Adriana Draghis - Oglinda literara

Coperta: Salvador Dali: Piaţa de sclavi 

În acest număr: 

Adelina Bălan 

Adrian Irvin Rozei 

Adrian Majuru 

Adriana Draghis 

Alexandru Jurcan 

Alina Maria Radu 

Alina Micu 

Anca Damian 

Anca Păduraru 

Bogdan Constantin 

Dogaru 

Boris Marian 

C.T. Ciobotaru 

Camelia Robe 

Cezar Ivănescu 

Constantin Miu 

Constantin P. 

Popescu 

Coşereanu Xxxxxx 

Cristian Bodnarescu 

Dan Brudaşcu 

Dan Pandici 

Daniel Safta 

Daniela Muntean 

Diana Marinache 

Diana Sava 

Dimitrie Vatamaniuc 

Dorin Ivan 

Dumitru Anghel 

Dumitru Coşereanu 

Dumitru Hurubă 

Dumitru Huţanu 

Dumitru Ion Dincă 

Dumitru Pricop 

Elena Buică 

Elisabeta Draghici 

Eugen Evu 

Florentin Popescu 

Florin Bulboacă 

Gabriel Funica 

George Anca 

George Bara 

George Petrovai 

George Sorescu 

Georgeta Adam 

Geta Nedelcu 

Gheorghe A. Stroia 

Gheorghe Istrate 

I. P. Puţuri 

Ioan Adam 

Ioan Lilă 

Ioan St. Lazăr 

Iolanda Malamen 

Ion Ifrim 

Ion Lazu 

Ionel Mony 

Constantin 

Ionel Necula 

Isabela Vasiliu 

Scraba 

Leo Butnaru 

Lili Goia 

Liviu Pendefunda 

Lucia Dărămuş 

Lucia Olaru-Nenati 

Lucian Gruia 

Lucian Iancu 

Lucian Perta 

Magu Lazar 

Maria Şerban Silivaş 

Marian Dragomir 

Mariana Vicky 

Vârtosu 

Marilena Lică- 

Maşala, 

Marina-Raluca Baciu 

Marius Chelaru 

Matei Romeo Pitulan 

Mihaela Dordea 

Mihai Merticaru 

Mihai Popa 

Mirel Horodi 

Mirela Cadar 

Miron Costina 

Violeta 

Miron Tic 

Monica Bold 

Neculai Aurel 

Negraru Andreea 

Florentina 

Nicolae Bălaşa 

Nicolae Breban 

Nicolaie Ioniţă 

Oana Dugan 

Petre Rău 

Petru Ababii 

Raul Baştean 

Roni Căciularu 

Stefania Oproescu 

Teodora Fântânaru 

Theodor Codreanu 

Vavila Popovici 

Victor Martin 

Viorel Roman 

Yu Lan Hua 

Zoe Dumitrescu- 

Buşulenga 

6950 www.oglindaliterara.ro 

OGLINDA 

literara 

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din 

România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor 

Literare şi Editurilor din România (APLER) şi 

Associazione della Stampa Estera din Italia, 

membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi 

Publicaţiilor din Europa (ARPE) 

Editată de: 

Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani 

cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea 

REDACŢIA: 

Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu 

Redactor şef adj: Gabriel Funica 

Senior editori: George Anca, Gheorghe Istrate, Laurian 

Stănchescu, Liviu Comşia, Florentin Popescu, Adrian 

Dinu Rachieru, Leo Butnaru, Theodor Codreanu, Liviu 

Pendefunda. 

Secretar literar: Ştefania Oproescu 

Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Angela 

Baciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Armanda 

Filipine, Laurenţiu Măgureanu. 

Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, 

Mihaela Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei. 

Foto: C. Răduc 

Administraţie: Mircea Ghintuială 

Tehnoredactare: Adrian Mirodone 

Culegere: Ionica Dobre 

OGLINDA LITERARĂ o puteţi 

procura şi descărca de pe site-ul 

www.oglindaliterara.ro unde aflaţi 

şi modalităţile de abonare. 

Materialele se trimit numai în format electronic, 

cu diacritice, la : 

E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com 

gheorgheaneagu@gmail.com 

Corectura nu se face la redacţie. 

ISSN 1583-1647 

ADRESA REDACŢIEI: 

str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 

8, ap. 6, Focşani, 

jud. Vrancea 

Mobil: 0722-284430 

Revista se află la chioşcul Muzeului 

Literaturii Române, Reţeaua COMPRES 

şi la sediile filialelor 

Uniunii Scriitorilor din România. 

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund 

în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub 

semnătura proprie.

Plescarii Apocalipsei dupa Cioran 

, 

“Incapacitatea mea de a trăi nu este egalată decît de 

incapacitatea de a-mi cîştiga existenţa. Banul nu se lipeşte 

de mine. Am ajuns la patruzeci şi şapte de ani fără să fi avut 

vreodată un venit ! Nu pot gîndi nimic în termeni de bani.” 

Scria Emil Cioran în 1957 în unul din celebrele sale “caiete”. 

Agasat de întrebările privind refuzul său constant de a accepta 

recompense băneşti răspundea în stilul déjà consacrat că 

nu poţi să scrii despre inconvenientul de a te fi născut şi a 

doua zi să încasezi premii literare. Între neajunsul de a se fi 

născut şi ispita de a exista Cioran a trăit toată viaţa la limita 

bogomilismului. 

Dacă ar fi trăit, pe 8 aprilie 2011, 

Emil Cioran ar fi împlinit 100 de ani.Ceea 

ce n-ar fi fost chiar imposibil.Ne-ar fi scutit 

de spectacolul dezolant, de un anumit 

sentiment paraguayan al fiinţei, oferit chiar 

în pre-ziua aniversării centenarului, pe 7 

aprilie, cînd i- au fost scoase la licitaţie o 

serie de obiecte şi manuscrise.Abia se 

stinseseră ultimile ecouri ale precedentei 

„afaceri Cioran” cînd patroana unei firme 

de curăţenie din Paris a găsit în pivniţa 

imobilului în care a locuit Cioran, un număr 

de 37 de caiete, nepublicate.În 2005 cînd 

Simone Baulez, numele „brocanteuzei”, 

le-a scos la licitaţie aceste caiete valorau 

între 120-150.000 euro.Reprezentanţii 

Bibliotecii „Jacques Doucet” au blocat 

licitaţia adresîndu-se justiţiei.Pe atunci, 

ministrul Culturii, Mircea Iorgulescu 

declara că statul român este şi el interesat 

de achiziţionarea manuscriselor şi va 

începe procedurile în momentul în care va 

fi dată o sentinţă definitivă şi irevocabilă. 

Între timp s-a întîmplat şi acest lucru, 

spre sfîrşitul anului 2008 justiţia franceză 

a decis, cele 37 de caiete aparţin celei 

care le-a găsit, Simone Baulez, sentinţă 

confirmată pe 11 martie 2011 de către 

Curtea de Apel din Paris. Rămîne de 

văzut cît de interesat va mai fi statul 

român în condiţiile în care acest set de 

manuscrise a fost reevaluat la peste 

un milion de euro. Prin urmare, Simone 

Baulez n-a făcut decît să strîngă „pepitele 

lui Cioran” (după Le Monde) împrăştiate 

pe jos şi să se bucure de această 

pleaşcă neaşteptată. Încheiată aici, întrun 

prim episod, „l’affaire” redebutează 

pe malurile, generic spus, Dîmboviţei. 

Pe 7 aprilie 2011 s-a aflat că o casă de 

licitaţie (Binoche et Giquello) din Paris 

a scos la vînzare o serie de manuscrise 

şi obiecte ale scriitorului român (versiuni 

ale cărţilor scrise în româneşte, scrisori, 

conspecte, diplome, acte de identitate, 

etc.) toate acestea aflate în grija familiei 

din România, Aurel Cioran fratele şi, 

ulterior după decesul acestuia, Eleonora 

Cioran, soţia şi respectiv cumnata lui 

Emil Cioran, care, potrivit dispoziţiei 

testamentare, ar fi trebuit să doneze acest 

fond de documente Bibliotecii „Astra” din 

Sibiu. Cert este faptul că Aurel Cioran a 

lăsat prin testament Eleonorei Cioran 

toate bunurile sale mobile şi imobile cu 

excepţia, consemnată ca atare, donaţiei 

către bibliotecă. Astfel, Eleonora Cioran a 

întîrziat predarea acestui fond documentar 

pînă în 2010 cînd l-a vîndut directoarei 

Editurii L’Herne, Laurence Tacou (fiica lui 

Constantin Tacou, prietenul şi editorul lui 

Emil Cioran la Paris pentru cărţile scrise 

în limba română) cu suma de 36.000 euro. 

La rîndul ei, Laurence Tacou a vîndut 

totul prin licitaţie, la o sută de ani de la 

naşterea scriitorului, obţinînd importanta 

sumă de 406.000 euro. Ceea ce a stîrnit 

un întreg scandal cu declaraţii şi acuze 

contradictorii din partea Eleonorei Cioran 

la adresa lui Laurence Tacou, care ar fi 

furat o parte din documente. O afacere 

sulfuroasă, moralmente poluantă, în care 

viaţa, memoria, prestigiul marelui scriitor 

nici nu mai contează. Ceea ce contează 

sînt banii, indiferent cum te numeşti, 

obţinuţi fără vreun mare efort, binevenită 

pleaşcă. Gestul d-lui. George Brăiloiu, cel 

care a cîştigat licitaţia şi a donat Bibliotecii 

Academei Române documentele, dă o 

gură de oxigen, dacă putem să spunem 

aşa, publicului românesc, fiind de acum 

încolo salvatorul manuscriselor lui Cioran. 

Mare băftos şi Cioran ăsta, mereu se 

găsesc unii care să-i subvenţioneze 

insomniile ! 

www.oglindaliterara.ro 

EDITORIAL 

Gabriel Funica 

Cert este faptul 

că Aurel Cioran a 

lăsat prin testament 

Eleonorei Cioran 

toate bunurile sale 

mobile şi imobile 

cu excepţia, 

consemnată ca 

atare, donaţiei 

către bibliotecă. 

Astfel, Eleonora 

Cioran a întîrziat 

predarea acestui 

fond documentar 

pînă în 2010 cînd 

l-a vîndut directoarei 

Editurii L’Herne, 

Laurence Tacou (fiica 

lui Constantin Tacou, 

prietenul şi editorul 

lui Emil Cioran la 

Paris pentru cărţile 

scrise în limba 

română) cu suma 

de 36.000 euro. La 

rîndul ei, Laurence 

Tacou a vîndut totul 

prin licitaţie, la o sută 

de ani de la naşterea 

scriitorului, obţinînd 

importanta sumă de 

406.000 euro. 

6951

AFINITĂŢI SELECTIVE 

Istorie, istorii, 

accidente *) 

Român peregrin purtat de vântul sorţii pe trei continente, 

Neagu Djuvara se bucură de o popularitate incredibilă atât în 

România micşorată de azi, cât şi în afară, printre exilaţii mai 

vechi sau mai noi care-i invidiază renaşterea prin întoarcere. 

Poate că mă înşel, dar fanii cei mai buni acolo îi are, nu aici, 

unde plebs miserima are doar intermitent nostalgia „boierului”. 

