Adriana Draghis - Oglinda literara

ESEU
MAI SIMŢIM ... EMINESCIAN ?
Sufletul.....Parabola lui Geo Bogza are în centru tot sufletul:
Dumnezeu şi Sfântul Petre vor să răsplătească bunătatea
oamenilor şi le oferă posibilitatea de a-şi vedea sufletul, astfel
născându-se Eminescu. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar mai deghiza
acum Dumnezeu şi ar reedita povestea....Oare cine… sau mai
degrabă...ce s-ar mai naşte?....Probabil ar fi un semnal de
alarmă, o trezire din existenţa automată, lipsită de romantism,
lipsită de valoare, curgând rapid spre moarte.
Sufletul secolului nostru se simte îndepărtat de mit,
desprins de atemporalitate, încorsetat de regulile în neregulă
ale unui haos generalizat ce mistuie fiinţa, „simţiri reci, harfe
zdrobite”. Ne-am născut din „ceruri nalte”, dar am căzut în
existenţă. Este ca şi cum din versurile : „Toţi se nasc spre a muri/
Şi mor spre a se naşte” , oamenii nu l-au reţinut decât pe primul.
Ne-am desprins de suflet şi nu ne mai aparţinem. Ne târâm
ignoranţa după noi şi asemeni personajului lui Perec, singurul
anonim ( Georges Perec- Un om care doarme) neglijăm timpul,
incapabil de a mai oferi reverii, holbându-ne la noi, la oameni,
„la tavan” pentru a observa fisurile, rupturile din noi. Nu facem
în schimb, nimic. Doar observăm...Suntem zdrobiţi de progres,
de viteză, de timp, de criză asemeni fanaticilor adoratori ai lui
Jaggannatha („stăpânul universului”, ipostază a zeului Krishna)
de carul acestuia.
Este trist cum în vremuri tulburi, ne pierdem şi sufletul,
automatizându-ne, purtându-ne goliciunea fiinţei, strecurândune
prin viaţă cu speranţa de a nu fi atinşi, de a nu observa şi
alţii că uneori nici nu mai purtăm sufletul... Evoluţia tehnologică
atrage cu sine involuţia spirituală... Ne-am reificat, ne-am
mecanomorfozat. Dezolant!
„Mie redă-mă!”.... Acesta ar trebui să fie strigătul omenirii,
un ţipăt din adâncuri cândva locuite ce ar aduce salvarea. De
ce să nu vrem să ne salvăm noi înşine? Am greşit, adevărat,
dar prin iubire... prin iubire, ne găsim izbăvirea. Sunt nenumărate
feluri de a ne pierde viaţa, dar unul singur de a o preţui.
Nu voi aduce în discuţie Eminescu– omul, Eminescu
– poetul, Eminescu – prozatorul, Eminescu – publicistul,
Eminescu – teme şi motive, Eminescu – confluenţe cu filozofia.
O facem dintotdeauna. Sau cel puţin încercăm. Aş considera
că fragmentez Arheul. Mai presus de curent literar, de motive,
de rime savante, de eufonie, de orfism, mai presus de geneză,
filozofie şi moarte, Eminescu reprezintă starea care ne salvează.
Nefericitul nostru popor poate fi eliberat din istoria de moarte
doar prin specifismul eminescian. El este luna şi soarele, codrul
şi izvoarele, munţii şi câmpiile, salvarea noastră ca popor , dar
şi salvarea fiecăruia dintre noi, fiind un factor de stabilitate, un
punct de referinţă, un Luceafăr.
Este un model, un model de simţire tipic românească,
simţire ce şi-a mai pierdut din intensitate prin schingiuirea istoriei,
nu mai iubim suficient, nu ne mai dorim „florile de tei” sau „ora de
iubire”. Nu mai avem trecut, dar nici viitor, nu mai avem istorie,
patrie, natură, idealuri, iubiri absolute, genii absolute....Noi nu
avem ca ideal absolut – confortul vieţii materiale.
Eminescu nu a ştiut ce înseamnă confort... O minte
Poate cea mai interesantă parte a
compendiului este cea legată de vieţile
artiştilor, cu acest capitol, doctor Doina
Cosman obligîndu-ne să citim cartea
printr-o grilă duală, filosofică şi ştiinţifică.
Trăire şi act - o abordare fenomenologică
a procesului suicidar debutează cu
o abordare filosofică a fenomenului
dezbătut. Se pleacă de la citatul lui J.P.
Sartre: aş putea , cu un pic de imaginaţie,
să mă văd ca pe propriul meu cadavru
(....) Ar trebui să realizez că nu voi mai
exista chiar deloc, că nu voi mai auzi şi că
viaţa va continua pentru alţii....Imposibil
ca moartea aceasta să fie a mea. (op.
cit.p.151)
Această parte a cărţii face apologia
unor cazuri celebre, precum Van Gogh,
Gauguin, Ceaikovski, Kirchner şi lista
continuă. În privinţa lui Van Gogh,
dincolo de notele biografice oferite, avem
parte şi de o opinie medicală a cazului,
dezbătîndu-se cele două presupuneri
cu privire la artist: una ţinînd cont că ar
fi avut schizofrenie, alta pusă pe seama
epilepsiei din familie. În orice caz Van
Gogh moare la 37 de ani, sinucingînduse.
