Adriana Draghis - Oglinda literara

CONFESIUNI
TITU MAIORESCU
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu
Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui
Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop
al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la
Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan
Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se
numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a
sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la
Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător.
Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură
luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern.
Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la
Şcoala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând
din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu,
a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult
timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului
românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece
articole despre români şi redactează memorii în
legătură cu problema românească. Revenit în ţară
după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al
Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale
a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“,
director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la
Şcoala Superioară de Litere din Bucureşti.
Titu Maiorescu a reprezentat “saltul” prin care
activitatea culturala a unui singur om, a sintetizat
gandirea mai multor generatii, depasind-o; in
domeniul sau Maiorescu a fost ceea ce Eminescu
a insemnat pentru poezie: “Nimeni nu scrisese ca
Maiorescu mai inainte si putini l-au egalat in vigoare,
concizie si proprietatea exprimarii mai tarziu” (T. Vianu)
Activitatea de indrumator al culturii este strans
legata de infiintarea, la Iasi, a gruparii “Junimea”
(1863). intemeiata din initiativa unor tineri intelectuali
(Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor
Rosetti si Iacob Negruzzi), “Junimea” a devenit cea
mai importanta grupare literara a secolului trecut: a
inaugurat seria de “prelectiuni populare” (conferinte
publice), contribuind la educarea publicului pentru o mai buna
intelegere a culturii; a stabilit norme in domeniul scrierii, valabile
si astazi; a contribuit la promovarea unei literaturi de calitate.
Din randurile “Junimii” s-a ivit trinitatea geniala Eminescu,
Creanga, Caragiale; in revista “Junimii”.— Convorbiri literare
(1867) vor fi publicate lucrari fara de care spiritualitatea
romaneasca ar fi imputinata in esenta ei: poeziile antume ale
lui Eminescu, Amintiri din copilarie de I. Creanga (cu exceptia
partii a IV-a), Pastelurile lui Alecsandri, comediile lui Caragiale.
Studiile maioresciene au imprimat o directie noua culturii
noastre: in domeniul limbii, folosirea alfabetului latin si a ortografiei
fonetice si-au demonstrat valabilitatea pana in zilele noastre; in
domeniul criticii literare, incisivitatea si ironia maioresciana i-au
dezarmat pe poetii superficiali care n-au mai indraznit sa publice:
“Criticismul maiorescian a intrat el insusi, prin luciditate si forta de soc,
in. aluatul culturii romane, ca un ferment esential (N. Manolescu).
In acelasi timp, Maiorescu a pus bazele unei ierarhii a
valorilor a carei justete a fost validata de trecerea vremii.
indrumand literatura pe calea calitatii si a originalitatii
majore, Maiorescu a contribuit la intrarea ei in universalitate;
datorita lui cultura romana si-a cucerit radacinile ei clasice.
Hyperionian si rece fata de eei mediocri, olimpian in cercul
“Junimii” si ocolit de bucurie in multe momente, Maiorescu
ramane rnarele prieten al Nefericitului de la Ipotesti.
Activitatea de indrumator al literaturii romane s-a concentrat
in articole ca: Directia noua in poezia si proza romana,
Asupra poeziei noastre populare, Eminescu si poeziile lui.
Publicat in 1872, articolul Directia noua in poezia
si proza romana este alcatuit din doua parti.
Subliniind importanta pe care cultura o are in evolutia unui popor,
Maiorescu se intreaba daca Romania va avea un viitor; raspunsul la
aceasta interogatie depinde de calitatea actului de cultura (domeniu in
care literatura ocupa un loc important). Speranta o constituie “o literatura
inca juna”, o noua directie caracterizata prin sentiment, intelegerea
ideilor civilizatiei apusene si “accentuarea elementului nationaF.
In fruntea noii directii este pus Vasile Alecsandri —
“cap al poeziei noastre in generatia trecuta” ale carui
Pasteluri constituie “cea mai mare podoaba a poeziei lui
Alecsandri, o podoaba a literaturii romane indeobste”.
6996 www.oglindaliterara.ro
Dincolo de judecatile
de valoare privind
literatura anilor
1870, lui Maiorescu
ii revine meritul de a
fi fost primul care a
dovedit genialitatea
lui Eminescu. inca
din Directia noua...
cu toate,ca Eminescu
nu publicase la acea
data decat trei poezii,
Maiorescu intuieste
valoarea acestui “om
al timpului modern”
si-l caracterizeaza
ca fiind “poet in toata
puterea cuvantului”.
Cel mai valoros studiu
de istorie si critica literara
este Eminescu si poeziile
Monica Bold
lui. La modul in care Schopenhauer caracteriza geniul, portretul facut
lui Eminescu reliefeaza preponderenta facultatilor de cunoastere
asupra vointei de a trai: “..-. o asa de covarsitoare
inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din
cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (...)
incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o
sila, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ..,”.
Discutand despre personalitatea poetului,
Maiorescu pune problema raportului intre biografie
si opera, concluzionand ca oriunde si oricum ar fi
trait Eminescu, el ar fi ramas acelasi, destinul sau
“este rezultatul geniului sau innascut”.
PE DE ALTA PARTE….
In privinţa comportamentului, a felului de a fi
i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii,
atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un
suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea
vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost
nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu
scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor său,
chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, întrun
moment important din viaţa acestuia, ne relevă
însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar
rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care îşi făcea scrupule în
legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea
sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o
admirabilă delicateţe sufletească:
„Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine,
domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta
iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este
mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul
nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea
d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire,
cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru
puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi
d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de
orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.
DENIGRA “FEMEIA”!!!!
Titu Maiorescu a declarat într-o conferinţă de la Ateneul
Român din 1882, susţinând că femeile îşi merită locul de la marginea
societăţii din cauza creierului lor prea mic:
„Cum am putea într-adevăr să încredinţăm soarta popoarelor
pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană este cu zece la sută
mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea
conduce o naţiune pe calea progresului şi prosperităţii materiale...
Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate
mijlocie la bărbat şi numai 1.250 la femei“.
„Cu cât înaintăm însă în civilizaţiune, cu atât rolul bărbatului
devine mai greu, cu atât el trebuie să-şi muncească mai mult creierul
ca să poată cuceri un loc în economia socială şi să fie în stare a-şi
asigura existenţa şi viitorul familiei sale. El trebuie să mişte cultura, el
să conducă sau să susţină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie
să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii
prin descoperiri şi perfecţionări zilnice, aduse în sfera practică a
vieţii, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în
mişcarea societăţilor culte. De aici, nici îndoială, diferenţa craniană“.