Şi când scriu asta mi-amintesc două întâmplări care m-au 

pus pe gânduri. În primăvara târzie a lui 2002 descopeream 

la Paris, în biblioteca unui român plecat de ani buni din ţară, 

fermecătoarele Amintiri din pribegie. 1948-1990, abia tipărite 

de răposata (acum) Editură Albatros. Iar în ultimul ianuarie, cu 

zăpezi năbădăioase, pe când căutam sub cerul plumburiu al 

Bruxelles-ului urma legaţiei unde cândva „serviseră ţara” Duiliu 

Zamfirescu şi amicul său Tafirel (Trandafir) Djuvara, o distinsă 

doamnă din diplomaţie mi-a împrumutat Un secol cu Neagu 

Djuvara, volum tocmai ieşit de sub teascurile „Adevărului”. Neagu 

Djuvara este un povestitor înnăscut, mai apropiat de şarmul epic 

al Şeherezadei decât de discursul metodic al istoricului care ar 

vrea să fie. Omul acesta longeviv cât veacul este un modern 

ce stăpâneşte cu graţie arta fragmentariului. Are, ca şi Grigore 

Ghica, ale cărui memorii le-am publicat în 1992, stilul flash, forţa 

de a condensa în licărul, fulgerarea unei evocări freamătul unor 

lumi dispărute, pulsaţia, codul ei moral. Un editor inteligent 

(neobosita doamnă Georgeta Dimisianu) a avut chiar ideea de 

a culege (în Amintiri din pribegie...) cu altă literă pasajele cu 

gravitaţie estetică mărită a memoriei şi efectul a fost extraordinar: 

evocarea lua contur dramatic, pagina se transforma în scenă, 

vocile se alternau imprevizibil ca într-un veritabil one show man. 

Doar în Istorioarele unui franţuz, Tallemant 

des Réaux, am mai găsit atâta savoare în 

relatarea dedesubturilor precare, scandaloase, 

ale unei umanităţi aparent strălucitoare. Deşi 

legat de el prin mii de fire, subţiri, dar trainice, 

Neagu Djuvara demitiza cu şart mediul căruia 

îi aparţinea, de ironia lui vindicativă nescăpând 

nici măcar stilatul bunic, despre care aveam o 

cu totul altă imagine în urma citirii epistolelor 

lui către Duiliu Zamfirescu. „Catapultat de o 

providenţă ocrotitoare” (expresia îi aparţine!) 

în „lumea liberă”, Neagu Djuvara îşi nara 

aventurile cu o verticalitate şi o sinceritate ce 

pot descumpăni într-un timp ce pare din ce în 

ce mai mult unul al măştilor. Era atât de sincer 

încât uneori venea involuntar în dezacord 

cu sine însuşi. În Franţa, unde a mâncat o 

pâine nu tocmai albă, sancţiona grandomania 

localnicilor care mai credeau prin anii ’50-’60 ai 

secolului trecut în fantasma „Algeriei franceze”. 

Se manifesta astfel descendentul unui neam 

„năpăstuit de vecini” timp de 2000 de ani. În 

ţară însă boierul redevine semeţ şi nu-i priveşte 

cu ochi buni pe ţiganii a căror prolificitate îl sperie. Vertical era 

„boierul” şi când aducea vorba despre „marele licurici”. Ideea 

„multiculturalismului”, a paradisului interetnic care ar fi America 

era pusă subtil sub semnul întrebării în relatarea succintă a 

vizitei întreprinse, în suita preşedintelui nigerian Hamani Diori, 

la o fermă privată-model din Arizona: „Stăpânul nu mi-a părut 

încântat că a trebuit să piardă câteva ceasuri, la rugămintea 

autorităţilor locale, ca să-şi arate ferma unor vizitatori negri, fie 

ei şi preşedinţi!” Dacă ar fi să caut liantul, să identific factorul 

coagulant al Amintirilor din pribegie, atunci aş propune zâmbetul, 

surâsul. Mina omului-spectacol e proteică, imprevizibilă ca a lui 

Chaplin. El zâmbeşte îngăduitor, amuzat, superior, sarcastic, 

înţelegător, complice, glacial (ca asiaticii!), destins, larg (episodul 

vizitei unui înalt funcţionar ONU la „komaşii băşinoşi” e de un haz 

nebun...), cu grijă însă ca râsul să nu se transforme în hohot 

nestăpânit şi hăhăit mahalagesc. 

Constat însă dispariţia zâmbetului în interviul-serial Un secol 

cu Neagu Djuvara. (Până şi fotografia de pe copertă propune un 

om cu un rictus sever, acuzator şi categoric...) Să fie oare de vină 


împărţirea „partiturii” cu 

juristul şi teologul George 

Rădulescu? E evident 

că noul Eckerman nu e 

la largul lui în compania 

unui interlocutor atât de 

nonşalant. Că nu ştie 

prea multă istorie – nu 

transcrie exact nici măcar 

numele unor Charles 

Maurras şi Scerbacev 

! – ar fi la urma urmei 

scuzabil (aproape toată 

noua generaţie are 

creierul spălat...), rău 

este însă că amploaiatul 

Domnului idealizează 

după fasoane mondene 

un trecut mai curând 

violent şi dramatic. 

„Oameni blânzi şi 

simpatici” în România 

de odinioară? Poate, 

dar erau în minoritate! Ioan Adam 

Cancerul violenţei pe 

care-l deplânge şi Neagu Djuvara – atribuindu-l comunismului – e 

vechi în societatea românească şi nu ocolea nici lumea bună. Dau 

doar câteva exemple. În mai 1882 izbucnea scandalul (ulterior 

procesul) Blaremberg-San Marin cu bătăi „la Şosea” şi busculade 

şi ocări în Parlament, în urma căruia C.A.Rosetti îşi pierde postul 

de ministru de Interne şi se retrage din viaţa politică. Atunci se 

înfruntau liberalii cu conservatorii. Între cele două războaie, 

auritul timp de mijloc, trag din pistoale („obicei mitocănesc”) nu 

doar legionarii, ci şi liberalii, căci iată ce scrie Armand Călinescu 

în Însemnări politice: „7 iulie [1932]. La Buzău, 

agenţi liberali în frunte cu Iustin Stănescu 

se duc peste consilierul comunal Boiangiu, 

îl atacă şi trag asupra lui un foc de revolver. 

Acesta ripostează şi trage asupra fostului 

senator liberal Bredeanu. Amândoi au murit. 

Deşi agresori, liberalii fac mare scandal.” Oare 

cum ar interpreta liberalul Neagu Djuvara acest 

episod? Şi ce-ar spune când ar afla că instigat 

de Eduard Wagner (membru al organizaţiei 

„Morgenroit”!), comunistul evreu Isidor 

Koschmann l-a împuşcat – tot cu pistolul! – pe 

legionarul Gheorghe Grigor în timp ce acesta 

se plimba prin parcul din Cernăuţi? 

Ceea ce îmi displace în noile destăinuiri şi 

amintiri ale lui Neagu Djuvara este avansul pe 

care-l ia „istoricul” în detrimentul memorialistului, 

pasul înainte al „boierului” scorţos în dauna 

omului de lume flexibil şi curtenitor. Iar 

dezamăgirea începe de la prima pagină. În 

Amintiri din pribegie... un grăunte salvator de 

ironie puncta evocarea mamei memorialistului, 

care, scrie el, „se credea din coapsa lui 

Jupiter... chiar de la «Descălecătoare».” În memorialul de-acum 

mândria aristocratică a mamei se transferă fără bemoli fiului care 

aşterne în prolog aceste rânduri nedumeritoare pentru cititorul 

de azi: „...am făcut un tabel de ascendenţă a mamei mele. Am 

adunat toate datele într-o elipsă care seamănă cu un mapamond 

– cred că e ceva unic. Când ajungi cam pe linia «cercului 

polar» al acestui «mapamond» îl găseşti de douăsprezece ori 

pe Basarab I, de cinci ori pe împăraţii bizantini Cantacuzini, de 

trei ori pe Bogdan I al Moldovei şi aşa mai departe. În total sunt 

vreo sută treizeci de capete încoronate.” Cum rămâne însă cu 

„buba” genealogică Petru Clucerul pe seama căruia se amuza 

în precedentele Amintiri...? Şi fiindcă tot aici e invocat, cumva 

justificativ, Ion Ghica, „mare scriitor, prinţ de Samos”, aş mai 

adăuga două lucruri. Nobleţea Ghiculeştilor nu e prea veche; nu 

______________________ 

*) George Rădulescu, Un secol cu Neagu Djuvara. Cuvânt 

înainte de Andrei Pleşu. Postfaţă de Mihai Răzvan Ungureanu, 

col. Biblioteca Adevărul, Editura Adevărul holding, Bucureşti, 

2010. 

î

se trag din vreun Bertrand du Guesclin ori din vreun Guillaume 

le Mareschal, ci dintr-un băieţandru albanez din satul Köprülü 

venit la Ţarigrad după procopseală şi „lipit”, ca „slujnicar”, de 

„capichihăile moldoveneşti”. Povestea acestui om de obârşie 

modestă au spus-o Neculce (în O samă de cuvinte), Mihail 

Kogălniceanu, A. D. Xenopol, Paul Cernovodeanu, Anastasie 

Iordache (Principii Ghica. O familie domnitoare din istoria 

României) şi nu cred să-i fie necunoscută d-lui Neagu Djuvara. 

Stirpe de oameni în general oneşti, dar fără fapte „eroice”, căci 

au trăit în vremuri ale decadenţei româneşti, Ghiculeştii n-au a se 

mândri în fond decât cu scriitorul Ion Ghica, a cărui aristocraţie 

de spirit răscumpără lipsa de reală eclatanţă aristocratică a 

consangvinilor. În măsura în care mi-ar fi îngăduit să dau un 

sfat serenissimei persoane a memorialistului, i-aş recomanda să 

recitească epistola XIII din Scrisorile către V. Alecsandri ale lui Ion 

Ghica în care înaintaşul său se amuza subţire pe seama ifoselor 

nobiliare ale Elencăi Dudescu, sora bunicii sale, care-l punea să-i 

citească anaforale de-ale „veliţilor boieri” şi exclama: „Vino să te 

sărut, evghenisul mamei, că eu, când mă gândesc la evghenia 

familiei noastre, uite, îmi vine ameţeală.” (!!!) Şi i-aş mai releva 

dezavantajosul ecou în contemporaneitate şi în posteritate al lui 

Duiliu Zamfirescu, care pretindea şi el că s-ar trage din Lascarizii 

bizantini... Bună parte din discreditul său în ochii criticilor de aici 

i se trage... Se zice că uneori între sublim şi ridicol nu-i decât un 

pas. Să-l fi făcut cumva şi domnul Neagu Djuvara? 

