Nr. 57-58 - Pro Didactica

EX CATHEDRAîn tot mai mare măsură una cu potenţialităţile omuluiînsuşi. Ea presupune curajul de a Þ pe măsura noastră(unică, dar şi generică), de a ne lansa deplin în torentulexprimării autentice de sine. Avînd tentinţa înnăscută dea căuta dezvoltarea, maturizarea, forţa fundamentală caremotivează organismul uman este – potrivit psihologilorumanişti – tendinţa de actualizare, de împlinire a tuturorcapacităţilor şi a disponibilităţilor de care este capabilăÞinţa umană.În concepţia rogersiană, cea care produce schimbărila nivelul personalităţii este relaţia facilitatoare, aceeaprin care reuşim să facem din lumea celuilalt o lume maisigură pentru el. Această raÞnată şi elegantă relaţie seîntemeiază pe înţelegerea empatică (opusă înţelegeriievaluatoare declanşată, întreţinută şi reglată de criterii,norme exterioare lumii partenerului/colegului). Individultinde să se accepte mai mult pe sine, simte săse îndrepte spre mai multă autenticitate. El înceteazăsă mai trăiască după standardele altora şi se îndreaptă„spre o concepţie despre sine ca persoană valoroasă,ca persoană independentă, capabilă să îşi elaborezestandardele şi valorile pe baza propriei experienţe. Îşidezvoltă atitudinea mai pronunţat pozitivă despre sine”(Rogers, 2008, p. 112).Aßat într-o asemenea situaţie, individul nu va maifuncţiona impersonal, după standarde exterioare, valabilepentru toţi (şi obligatorii pentru toţi) colegii dinsistem-instituţie, ci în direcţia sănătăţii şi maturizăriisale psihice (idem, p. 113). Potrivit lui A. H. Maslow– autorul celebrei piramide a trebuinţelor – persoanelesănătoase au capacitatea de a se controla, de a-şiamîna plăcerile, de a Þ politicoase, de a evita să facărău; au capacitatea de a-şi domina impulsurile; ele sîntdiscrete, nu ţin să se etaleze în vreun fel. Totodată,sînt independente de aprobarea sau de dezaprobareaaltora. Persoanele sănătoase duc o viaţă plină de iubire,iubesc şi sînt iubite şi caută, în esenţă, acceptarea desine (2007, p. 254).În sistem şi în instituţiile sale predomină preocuparea(obsedantă) pentru performanţă. Cei mai mulţi(manageri şi decidenţi) cred că şcoala este o instituţie aperformanţei; nu a performanţei culturale, ştiinţiÞce, cia performanţei Þnanciare. Prin urmare, preocuparea lorde căpătîi este îmbunătăţirea şi impunerea standardelorde performanţă (Þnanciară, ca scop ultim). Sănătateasistemului şi, implicit, a instituţiilor lui dacă nu estetrecută cu vederea, ocupă un loc mult prea marginal casă merite vreo atenţie. La o privire însă mai relaxată, maiechilibrată şi mai profundă s-ar putea să constatăm faptulcă, dacă vrem performanţă, aceasta îşi are rădăcina adîncăîn sănătatea membrilor sistemului (de învăţămînt), ainstituţiei (investită cu creşterea şi formarea tinerelorgeneraţii) şi a relaţiilor dintre profesori, dintre elevi şidintre profesori şi elevi.În această onestă abordare, descoperim că sistemulbun, instituţia/şcoala bună nu sînt cele care, în primulrînd, aduc bani, ci cele care oferă membrilor ei posibilităţimaxime de a deveni nişte persoane sănătoase,capabile de actualizarea sinelui; ele sînt concepute săîncurajeze, să recompenseze, să producă un maxim derelaţii interumane pozitive şi cîte mai puţine negative(caracterizate prin ostilitate, suspiciune, anxietate, dispreţ,jignire, egocentrism etc.). Instituţiile sănătoase seimplică în a forma şi încuraja calităţi precum: ospitalitatea,generozitatea, prietenia, cooperarea, încredereareciprocă, comunicarea empatică, respectul, iubirea,compasiunea etc.În aceeaşi omenească/sănătoasă atmosferă, profesoriise vor oferi elevilor cu toate resursele pe care şi leştiu şi pe care şi le descoperă la un moment dat, încîtsă creeze premisele psihologice ca elevul să-şi exprimetendinţa de a-şi actualiza sinele.Convins de faptul – reieşit din experienţa sa de psihoterapeut– că Þinţa umană are tendinţa naturală de aevolua în sensul propriei împliniri, C. Rogers – ca şi alţipsihologi de prestigiu, precum A. Adler sau E. Fromm– crede în forţa emancipatoare a iubirii; cu cît elevii şiprofesorii se vor simţi mai în siguranţă, mai acceptaţi,mai susţinuţi, mai înţeleşi, cu atît vor înfruta mai bineexperienţele vieţii şi îşi vor putea exprima întregul potenţial,pe măsura capacităţilor lor.Marele psiholog (umanist) ţine să ne (re)aminteascăfaptul potrivit căruia: „Dacă preţuim independenţa,dacă ne deranjează conformismul tot mai mare în privinţacunoştinţelor, a valorilor, a atitudinilor pe care-ldetermină sistemul actual, am putea dori să creămcondiţii de învăţare ce duc la unicitate, la autonomie şila învăţarea din proprie iniţiativă” (2008, p. 402), Þe căsîntem profesori, Þe că este vorba despre fagilii noştrielevi; ne-am concentra, astfel, nu atît pe standarde, numaişi numai pe standarde, ci pe învăţarea care duce laactualizarea sinelui, la învăţarea semniÞcativă (Rogers,2008). Probabil că n-am mai trăi – noi şi elevii noştri– atît de stresant şi de sec.Pentru psihologii umanişti, ca şi pentru mulţi alţipedagogi celebri (cu deosebire, cei din curentul NouaEducaţie) Þnalitatea educaţiei nu se pune în termeni decunoştinţe ce trebuie dobîndite sau de competenţe cetrebuie achiziţionate (potrivit unor standarde curriculareale sistemului), ci acela de a Þ cu adevărat noi înşine,acesta Þind scopul însuşi al vieţii.Cel de-al doilea aspect este legat de funcţia de controla standardelor sistemic-instituţionale asupra vieţiinoastre, ca orizont existenţial unic şi dinamic.Ştim cu toţii că a trăi înseamnă a manifesta dorinţe şia ne Þxa obiective (Þe din raţiuni interne, Þe din raţiuniexterne). Aşa încît, pentru coerenţa vieţii noastre, standardelesînt importante, dar nu în mod absolut, sînt necesare,42EDUCAŢIA PRINTRE STANDARDE