Adriana Draghis - Oglinda literara

INTERVIU
Iolanda Malamen
DIALOG CU SCRIITOAREA
FLORICA BUD
(urmare din numărul anterior)
Iolanda MALAMEN: Revin la literatura ta, şi mărturisesc că am citit cu mare
plăcere (spre exemplu), romanul „Mariatereza sunt eu”, (2007) roman după cum
spunea Horia Gârbea: elaborat, cu contraste şi schimbări de ritm şi scriitură
derutante. Este o carte plină de umor, cu sintagme genuine şi străluciri narative.
Te-ai gândit că, asemeni unei ape curgătoare, ar putea să continue?
Florica BUD: Doresc să rescriu „Billclintonienii”, care să facă un triunghi comicoamoros
cu „Bărbatul...” şi „Mariatereza...” şi apoi... voi mai vedea.
Iolanda MALAMEN: Parodia este o altă abilitate stilistică a ta. De unde vine
Florica Bud această vervă necontenită şi cameleonică din scrisul tău?
Florica BUD: Ironia este singura mea armă de apărare. Întreaga mea educaţie
a fost construită pe o apărare defensivă, şi sfatul bunicii mele a fost doar unul: Nu este
voie să adormi supărat pe cineva, este de fapt varianta bunicii de a întoarce şi celălalt
obraz... Şi după cum am spus, dacă nu aş fi ales această modalitate stilistică, mi-aş fi
înecat de mult cititorii într-un ocean de lacrimi şi suspine. Şi apoi, dragii de ei, ce vină ar
fi avut fiindcă eu nu îmi stăpânesc umorile?!
Iolanda MALAMEN: Ce poţi spune despre literatura română a ultimelor
decenii? Încet, încet capătă forţă europeană?
Florica BUD: De fapt ceea ce numeşti tu forţă europeană aş spune mai degrabă
că este un suflu european, pentru că literatură noastră are forţă. Noi am avut şi avem
scriitori de rang care au fost şi sunt puţin cunoscuţi afară, din varii motive. Am înţeles din
spusele românilor prezenţi la Târgul de Carte de la Frankfurt, din 2009, că dacă nu ne
schimbăm stilul şi concepţia nu avem nicio şansă să ieşim în lume. Dar nu au avut prea
multe şanse nici clasicii noştri, fiindcă nu au fost traduşi. Cineva se întreba: „De ce i-ar
interesa pe americani un Ion, ţăran din prima jumătate a secolului al XX-lea?”. Răspund,
deşi nu se cade, cu o întrebare: „De ce se îndrăgostesc străinii de maramureşeanul
şi oşeanul neaoş? De ce noi cititorii înrăiţi am înţeles şi romanul englez, francez, rus
şi chiar şi pe cel american, deşi atmosfera lor nu avea nimic în comun cu realitatea
noastră strâmtă cripto-comunistă? Aveam noi mintea mai deschisă, putând aspira tot
ceea ce ne cădea în calea ochilor sau noi suntem şi acum un neam de ioni literari?”.
Este una că bâjbâim prin ceţuri economice, că a crescut T.V.A., că s-a redus
pensia şi alta e.... să ne schimbăm stilul de a scrie. Cine a spus că stilul este omul a spus
un adevăr. Dacă suntem subcompetitivi, atunci să ne înveţe cineva sau să ne trimită
la nişte cursuri! Dacă ne schimbăm stilul, nu mai suntem noi şi de ce ar citi europeanul
avansat o copie, când are originalul? Consider că literatura noastră poate sta alături
de orice literatură din lume. Fără îndoială că şi cititorul român este un cititor avizat.
Problema nu este a scriitorului român, ci a cititorului universal, care a fost intoxicat cu
o literatură pe care noi o considerăm de consum. Noi românii suntem umiliţi zilnic la
ghişeele de intrare în Europa, oricare ar fi vameşul care ne vămuieşte. De ce nu am fi
şi la cel numit Literatură? Încă o dată, de ce Ion Maramureşeanul şi Ion Oşanul este
înţeles, iar Ion al lui Liviu Rebreanu sau Ilie Moromete al lui Marin Preda nu ar putea
fi? Tipuri complexe sunt şi unii şi alţii. De ce folclorul nostru este acceptat şi literatura
clasică şi cea modernă nu ar putea fi?
Iolanda MALAMEN: Ce ţi-ai dori să se mai întâmple bun la Baia Mare, oraş de
altfel obişnuit cu faptele culturale?
Florica BUD: Viaţa noastră, a scriitorilor din Baia Mare şi judeţ, se desfăşoară
într-un triunghi amar, nu... amoros. Un vârf al triunghiului este Inspectoratul de Cultură,
păstorit de vreo zece ani de către sculptorul dr. Ioan Marchiş, care, de la bun început,
ne-a explicat că de fapt instituţia pe care o conduce se ocupă, după ultimele directive,
mai mult de patrimoniu decât de cultură. Alt vârf al acestui triunghi este Biblioteca
Judeţeană „Petre Dulfu”, condusă de dr. Teodor Ardelean, fost senator şi părinte de
drept, instituţia având azi una din cele mai impunătoare clădiri din ţară. Şi ultimul vârf al
triunghiului Bermudelor, triunghi care macină existenţa culturnicului băimărean sau nu,
este numit Bar-OJT, devenit mai în glumă mai în serios Academia OJT, care scoate din
când în când o revistă, prin truda materială şi spirituală a membrilor săi şi care este locul
unde îşi duc de decenii veacul artiştii Băii Mari.