N-am avut nici timpul, nici curiozitatea să verific pe Internet 

cum a fost receptat de bloggeri acest interviu-maraton postat 

iniţial pe site-ul „Adevărului”. Cartea mi-a amintit însă snoava 

cu Păcală care „pava” o curte aşezând alternativ spinarea unei 

oi lângă burta alteia. De câte ori scriitorul m-a câştigat cu fineţea 

ironiei, retorica melancoliei, acuitatea memoriei, desenul delicat 

al amintirii care sparge pâcla timpului, aproape tot de-atâtea ori 

m-a contrariat istoricul. Iar cum semnele de întrebare stârnite 

de cel din urmă sunt mai multe, aş întârzia mai degrabă asupra 

lor. N-am înţeles de pildă blamul rezervat „încăpăţânatului” Ionel 

I. C. Brătianu care a semnat Pacea de la Trianon doar după un 

an şi jumătate de negocieri. Dl Neagu Djuvara, istoric, merge pe 

mâna ministrului francez de Externe de-atunci (Stephen Pichon) 

care pretindea că „semnarea Tratatului de la Bucureşti de către 

români a făcut caduc Tratatul nostru din 17 august 1916 prin care 

Franţa, Marea Britanie şi Rusia ne promiteau Transilvania.” Total 

fals! Într-o monarhie constituţională regele este şeful statului şi 

comandantul armatei. Or, Ferdinand n-a iscălit niciodată Tratatul 

de la Bucureşti. Nesancţionat de rege, tratatul nu avea nici o 

valoare conform dreptului internaţional. Lucrul acesta n-avea de 

unde să-l ştie Pichon, în tinereţe jurnalist clonţos la gazete ca La 

Commune affranchie şi La Justice (jurnalul lui Clemenceau, cel 

care i-a apreciat radicalismul de stânga, lansându-l apoi în politică 

şi în diplomaţie şi căsătorindu-l cu nepoata lui), dar îl cunoşteau în 

schimb avocaţi eminenţi ca Aristide Briand şi Raymond Poincaré. 

Aşa că obiecţia d-lui Neagu Djuvara pică, dar umbreşte prestanţa 

unui intelectual cu un doctorat în drept la Paris. „Tergiversările” 

lui Brătianu aveau alt resort: „Sprâncenatul” (e porecla pe care 

i-o da Clemenceau) nu accepta primul alineat al art. 5 din partea 

a treia, secţiunea a IV-a a Proiectului de tratat cu Austria (paragraf 

care legitima intervenţia guvernelor străine în scopul „protejării” 

minorităţilor naţionale alogene care se deosebeau de majoritate 

prin rasă, limbă şi religie) şi al doilea alineat al aceluiaşi articol 

în cuprinsul căruia se prevedea liberul tranzit – timp de cinci ani 

– al mărfurilor, mijloacelor de transport şi resortisanţilor Puterilor 

Aliate şi Asociate „fără nici o vamă şi în condiţii cel puţin egale 

(s.n. – I.A.) cu cele rezervate supuşilor români”. Pe bună dreptate, 

reclamând o nouă redactare a acestor alineate, I. I. C. Brătianu 

sublinia: „De o manieră generală, România este gata să accepte 

orice dispoziţie pe care statele care fac parte din Liga Naţiunilor ar 

admite-o pe propriul lor teritoriu în această privinţă. În alte condiţii 

România nu ar admite în nici un caz intervenţia guvernelor străine 

în aplicarea legilor sale interne [...] România nu ar subscrie la 

stipulaţii care i-ar limita drepturile de stat suveran şi, în această 

ordine de idei, consideră că drepturile statelor sunt aceleaşi 

pentru toţi.” Fermitatea lui I. I. C. Brătianu a dat până la urmă 

roade (clauzele respective au fost îmblânzite), chiar dacă în ţară 

„beneficiarul” avantajelor politice a fost flexibilul Al. Vaida-Voievod. 

Şi dacă tot facem caz de întârzieri, amânări, tergiversări, să notăm 

că Tratatul de pace dintre SUA şi Germania a fost semnat şi mai 

târziu: la 25 august 1921! O fi fost şi Wilson un „încăpăţânat”? Iar 



premierul Italiei, Orlando, n-a fost nici el obedient în faţa „Marilor 

Aliaţi” şi s-a retras la rându-i de la lucrările Conferinţei de pace şi 

din fruntea guvernului. „Încăpăţânarea” a însemnat şi în cazul lui 

demnitate, fermitate în apărarea interesului naţional. 

Neaşteptate şi de o meritorie francheţe în recunoaşterea 

„păcatelor tinereţii” sunt paginile despre legionari. Memorialistul 

sparge parţial un tabù instaurat de comunişti şi criptocomunişti 

şi vorbeşte despre fascinaţia extremei drepte interbelice asupra 

celor tineri şi despre carisma Căpitanului. Neagu Djuvara 

recunoaşte că s-ar fi apropiat de Legiune sub influenţa cercurilor 

regaliste din Franţa. E un nucleu confesiv interesant şi un bun 

prilej de discuţie aici. Contrar opiniilor vehiculate intens de 

istoriografia de stil vechi, rădăcinile acelui „fascism necanonic” 

care a fost legionarismul nu sunt de căutat în Germania lui 

Hitler, ci... în Franţa. Primul mentor al Căpitanului, A. C. Cuza, 

se revendica mai curând de la Charles Maurras, Leon Daudet, 

J. A. Gobineau, E. Drumont, Vacher de Lapouge, decât de la 

un H. St. Chamberlain. Sufleteşte, Corneliu Zelea-Codreanu 

nu a fost atras de Germania, iar în clipele grele nu s-a gândit 

să se refugieze acolo. Germania i se părea afectată de spiritul 

protestant (semn clar că-l citise pe Max Weber). I-a plăcut însă 

Franţa provincială, creştină, naţionalistă, istorică, reticentă la 

ateism şi modernism, de care s-a ataşat în timpul studiilor de 

doctorat (1925-1927) la Universitatea din Grenoble. Admira 

acolo vechea catedrală din oraş, bisericile Saint-André şi Saint- 

Laurent, era fascinat de castelele ruinate din împrejurimi. Pe 

plafonul unei biserici vechi din secolul al IV-lea a descoperit 

un motiv ornamental care l-a impresionat: peste 50 de svastici 

aurite... Lecturile unor cărţi cu cavaleri în sutană, contemplarea 

procesiunilor catolice, poveştile în patois ale ţăranilor cu care 

se întreţinea frecvent şi alături de care culegea cu ziua cartofi 

au sedimentat până la urmă în mintea lui cutreierată de viziuni 

mistice imaginea „cruciatului” (ortodox, desigur) ducându-şi 

oastea spre victoria asupra „răilor”. Codreanu detesta zarva, 

ludicul, lucrurile profane. Cu zelul cruciaţilor francezi voia să 

aducă mulţimile la „dreapta credinţă.” În captarea lor nu-i lipsea 

totuşi nici gustul spectacolului, nici propensiunea populistă a 

„coborârii în popor”. Când a intrat (în 26 ianuarie 1930) în Cahul, 

el şi oamenii lui aveau aerul celor pregătiţi de lupta cu „păgânii”. 

În fruntea coloanei de muşchetari legionari ce aveau ca semn 

distinctiv o cruce de pânză albă cusută pe haine, iar pe capete 

căciuli cu pene de curcani ca dorobanţii de la 1877, Căpitanul 

păşea ca un Tancred, un Rinaldo ori un Godefroid de Bouillon, 

ţinând o cruce de lemn în mână. Să fi încălecat atunci un cal 

alb, cum şi-aminteşte acum dl Neagu Djuvara? Nu ştim. Dar 

mă intrigă, iarăşi, reproşul „aristocratic” formulat de memorialist. 

De ce n-ar fi avut voie Codreanu, om cu bună educaţie militară 

deprinsă la liceul de la Mănăstirea Dealul, să meargă călare 

pe un cal alb, iar Horthy (amiral!) da? Şi, plonjând în strictă 

actualitate, de ce i-ar fi permis acest gest doamnei Udrea, care 

şi-a plasat şi ea, cu icnete, planturosul posterior în şaua unui 

cal bălan? Mai constat că hipnoza – cavalereşte recunoscută 

– exercitată de extrema dreaptă în tinereţea memorialistului n-a 

dispărut cu totul nici în anii senectuţii: mă refer la prejudecata (im) 

purităţii etnice a Căpitanului. Argumentul a fost folosit şi etalat cu 

delicii şi de „democraţii” interbelici care subliniau, ca şi dl Neagu 

Djuvara, că mama lui Zelea Codreanu „era nemţoaică”. Puritatea 

sângelui este, orice s-ar zice, un mit arian, fascizant, lipsit de 

vreo justificare istorică. Patriotismul (şi naţionalismul, varianta 

lui degradată) ţine de cultură, nu de sânge. Evreul Disraeli a fost 

un „bun englez”, britanicul H. St. Chamberlain un bun german, 

neamţul Minih Burhardt Cristof un bun rus, ca şi gruzinul Stalin. 

Şi câte alte exemple nu s-ar putea da... 

Un punct nevralgic pe care dl Neagu Djuvara nu-l ocoleşte 

în amintirile sale este resurecţia interbelică a naţionalismului şi 

a antisemitismului, ravagiile provocate de acestea asupra unor 

intelectuali de talia lui Noica, Cioran şi Mircea Eliade, pe care 

îi şi reprobă retroactiv. Mi se pare însă că e prea indulgent cu 

Cioran în raport cu ceilalţi şi prea exigent cu Mircea Eliade. În 

fond, cel mai fanatic apologet al lui Hitler n-a fost autorul Insulei 

lui Euthanasius, ci acela care a scris Pe culmile disperării. A 

mărturisit-o de altminteri singur: „Nu există om politic în lumea 

de astăzi care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai 

mare decât Hitler.” (Impresii din München...Hitler în conştiinţa 

germană, Vremea, 15 iulie 1934). Şi tot el a adăugat puţin mai 

târziu: „Cred că sunt puţini oameni – chiar în Germania – care să 

î 

6953


aibă o admiraţie mai mare pentru Hitler ca mine.” (Renunţarea 

la libertate, Vremea, 21 martie 1937). Lui îi aparţin şi aceste 

rânduri stupefiante: „Ca să înţelegi dictatura, trebuie să ştii doza 

cinismul cu entuziasmul. Dictatura este singura soluţie împotriva 

dezabuzării inteligenţei (ibidem)”. Acestui teoretician îi dă un 

clement salvconduct în lumea postotalitară dl Djuvara pe motiv 

că s-ar fi „convertit” şi ar fi devenit filosemit. 

Mă îndoiesc totuşi de sinceritatea acestei „convertiri” 

şi întrezăresc mai degrabă o ajustare după vremi, o căinţă a 

posteriori. În Cioran, scriitor de mare rafinament stilistic, „clovnul” 

(aşa şi-l amintesc prietenii săi francezi!) n-a murit niciodată. În 

chestiunea antisemitismului interbelic dl Djuvara îmi pare a fi prea 

radical, prea depărtat de le juste-milieu. Dreapta nu era compusă 

din iudeofagi. Nae Ionescu era admirat şi flancat concomitent de 

Mircea Eliade şi de Mihail Sebastian (amândoi vor sta de veghe 

înlăcrimaţi – şi-aminteşte Sebastian – la catafalcul mentorului), 

Mihail Polihroniade era prieten cu Belu Zilber, C. Noica cu Edgar 

Papu, Petre Ţuţea cu Oscar Lemnaru; au fost lideri legionari 

căsătoriţi cu evreice (Vasile Marin, Vasile Noveanu), bun prilej 

de sarcasm pentru „democraţii” din sferele înalte ale politicii. 

Până la asasinarea Căpitanului asemenea „frăţii” (e cuvântul lui 

Sebastian) erau posibile şi nu stârneau decât uimirea străinilor, 

a criticului literar francez Pierre Quint de pildă, care văzându-i 

împreună la masă, la Capşa, pe Zilber şi Polihroniade, îşi exprima 

stupoarea şi primea acest răspuns edificator: „Vedeţi, noi nu 

suntem decât prieteni. Asta nu angajează la nimic.” Sebastian 

transcrie răspunsul şi comentează în De două mii de ani: „Pe 

oamenii aceştia nu-i angajează cu adevărat nimic: nici ura, nici 

iubirea, nici viaţa, nici moartea [...] Rigoarea, sub orice formă 

nu este de resortul lor. Sunt nişte oameni liberi. Poate singurii 

oameni liberi din Europa, căci faptele nu-i leagă, iar ideile nu-i 

obligă.” 

