Nr. 57-58 - Pro Didactica

INCLUSIV EUfoarte multe familii nu au beneÞciat de asistenţă psihosocialăpentru a depăşi perioada de criză, a „se împăcacu gîndul” şi a-şi creşte copilul acasă.Comparînd rezultatele pentru scala privind nivelulde simbioză, constatăm un indice înalt la toate grupurile.Întrucît scala reßectă distanţa interpersonală părintecopil,prezenţa valorilor înalte reliefează existenţa unortendinţe simbiotice ale părintelui în relaţia cu copilul.Odată ce această tendinţă se conturează la toate grupurileinvestigate, putem aÞrma că este caracteristicăpentru toţi părinţii, nu doar pentru cei ai copiilor cudizabilităţi. S-ar părea că dorinţa de a Þ un tot întreg cucopilul ar trebui să Þe străină unui părinte ce şi-a plasatodrasla într-o instituţie, or, nivelul înalt de respingerenu corelează cu un nivel înalt al simbiozei. Probabil,aceste scoruri reßectă, de fapt, aspiraţiile părintelui: răspunsurileaÞrmative de genul „Copilul trebuie protejatde problemele vieţii, dacă ele sînt traumatizante pentruel”, „Este important să-i asigurăm o copilărie fericită”,„Încerc să-i îndeplinesc toate rugăminţile” denotă opţiuneapărintelui, dar nu neapărat şi acţiunile lui.În schimb, la următoarea scală cooperarea – carereprezintă contactul şi ajutorul acordat copilului de cătrepărinţi – diferenţele intragrupale au fost mari, părinţiicopiilor instituţionalizaţi adunînd un scor extrem de mic.Este un parametru atitudinal ce corelează cu acceptarea.De aceea, un părinte ce îşi respinge copilul nu este înstare de o cooperare optimă cu el. Dacă acceptă copilul,dragostea îl face să se adapteze la speciÞcul lui, dar şisă adapteze copilul la cerinţele mediului înconjurător.Hipoprotecţia sau respingerea sînt generate de frică saude neacceptarea dizabilităţii copilului, pe cînd supraprotecţiaşi cooperarea pot Þ instituite doar dacă existădorinţa de a ajuta (V. Tkaceva, 2007).La capitolul hipersocializare autoritară, am înregistratdiferenţe semniÞcative între toate cele trei grupuri,cel mai înalt scor Þind obţinut din nou de părinţii ce îşieducă copilul cu dizabilităţi în familie. La prima vedere,aceste două scale par să nu coreleze: un părinte cooperantnu poate Þ şi autoritar. Însă V. Tkaceva a demonstratexperimental că între tipul psihologic al părintelui şimodalitatea de relaţionare cu copilul există o anumităinterdependenţă. Deşi relativă, aceasta permite reliefareaanumitor tendinţe în atitudinea şi comportamentul părinteluifaţă de copil. Conform constatărilor cercetătoarei,cei mai apţi de a-şi ajuta copilul cu deÞcienţă sînt părinţiide tip autoritar, ei demonstrînd cei mai înalţi indici (în60,1% din cazuri) la stabilirea unor relaţii optime (modelulcooperării ). V. Tkaceva explică acest lucru prin faptulcă la baza tipului autoritar stă reacţia stenică la stres,ale cărei caracteristici calitative presupun posibilitateaînfruntării şi soluţionării diverselor probleme, inclusiva celor vizînd copilul cu dizabilităţi.Diferenţe statistice semniÞcative au fost obţinuteşi la ultima scală atitudinală, infantilizarea, de dataaceasta cel mai mare scor Þind obţinut de grupul B, iarcel mai mic – de grupul C. Tendinţa respectivă pare aÞ caracteristică într-o măsură mai mare părinţilor copiluluicu dizabilităţi, fapt ce indică asupra perceperiiacestuia ca Þind neajutorat, inadaptat. De fapt, o astfelde atitudine nu face altceva decît să accentueze situaţiade inferioritate a copilului şi să limiteze posibilităţilede dezvoltare.În baza rezultatelor furnizate de studiu, formulămurmătoarele concluzii:• Există o anumită interdependenţă între atitudineade acceptare a copilului cu dizabilităţi şi relaţia pecare şi-o construieşte părintele cu el, dorinţa de acomunica şi a se implica în viaţa lui. În cazul unuiindice înalt al neacceptării şi chiar al respingeriilui emoţionale, părinte poate recurge la ruperearelaţiei, „excluderea” copilului din familie prinplasare într-o instituţie de tip rezidenţial.• Părinţii nepregătiţi să accepte dizabilitatea vorrespinge copilul; valoarea lui va Þ negată atît lanivel de subconştient, cît şi deschis.• Părinţii ce-şi educă copilul cu dizabilităţi înfamilie reuşesc să edifice relaţii armonioase,bazate pe încredere şi cooperare, pe acceptareadizabilităţii şi a copilului.• Atitudinea părintelui faţă de copilul cu dizabilităţişi relaţiile dintre cei doi subiecţi bazate pe aceastăatitudine se realizează, de regulă, în comunicare.De aceea, anume modalităţile de contactare cucopilul determină modelul educativ adoptat depărinte. Dacă îşi acceptă copilul şi îl iubeşte,părintele se va adapta la speciÞcul lui, dar vaadapta şi copilul la cerinţele mediului înconjurător.Astfel se explică şi prevalarea supraprotecţieiîn relaţia cu un copil cu dizabilităţi: dorinţa de aajuta poate conduce la supraprotecţie, iar teamasau neacceptarea dizabilităţii copilului poatedezvolta hipoprotecţia (respingerea copilului decătre părinte).Relaţia cu familia constituie un factor necesar şiindispensabil în dezvoltarea psihică a copilului. Prinsprijinul emoţional adecvat din partea familiei copilulcapătă, pas cu pas, tot mai multă încredere, devenind dince în ce mai insistent în explorarea realităţii. Astfel, eleste ajutat să performeze de la dependenţă absolută laautonomie şi integrare socială de succes (în funcţie depotenţialul Þecăruia). Dobîndirea acestor dexterităţi esteposibilă doar într-un mediu familial stabil şi sigur. Părintele,la rîndul său, are nevoie de sprijin în identiÞcareastilului educaţional optim, adecvat stării copilului. Lafel, el trebuie să conştientizeze că accentul principal va Þplasat pe echilibrul dintre protecţie şi cerinţele înaintatecopilului la diferite etape ale dezvoltării sale.Didactica Pro..., Nr.5-6(57-58) anul 2009ALĂTURI DE COPILUL SĂU69