Pentru început mi-ar plăcea să fim luaţi în serios noi, scriitorii, chiar dacă nu am
adus premii fulminante, care ar putea scoate oraşul din anonimat. Mi se pare umilitor
ca atunci când se deschide o bibliotecă în străinătate, de exemplu recent s-a deschis
una la Glasgow, pe lista participanţilor la acest eveniment să nu fie şi un scriitor, alături
de iniţiatorul acestui proiect, domnul Theodor Ardelean şi alături de consilierii care l-au
susţinut. Este foarte important ca în afară să se deschidă biblioteci pentru românii de
acolo, dar bine ar fi ca ele să se deschidă pe fonduri aspirate din străinătate şi nu din
bugetul judeţului, care este tot mai mic, mai ales pentru cultură. De exemplu, revista
„Nord Literar”, care a reuşit să se impună în cei şapte ani de existenţă ca o revistă
literară cunoscută în ţară, luptă cu disperare să obţină cei câţiva griţari de care are
nevoie să subziste, dar rămâne în continuare un spin în ochii celor care împart banii şi
puterea în judeţ. Nota bene! A devenit o revistă respectată, chiar şi fără rubrica mea!
Aş vrea să nu mă plâng, deoarece sunt omul păcii şi al înţelegerii. Ştiu că lucrurile vor
rămâne tot cum vor cei puternici, dar vreau ca ei să înţeleagă că scriitorii maramureşeni
6962 www.oglindaliterara.ro
nu sunt nişte adormiţi şi visători care nu
văd ce se întâmplă în jurul lor. Nu ar fi
deranjant fiindcă pleacă cei cu pâinea
şi cuţitul, dacă ar deschide bine ochii,
pentru a vedea ceea ce este de văzut. Dar
ei nu vor să înveţe, din vizitele unde ne
reprezintă, ce înseamnă de fapt respectul
faţă de oameni, mediu, câini, etc... de
care ei se folosesc numai în discursuri
sforăitoare din ajunul alegerilor. Mi-ar
plăcea ca atunci când se iveşte un post în
cultură, primii care să afle de existenţa lui
să fim noi, nu persoane care nu au nicio
tangenţă cu fenomenul cultural.
Iolanda MALAMEN: Cum priveşti
condiţia scriitorului român de azi?
Florica BUD: Un om-fefeleagă...
obişnuit cu umilinţa şi cu statutul de scârţascârţa
pe hârtie... cu rolul unuia care scrie
în van, în speranţa că o forţă ce contează
în Univers îl va repune în drepturi. A nu se
citi care cumva.... răpune.
Iolanda MALAMEN: Ţii în mare
secret viitoarea ta carte, sau poţi vorbi
despre ea?
Florica BUD: Nu fac un secret din
asta, pentru că ţi se poate fura o invenţie
sau un titlu de carte, chiar un subiect,
dar, din fericire, nimeni nu îţi poate fura
talentul. Am terminat un volum de poeme,
ce beneficiază de grafica pictorului
şi graficianului băimărean Gheorghe
Makara, care nu este la prima abatere
comisă faţă de mine. Pot oricând să public
o carte de pamflte, un fel de continuare a
volumului Reparăm onoare şi clondire.
Iolanda MALAMEN: Cum e
Maramureşul în decembrie?
Florica BUD: Pot să iţi spun cum
este în Baia Mare. Depinde, dacă vrei
să vezi partea plină sau cea goală a
paharului. Suntem europeni, fiindcă avem
Gold Plaza, Metro, Billa, Kaufland, Real,
Penny, Profi etc. Şi să nu uit, avem şi
beculeţe colorate şi iluminat feeric de
Sărbătorile de Iarnă. Sper din suflet să nu
avem artificii, aşa cum am avut în fiecare
an de după Revoluţie fiindcă zgomotul lor
sperie copiii, câinii, păsările şi bolnavii,
accentuând şi mai mult tuşa de... Dă-i
chelului tichie de mărgăritar... tichie ce îi
lipseşte oraşului nostru.
În rest, suntem români, adică
locuitori ai unui oraş mort din punct de
vedere economic. Mineritul s-a închis,
platforma industrială U.M.M.R. la fel. În
locul Fabricii de Lactate s-a deschis un
superbold, adică Gold Plaza. Pe locul
Filaturii de Bumbac ar urma, dacă vor fi
fonduri, să se construiască un complex
comercial şi mai mare... Ici şi colo sunt
mici focare industriale. Oraşul este sufocat
de maşini... care zburdă pe străduţe vechi,
î