Cu acest climat distonează viitorul „convertit”, Cioran, 

când exclamă în Schimbarea la faţă a României: „Dacă aş fi 

evreu, m-aş sinucide pe loc.” În schimb, Mircea Eliade, care-i 

cam displace memorialistului de azi, scrie aceste rânduri bine 

cumpănite: „Căci ce-ar putea însemna «antisemitism» pe 

planul teologiei creştine? Imposibilitatea mântuirii, certitudinea 

damnaţiei evreilor. Dar lucrul acesta nu-l spune biserica... Un 

creştin, un teolog creştin, nu poate cădea în păcatul deznădejdii, 

nu poate afirma universalitatea destinului de suferinţă al lui Israel. 

Tot ce se poate afirma, creştineşte şi ortodoxiceşte, este că 

Harul divin e liber să mântuie pe evrei” (Iudaism şi antisemitism, 

Vremea, 22 iulie 1934). 

Dacă „schimbarea la faţă” e un criteriu de absolvire 

postumă, atunci mult hulitul Zelea Codreanu câştigă în 

comparaţie cu Cioran, fiindcă la el metamorfoza are loc înainte 

de 1940. Au consemnat-o eminenţi cărturari evrei, între ei rabinul 

Daniel Şafran, de pildă, care s-a întâlnit în 1937 cu Căpitanul 

chiar în Casa Verde, lăsând această mărturie lămuritoare: „Am 

avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat 

probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu 

nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu 

dacă toţi legionarii gândesc ca mine. 

Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral, 

iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decât oameni... Nu pe omul 

superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om.” Anul acestei 

confesiuni este acelaşi cu cel în care se încheia – la 25 noiembrie 

– Pactul de neagresiune electorală dintre PNŢ – Iuliu Maniu, PNL 

– Gh. Brătianu, Partidul „Totul pentru Ţară”, Partidul Agrar – C. 

Argetoianu, Partidul Evreiesc – W. Filderman şi Partidul Ţărănesc 

Maghiar – R. Imre. Când s-au întâmplat aceste lucruri dl Neagu 

Djuvara era prea tânăr, plecat la studii în străinătate ş.a. Oglinda 

memoriei lui este în acest caz aburită şi necreditabilă... 

Spre final, două lucruri aş vrea să mai scriu despre ceea 

ce s-ar numi chestiunea Basarabiei în privinţa căreia dl Neagu 

Djuvara are părerile lui ferme. Poate prea ferme! Nu mi-a plăcut, 

bunăoară, să-l văd captiv în plasa acelui masochism naţional 

conform căruia Bucureştii interbelici au considerat Basarabia un 

fel de „Siberie a României”. Zice memorialistul, iar interlocutorul 

său neinformat nu-l contrazice: „...funcţionarii care făcuseră vreo 

prostie erau trimişi, ca pedeapsă, acolo. Nu am reuşit să ne 

facem simpatici, nu reparasem drumurile etc. Am activat foarte 

prost.” Sunt, ce să mai scriu, exact tezele folclorului românofob 

de ieri şi de azi. E întristător să vezi un „anticomunist focos” 

enunţând teze similare cu acelea ale bolşevicilor. Când constaţi 


asemenea situaţii parcă-ţi vine să le dai dreptate celor care spun 

că cei care se resping, se aseamănă... 

Un istoric, iar dl Djuvara se pretinde istoric, deşi e mai 

curând un filozof al istoriei, ar alege grâul de neghină şi ar vedea 

lucrurile mai limpede. Adevărul e că cei 22 de ani de unire cu 

Ţara a Basarabiei au valoarea unui miracol. Un adevărat istoric, 

Ion Nistor, oferea cândva în Istoria Basarabiei date elocvente. 

„Am activat prost”? Răspunsul afirmativ e posibil doar în funcţie 

de un etalon meliorist plasat foarte sus. Altminteri e de reţinut că 

în 1918 nu exista peste Prut nici o şcoală primară românească, 

deşi majoritatea locuitorilor din „gubernie” erau români. În 1940 

fiinţau 2628 şcoli primare cu 7581 învăţători. Învăţătorii erau mai 

bine plătiţi decât cei „din ţară”, precedentul fiind creat în timpul 

primului guvern (efemer!) al lui Alexandru Averescu. Tot atunci, 

populaţia şcolară se ridica la 347.747 elevi, număr care întrecea 

cu mult pe acela al tuturor ştiutorilor de carte basarabeni indicaţi 

de recensământul ţarist din 1897: 301.174 locuitori. Sub români 

s-au pus peste Prut bazele învăţământului superior, prin 

înfiinţarea facultăţilor de Agronomie şi de Teologie. O şcoală de 

Arte Frumoase, o Pinacotecă şi un Teatru Naţional, o Bibliotecă 

Centrală şi un post de radiodifuziune completau acest patrimoniu 

spiritual remarcabil. La Chişinău s-a realizat, graţie eforturilor lui 

Gala Galaction şi Vasile Radu, a doua mare traducere a Bibliei 

din cultura noastră. 

„Nu reparasem drumurile”? Altă acuză infamantă, din 

fericire fără suficient fundament. După 106 ani de „oblăduire” 

rusească, ţarismul lăsase doar 150 km şosele continue. În doar 

două decenii românii au construit 312 km şosele, cu 4105 poduri; 

în plus, s-au construit şi pavat numeroase drumuri astfel că în 

1940, când „ţarii roşii” „eliberau” iarăşi Basarabia, lungimea 

şoselelor pietruite şi pavate depăşea 1.100 km. Două-trei cuvinte 

ar trebui spuse şi despre căile ferate. Numai pentru construirea, 

modernizarea căilor ferate, a podurilor, gărilor, materialului 

rulant, a remizelor şi a triunghiurilor pentru întors locomotive 

de la Chişinău, Bălţi, Noua Suliţă etc., s-au alocat în 22 de ani 

aproape 2 miliarde de lei. Între Reveca şi Căinari s-a construit 

o linie nouă, incluzând lucrări de artă precum tunelul Tipala (689 

m) şi 24 de poduri. 

Ultima problemă, last but not least, ar privi decizia 

Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 de a accepta ultimatumul 

sovietic. Dl Neagu Djuvara, altminteri om paşnic, elegant şi 

amiabil, se arată a fi, a posteriori, un partizan al rezistenţei 

armate. Dacă am fi luptat, zice domnia sa, „cu artileria şi 

tancurile pe care le aveam, cel puţin şapte zile”, ar fi fost două 

consecinţe fericite: ne-ar fi ocupat nemţii pe jumătate şi am fi 

avut soarta Poloniei şi „faţa curată”. Ca român, nu-mi surâde 

nici una, nici alta. Şi cred că majoritatea zdrobitoare a românilor 

nu gândeşte altfel. Planuri de împărţire a României între Rusia 

şi aliaţii ei de circumstanţă au existat şi anterior. Încă din 1916 

premierul rus Boris Vladimirovici Stürmer, autorul unui proiect 

de pace separată cu Puterile Centrale, propunea divizarea 

României, Rusiei urmând să-i revină Moldova. Stalin susţinea 

înainte de 1940 că graniţa naturală a Rusiei e pe Carpaţi. Şi, 

apropo de asta, prea puţini compatrioţi ştiu că pe lângă Pactul 

Ribbentrop-Molotov a existat şi Pactul Csáky-Molotov care 

stabilea frontiera maghiaro-sovietică pe Carpaţi. Admiţând că 

după o săptămână de rezistenţă eroică, dar zadarnică, nemţii 

ar fi ocupat Muntenia (îi interesa petrolul!), iar ruşii Moldova, 

cine s-ar fi pronunţat în favoarea noastră la Conferinţa de 

pace de la Paris? SUA, care n-au recunoscut niciodată unirea 

Basarabiei cu România şi ne-au considerat inamici şi după 9 

luni de cobeligeranţă? Anglia, care – antebelic – ne punea pe 

lista aliaţilor ei mult după Afganistan, iar postbelic ne-a socotit tot 

inamici? Ce teritoriu „eliberat” de ruşi în 1939 şi-a regăsit în 1947 

statutul iniţial? Ce-a luat Rusia în 1939-1940 aşa a rămas până 

în anii ’90, cu excepţia Ţărilor Baltice, şi aşa s-ar fi întâmplat şi în 

cazul României. Iar de soarta Poloniei de la 1794 până în 1918 

să ne ferească Dumnezeu! Rodomontadele tardive ale d-lui 

Neagu Djuvara se cuvin întâmpinate nu doar cu circumspecţie, 

ci şi cu cel mai ferm NU. 

Rămân un cititor devotat al amintirilor sale din pribegie. 

Peste mare parte din interviul său serial trebuie să aruncăm însă 

un val. 

4 aprilie 2011, Bucureşti

RUŞINE, DLE N. MANOLESCU! 

Am fost tentat, recunosc, să pun un 

alt titlu acestui text, cel folosit de un invitat 

al dtale la cenaclurile literare pe care le 

conduceai, un jurnalist cunoscut care 

semna într-un ziar de mare tiraj un text 

cu un titlu care suna cam aşa: „Mârşăvia 

lui Nicolae Manolescu”. Mi s-a părut 

atunci şi îmi pare şi azi prea drastică şi 

neadevărată titulatura ziaristului; m-am 

înşelat?, mă înşel? 

Da, „amice”, e cam jenant cu ce te 

ocupi sau nu te ocupi de o bună bucată de 

vreme; ba, folosind de vreo Ce-i cu prostia 

asta, de „agent de influenţă”, expresie 

lansată ca un zvon de unele dame isteroide 

la Paris, fiinţe „fine” care nu au publicat, 

decenii la rând, vreun titlu în acest mândru 

şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, 

la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata, 

o repetă, fără să vă treacă o clipă prin 

cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că 

mândrul şi arogantul, îmbibat realmente 

de propria sa valoare, atâta câtă este, 

Breban nu poate fi instrumentul nimănui, 

nu poate fi instrumentul nici unei puteri. 

Nici în vis două decenii revista România 

literară, sprijinit de amicii apropiaţi de la 

GDS şi de la CNSAS, ataci memoria, 

numele şi opera 

unor scriitori de 

vârf, condamnaţi 

de comuniştii 

stalinişti la ani grei 

de temniţă, terfeliţi 

după moartea lor, 

precum poetul Ion 

Caraion sau, mai 

recent, marele 

cărturar, cunoscut 

şi elogiat pe două 

continente, Adrian 

Marino. (Ca şi alţii, 

scriitori adevăraţi 

pe care nu-i mai înşir aici, unul dintre ei a 

murit de inimă rea, de curând, după ce a 

vrut, bietul, să se lege cu lanţuri de clădirea 

unei Uniuni care-l privea cu indiferenţă!) 

Ba te ascunzi la Paris într-o funcţie vagpompoasă, 

din care, de aproape un 

deceniu, nu a răzbătut cel mai mic ecou 

al vreunui sprijin sau ajutor dat literaturii, 

culturii care te-au trimis acolo. (Mă rog, 

prin persoana actualului preşedinte, de 

care nu vă jenaţi să staţi aproape, nici dta 

şi nici prietenul dumitale apropiat, fosta 

marea speranţă a filosofiei româneşti, 

G.L., dar mie nu conteniţi să-mi reproşaţi 

că am stat lângă un alt preşedinte, N.C., 

căruia, voi uitaţi să amintiţi cu îndârjire, 

eu i-am dat cea mai usturătoare palmă în 

coloanele celui mai mare ziar francez, Le 

Monde!) 

