Adriana Draghis - Oglinda literara

ESEU
LABIRINTURI ŞI OGLINZI
Într-o fotografie sepia care se află în muzeul schitului
Vovidenia, aşezată în obscuritatea micii biblioteci, Mihail
Sadoveanu a fost surprins cu spatele de fotograful necunoscut,
la amiază, într-un moment de intimitate blândă, cu umerii
prăbuşiţi, cu mâinile drepte lăsate pe lângă corp, cu bordura albă
a părului ieşită de subt borurile largi ale pălăriei, fără niciun fel
de preocupare, depărtându-se pe o cărare încâlcită, năpădită de
ierburi, de parcă ar fi abandonat definitiv lumea reală. Privind
în adâncul fotografiei putem urmări cărarea care, după ultimile
garduri, iese în mijlocul câmpurilor şi se pierde armonios printre
tufe şi lanuri de porumb. Statura uriaşă a scriitorului nu este defel
plasticizată. Este reală, vie, în mişcare. Îi poţi atinge hainele,
să simţi în vârful degetelor fiorul postavului. Doar amplitudinea
peisajului, acaparatoare, pare să îl înghită definitiv. Legătura
dintre vizitator şi fotografia aceea veche este atât de absolută,
încâ vizitatorul însuşi trebuie să facă eforturi să nu se lase inclus
în peisajul de celuloid. Pare că fotograful necunoscut a imortalizat
în chip desăvârşit marele ritm al timpului, pulsiunile naturii
vegetale, geniul zilei de vară, germinaţia tăcută a pământului.
Fotograful necunoscut a surprins în chip magistral elementele
divino-umane care guvernează cosmosul.
* * *
În poemele lui Johann Wolfgang Goethe planta are o
apariţie electrizantă, are legături indestructibile în cosmosul din
care a apărut, reprezintă plenitudinea creatoare a universului.
Expansiunea ierbii în tot cosmosul creează un patrimoniu ereditar
în care omul ar regăsi continuu locul nepieritor al genezei.
Prin urmare, să analizăm din acest punct de vedere poemul
Metamorfoza plantelor în care amantul, sedus de farmecul unei
zile de vară, îşi îndeamnă iubita să admire grădina. Imaginaţivă
un loc inundat de lumina soarelui în care natura vegetală,
în ipostazele ei vivificatoare, realizează adevărate capodopere.
Iată, pare să-i spună amantul iubitei, silind-o la reflecţie, poţi
vedea planta care se preface în floare, apoi în fruct, priveşte-o,
prietenă, ca pe o sfântă enigmă, o imploră acesta. Deodată,
oarecum descumpănitor în toiul unei astfel de zile plină de calm,
este relevată forţa devastatoare a creaţiei originare, în versurile
următoare: “simplă dormea în sămânţă puterea; sub coajă/
Tupilat odihnea, în sine închis, un model iniţial”.
Modelul iniţial este lipsit de însuşiri, nu are inceput. Sfantul
Ambrozie, convins ca firea, in tot ceea ce rodeste “ramane
credincioasa siesi”, intareste arhetipul genezei potrivit caruia
“intregul obarsiei se pastreaza in samante.”
Elevaţia lăstarului suind în sus, emfatic, în onoarea zilei,
este chintesenţa naturii vegetale. Nimeni nu mă poate opri, pare
să spună acesta. Este aceeaşi spirală prin care forţa divinităţii
nu va înceta niciodată să acţioneze cu graţie asupra omului. În
măreţia plantei este o profundă înţelegere. Strălucirea ei senină,
calmă, liniştitoare îi asigură o existenţă transcendentă. Planta nu
s-a născut din supraabundenţa pământului, ci, mai degrabă, din
entuziasmul divinităţii.