Filosofia, notele biografice şi cele
medicale se întrepătrund şi în cazul lui
Gauguin, un spirit pe cît de aventuros, pe
atît de tulburător.
Despre spiritul adînc şi puternic
tulburat, numit Ceaikovski, aflăm că după
terminarea Conservatorului, profesor
fiind, a încercat să scape de această
atracţie înspre homosexualitate printr-o
căsătorie pripită cu una din studentele şi
admiratoarele sale (....) în timpul lunii de
miere, la doar 2 săptămîni de la nuntă
a avut prima tentativă de sinucidere,
aruncîndu-se în rîu (op.cit.p.159)
Analiza medicală se aplică depresiei
profunde de care a suferit Ceaikovski,
punîndu-se în legătură actul suicidar
final cu scrierea Simfoniei numarul 6,
considerată testamentul lui muzical.
Cu maximă seriozitate este
tratat cazul Kirchner, reprezentant al
6998 www.oglindaliterara.ro
strălucită, o memorie sclipitoare,
un dar divin, abandonându-se
obsesiei cu o totală şi extremă
devoţiune, găsind în ea bucuria
creaţiei. Creaţia era doar o formă
a existenţei sale, cathartică atât
pentru el, cât mai ales pentru noi
. Omul acesta, simbol al creaţiei,
şi-a dedicat viaţa, asemeni
Meşterului Manole, clădirii unei
arte, culturi, melodii, filozofii, unei
vieţi, zidindu-şi propria biserică în
trunchiul teiului, în plopi, în lacuri,
în stele, în noi. Eminescu există
în noi: „Şi-n toată omenirea în
veci acelaşi om.” El este arheul ce
aparţine prezentului etern, Fiinţa Anca Damian
din Om care este nemuritoare,
acel „punctum saliens” care apare în mii de oameni, întreg şi
nedespărţit, în afara timpului şi spaţiului. Ieşirea din lume şi
timp reprezintă singura realitate neiluzorie, singura bucurie de
transcendere. Zborul vocaţiei titanice a creatorului este un zbor
ce străbate spaţiile timpului, prin noi.
Că artistul scoate literatura din strâmtoarea teoretizării,
conturând un univers peren, ce va renaşte apoi în simbolism,
expresionism ori suprarealism românesc, este indubitabil. Prin
marele romantic reuşim să rezolvăm o problema actuală, acută:
ieşirea din timp. Dereglarea deliberată a simţurilor, a fanteziei,
a imaginaţiei nu este altceva decât o formă a euporiei, a
redobândirii de sine. Spirit contemplativ, Mihai Eminescu creează
o imensă reverie poetică, grefată pe un plan fie real, fie imaginar.
In universul cosmotic general este proiectat umanul alături de
elemente definitorii ale spaţiului; codrul şi izvorul, teii şi nuferii,
casa şi mormântul. Fiind fascinat de mister, poetul proiectează
un fascicul de raze de lună asupra lumii, iar acesta se întoarce
mereu spre sine, potenţându-i şi mai mult sensibilitatea.
Postmodernismul, prin standardele sale, ocultează „complexele
literaturii române”. Rămâne evident că mai putem supravieţui în
urma Ideilor care călăuzesc, că există încă teritorii spirituale şi că
unul dintre acestea se numeşte singulara nobleţe eminesciană.
Deşi sunt 160 de ani de când îl iubim, îl simţim, îl descifrăm,
îl „citim” şi „recitim” ( Matei Călinescu- A citi, a reciti), Autorul
rămâne un mister. Se ştie ca fiece om poartă în suflet întregul
mister, din care va izvorî viaţa şi moartea noastră, pedeapsa şi
mângâierea noastră. „Dumnezeu plantează un secret în fiecare
dintre oameni, cu atât mai adânc cu cât mai mult iubeşte pe acel
om; adică cu cât îl face mai om”( Miguel de Unamuno, Secretul
vieţii şi alte eseuri). Acum, în zi de sărbătoare a vieţii, a valorii,
a poeziei, a neamului şi-a nemuririi, să fim cinstiţi cu noi şi să
recunoaştem că Dumnezeu ne iubeşte: secretul vieţii noastre
este un mit autohton, Eminescu!!!!
Haideţi „să nu-i călcăm umbra”(T.Arghezi) , ci doar să-i
sărutăm urma!
expresionismului, arătîndu-se că arta lor
(a expresioniştilor), eliberată de canoanele
academice, a fost de multe ori considerată
ca o artă psihopatologică. (op.cit.p.161)
Trecînd prin mai multe faze de
depresie, prin război, crize economice
şi psihologice, Kirchner se sinucide,
împuşcîndu-se în inimă. Aşadar, un
capitol frumos, din care aflăm despre
vieţile cîtorva artişti de geniu.
Cel mai acasă, însă, profesor
doctor Doina Cosman se simte în
palierul intitulat Suicid şi psihiatrie. De
aici aflăm că aproximativ un procent
de 95 la sută dintre specialişti sînt de
părere că cei care comit suicidul suferă
de o boală psihică, tulburările afective
incluzînd o varietate de afecţiuni psihice.
Compendiu propune şi studii de caz foarte
bine realizate, cartea finalizîndu-se cu
Tratamentul comportamentului suicidar,
managementul terapeutic în astfel de
cazuri fiind foarte important. Aşadar, o
carte care merită citită.