Mai nou, dintr-un critic sever şi 

inteligent, fidel literaturii române şi valorilor 

ei, ai devenit un fel de măscărici care se 

preface că îi apără pe scriitori şi biata lor 

Uniune, înfundându-i şi pe unii şi pe alţii 

tot mai adânc în mâlul unei indiferenţe 

generale şi în valurile unor calomnii 

„isteţe”, nu rareori insolente, rezultatul fiind 

acela că niciodată de aproape un secol de 

când există Uniunea noastră prestigiul şi 

importanţa scriitorului român nu au fost 

mai coborâte în societatea românească. 

Nici măcar sub comunişti! Poate altădată, 

voi scrie şi despre aceasta, când voi avea 

timp şi voi considera necesar – deoarece, 

dvs., criticii literari, comentatorii, aplicaţi 

sau nu ai acelor texte semnate de 

adevăraţii creatori, imitându-i pe unii 

confraţi francezi, la fel de limbuţi şi de 

înfumuraţi, aţi uitat raporturile reale între 

creaţie şi receptare! – de data aceasta, mă 

voi ocupa doar de editorialul dtale din nr. 

16 al R.L. şi de ecourile ultimei şedinţe de 

consiliu al USR care mi-au parvenit, aici, 

unde mă aflu, încă departe de capitală. 

Printr-un joc nici măcar prea subtil 

de amestec de adevăr şi de insinuări 

calomnioase, afirmi cu mină gravă tot 

felul de prăpăstii, ca să nu le spunem 

minciuni grosolane. Uneori, e drept, nici 

nu sunt aşa ceva, ci cu mult mai grav: 

calomnii, jumătăţi 

de adevăruri 

combinate cu 

insinuări, cu 

zvonuri şi cu 

falsuri la prima sau 

la a doua mînă. 

Iată un exemplu 

de minciună 

grobiană, de 

data aceasta, 

informaţia, o deţii, 

culmea, dintrun 

text al meu, 

deoarece nu se 

afla nimeni altul în preajmă care să poată 

fi martor: ai declarat în şedinţa de consiliu, 

dle N.M., că eu am venit „împreună” cu 

generalul de securitate Pleşiţă în curtea 

Uniunii, în primăvara anului ‘77, producând 

„rumoare” în jur. Cui? Pavajului, pomilor, 

furmoaselor statui italiene? Nu, „amice”, 

nu am venit „împreună” cu generalul 

amintit, eu mă găseam deja în curte 

când a intrat pe poartă Dacia neagră a 

sus-numitului. Tocmai coboram din biroul 

preşedintelui de atunci, Virgil Teodorescu, 

unde, în prezenţa altor scriitori, tovarăşul 

D. Ghişe, important acivist C.C., a anunţat 

că în urma intervenţiei mele şi a lui Nichita 

Stănescu la secretarul C.C. Burtică, 

criticul I. Negoţescu, arestat de vreo douătrei 

zile, va fi eliberat. Acelaşi lucru l-am 

rugat eu pe generalul amintit mai sus, care 

s-a întreţinut cu mine vreun sfert de ceas 

în curtea absolut goală a USR, rugându-l 

să-i acorde paşaport de plecare din ţară 

marelui critic. Căruia, furibund – sau 


SCRIITORI ÎN AGORA 

prefăcându-se astfel! – Pleşiţă îi aducea 

grave învinuiri, dintre care una, cel puţin, 

apoi, s-a dovedit reală. Apoi, într-adevăr, 

Negoiţescu a fost eliberat şi a putut părăsi 

ţara. 

În editorialul amintit termini, 

afirmând cu nonşalant dispreţ, că m-aş fi 

„transformat într-un amărât de şoricel ceşi 

ronţăia laşitatea în urechea generalului 

Pleşiţă”. Din îndepărtata şi însorita, calma 

Spania unde-mi întovărăşesc soţia mea, 

grav atinsă de o boală auto-imună, am 

primit zeci de telefoane de la ziariştii 

zeloşi de a-şi umple paginile cu numele şi 

„isprăvile” mele – reale sau inventate nu 

contează prea mult – ziarişti de la care am 

aflat că singura „dovadă” a „colaborării” 

mele cu securitatea lui Ceauşescu ar fi 

o teribil de „infamantă” discuţie la telefon 

cu acelaşi general pomenit mai sus. 

Negăsind nici un fel de angajament semnat 

de mine şi absolut nici o hârtie semnată 

de mine care să conţină „informaţii” date 

de mine oamenilor poliţiei secrete, v-aţi 

apucat, dta, stimabile, ca să zicem aşa, 

Manolescu, ca şi alţii, sumedenie, săracii 

de voi, harnici şi lacomi de senzaţii „tari”, 

lacomi să scormoniţi prin coşurile private 

de gunoi, să croşetaţi pe o unică sau 

două, trei, habar n-am!, discuţii telefonice 

pe care, probabil, le-aş fi avut eu cu acest 

general. Ba e târâtă şi biata şi sfânta 

mea Mamă în noroiul dvs., şi câte vreun 

ipochimen, zis autor literar, se miră că 

Mama unui romancier se bucură când 

află că oamenii puterii vor, în sfârşit, să-i 

publice un volum de circa 700 de pagini, 

cu vreo două mii de observaţii ale cenzurii, 

pe care încăpăţânatul, megalomanul ei fiu 

se obstina să nu le ia în seamă, deşi de ani 

de zile nu avea nici un fel de venit în ţara 

sa, era scos din manuale şi din biblioteci, 

text respins de două edituri „fruntaşe” 

bucureştene, una pentru care a luptat chiar 

el să fie înfiinţată şi acordată scriitorilor 

români, condusă de un prozator cu faimă, 

în vremea aceea extrem de generos 

retribuit de aceleaşi „instanţe”, care urmau 

să umple de noroi şi de sudalme romanul 

numit Bunavestire, la apariţie, se pare 

nu cea mai insignifiantă proză a ultimei 

jumătăţi de secol românesc. 

„Şoricel laş” spui, „stimabile”, „un 

şoricel” care a reuşit să învingă puterea 

î 

6955


discreţionară şi grosolană a dictaturii 

ceauşiste şi să arunce pe piaţă câteva 

zeci de mii de exemplare ale unui 

formidabil roman, unic prin originalitatea 

stilului şi pregnanţa caracterelor, roman 

în care e satirizat în tonuri vitriolante chiar 

sistemul şi personajele acestui sistem, 

socialisto-comunist. Un „şoricel laş”, 

căruia ai venit – în persoană, tocmai dta, 

gâfâind de emoţie – să-i citeşti în fapt 

de seară cronica laudativă a unui roman 

despre care nimeni nu credea că va mai 

apărea în limba şi literatura română, 

şi de a cărui apariţie, în cele din urmă, 

depindea, autorul care sunt, romancier 

care se întreba dacă să mai întârzie în 

miraculoasa şi extrem de contradictoria sa 

ţară. Atunci, dle Manolescu, ni se părea că 

e o victorie a noastră şi a literaturii apariţia 

acestui text, iar peste vreun an – eu mă 

aflam la Paris – aţi luptat, un grup curajos 

de scriitori, membri ai juriului USR, să-i 

daţi premiul Uniunii acestui text. La 

Bunavestire m-am referit. 

Dta ai fost atunci pedepsit şi ţi s-a 

retras semnătura un timp, pentru că 

mi-ai lăudat cartea, atacată imund de 

toată presa de partid şi de presa literară 

a naţiunii; ai fost mândru de această 

„interdicţie”, de această suferinţă reală, 

care, la voi, pe plaiurile „comentării”, se 

iveşte ceva mai rar. Şi se pare că eşti şi 

azi mândru de acest moment, ca şi de acel 

text al „şoricelului laş”, care – ce ciudat 

– a zidit un munte de proză în literatura 

naţională. Da, am, până azi, vreo 15.000 

de pagini publicate, inclusiv douăzeci 

de romane, unele dintre ele, vreo şapte, 

opt sau nouă, declarate capodopere 

de nu puţini. Nu le mai înşir, sunt ultra 

cunoscute titlurile şi, da şi prin acestea, 

noi cei câţiva, poeţi şi prozatori, atunci, 

în vremuri de mare presiune şi grosolănie 

a autorităţilor, am învins. Susţinuţi şi de 

voi, unii critici, printre care te numărai şi 

mătăluţă: ce flăcău frumos, fin, inteligent 

şi – uneori chiar curajos – erai! 

Dacă eu eram, cum spuneţi voi, 

excesiv de amabil cu Ceauşescu sau cu 

generalul său de poliţie, dumneata erai, 

cum să zic, cel puţin la fel de amabil, 

de servil... nu cu şefii puterii, ci cu un 

oarecare politruc-şef, pe nume Ivaşcu, 

slugă el însuşi a lui Gh. Maurer, complice 

şi reazăm al şefului statului, Dej, torţionar 

şi călău al elitei româneşti, culturale, 

politice şi ţărăneşti. Deoarece acest ticălos 

şi real criminal, Gh. Dej – cu complicii lui 

Drăghici, Maurer şi alţii – a torturat, a ucis 

nu puţini oameni, a organizat cele mai 

scabroase, cele mai inumane temniţe ale 

comunismului răsăritean! Dej şi Drăghici 

sau Nicolski – zis Pantiuşa – de care nu 

mai vorbeşte nimeni azi, dar toţi au în 

gură silabele mai noi ale unui dictator şi 

ale ofiţerilor său care nu se pot compara 

nici pe departe cu samavolniciile de 

nedescris, comise de către cei de mai sus 

faţă de valorile poporului în mijlocul căruia 

ne-am născut. 

Vă uimiţi că eram amabil cu şeful 

poliţiei şi nu cu securistul din colţ cu care 

tăifăsuiau şi căruia îi înmânau, bieţii de ei, 

zeci de autori de toate categoriile, înfricaţi 

şi zăpăciţi de o molimă care nu se mai 

termină, aşa-zise „informaţii”? Şi că era şi 

el, generalul Pleşiţă, „amabil” cu mine şi 

mă întreba „ce-mi mai face piciorul”? Păi, 

el se prefăcea amabil deoarece se temea 

al dracului să nu mă aliez cu Goma! Iar 

adjuncţii săi, vezi viitorul general Tăbăcaru, 

mă ameninţau cu bătaia şi cu închisoarea, 

ca şi pe Goma, dacă „mai continui să mă 

văd cu reprezentanţi ai presei străine şi 

să dau relaţii presei străine!”. Vorbind de 

Pleşiţă, plângându-mă lui, în felul meu, 

drastic, când o fac, că-mi sunt refuzate 

textele, el a promis că va pune el însuşi 

o „vorbă bună” pe lângă Burtică ca să 

apară în sfârşit Bunavestire. Şi se pare că 

a făcut-o, romanul 

a apărut şi Breban 

nu a mai fost obligat 

să-şi ia lumea în 

cap. „M-a cumpărat” 

cum a zis chiar şi 

Goma într-unul din 

jurnalele sale cam 

pipărate, da, dar 

„învins-a Gândul!”, 

cum mi-ai scris 

matale, Nicolae, 

vai, prietene, pe 

una din frumoasele 

tale cărţi de altă 

dată! Cum luptam 

cu „Fiara” şi cu 

fiarele! Iar azi, iată-ne, bătrâni, unii cu 

miliarde, zornăindu-ne prin buzunare, 

încărcaţi de funcţii care nu fac nici bine, 

nici rău nimănui, alţi „şoricei” sau ditamai 

„şobolani laşi” pe lângă noile puteri, care 

de vreo douăzeci de ani umilesc şi-i 

îndepărtează pe scriitori de propriul lor 

popor, ştergându-le chipul de pe sticla 

televizioarelor şi retrăgându-se din ediţiile 

care altădată, chiar şi sub comunişti, 

erau dedicate valorilor acestei literaturi. 

