Adriana Draghis - Oglinda literara

EMINESCIANA
De mulţi ani ne-am obişnuit, aici, la
Botoşani, mai mult ca oriunde, ca după
Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului
Nou, la două săptămîni, să mai urmeze o
sărbătoare. Nu înscrisă în calendarul religios
ci în cel laic, dar având aura solemnă a unei
prăznuiri: ziua naşterii mucenicului spiritului
românesc Mihai Eminescu. Ştiu familii de
oameni simpli fără prea multe pretenţii de
superioritate care, în această zi se îmbracă
frumos şi caută să ia parte la aniversarea
lui oriunde s-ar sărbători aceasta. Pentru
mine, personal, se împlinesc decenii de
când resimt sincer şi profund (şi particip
la) ziua de 15 Ianuarie ca pe întâia mare
sărbătoare românească a fiecărui an, fie că
m-a trimis destinul să contribui la Ipoteşti, la
începuturile prăznuirii sale, sub numele de
„Zilele Eminescu”, sau s-o consolidez din
timp, în atâtea şi atâtea chipuri şi ipostaze,
fie că abia (dacă) mai sunt invitată uneori
la derularea ei, încăpută în zodia unui alt
stil de manifestare. De fapt, celor ce mă tot
întreabă cum şi de ce am rămas de atâta
vreme la Botoşani când ar fi existat atâtea
alte alternative categoric mai faste pentru
devenirea mea, pot să le răspund că exact
acesta a fost motivul principal care m-a
ţinut şi m-a rechemat mereu aici: existenţa
acestor ciclice sărbătoriri ale naşterii şi
dispariţiei fizice a lui Eminescu pe care, de
multe zeci de ani le asemăn în alocuţiunile
mele unui diametru în timp ce taie rotundul
anului românesc exact la jumătate prin linia
dintre cei doi 15, ianuarie şi iunie.
Iar acum, în acest an sărbătoarea e
mai aleasă ca oricând căci amintirea acelei
zile geroase de iarnă din miezul unui alt secol
vine să capete de-acum valenţe hagiografice,
acelea care stau la temeiul oricărei mari
sărbători, la fel cum se rememorează mereu
şi mereu povestea acelui miracol petrecut în
urmă cu peste două milenii în Bethleemul
Iudeii. Ne amintim cum în miezul oraşului
prin care ne purtăm paşii grijilor zilnice, s-a
petrecut miracolul întrupării pruncului Mihai,
al şaptelea născut al căminarului Gheorghe
Eminovici şi al doamnei sale Raluca, pe
care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat
în ziua de 21 Ghenari în cristelniţa bisericii
Uspenia - naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile
Iuraşcu – şi i-a înscris naşterea şi botezul
în mitrica anului 1850 la numărul 3 al primei
pagini din registru, fără să ştie că, scriind
acele rînduri, consfinţeşte un act solemn de-o
însemnătate unică pentru cultura română.
Arca Eminescu
Căci, dacă au existat şi încă mai persistă
diferite variante privitoare la naşterea viitorului
poet de geniu, acel act scris în răcoarea unei
biserici rămâne cel mai hotărâtor pentru
atestarea acelei naşteri şi, mai ales, pentru
întemeierea unei sărbători laice dar foarte
importante pentru spiritualitatea românească
pe care o prăznuim an de an, ea fiind acum
cea mai importantă sărbătoare naţională a
culturii noastre.
Câte nu s-ar putea rememora acum!
Câte lucruri de adâncă semnificaţie nu s-au
petrecut în toţi aceşti ani care au aşternut
câte un strat la temelia acesteii mari sărbători!
începînd cu evenimentele vieţii atât de scurte
dar atât de dense ale acelui om de excepţie!
Câte drumuri a parcurs el în zilele
acelei vieţi, câtă cunoaştere şi misiune a
asimilat el din zestrea existentă a timpului
de atunci, câtă suferinţă a îndurat trupul,
dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfă
eoliană şi, în special, câtă valoare a creat
mintea lui hărăzită să străbată distanţe uriaşe
în tot atâtea clipe, aşa precum se petrecea
în imaginile sale despre parcurgerea
fulgerătoare a căilor de mii de ani ale
universului. Si nu se poate să nu găsim încă
în noi puterea de-a ne minuna de miracolul
acesta ce s-a petrecut pornind din preajma
bisericii Uspenia care numai pentru atât ar
trebui înnobilată la rang de catedrală! Căci ea
este înainte de oricare alta, întâia catedrală a
neamului nostru în care s-a creştinat cel ceavea
să fie cel mai demn luptător şi cea mai
înaltă conştiinţă a sa.
