Purtatorul de cruce - Oglinda literara

Gheorghe Andrei Neagu— Dă-mi cinci sticle, îi spuse Mitiţă chelneruluitranspirat de efort.— Oooo, ia uitaţi-vă la domnu1 soldat, te pomeneştică face cinste, exclamă unul.— Băi ăsta, ar trebui să dau tuturor de băut,mai pu ţin ţie. Asta aşa, ca să te-nveţi minte, îispuse Mitiţă, dîndu-i totuşi o sticlă să şi-o desfacă.Soldatul apucă lacom prada şi o duse lagură. Ceilalţi îl urmăreau contrariaţi, crezînd că nuobservase că sticla nu era desfăcută şi se pregăteausă-i zică ceva în bătaie de joc.Dar soldatul, impasibil, apucă capsula sticleiîntre dinţi şi-o scoase fără prea mult efort. Toţi rămaserămuţi de uimire.— Are dinţi de lup, oştirea, remarcă unul maifirav, dar pus pe şotii.Fără să vrea, Mitiţă se trezi zîmbind.Ieşi apoi pe coridor şi-şi aprinse o ţigară.Trase adînc fumul în piept.In compartimentul plin de soldaţi se-ncinse opartidă de cărţi, alţii adormiră, sforăind, cu tot vacarmulpasionaţilor jucători.Închis în sine, izolat în noapte, Mitiţă începusă se gîndească din nou la Mariana. Ultima scrisoare,din ca re înţelesese că ea nu era femeia capabilăsă-l aştepte şi să îndure depărtarea, orupsese furios în bucăţi. Îi răspunsese jignitor, dar,în cele din urmă, nu i-a mai trimis scrisoarea. Parcăşi durerea asta amorţise în el. Depărtarea îşi spuneacuvîntul, punîndu-se stavilă în tre ei. Şi cutoate acestea, Mitiţă nu putea crede că tot ce sepetrecuse frumos între ei se dusese dintr-o datăpe apa sîmbetei.86