Adriana Draghis - Oglinda literara

PROZA
INTERVIU CU EMINESCU
Îmi plac foarte mult lucrurile de modă
veche. Bunăoară, calendarele de perete,
acelea cu foi, pe care le rupi una câte una,
după care le întorci şi citeşti pe dosul lor câte
în lună şi în stele. Te veghează din spatele
biroului ca nişteminusculi zeiprotectori ai
grijilor tale cotidiene, cu câte o filăprecaut
îndoită, să nu uiţi vreo aniversare sau plata
cine ştie cărei datorii. Toate acestea îmi dau
parcă un sentiment de confort şi siguranţă, în
lumea astanebună, nebună de legat.
În dimineaţa aceea, după ce am intrat
în redacţie, am pus caloriferul în priză şi am
deschis reşoul, orelicvă moştenită de pe
vremea bunicii.M-am aşezat apoi pe scaun în
spatele biroului şi am dat drumul la calculator,
care s-a deschis oftând. Până şi Pentium-ul
meu, unamărât de second-hand, era vechi
şi se mişca lent, într-un ritm de vals boston,
tocmai după gustul meu. În cap aveam o
amestecătură de gânduri, o varză de idei
murată, cu nădejde, în trăscău, şi toate se
învârteau în jurul unui singur punct: interviul.
Mai erau câteva zile şi, dacă nu-l făceam,
mă făcea patronul ziarist freelancer, liber de
contract, adică ce să o mai dau cotită, mă
dădea afară. Şeful închisese deja câteva
redacţii din reţea, eu mai supravieţuisem, doar
pentru că acceptasem să lucrez singur, după
ce colegii meimai tineri părăsiseră la timp
corabia. Devenisem, astfel, un factotum, un
fel de fată în casă, pe care nu o mai alungi,
acum în pragul pensiei, pentru că ţi-e milă.Cu
două săptămâni în urmă, în ajunul anului nou,
ne trimisese la toate redacţiile din provincie un
mail comun: ,,Până lajumătatea lui ianuarie
îmi daţi fiecare câte un interviu-bombă, cu
unu΄ mare, da΄ mare de tot, la alegere liberă,
altfel vă trec pe linie moartă, dead line”, îşi
etalase el cunoştinţele de engleză.
Javra ştia ce face, dacă fiecare din cei
vreo şapte, opt disperaţi care mai rezistam
prin redacţii reuşea să-l obţină, avea un
serial,pe care îl putea publica, moca, în
fiţuica lui ordinară care şi aşa era în cădere
liberă. Acum însă, la început de an, cu toţi
barosanii plecaţi în vacanţă, interviul părea
aşa un fel de fata morgana. Stăteam, aşadar,
proţăpit cu ochii pe desktop, apa începuse
să bolborosească în cafetieră, am dat klik
şi pe ecran a apărut setatnenorocitul ăla de
mail, pe care îl învăţasem pe dinafară, cu tot
cu întrebările-ghid înşirate sub el. Am întins
mâna după cană, am pus două linguriţe de
ness, peste care am turnat apa fiebinte şi un
deget derom. Nu era chiarreţeta adevărată,
dar mergea. Calculatorul a emis un bing
sonor; m-am uitat jos în colţ, era un mesaj
de la boss; l-am trimis, printre dinţi, în măsa
şi atunci mi-am amintit de calendar. Nu mai
schimbasem foile de câteva zile, de fapt, de
când nu mai dădusem deloc pe aici, umblând
aiurea după pui de cuc.Le-amrupt una câte
una; ajunsesem la ultima, cea cu data fatidică,
cincisprezece, când a intrat el.
Eram întors cu spatele,aşa că nu l-am
auzit ciocănind,mai bine zis l-am simţit când
era deja înăuntru
Garsoniera unde aveam redacţia
dădea în stradă: coborai câteva trepte şi
ajungeai direct pe trotuar. Am auzit doar
zăpada scârţiind şi, prin uşa întredeschisă, a
năvălit de afară gerul iernii, iar învăluit într-un
nor de abur, el.
Nu l-am recunoscut de prima dată. La
început chiar l-am confundat cu unul din ăia
care sună pe la toate uşile după ajutoare.Era
îmbrăcatneglijent, cu unpalton lung, destul de
ponosit, un fel de anteriu cu gulerul de blană,
ciupit de molii, peste care avea înfăşuratîn
jurul gâtului un şal mare închis la culoare. Nu
purta căciulă şi, în pletele păruluinegru care
îi încadrau figura, gerul ninsese cu fulgi de
promoroacă. Era prea tânăr să fie un cerşetor
obişnuit, iradia aşa un fel de frumuseţe
interioară, având pe buze un zâmbetuşor
schiţat, misterios şi calm, abia întrezărit de sub
mustaţa groasă, îngălbenită de tutun. Am vrut
să-i spun că a greşitintrarea, dar intuindu-mi
parcă intenţia,mi-a oprit-o cu un gest domol.
Şi-a scuturat încălţările lovindu-le una de alta
şi mi s-a adresat cu o voce joasă melodioasă:
-Am venit pentru interviu, trebuie să mă
ştii dumneata, mă numesc Eminescu, Mihai
Eminescu.
Am rămas realmente cu gura căscată.
Brusc, mi s-a ridicat un văl de pe ochi şi miam
dat seama de unde îl cunosc pe omul
din faţa mea. Fi-re-ai al naibii de prost care
te mai şi pretinzi absolvent de filologie, miam
spus, cum de nu ţi-ai dat seama că e El.
