Adriana Draghis - Oglinda literara

AFINITĂŢI SELECTIVE
aibă o admiraţie mai mare pentru Hitler ca mine.” (Renunţarea
la libertate, Vremea, 21 martie 1937). Lui îi aparţin şi aceste
rânduri stupefiante: „Ca să înţelegi dictatura, trebuie să ştii doza
cinismul cu entuziasmul. Dictatura este singura soluţie împotriva
dezabuzării inteligenţei (ibidem)”. Acestui teoretician îi dă un
clement salvconduct în lumea postotalitară dl Djuvara pe motiv
că s-ar fi „convertit” şi ar fi devenit filosemit.
Mă îndoiesc totuşi de sinceritatea acestei „convertiri”
şi întrezăresc mai degrabă o ajustare după vremi, o căinţă a
posteriori. În Cioran, scriitor de mare rafinament stilistic, „clovnul”
(aşa şi-l amintesc prietenii săi francezi!) n-a murit niciodată. În
chestiunea antisemitismului interbelic dl Djuvara îmi pare a fi prea
radical, prea depărtat de le juste-milieu. Dreapta nu era compusă
din iudeofagi. Nae Ionescu era admirat şi flancat concomitent de
Mircea Eliade şi de Mihail Sebastian (amândoi vor sta de veghe
înlăcrimaţi – şi-aminteşte Sebastian – la catafalcul mentorului),
Mihail Polihroniade era prieten cu Belu Zilber, C. Noica cu Edgar
Papu, Petre Ţuţea cu Oscar Lemnaru; au fost lideri legionari
căsătoriţi cu evreice (Vasile Marin, Vasile Noveanu), bun prilej
de sarcasm pentru „democraţii” din sferele înalte ale politicii.
Până la asasinarea Căpitanului asemenea „frăţii” (e cuvântul lui
Sebastian) erau posibile şi nu stârneau decât uimirea străinilor,
a criticului literar francez Pierre Quint de pildă, care văzându-i
împreună la masă, la Capşa, pe Zilber şi Polihroniade, îşi exprima
stupoarea şi primea acest răspuns edificator: „Vedeţi, noi nu
suntem decât prieteni. Asta nu angajează la nimic.” Sebastian
transcrie răspunsul şi comentează în De două mii de ani: „Pe
oamenii aceştia nu-i angajează cu adevărat nimic: nici ura, nici
iubirea, nici viaţa, nici moartea [...] Rigoarea, sub orice formă
nu este de resortul lor. Sunt nişte oameni liberi. Poate singurii
oameni liberi din Europa, căci faptele nu-i leagă, iar ideile nu-i
obligă.”
Cu acest climat distonează viitorul „convertit”, Cioran,
când exclamă în Schimbarea la faţă a României: „Dacă aş fi
evreu, m-aş sinucide pe loc.” În schimb, Mircea Eliade, care-i
cam displace memorialistului de azi, scrie aceste rânduri bine
cumpănite: „Căci ce-ar putea însemna «antisemitism» pe
planul teologiei creştine? Imposibilitatea mântuirii, certitudinea
damnaţiei evreilor. Dar lucrul acesta nu-l spune biserica... Un
creştin, un teolog creştin, nu poate cădea în păcatul deznădejdii,
nu poate afirma universalitatea destinului de suferinţă al lui Israel.
Tot ce se poate afirma, creştineşte şi ortodoxiceşte, este că
Harul divin e liber să mântuie pe evrei” (Iudaism şi antisemitism,
Vremea, 22 iulie 1934).
Dacă „schimbarea la faţă” e un criteriu de absolvire
postumă, atunci mult hulitul Zelea Codreanu câştigă în
comparaţie cu Cioran, fiindcă la el metamorfoza are loc înainte
de 1940. Au consemnat-o eminenţi cărturari evrei, între ei rabinul
Daniel Şafran, de pildă, care s-a întâlnit în 1937 cu Căpitanul
chiar în Casa Verde, lăsând această mărturie lămuritoare: „Am
avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat
probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu
nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu
dacă toţi legionarii gândesc ca mine.
Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral,
iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decât oameni... Nu pe omul
superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om.” Anul acestei
confesiuni este acelaşi cu cel în care se încheia – la 25 noiembrie
– Pactul de neagresiune electorală dintre PNŢ – Iuliu Maniu, PNL
– Gh. Brătianu, Partidul „Totul pentru Ţară”, Partidul Agrar – C.
Argetoianu, Partidul Evreiesc – W. Filderman şi Partidul Ţărănesc
Maghiar – R. Imre. Când s-au întâmplat aceste lucruri dl Neagu
Djuvara era prea tânăr, plecat la studii în străinătate ş.a. Oglinda
memoriei lui este în acest caz aburită şi necreditabilă...
Spre final, două lucruri aş vrea să mai scriu despre ceea
ce s-ar numi chestiunea Basarabiei în privinţa căreia dl Neagu
Djuvara are părerile lui ferme. Poate prea ferme! Nu mi-a plăcut,
bunăoară, să-l văd captiv în plasa acelui masochism naţional
conform căruia Bucureştii interbelici au considerat Basarabia un
fel de „Siberie a României”. Zice memorialistul, iar interlocutorul
său neinformat nu-l contrazice: „...funcţionarii care făcuseră vreo
prostie erau trimişi, ca pedeapsă, acolo. Nu am reuşit să ne
facem simpatici, nu reparasem drumurile etc. Am activat foarte
prost.” Sunt, ce să mai scriu, exact tezele folclorului românofob
de ieri şi de azi. E întristător să vezi un „anticomunist focos”
enunţând teze similare cu acelea ale bolşevicilor. Când constaţi
6954 www.oglindaliterara.ro
asemenea situaţii parcă-ţi vine să le dai dreptate celor care spun
că cei care se resping, se aseamănă...
