<br />
1. Precizia rezultatelor. În principiu MEF este convergentă şi<br />
soluţia unei probleme se poate apropia oricât <strong>de</strong> mult <strong>de</strong> soluţia<br />
exactă (necunoscută), dar nu o poate atinge (<strong>de</strong>cât rareori şi numai<br />
pentru structuri foarte simple) şi nici nu se pot preciza abaterile<br />
dintre cele două soluţii. Altfel spus, precizia soluţiei FEA este<br />
limitată.<br />
2. Ineficienţa MEF pentru unele tipuri <strong>de</strong> analize. Pentru analiza<br />
unor probleme locale, ca <strong>de</strong> exemplu, pentru unele tipuri <strong>de</strong><br />
concentratori, posibilităţile MEF sunt limitate în ceea ce priveşte<br />
performanţele <strong>de</strong> eficienţă şi precizie ale rezultatelor obţinute prin<br />
FEA.<br />
3. Limitările programului MEF. Oricât <strong>de</strong> general şi <strong>de</strong><br />
performant ar fi un program, el are implementate doar anumite tipuri<br />
<strong>de</strong> elemente finite şi <strong>de</strong> proceduri pentru analize, preprocesări şi<br />
postprocesări, ceea ce limitează performanţele şi posibilităţile <strong>de</strong><br />
utilizare ale acestuia.<br />
<strong>4.</strong> Resursele sistemului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong>. În prezent performanţele<br />
<strong>calcul</strong>atoarelor au atins nivele extrem <strong>de</strong> ridicate şi practic nu se<br />
ivesc, în general, dificultăţi în a realiza FEA pentru mo<strong>de</strong>le oricât <strong>de</strong><br />
complexe. Atingerea limitelor resurselor sistemului <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> se<br />
poate produce în cazuri particulare, pentru analize neliniare,<br />
dinamice, procese iterative, etc pentru numere foarte mari ale<br />
nodurilor şi elementelor mo<strong>de</strong>lului, dacă parametrii <strong>calcul</strong>atorului au<br />
valori relativ mo<strong>de</strong>ste.<br />
3.11. Concluzii<br />
Simplul fapt că se utilizează în paralel mai multe meto<strong>de</strong> <strong>de</strong><br />
<strong>calcul</strong> <strong>de</strong>monstrează că nici una dintre acestea nu poate acoperi<br />
marea diversitate a cerinţelor <strong>calcul</strong>ului ingineresc al structurilor. De<br />
asemenea, nu există o metodă <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> care să aibă avantaje majore,<br />
125
pe multiple planuri, care să le pună într-o inferioritate categorică pe<br />
celelalte; fiecare din meto<strong>de</strong>le utilizate, are avantaje, <strong>de</strong>limitări şi<br />
<strong>de</strong>zavantaje, care le asigură eficienţa pentru o anumită categorie,<br />
limitată, <strong>de</strong> probleme.<br />
Probabil că în viitor programele <strong>de</strong> <strong>calcul</strong> vor avea implementate<br />
proceduri şi module elaborate pe baza unor meto<strong>de</strong> diferite, astfel<br />
încât să se valorifice la maximum avantajele fiecărei meto<strong>de</strong>,<br />
selectarea uneia sau a alteia dintre meto<strong>de</strong> făcând-o programul.<br />
În prezent metoda elementelor finite este cea mai utilizată şi<br />
eficientă, în general.<br />
Bibliografie<br />
1. Constantinescu, I.N., Picu, C., Hadăr, A., Gheorghiu, H.,<br />
Rezistenţa materialelor pentru ingineria mecanică, Editura BREN,<br />
Bucureşti, 2006.<br />
2. Sorohan, Şt., Constantinescu, I. N., Practica mo<strong>de</strong>lării şi<br />
analizei cu elemente finite, Bucureşti, Editura Politehnica Press,<br />
2003.<br />
126