Deoarece, acum valoarea supremă, 

importată de nu ştiu unde, este „ceea ce 

se vinde!” Or, se pare, că literatura bună, 

artele şi filosofia, psihologia, sociologia, 

ca şi alte arte umaniste „nu se mai vând”! 

Ce-i cu prostia asta, de „agent de 

influenţă”, expresie lansată ca un zvon 

de unele dame isteroide la Paris, fiinţe 

„fine” care nu au publicat, decenii la rând, 

vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, 

expresie pe care unii nătărăi, la care văd 

acum că te înşiri grăbit şi mata, o repetă, 

fără să vă treacă o clipă prin cap – de 

conştinţă nu mai vorbesc! – că mândrul 

şi arogantul, îmbibat realmente de propria 

sa valoare, atâta câtă este, Breban nu 

poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi 

instrumentul nici unei puteri. Nici în vis! 

Cu acestea te las, vechi şi părăginit 

prieten, inflamat azi de idealuri mai 

„substanţiale”, uimit cum se poate 


nărui, cum se poate detraca o prietenie, 

amintindu-mi de cei care ne-au fost cu 

adevărat aproape, un Ivasiuc, Matei 

(Călinescu) sau Nichita, bucuros oricum 

că aceste spirite luptătoare şi vii nu vor 

fi trăit noile vremuri „pragmatice”, în care 

totul se vinde. Uneori şi fraţii!... 

Nicolae BREBAN 

--------------------------------- 

P.S. Cu această ocazie îmi anunţ 

retragerea mea din consiliul USR. Nu, nu 

poate fi vorba de o demisie, nici măcar de 

onoare, cum se spune, actualul comitet 

de conducere a breslei noastre şi 

nici preşedintele ei nu sunt demni de a 

primi un asemenea act. Nu, să nu se 

creadă că e vorba la urma-urmei de o 

sfadă, de o „neînţelegere gălăgioasă” 

între un romancier şi un critic. Nu, lucrurile 

au luat o turnură prea gravă, nu pentru 

subsemnatul, ci 

pentru întreaga 

noastră suflare 

literară, şi e de 

la sine înţeles că 

eu mă retrag din 

treburile publice 

ale unei comunităţi 

care nu ştie sau 

nu poate să lupte 

nu numai pentru 

drepturile şi nevoile 

imediate, dar şi 

pentru păstrarea 

vie a marii tradiţii 

a Gândului şi 

literaturii române, 

cea care a zidit osatura acestei ţări, cea 

care a ridicat minţile multora şi a dat 

speranţă în vremuri de restrişte. 

M-am mai „retras” şi altădată din 

„funcţii”, deşi, atunci, în vara lui ‘71, când 

se pregătea cu urale şi angajări entuziaste 

o ciudată dictatură personală în sânul unei 

alte dictaturi, cea comunistă, mulţi, din 

vârfurile culturii, la întoarcerea mea în ţară, 

întoarcere plină de riscuri incalculabile, 

m-au privit zâmbind apropo de „exaltarea” 

mea pariziană. Deşi le spuneam răspicat 

că „omul acesta”, se ştia de cine vorbesc, 

nu, nu va distruge cultura românească, 

prea tânără şi prea viguroasă pentru a 

fi sugrumată, ci va distruge naţiunea; în 

temeliile şi în moralul ei! Ceea ce a şi 

făcut, s-a văzut aceasta de toată lumea la 

mai puţin de un deceniu de la acea „vară 

fierbinte” a lui ‘71. 

Oare, să fiu din nou profet în vremuri 

tulburi? Recunosc, nu-mi convine acest 

rol, adesea incomod şi extrem de riscant, 

prefer, încă o dată, ca în tinereţe, amplul 

jilţ de romancier al tinerei şi formidabilei 

mele literaturi. Române! 

Acelaşi, 

N.B. 

Cluj, de Sf. Paşti, 2011 

http://blog.ideeaeuropeana.ro/ 

rusine-dle-n-manolescu-367.html 

http://www.ideeaeuropeana.ro/

O antologie de 

poezie persana 

Scriam recent despre altă antologie 1 apărută în Iran că în 

Imperiul Persan, şi/ sau în zona unde se astăzi este Iranul, au trăit/ au 

creat nume mari ale literaturii lumii, ca Saadi, Hafez, Omar Khayyām, 

Rudaki ş.a. 

Unii cred că după cucerirea arabă (sub influenţa unei multitudini 

de factori) limba persană s-a cizelat/ desăvârşit către secolele IX- 

XI, înlocuind, în linii mari, eleganta şi rafinata limbă pahlavi, alţii că 

oricum acesta era drumul ei, cu sau fără islam. Altfel, poezia persană 

este o lume despre care s-ar putea spune că are două „feţe”, dificil 

de separat, cel puţin de către europeni, dar nu numai: înainte de 

expansiunea arabă, după momentul Muhammad. 

După Djahiz traducerea poeziei e imposibilă: „ţesătura ei s-ar 

rupe, măsura ar fi nimicită, frumuseţea ar dispare şi nu ar mai rămâne 

nimic” 2 . Interdependenţele între poezia persană şi cea arabă au fost 

şi sunt subtile, greu de separat. Stilurile poetice au călătorit prin lumea 

islamică; de multe ori este greu de stabilit dacă/ unde au apărut sau 

cine au fost mai meşteri la un stil de poezie sau altul. Dimitrie Cantemir 

aprecia („Sistemul religiei mahomedane”) poeţii turci, arabi şi persani 

astfel: „Prin cugetări sublime, prin dulceaţa elocinţei – căci rimele 

şi compoziţia sunt diferite de ale noastre – prin topica, frumuseţea, 

abundenţa şi subtilitatea metaforelor… depăşesc în chip covârşitor 

pe greci şi latini.” Iar despre poezie persană: „arta poetică la persani 

este nu numai abundentă, dar şi foarte frumoasă şi ingenioasă.” 

Nu de puţine ori imaginea pe care o au europenii despre un 

poet sau altul din această zonă diferă de cea pe care o are acel 

poet în Iran. Un caz elocvent este Khayyam, cumva redescoperit 

de iranieni pe filieră europeană, asta deşi, scrie Ahmad Tamindari 3 , 

este recunoscut ca unul dintre poeţii importanţi care a scris „rubaiate 

filosofice”, şi se recunoaşte amploarea pe care o au studiile despre 

opera sa în Occident. 

Din aceste motive şi din altele, care ţin de chiar conţinutul cărţii, 

de numele lui Arthur John Arberry 4 , este interesantă lectura acestui 

tom, o reeditare apărută la Teheran. 

Structura cărţii, după prefaţă, bibliografie: Catrene (creaţii de: 

Omar Khayyam 5 , în traducerea lui E. Fitzgerald, Rumi), Lirice (Sana’i, 

Attar, Rumi, Sa’di, Iraqi, Amir Kosrow 6 , Hafez, Jami, Iraj, Tavallali, 

Kanlari) şi Ode (Rudaki, Farrokhi, Asadi, Naser Khosrow, Anvari 7 , 

Bahar, Shahriyar, Golchin), Didactice (Sana’i, Rumi, Sa’di, Eqbal, 

Bahar, Parvin, Yasimi, Khanlari), Idile (Nezami, Attar 8 , Jami), Epice 

(Ferdouwsi). 

Mai fiecare „nume” din 

antologie are o poveste frumoasă 

cu parfum de istorie şi poezie. 

Să „răsfoim” puţin din unele 

„poveşti”… 

Omar Khayyām este una 

dintre figurile cele mai interesante 

din istoria literaturii universale, cu 

toate acestea abia e „recuperat” 

de iranieni. „Recuperare” ce mai 

are de făcut paşi serioşi pentru ca 

imaginea poetului să se apropie 

în Iran de felul în care este în 

Occident. Khayyām, pe numele 

său (descifrat de sufiţi în cheie 

proprie) Ghiyas ad-din Abū-l-Faht 

Omar Ebn Ebrāhim al-Khayyām 

Nişāburi/ Nişāpuri (în surse arabe 

şi ’Umar Ibrāhīm al Khayyāmi Gijat 

ad-Din Abū-l-Faht), matematician, 

filosof, dar mai ales poet, născut 

la Nishāpur, provincia persană 

Khurasān, a activat la Isphahan. 

Khayyāmi este un pseudonim, de 

la fabricant de corturi, în amintirea tatălui său. Sunt multe incertitudini 

legate de viaţa sa, mult timp nefiind limpede anul naşterii. Azi se ştie, 

şi graţie unui horoscop al lui, că s-a născut la 18 mai 1048. Data morţii 

lui e incertă (se acceptă ades 4 decembrie 1131). În fapt, singura dată 

certificată din viaţa lui e anul 1073, în vremurile suveranului selgiucid 

Malek-Şāh (1072-1092), legată de vizirul acestuia, Nezām al-Molk 

(Nizām al-Mulk), întâlnit şi cu titulatura Khwāja Nizām al-Mulk 9 , autorul 

unei cărţi faimoase, Sīyyāsat-nāme (Cartea Guvernării), cunoscută şi 

cu titlul de Sayr al-Mūlūk. Acesta a ordonat unei comisii de astronomi 

persani, condusă de Khayyām, să reformeze calendarul persan după 

calcule astronomice exacte (reforma Djalāli). Legenda spune că 

vizirul ar fi fost bun prieten cu poetul şi cu Hassan-i-Sābbāh, bătrânul 

munţilor, conducătorul sectei Hassassinilor. Pe tărâm ştiinţific, 

Khayyām a fundamentat teoria numerelor raţionale, a folosit ridicarea 

binomului la puterea n, a clasificat ecuaţiile de gradul al treilea 


ORIENTALIA 

arătând cum se pot rezolva 

prin reducerea la intersecţii 

de cercuri şi parabole, are 

importante contribuţii la teoria 

paralelelor. A ajuns medic, 

astronom al curţii regale, 

i-au fost atribuite 14 tratate 

din domeniul matematicii şi 

fizicii. S-a păstrat un tratat de 

algebră, de primă mărime în 

lumea persano-arabă, tradus 

în mai toate limbile europene. 

A comentat elementele lui 

Euclid. După 1859, tradus 

fiind de Edward FitzGerald în 

engleză – traduceri preluate 

şi în antologia de faţă –, este 

cunoscut şi datorită poeziilor 

sale de tip rubāyāt/ rubaiat, 

gen care, asemănător fiind 

(din cauza formei/ numărului 

versurilor) cu catrenul (rubaiat 

vine de la cuvântul arab robā’i, 

plural rubāyāt, derivat de la o 

rădăcină verbală care are sensul de „a da formă pătrată”), au fost 

adesea confundate în Europa cu această formă de poezie. De altfel, 

şi în această carte tot astfel sunt denumite. 