Un istoric, iar dl Djuvara se pretinde istoric, deşi e mai
curând un filozof al istoriei, ar alege grâul de neghină şi ar vedea
lucrurile mai limpede. Adevărul e că cei 22 de ani de unire cu
Ţara a Basarabiei au valoarea unui miracol. Un adevărat istoric,
Ion Nistor, oferea cândva în Istoria Basarabiei date elocvente.
„Am activat prost”? Răspunsul afirmativ e posibil doar în funcţie
de un etalon meliorist plasat foarte sus. Altminteri e de reţinut că
în 1918 nu exista peste Prut nici o şcoală primară românească,
deşi majoritatea locuitorilor din „gubernie” erau români. În 1940
fiinţau 2628 şcoli primare cu 7581 învăţători. Învăţătorii erau mai
bine plătiţi decât cei „din ţară”, precedentul fiind creat în timpul
primului guvern (efemer!) al lui Alexandru Averescu. Tot atunci,
populaţia şcolară se ridica la 347.747 elevi, număr care întrecea
cu mult pe acela al tuturor ştiutorilor de carte basarabeni indicaţi
de recensământul ţarist din 1897: 301.174 locuitori. Sub români
s-au pus peste Prut bazele învăţământului superior, prin
înfiinţarea facultăţilor de Agronomie şi de Teologie. O şcoală de
Arte Frumoase, o Pinacotecă şi un Teatru Naţional, o Bibliotecă
Centrală şi un post de radiodifuziune completau acest patrimoniu
spiritual remarcabil. La Chişinău s-a realizat, graţie eforturilor lui
Gala Galaction şi Vasile Radu, a doua mare traducere a Bibliei
din cultura noastră.
„Nu reparasem drumurile”? Altă acuză infamantă, din
fericire fără suficient fundament. După 106 ani de „oblăduire”
rusească, ţarismul lăsase doar 150 km şosele continue. În doar
două decenii românii au construit 312 km şosele, cu 4105 poduri;
în plus, s-au construit şi pavat numeroase drumuri astfel că în
1940, când „ţarii roşii” „eliberau” iarăşi Basarabia, lungimea
şoselelor pietruite şi pavate depăşea 1.100 km. Două-trei cuvinte
ar trebui spuse şi despre căile ferate. Numai pentru construirea,
modernizarea căilor ferate, a podurilor, gărilor, materialului
rulant, a remizelor şi a triunghiurilor pentru întors locomotive
de la Chişinău, Bălţi, Noua Suliţă etc., s-au alocat în 22 de ani
aproape 2 miliarde de lei. Între Reveca şi Căinari s-a construit
o linie nouă, incluzând lucrări de artă precum tunelul Tipala (689
m) şi 24 de poduri.
Ultima problemă, last but not least, ar privi decizia
Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 de a accepta ultimatumul
sovietic. Dl Neagu Djuvara, altminteri om paşnic, elegant şi
amiabil, se arată a fi, a posteriori, un partizan al rezistenţei
armate. Dacă am fi luptat, zice domnia sa, „cu artileria şi
tancurile pe care le aveam, cel puţin şapte zile”, ar fi fost două
consecinţe fericite: ne-ar fi ocupat nemţii pe jumătate şi am fi
avut soarta Poloniei şi „faţa curată”. Ca român, nu-mi surâde
nici una, nici alta. Şi cred că majoritatea zdrobitoare a românilor
nu gândeşte altfel. Planuri de împărţire a României între Rusia
şi aliaţii ei de circumstanţă au existat şi anterior. Încă din 1916
premierul rus Boris Vladimirovici Stürmer, autorul unui proiect
de pace separată cu Puterile Centrale, propunea divizarea
României, Rusiei urmând să-i revină Moldova. Stalin susţinea
înainte de 1940 că graniţa naturală a Rusiei e pe Carpaţi. Şi,
apropo de asta, prea puţini compatrioţi ştiu că pe lângă Pactul
Ribbentrop-Molotov a existat şi Pactul Csáky-Molotov care
stabilea frontiera maghiaro-sovietică pe Carpaţi. Admiţând că
după o săptămână de rezistenţă eroică, dar zadarnică, nemţii
ar fi ocupat Muntenia (îi interesa petrolul!), iar ruşii Moldova,
cine s-ar fi pronunţat în favoarea noastră la Conferinţa de
pace de la Paris? SUA, care n-au recunoscut niciodată unirea
Basarabiei cu România şi ne-au considerat inamici şi după 9
luni de cobeligeranţă? Anglia, care – antebelic – ne punea pe
lista aliaţilor ei mult după Afganistan, iar postbelic ne-a socotit tot
inamici? Ce teritoriu „eliberat” de ruşi în 1939 şi-a regăsit în 1947
statutul iniţial? Ce-a luat Rusia în 1939-1940 aşa a rămas până
în anii ’90, cu excepţia Ţărilor Baltice, şi aşa s-ar fi întâmplat şi în
cazul României. Iar de soarta Poloniei de la 1794 până în 1918
să ne ferească Dumnezeu! Rodomontadele tardive ale d-lui
Neagu Djuvara se cuvin întâmpinate nu doar cu circumspecţie,
ci şi cu cel mai ferm NU.
Rămân un cititor devotat al amintirilor sale din pribegie.
Peste mare parte din interviul său serial trebuie să aruncăm însă
un val.
4 aprilie 2011, Bucureşti