* * *
Eram pe malul Siretului, la Călieni. Oglindirea apei m-a
făcut pentru câteva clipe să mă gândesc la Ofelia, peersonajul
fictiv din Hamlet de William Shakespeare. Ofelia lăsându-şi părul
să putrezească în voia curentului, pentru ca, în delte misterioase,
râul acesta să îi păstreze memoria trupului ei superb în nămoluri
scumpe. Apele îşi găseau acel sfârşit calm în alcătuirea Ofeliei,
după o călătorie istovitoare cât un destin. Era o legătură
senzuală între mine şi Ofelia care stăruia în nebunia simplă a
locurilor pline de sensuri misterioase. Dintotdeauna am simţit o
deplină desfătare în preajma vreunei ape curgătoare, uneori pe
6984 www.oglindaliterara.ro
Siret, alteori pe Dunăre,
de cele mai multe ori la un
pescuit naiv. Locurile, în
generoasa lor bunătate, se
adunau la picioarele mele
ca nişte animale cuminţi
şi neştiutoare, iar eu eram
acolo pentru această
dovadă de ataşament,
vărsat în ele, risipit pe dea-ntregul
în ele.
Clipa aceea
îndepărtată a rămas la fel
de vie într-un poem pe
care l-am scris atunci, dar
care, până astăzi, a rămas
neterminat. Un poem este
un fenomen necunoscut,
se naşte din labirinturile şi Lili Goia
încolăcirile interminabile
ale psihicului, creează adevărate capodopere care nu pot
fi egalate decât de torentul imaginaţiei, apoi dispare, la fel de
misterios cum s-a ivit. Începutul de poem îl transcriu cu fidelitate
din jurnalul meu de pescuit:
apa, cărui mâl se dăruie
sfârşindu-se tragic în părul Ofeliei
fără nicio înţelegere
* * *
În vinerea mare Isus a fost răstignit în chip înfricoşător.
“Locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină”(Ioan 19, 41).
Această schiţă de decor, minimală, este de ajuns pentru a descrie
locul în care s-a petrecut drama cea mai cumplită a omenirii.
Referindu-se la acest loc, părintele Andre Scrima obişnuia să
amintească de senzaţiile efluviilor răcoroase ale vegetaţiei care,
de multe ori, se transformau cu uşurinţă într-o “aluzie la prima
grădină păstrată în memoria umană, paradisul.”(Comentariu
la evanghelia după Ioan, Humanitas, 2003, pag.103) După
ce Iosif, ucenicul lui Isus, a luat trupul acestuia de pe cruce,
femeile devotate l-au înfăşurat în fîşii de pînze vegetale şi l-au
înmiresmat cu o “amestecătură de aproape o sută de litri de
smirnă şi de aloe”(Ioan 19, 39). Scena funerară este relatată
de părintele Scrima, după evanghelia lui Ioan, în felul următor:
“Sinopticii menţionează, iarăşi, sosirea, foarte de dimineaţă,
a femeilor la mormînt tocmai ca să încheie ungerea trupului
cu miresme. Nimic asemănător la Ioan. El pune accentul
pe motivaţia profundă a prezenţei Mariei din Magdala în
locul acela, pe teribila mîhnire personală, pe sentimentul
de absenţă iremediabilă semnificat întotdeauna şi pentru
totdeauna de un mormînt. E iarăşi potrivit să ne oprim
asupra unui alt aspect foarte special al Evangheliei lui Ioan,
anume prezenţa şi rolul femeilor în naraţiunea lui, mai ales
că asistăm acum la ultima apariţie a acestei figuri feminine,
Maria din Magdala. ”(Comentariu la..., pag.105-106) Prin
esenţa suavă şi ataşamentul lor, miresmele de mirt şi de aloe sunt
de provenienţă feminină, iar odată cu ele se produce o transmisie
de iubire. Această filiaţie de esenţă vegetală împrospătează
trupul inert, refăcîndu-i continuu harul şi frumuseţea neperisabile.
Veţi spune că abuzul acesta de imaginaţie, cînd vorbim despre
un transfer de substanţă divină de la regnul vegetal la trupul
omenesc, poate fi dăunător atîta timp cît dogma îl ignoră. Dar
această intuiţie hazardată ar putea fi o argumentaţie la fiinţa care
memorează, într-o primă abordare, fizică, iarba (postura în care
iarba nu este numai locul în care s-au petrecut evenimentele, ci
întreaga încărcătură de senzaţii şi sentimente care au scos în
evidenţă acea întîmplare).
În Evanghelia după Ioan natura vegetală apare ca o
inundaţie neaşteptată de miresme şi hleiuri oleaginoase, care
contribuie cu prisosinţă la desăvîrşirea parabolei biblice. Să ne
î