Despre viaţa lui Şamsodin Mohammad – Hafez („cunoscător 

pe dinafară al Coranului”), care s-a născut şi a trăit în Şiraz (1320- 

1389/ 1390), considerat de mulţi cel mai mare poet liric persan, nu se 

ştiu prea multe. Legenda spune că ar fi avut, bătrân fiind, o întâlnire 

cu Tamerlan, dar şi că, de timpuriu, a devenit „(discipol) cunoscător 

pe dinafară al Coranului”, cu notorietate mereu crescândă, chiar şi 

(unii spun „mai ales”) după ce a fost influenţat de sufism (aspect 

controversat). Pentru un necunoscător al fenomenului culturii 

arabe/ persane/ (pre)islamice (care ne-a dăruit, de pildă, cele şapte 

qaside10 Marius Chelaru 

– mu’allaqate) ar putea părea un paradox, având în vedere 

că islamul, în acea vreme, susţinea că poezia este călăuza omului 

către desfrâu/ minciună, cale de a mistifica adevărul/ realitatea. A fost 

şi lupta a arabilor contra influenţelor culturilor persană şi elenă, dar 

poezia a găsit calea. Unii teoreticieni persani considerau că figurile 

de stil, comparaţiile subtile sunt importante, alţii că mai ales talentul 

este singurul în măsură să ducă la poezie. Alţii, mai ales dintre esteţii 

arabi, credeau că fondul poetic era mai puţin demn de cultivat, mai 

importantă fiind forma. Temele au rămas cuprinse într-un „inventar 

de teme” (arabă: diwan al-ma’ani). Se pare că schimbarea, cel puţin 

pentru lumea arabă, a apărut abia odată cu secolul XI d.C, odată 

cu pătrunderea în ţinuturile spaniole, când însă Bagdadul avea o 

strălucire recunoscută în toată lumea islamică. 

Hafez, supranumit şi „Limba tainei”, a scris cca. 500 de 

gazeluri, o sută de catrene şi o serie de poeme în distihuri. Trăind 

la sfârşitul perioadei mongole a islamului (şi Iranului), când imperiul 

lui Gingis Han ajunsese să se întindă de la Jiahun (Amu-Daria) 

până pe Eufrat, din Siberia până la Oceanul Indian, Hafez a rupt 

multe din tiparele gazelului, abordând multe teme, fapt care a făcut 

să crească forţa acestui gen. Poemele lui nu abundă în laude 

stăpânitorilor iar, ca reacţie la atitudinea religiei faţă de poezie, a ales 

o cale originală: susţinea, aparent, această opinie (are multe referiri 

la Coran şi la legende ale lumii arabe/ persane/ elene), dar scria 

î 

(continuare în pag. 6865) 

* Persan Poems, An Anthology of Verse Translations, edited by 

A.J.Arberry, Yassavoli Publications, Tehran, 2005, 256 p. 

______________ 

1 Ahmadzadeh Fatah, A Window to the garden of Iran Poetry, ediţie în 

limba engleză, tradusă de Parvin Toloii, Hossein Karmyar şi Azam Naseri, 

Khanehye Ketab, Teheran, 2010, 166 p. 

2 Pellat, Ch., Le millieu basrien et la formation de Djahiz, Paris, 1963. 

3 Ahmad Tamīndārī, A History of Persian Literature. Schools, styles and 

literary Genres, Alhoda International Publishers, Tehran, Iran, 2002, 196 p. 

4 Arthur John Arberry (1905 –1969) – renumit orientalist britanic. Coranul 

în versiunea lui este considerată una din cele mai bune semnate de un 

non-musulman. 

5 Am păstrat grafia din carte. 

6 1253-1325. 

7 Mort în. cca. 1190. 

8 1119-1230. 

9 Nizam al-Mulk (cca. 1018/ 19 -1092). În cartea sa, considerată compilaţie 

(supranumită apoi şi Oglinzile prinţilor/ pentru prinţi; şi alte cărţi arabopersane 

au acest titlu; tradusă în engleză de Ruben Levy cu titlul A Mirror 

for Princes, 1951), susţine că sultanul ar trebui să aibă putere absolută, 

dar trebuie să vegheze la păstrarea tradiţiilor, stabilitate, bunăstarea 

ţării. Nizam al-Mulk s-ar traduce ca „ordine în ţară”. A crezut în educaţie, 

fondând mai multe şcoli numite „nizamiyya”. 

10 Poem cu rimă unică; poate fi odă, panegiric (arabă: madh), poem elegiac 

(arabă: ritha’) de laudă a tribului (fahr), satiric (arabă: hidja’), didactic sau 

religios, poezie bahică (khamriya), de vînătoare (tardiya). Arabii susţin că 

cele mai frumoase qaside sunt cele şapte (după unii nouă) mu’allaqate 

(cele atîrnate), despre care se spune că au fost brodate cu fir de aur şi 

atârnate pe zidurile Kaabei. 

6957

ORIENTALIA 

despre frumuseţea femeii, efebului, dragoste 

şi, în cheie simbolică, despre „necredinţă”, 

templul păgân/ politeist – simbolizat prin 

tavernă, conducătorul magilor, de exemplu, 

fiind, în aceeaşi notă, crâşmarul/ iniţiatul care 

oferă neofiţilor cupa prin intermediul căreia 

pot păşi pe drumul myst-ului/ iniţiatului ş.a.. 

Metafora din poemele lui poate fi decriptată 

după chei simbolice. De exemplu: roza/ 

trandafirul e femeia iubită, iubitul care cântă 

chinurile dragostei – filomelul/ privighetoarea, 

contrastul chiparos (prezicând moartea, 

pieritorul) vs. busuioc (nemurirea) – de 

subliniat că, adesea, chiparosul simbolizează 

trupul feminin, zvelt, perlele – lacrimile ş.a.. 

Sub influenţa sufismului poemele lui au 

căpătat notă pronunţat mistică, dar nu va 

deveni doar poet mistic. A cântat frumuseţea 

trupească pieritoare, care naşte iubiri 

nemuritoare, puterea omului (care crede în 

ceva) în faţa astrelor. 

Hafez a rămas original, reuşind să 

îmbine în manieră proprie eroticul cu misticul, 

să păstreze tradiţiile poeziei culte bazată 

şi pe retorica scolastică. De la înălţimea 

secolului nostru e probabil greu să vedem 

aceste „amănunte”, să înţelegem aportul pe 

care l-a avut, dar putem să ne apropiem de o 

poezie de o frumuseţe aparte, care a rezistat 

timpului, de parcă poetul ar fi avut o gām-e 

ğam/ cupă a şahului Geamsid/ Jamshid; 

(urmare din pag. 6857) 

legenda spune că în ea se reflecta întreaga 

lume – pentru Hafez întreaga grădină a 

sufletelor, cu durerile şi iubirile lor. 

Data naşterii lui Abu Abdullah Muşarrif 

ben Muslih (Saadi) – în antologie cu un 

fragment, Shiraz, tradus de E.G. Browne – e 

subiect de controversă 11 : prin 1180 sau (din 

unele interpretări din Golestan) între 1203- 

1208, poate 1213. 

Născut în Şiraz, unul dintre cele mai 

vechi oraşe ale Iranului, a rămas fără tată 

între 12 şi 14 ani. Şi-a desăvârşit studiile la 

Bagdad (varianta des acceptată în biografii, 

deşi e probabil un anacronism, este că a fost 

trimis la Bagdad de Atabak-Saad ibn-Zanghi, 

dregător al provinciei Fars, în anul 1196 – 

de la care susţin unele biografii că şi-a luat 

numele de Saadi), unde a fost sprijinit să 

înveţe la şcoala Nizamiyyah (înfiinţată în 

a doua jumătate a sec. al XI-lea de Nizamal-Mulk), 

cu limba de predare araba. În 

altă interpretare, bazată pe un poem din 

culegerea operei sale, Kuliyath, din cartea 

Hevatim (citată ades în partea introductivă 

Unii întâmpină dificultăţi în a înţelege mecanismul crizei 

financiare. Pentru cei mai mulţi, acesta apare ca ceva extrem de 

complicat şi cu origini obscure. În fond, este mai simplu decât neam 

putea închipui. Cineva a avut inspiraţia să sintetizeze această 

stare de lucruri intr-un scenariu compus din zece etape. 

Iată-l: 

1. Ion are o crâşmă. Pentru a-şi spori vânzările, el decide 

să le ofere clienţilor (majoritatea beţivani neisprăviţi) băutura pe 

datorie. Îşi notează cu grijă datoria fiecărui client, ţinând astfel un 

bilanţ al creditelor acordate. Pe măsură ce se răspândeşte vorba 

că Ion te serveşte acum în schimbul promisiunii de a plăti în viitor, 

numărul clienţilor creşte, iar vânzările de băutură aşijderea. Pe 

fază, Ion profită de ocazie şi scumpeşte ţuica şi berea. 

2. Un consilier bancar abil îşi dă seama că afacerea lui Ion 

este de viitor şi îi acordă acestuia un credit pentru dezvoltarea 

cârciumii. Creditul este garantat cu creanţele acumulate de Ion - 

promisiunile de plată ale beţivanilor care îi trec pragul. 

3. Superiorii consilierului bancar - băieţi deştepţi, cu 

îndelungată expertiză în mobilizarea resurselor financiare - 

refinanţează creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri 

de obligaţiuni, garantate, desigur, cu datoriile alcoolicilor: BEAU- 

BOND, BEAT-BOND şi VOMIT-BOND. 

4. Aceste titluri financiare sunt cumpărate şi tranzacţionate 

apoi pe piaţa internaţională. Mulţi investitori nu înţeleg ce înseamnă 

la Golestan), plecarea la Bagdad a fost 

prin 1215, după intrarea mongolilor în Asia 

Mijlocie/ Iran. După ce primul său profesor 

(Djamaladdin-Abu-l-Faradj Abdarrahmanibn-Muhialdi-Iusuf 

ibn Djamaladdin- 

Albifaradj-Ibnaldjuzi) i-a dat educaţie sunnită, 

al doilea, şeicul Şihabaddin Suhravardi 

(1144-1234), scrie poetul, era un celebru 

sufi, discipol al lui Abdelkadir (Abd el Kader) 

din Gilan (mort în 1166), fondatorul ordinului 

„Kadyri”. 

Nu e clar de ce a plecat din Bagdad. A 

călătorit peste 20 de ani, până în Turkestanul 

oriental 12 , Azerbaidjan, India, Africa de Nord, 

după alţii chiar în Maghreb, a fost derviş 

rătăcitor, prizonier la cruciaţi ş.a.. Se spune că 

ar fi început să scrie versuri din adolescenţă, 

în Şiraz, dar nici una dintre aceste creaţii nu 

s-a păstrat. Cele mai vechi versuri păstrate 

sunt, se pare, scrise prin 1230-1240, la 

Bagdad, şi fac parte din Tayyibath/ Versuri 

plăcute şi Badai/ Versuri gingaşe/ ciudate, 

secţiuni din Kuliyath. Sunt în special gazeluri 

(este considerat de unii exegeţi întemeietorul 

„gazelului pur”) dar şi „catrene”, qasîde, chiar 

glume/ hazliath, unele cu caracter licenţios 

etc. Nemurirea i-au adus-o Bustan/ Livada/ 

Grădina fructelor – începută, se pare, în 

Damasc prin 1250, terminată probabil în 

Şiraz, în 1255, şi Golestan/ Grădina florilor. 