Individul semăna perfect, da perfect, aşa ca
două picături de apă, cu El - cel din ultima
poză, cea de la maturitate care, mie, din nu
ştiu ce motive îmi plăcuse întotdeauna cel mai
mult. Şi-a ridicat zâmbind ochii spre peretele
din spatele meu, ştiam deja la ce priveşte:
acolo sus, deasupra calendarului, într-o ramă
modestă debradse afla poza lui.
Mi-am revenit foarte repede. Cea ce
mi-se întâmpla era o imposibilitate, ceva de
domeniul fantasticului, omul acela nu putea să
existe. Eram derutat, eram neliniştit, darmi-a
intuit neliniştea şi, când a început iar să
vorbească, ceva aşa ca o pace, o seninătate
s-a transmis dinspre el şi m-a învăluit. Vorbea
o românească frumoasă, cuizarhaic, aşa
cum îl mai auzisem în copilărie pe bunicul,
dar uneori, cuvintele i se mlădiau dulce,
moldoveneşte, ca în nordul Bucovinei
Cine e, îmi ziceam în gând febril, poatemi
face cineva vreo farsă, sau e o sosie de-a
lui care umblă de colo-colo, travestit, ca să
strângă bani, ori vrea să se angajeze; parcă
a pomenit ceva despre un interviu. M-am
hotărât atunci să intru în jocul lui şi să aflu cine
este cu adevărat. M-am ridicat, i-am tras un
scaunîn faţa biroului şi l-am invitat ceremonios
să se aşeze:
-Vă rog să luaţi loc, Maestre!
Nu s-a dezbrăcat de palton; l-a
descheiat doar la nasturi, atât cât să i se vadă
sacoul, acelaşicu cel pe care i-l ştiam din
poză, şi şi-a aşezat şalul pe spătar.
-Lasă, Maestre, mi-a spus cu o grimasă
uşoară de dezgust, suntemjurnalişti amândoi,
mie spune-mi bădie Mihai, la fel ca prietenul
meu, Ionică, diaconul de la Humuleşti.
S-a oprit puţin rotindu-şi ochii împrejur,
a inspirat adânc şi a zâmbit şăgalnic. Ştiam
ce-şi dorea, aşa că i-amluat-o înainte.M-am
aplecat şi am scos din dulăpior farfurioarele,
6964 www.oglindaliterara.ro
două ceşti şi
scrumiera pentru
musafiri. O ţineam
acolo pentru orice
eventualitate, eu
nu fumez,şiacum
eventualitatea
apăruse. În timp
ce îşi aprindea
ţigara, bineînţeles
o Regală RMS*,
i-am turnat cafeua.
În timp ce inhala
aburii fierbinţi,m-a
întrebat:
- E deanoastră,
nu-i aşa?
a spus, apoi citindumi
nedumerirea din
ochi a precizat,
adică de-a
coservatorilor, din
care bea şi conu Alecu.
Ionel Mony
Constantin
Mi-am dat cu palma peste frunte, parcă
ce era aşa greude înţeles: cafeaua cu rom
Jamaica, preferata lui Maghiloman, liderul
consevator*, îi plăcea şi lui.
A tras un fum, a gustat din ceaşcă şia
strâmbat uşor dinnas.
- Ai făcut-o cu ness, aiasta nu se poate,
e o impietate, voi cei de astăzi aţi pierdut
savoarea lucrurilor bune.
- Iertaţi-mă, Maestre, adică bădie, i-am
spus, dar el mi-a luat vorba din gură:
- Hai să faceminterviul, că, uite, acume
seară şi eu mai amîncă de muncă la ziar, la
,,Timpul”,să văd dacă o ieşit bine corectura.
Mă băgase din nou în ceaţă, care
vasăzică, venise într-adevăr pentruinterviu.
Chiarnu ştiam ce să-i răspund, dar
el a continuat, vorbind mai accentuat
moldoveneşte:
- Uiti ci-i, drăguţă, nu eşti mătăluţă
jurnalistul care are de făcut un interviu cu
cineva cunoscut? Poftim, pentru aiasta sunt
aici. Pune întrebările, da΄ nu multe, şi eu am
să-ţi răspund, restul adaugi de la matali. Şi,
musai, să fie cu politică fiindcă eu cu asta mă
ocup; eu fac jurnalism politic.
M-am întors neîncrezător spre
calculator, am tras tastatura, dar el a făcut un
semn dispreţuitor cu mâna şi m-a oprit:
- Lasă dumneata măgăoaia ceea şi
întreabă-mă, iar euam să-ţi răspund şi ai să
vezi că ai să ţii minte ce spun, fără să scrii.
Am început să-l întreb şi totula curs apoi
ca într-un vis. Apa fierbea în cafetieră, odată
şi-a pregătitchiar el cafeaua singur, fuma,
ţigară după ţigară, uneori se încrunta, dacă
întrebarea i se parea mai incomodă, sau ţinea
un ritm nevăzut bătând uşor cu degetele pe
marginea biroului. Din când în când, vorbea
ritmat ca şi cum ar fi recitat versuri, alteori
răspunsul era scurt şi tăios ca o lamă de brici.
Dialogul nostru a fost un regal, un adevărat
duel verbal, din care ieşea mereu învingător.
L-am luat întâi mai pe departe, dar el a
demarat în trombă.
- Aţi fost întotdeauna un înpătimit
al istoriei naţionale. Cum vedeţi trecutul
nostru, raportat la prezent? Rspunsul a fost
neaşteptat de dur, dar nu-mi închipuiam încă
ce avea să urmeze.
- De aşa vremi se-nvredniciră
cronicarii şi rapsozii, / Veacul nostru ni-
î