Trecând cu ochii minţii peste anii scurşi
de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt veac
se cade să ne păstrăm încă puterea de uimire
şi pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul
acestui timp; pentru lucrarea înverşunată
pe care au desfăşurat-o, după sfârşirea
vieţii sale, oameni aleşi, chemaţi parcă de
Dumnezeul acestui neam să nu aibă linişte
până ce nu-şi va fi însemnat fiecare rodul
trudei sale întru luminarea şi consolidarea
operei şi imaginii lui Eminescu. Numele lor
pot forma un lung şir, fatalmente incomplet
în enumerarea sa, căci încă vor mai fi fiind
mulţi trecuţi în uitare. Dar nu se pot uita,
acum la ceas înalt de sărbătoare, numele lui
Maiorescu, acela care i-a fost întâia şi cea mai
susţinută instanţă de consacrare şi difuzare,
al lui Ibrăileanu care l-a comparat cu Goethe
regretând scurtimea vieţii sale faţă de a
aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe
un vârf al al întregii spiritualităţii româneşti, nu
numai al poeziei, al lui Călinescu, acela care
a trudit la rostuirea marii cărţi despre viaţa şi
opera sa; al lui Leca Morariu, cernăuţeanul
care şi-a devotat viaţa studierii biografiei
sale în paginile primului (şi vai, singurului)
Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a
făcut să vibreze auzul românesc de magia
versului eminescian; al delicatului Edgar
Papu, descoperitorul „dulcelui muzical
eminescian”, al lui Perpessicius care şi-a
stors lumina ochilor până la orbire pe paginile
manuscriselor nestemate, continuat fiind de
vrednicii Al. Oprea, Petru Creţia şi Dumitru
Vatamaniuc (acesta mai plănuind încă
şi la această vârstă nonagenară o nouă
organizare a Ediţiei Eminescu).
Lista mai poate cuprinde pe editorul
Dumitru Murăraşu, pe Zoe Dumitrescu
Buşulenga, ce-a stabilit filiaţia germanică
eminesciană, pe Amita Bhose, indianca
fascinată de magia lui până la a-şi părăsi
patria şi a veni să trăiască, să studieze şi, vai,
să moară stupid aici, în România pentru idolul
6974 www.oglindaliterara.ro
Lucia Olaru-Nenati
său Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca
ce a învăţat româneşte ca să înţeleagă şi să
reveleze lumii valoarea scrisului său; pe Ioana
M. Petrescu, universitara clujenă, vrednică
membră a unei dinastii de eminescologi, pe
Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare
elevaţie care, retrasă în Elveţia, scrie de mulţi
ani cărţi esenţiale prin care îl încadrează pe
Eminescu printe marii filozofi ai Europei fără
să se teamă că-l ridică prea sus.
Să nu-l uităm nici pe blândul şi
tenacele Constantin Noica acela care a
găsit în adâncimea spiritului său măsura
uriaşă a lui Eminescu, nu numai ca poet ci
ca pedagog al neamului, etalon şi om deplin
al întregii noastre culturii şi care a peregrinat
ca un benedictin ani în şir pe la înalte porţi
instituţionale cerând peste tot sprijin pentru
copierea manuscriselor eminesciene de
teama unei posibile distrugeri a lor. Şi tot aici,
la Botoşani, avea să-şi vadă visul împlinit
datorită osârdiei altor iubitori de Eminescu:
Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile
Mareci (toţi aceşti trecuţi în lumea umbrelor )
şi alţii; dar şi pe acad. Eugen Simion, iniţiatorul
ediţiei Eminescu Manuscrise. Si dacă tot
am pomenit numele unor botoşăneni, să
nu-l uităm nici pe profesorul I.D.Marin de la
Stânceşti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la
care a învăţat nu numai carte, dar şi ardoarea
culturală care l-a determinat ca, timp de trei
decenii, să cerceteze locurile şi documentele
eminesciene spre a îmbogăţi patrimoniul
de informaţii util oricărei intreprinderi în
domeniu, drept care mi-a fost şi mie de
mult folos la conturarea proiectului de
dezvoltare muzeală ipoteşteană unde visam
un Stradford românesc şi la reamenajarea
Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipoteşti
pe care am realizat-o în anii 70.
Poate un cuvânt de pomenire
merită şi prea puţin cunoscutul Constantin
Iordăchescu, dascăl, publicist şi om de
cultură botoşănean care a militat mult
pentru întemeierea muzeală eminesciană
la Botoşani, dar a fost şi primul care a
publicat sus pomenita mitrică de botez
în presa centrală fiind (şi) de aceea citat
de G. Călinescu în cărţile sale. Mai pot fi
pomeniţi şi eminescologul Mihai Dăgan,
trecut nevârstnic sub glie, ca şi Augustin
Z.N.Pop sau Ion Roşu, scotocitori pasionaţi
ai biografiei eminesciene, dar şi istoricul
Academiei Române, Petru Popescu Gogan,
care a adunat o monumentală panoplie a
reprezentării lui Eminescu în arta plastică,
ori profesorul Theodor Codreanu care, retras
ca într-o recluziune la Huşi, dă la lumină
tulburătoare cărţi despre viaţa şi universul
eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi
î