Purtatorul de cruce - Oglinda literara

Gheorghe Andrei Neaguai mei să pătrundă dinco lo de ceea ce se cuveneaa fi văzut. Iar când în drum îi apăruse fântâna curoată am zărit cum îşi eliberă braţul de funie, legând-ode gard şi cum opintindu-se a început ascrie cu braţele mişcarea circulară de înfăşurare alanţului pe butucul roţii, aducând din străfundul pământului,răcoarea lichidă printre ghizdurile de piatrănăpădite de muşchiul buretos, înverzit deumezeală şi trecerea timpului. Cu mâinile căuş aluat apă şi-a răcorit faţa îmbujorată, pufăind zgomotosca un mânz zburdalnic şi nerăbdător. Apoiîntr-un ritual abia însuşit, am văzut-o dezlegândfunia, trăgând din toate puterile, apropiind animaluldomol, de găleata plină, îmbiindu-l cu vorbeademenitoare să soarbă din apa rămasă. Abiaatunci am încer cat a desluşi mai bine, cine pe cineslujeşte cu atâta osârdie.Vaca legata de funie pe copil sau copilul,amintirea mea.Nu mă mai între bam cine vine spre mine.Ştiam. Era copilăria mea. Iar eu, bărbatul de azi,eram gata s-o primesc cu braţele pline de dor şide chinui toare aşteptări.― La mulţi ani ! i-am spus sărutând-o peobraji ca pe cea mai scumpă împlinire.Nu mi-a răspuns. A rămas tăcută, îmbujoratăla pieptul meu, bucurându-mi fiinţa, fericit că încănu îmbătrânisem de tot, atâta vreme cât eram plinde copilărie. Am lăsat-o să-mi pătrundă în suflet,făcându-se una cu inima mea… Şi am plecat sărindîntr-un picior.Chipuri ursuze zâmbeau părelnic uitându-sela mine ponciş.36