Purtatorul de cruce - Oglinda literara

Purtătorul de crucenou roman, a cărui acţiune „se inspira din realitateaimediată, manifestând un spirit vioi”… şi s.c.l.Nedumerirea îi creştea pe măsură ce articolul sestrăduia să scoată în relief calităţile deosebite alenoului roman.Intrigat, telefonă la redacţia ziarului. Nu găsipe nimeni capabil să-i dea un răspuns mulţumitor.Furios plecă spre redacţie. În drum zări în vitrina librărieidin centrul oraşului cartea ce nu-i aparţinea.O luă. Plin de nerăbdare o răsfoi din mers,ciocnindu-se de trecătorii grăbiţi.Neliniştea îi spori şi mai mult când constatăcă nici o frază din paginile frunzărite nu-i aparţinea.Intrase în parc, împiedicându-se de borduraaleii principale. Închise cartea nemulţumit, grăbindpasul spre Fântâna Roşie, murmurând în gând frazelepe care avea să le rostească la sediul redacţiei.Nu avea ochi pentru nimeni şi pentru nimic.* * *Târziu, Tudor ajunse la redacţie. Reporterulîi arătă calm romanul, pe care, în furia lui, Tudor îlîncrimina. „E o simplă potrivire de nume”, concluzionăreporterul. „Personal nu-l cunosc pe autor.De ce nu mergeţi la editură?”. Tudor se calmăbrusc. „Da, într-adevăr, de ce nu se dusese la editură?”.Cu paşii hotărâţi pătrunse în biroul redactoruluide carte. Întâmplător acesta îşi aduseaminte de el. Da. Cunoştea bine pe autorul romanului.Mai precis pe autoarea. „Cum autoarea?”, îşiexprimă mirarea Tudor. „Da, autoarea. Am numă-41