Adriana Draghis - Oglinda literara

LECTOR
DIN VREMEA
CĂRŢILOR DE
ODINIOARĂ
C.D.Sevreanu, Din amintirele mele-1853-1929,
ediţie îngrijită de Constantin Rezachevici, Editura
Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu,
Bucureşti, 2008.
Constantin D.
Severeanu (1840-1930),
patriot şi talentat memorialist
şi povestitor, rămâne în
istorie ca întemeietorul şcolii
de chirurgie modernă şi
primul preşedinte al Societăţii
de Chirurgie din România.
„Amintirile“ sale, pline de
farmec şi străbătute, adesea,
de un fin şi plăcut simţ al
umorului şi al anecdoticii,
aduc în actualitate parfumul
unei epoci de mult trecute.
Este lumea celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XIXlea
şi începutul secolului al
XX-lea, care a trăit, în vremea lui Carol I, cea mai dinamică
şi accentuată modernizare a României. C.D. Severeanu
a străbătut această epocă în cei 90 de ani de viaţă, văzând
multe şi trăind multe. Lumea sa a evoluat spectaculos, de
la poştalion la avion, de la medicina empirică la razele
Roentgen şi de la Războiul Crimeei la Marele Război
(1914-1918) şi înfăptuirea României Mari. Aşa încât,
„Amintirele“ sale, dincolo de savoarea lor aparte, sunt o
mărturie vie, reală, a lumii româneşti de la 1853 la 1929,
ceea ce le conferă şi o deosebită valoare documentară.
Am selectat, în cele ce urmează, trei aspecte în care
cititorul de astăzi ar putea găsi unele corespondenţe în
zilele pe care le trăim.
(Subtitlurile ne aparţin, n.n.)
Vremea trece….năravurile rămân
Medicul C.D.Severeanu (1840-1930) relatează
în cartea sa de amintiri cum se făcea pavarea străzilor
din Bucureşti la sfârşitul sec. al XIX-lea. Au evoluat,
oare, personajele şi năravurile lor?
„Pavarea se făcea de macedoneni şi albanezi. Pentru
executare, se da, pe străzi sau sectoare, partizanilor de la
putere. În caietul de sarcini se spunea cum să fie nivelat
pământul, să se pună un strat de nisip de 10 cm., pietrele
să se pună cu partea mai ascuţită în jos, ca să nu înţepe
picioarele pietonilor, să toarne apă peste ele şi să le bată
cu maiul. Cinstiţii antreprenori puneau nisip puţin, 2 cm.,
pietrele le puneau cu vârful în sus, ca să intre piatră puţină,
se înţelegeau cu inginerii şi taşeronii, şi, prin bacşişuri, se
făcea agurida miere.
Îmi amintesc de ce povestea antreprenorul
Lăzureanu. Lăzureanu era favoritul unui partid politic, care
fiind la putere, îi dăduse mai multe străzi să paveze. În
timpul contractului s-a schimbat politica şi a venit primar al
capitalei, generalul Barbu Vlădoianu.
Negreşit că noua administraţie pretindea că
trebuie să-şi facă datoria, şi a început să strângă în chingi
pe antreprenorul regimului trecut. Între cei ce trebuiau
urmăriţi era şi Lăzureanu. Şicane, neplată de situaţii,
6994 www.oglindaliterara.ro
proces, într-un cuvânt tot
ce se putea face să se
stoarcă ceva de la el, căci
el lucrase cu toţi. Cum să
facă să se scape, să se
facă şi la el agurida miere,
şi să rămână cu câştig ca
alţii, cu bacşiş şi strada
prost pavată. S-a adresat la
altul, mai şmecher decât el,
şi acela i-a spus că trebuie
să facă o salbă de 90 de
lire turceşti şi să o ducă la
Sf. Varvara (aluzie la Barbu
Vlădoianu). Lăzureanu a
făcut un fişic de 90 de lire,
l-a dus şi dat Sfintei Varvare
să-şi facă singur salbă şi
cu aceasta a încetat orice Neculai Aurel
urmărire.“ (C.D. Severeanu,
Din amintirile mele-1853-1929, Bucureşti, Ed. Fundaţiei
Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 2008, pp.74-75)
La drum, cu
hârâitoarea
Cum se călătorea
cu 150 de ani în
urmă, până la apariţia
mijloacelor moderne de
transport, precum trenul
şi automobilul? O scurtă
incursiune în acele
timpuri ne-ar putea
dumiri.
„Cele mai obişnuite
călătorii depărtate se
făceau cu olacul (căruţa poştei, mică, hârâitoarea, cum
se numea în Moldova) şi cu diligenţa. Particularii, cu
trăsura sau călări. Unii luau caii de poştă, patru sau opt.
Către oraşele mai apropiate (de Bucureşti, n.n.), Ploieşti,
Giurgiu şi Olteniţa, erau căruţe, birje fără arcuri, cu coviltir
de pânză din păr de capră. Cele mai multe erau spre
Giurgiu, cu pasageri pentru vapoare […]. Când plecau
într-o zi cinci birje, se scria în ziarul Românul, ca o mare
minune. Ce deosebire între atunci şi astăzi, când pleacă
zeci de trenuri, cu sute de vagoane, toate încărcate […].
Drumul până la Giurgiu era pitoresc, căci era numai prin
păduri. Aceasta, pe timp de vară, frumos, iar iarna, pe timp
ploios, era vai de om, din cauza frigului şi a troienilor de
zăpadă şi a noroiului.
La comuna Călugăreni, calea jumătate, era un
han confortabil unde se da mâncare şi odihnă cailor şi
unde se găsea mâncare bună şi pentru pasageri.
În călătoria între Bucureşti şi Giurgiu, de multe ori
se întâmplau neajunsuri, şi scadaluri, din cauza obrăzniciei
beţivilor de birjari. Eu am avut în trei rânduri scandaluri cu
birjarii.
Foarte rar se vorbea de atacuri de tâlhari.
Călătoria pe uscat cu olacul era o adevărată tortură.
Cu căruţa sau trăsura cu caii era mai plăcută, mai cu seamă
când erau mai multe persoane. Totuşi, erau şi neplăceri,
căci calea fiind lungă, îi apuca noaptea, se rupea ceva la
trăsură, şchiopăte câte un cal sau îşi pierdea o potcoavă
şi adesea rămânea departe de sate şi chiar de hanuri.
Călătorii trebuiau să ia pentru un timp mai lung, mâncare
şi haine în vderea schimbării timpului.
Călătoria cu diligenţa pe drumurile cele lungi era
plăcută în genere, dar se întâmplau des neînţelegeri,
mai cu seamă când erau între călători şi persoane
necuviincioase. Trecerea apelor curgătoare prezenta
adesea un mare pericol.
La 1867 am fost pentru prima oară la Iaşi cu
diligenţa statului şi când treceam apele mari, pentru că
î