Bustan, mai puţin cunoscută, este un 

poem în versuri, în 10 capitole (cap. I, Despre 

dreptate, raţiune şi prevedere/ înţelepciune, 

III – Despre dragoste, beţie şi înflăcărare 

ş.a.), fiecare cuprinzând parabole, scurte 

istorioare, meditaţii – centrul de greutate al 

volumului. Golestan (mai populară, scrisă 

şi în versuri, şi în proză ritmată/ rimată, în 

opt capitole, introducere şi încheiere) a 

fost scrisă prin 1258, scrie Saadi, doar în 

cam trei luni, după o întâlnire cu un prieten. 

Probabil au fost folosite şi fragmente scrise 

anterior, dar atunci le-a dat forma finală. 1258 

este anul în care armatele lui Hulagu Khan 

cucereau Bagdadul, ucigând ultimul calif 

abasid. Cea mai mare parte a maximelor 

din Golestan au intrat în circuitul popular 

sub formă de proverbe, zicători. Cartea a 

fost „modificată”, „adăugită” în nenumărate 

rânduri, poate şi pentru că a reprezentat 

sute de ani un veritabil manual pentru studiul 

limbii şi literaturii persani, fiind reprodusă în 

nenumărate copii. 

Golestan şi Bustan au o atmosferă 

de toleranţă, religiozitate neaplecată spre 

bigotism, spiritualitate, fiind şi o interesantă 

oglindă a societăţii vremii, cum era şi cum o 

vedea Saadi. 


Muhammed Taqī Bahār 13 a fost primul 

care a pornit pe calea cercetărilor stilistice, în 

primele decenii ale secolului al XX-lea, şi-a 

structurat discursul pentru versuri şi proză, 

a împărţit stilurile prozei persane în şase 

perioade literare 14 : Perioada Samanidă 15 

(300/ 912 – 450/ 1058); Perioada Ghaznavidă 

şi prima parte a celei Selgiucide (450/ 1058 

– 550/ 1155); A doua perioadă Selgiucidă şi 

perioada Horezmiană, sau „perioada prozei 

elaborate” ( 550/ 1158 – 600/ 1203); „Stilul 

irakian” şi proza elaborată (600/ 1203 – 1200/ 

1785); Perioada restauraţiei 16 literare (1200/ 

1785 – 1300/ 1883); Perioada stilului simplu. 

Jāmi (1414-1492) 17 , care şi-a ales 

numele după un sat (din vecinătatea plaiurilor 

natale), Jām – în care a copilărit, a fost şi un 

renumit înţelept sufi. A studiat în districtul 

Dašt, din Isfahan, în Herat, Samarkand. 

Legenda spune că puţin după ce a ajuns în 

Smarkand, în al treilea deceniu de viaţă, l-a 

visat pe şeicul ordinului sufi Naqšbandi, Sa’dal-Din 

Kāšgari, care i-a spus să se întoarcă la 

Herat (plecase, se pare, după o poveste de 

dragoste sfârşită prost), şi să se dedice căii 

sufi. În ce priveşte operele literare, a scris şi 

în persană, şi în arabă. 

Sunt doar câteva poveşti din această 

lume acoperită, adesea, cu voalurile 

misterului, dar şi ale uitării… 

O carte frumoasă (frumos ilustrată şi 

realizată tipografic), în care parfumul poeziei 

se împleteşte, în sufletul cititorului, cu cel 

al poveştilor de viaţă ale autorilor. Şi, nu în 

ultimul rând, o altă poartă deschisă spre 

11 Numele lui mai este citat: Abu-Abdallah Muşrifaddin 

Saadi Şirazi. O vreme s-a spus că ar fi Muslihaddin 

Saadi (numele tatălui său a fost Muslihaddin Şirazi). 

12 În evul mediu în Turkestan erau „incluse” Sin-Tsian 

şi Mongolia. 

13 „Bahār”/ „Primăvară” este takhallos/ pseudonimul – 

ales după alt poet faimos, Bahār Šīrvānī. A activat politic, 

a fost deputat etc., a devenit liderul unui grup literar, 

intitulat Anjoman-e Adabi-ye Dāneshkadeh (tradus în 

Enciclopedia Britanica: Dānishkadeh/ Locul cunoaşterii, 

în alte studii – Academie; Anjoman-e Adabi-ye 

Dāneshkadeh ar putea fi tradusă ca Asociaţia literară a 

cunoaşterii/ academiei) ş.a. A scris poezie – considerat 

printre cei mai de seamă poeţi persani, proză, critică 

ş.a. Se spune că la 6 ani ştia pe de rost mare parte 

din Coran, la şapte a citit Şah-name, a compus primul 

poem la 8, la 14 vorbea araba cursiv ş.a. 

14 Bahār, Sabk Shināsī, vol 2, p. 6. 

15 Dinastia samanidă (persană: Sāmāniyān) (819– 

999). 

16 Bahār, Sabk-Shināsī, vol. I, pp. 283-9. 

17 Numele întreg: ‘Abd-al-Rahmān Nur-al-Din bin 

Nezām-al-Din Ahmad-e Dašti. 

Prezentarea în româneşte a mecanismului crizei financiare 

aceste obligaţiuni şi cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea 

pentru ele creşte, alimentată de creşterea continuă a cotaţiilor. 

5. Intr-o bună zi, cu toate că preţurile continuă să urce, 

managerul de risc al unei bănci (concediat ulterior, fiindu-i reproşată 

atitudinea pesimistă) decide că este timpul să ceara plata datoriilor 

acumulate de beţivii care frecventează crâşma lui Ion. 

6. Datornicii nu au cum să plătească. Ion nu îşi poate rambursa 

creditul contractat de la bancă şi intră în faliment. 

7. Obligaţiunile BEAU-BOND şi BEAT-BOND îşi pierd 

95% din valoare. VOMIT-BOND stă ceva mai bine, valoarea ei 

stabilizându-se după o prăbuşire de 80%. 

8. Furnizorii cârciumii lui Ion întâmpină serioase dificultăţi 

financiare, după ce clientul lor a închis porţile şi după ce obligaţiunile 

în care investiseră masiv şi-au pierdut valoarea. Furnizorul de ţuică 

este preluat de o firmă concurentă, iar fabrica de bere intră în 

faliment. 

9. Banca este salvată de la faliment de către Guvern, în urma 

unor consultări dramatice între partidele politice. 

10. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obţinute prin 

impozitele plătite de către persoanele care nu consumă alcool. 

Nu ştiu cine este autorul acestei demonstraţii. Cred însă că, 

pentru claritatea demonstraţiei, ar merita un premiu NOBEL pentru 

economie. Şi o popularizare corespunzătoare

DIMITRIE CANTEMIR – INDIVIDUL 

„PREZENT” ÎN IsToRIE 

Pe parcursul lucrării autorul aduce 

nenumărate argumente privind natura 

comună a tuturor naţiunilor. Principiile 

istoriei sunt imanente naturii şi dezvoltării 

omeneşti: „Această succesiune a lucrurilor 

omeneşti care alcătuiesc civilizaţiile, atât 

de constantă, de continuă şi de regulată, 

desfăşurându-se într-o înlănţuire puternică 

a atâtor cauze şi efecte foarte variate, pe 

care le constatăm în dezvoltarea ciclică a 

naţiunilor, trebuie să ne îndemne mintea 

făcând-o să accepte adevărul principiilor 

aici expuse.” 7 Istoria naţiunilor reia mereu 

aceleaşi cicluri, urmând legi identice, de 

la naştere, printr-o dezvoltare progresivă, 

până în momentul stagnării şi al morţii. 

Cantemir, în Hronicul..., elimină credinţa 

dintre factorii care contribuie la dezvoltarea 

naţiunilor. El acordă ştiinţei, prin critica 

izvoarelor, un rol special în înţelegerea 

fenomenelor istorice, dar şi în dezvoltarea 

societăţii. De fapt, el delimitează cele 

două domenii, al ştiinţei şi al teologiei, 

însă această poziţie oscilează: în 

Sacrosanctae, ca şi în Loca obscura, 

raportul se schimbă radical, raţiunea fiind 

subordonată strict dogmei. De fapt autorul 

promovează o anumită direcţie, teologicoraţională, 

ocolind, pe cât posibil, misticismul, 

creditat aproape fără rezerve în scrierile 

de început: „Falşii învăţaţi se străduiesc să 

demonstreze vicleneşte şi cu mare pompă 

de erudiţie că credinţa trebuie să se afle 

în slujba raţiunii, şi nu raţiunea în slujba 

credinţei (fidem rationi et non rationens in 

fidei absequium capivandam [esse]).” 8 

Ne interesează însă, în opera 

ştiinţifică a domnitorului român, cât şi în 

atitudinea politică manifestată şi susţinută 

în scrierile sale, rolul acordat individului în 

istorie, capacitatea sa de a se afirma în 

lume, activ şi liber, dar mai ales, capacitatea 

sa creatoare, care îi permite să-şi făurească, 

în lume şi în istorie, un destin semnificativ. În 

Divanul…, Cantemir pare a conferi credinţei 

un rol primordial în raport cu raţiunea, cu 

intelectul uman, cu libera afirmare a voinţei 

proprii, cu finalitatea istorică a condiţiei 

umane. Sub acest aspect, poziţia sa nu 

se deosebeşte cu mult de concluziile – nu 

întototeauna exprimate ca atare – la care 

putem ajunge la sfârşitul lecturii Învăţăturilor 

lui Neagoe Basarab. 

Există totuşi o deosebire 

semnificativă, dată şi de faptul că opera 

învăţatului principe, membru al Academiei 

din Berlin, cea mai cunoscută personalitate 

românească din epocă, având contribuţii 

ştiinţifice, constituie o sinteză a umanismului 

(şi a Renaşterii) româneşti care reuşeşte 

să se impună pe plan european. Creaţia 

culturală, chiar dacă nu este exprimată 

în termenii iluminismului, care-şi va face 

debutul în acelaşi secol în care Cantemir îşi 

elabora principalele opere ştiinţifice (Hronicul, 

Descriptio Moldaviae, Istoria Imperiului 

otoman), încrederea că omul poate să 

intervină în istorie şi să-i cunoască, în 

aceleaşi timp, principiile de evoluţie, 

constituie elementele care-l deosebesc 

(urmare din numărul anterior) 

de antecesori şi pe care le exprimă într-un 

mod mai elocvent. Argumentele sale sunt, 

totuşi, principiile dogmei, dar faptul că, prin 

credinţă, prin har dumnezeiesc, omul se 

poate bucura în această lume de roadele 

iniţiativei personale, că microcomosul 

şi macrocosmosul conlucrează la 

aceeaşi operă divină, oferă omului 

şansa iniţiativei în lume. Raţionalitatea 

transpare printre faldurile sacrosanctei 

ştiinţe, omul este o fiinţă raţională 

şi etică, alege să se împotrivească lumii şi 

chiar să o re-creeze potrivit spiritului său 

nemuritor. Omul lucrează întru credinţă, 

doar lucrând îşi creează propria-i 

personalitate, deoarece „Dumnezeu oferă 

darurile sale nu celor leneşi şi lăsători, ci 

celor sârguincioşi şi harnici” 9 . Omul drept 

– prin har şi năzuinţă etică şi milă creştină, 

ca şi la Neagoe, dar şi prin „socoteala” 

minţii sale, prin valorile etice create aici, în 

viaţă – năzuieşte să ofere acestei lumi un 

petic de rai, ordinea şi unitatea dogmei nu 

se opun ordinii sociale, căci una o sprijină 

pe cealaltă. „«Vrednicia», demnitatea 

omului stă în partea lui raţională, în timp 

ce «nevrednicia» lui rezidă în partea sa 

materială, trupească.” 10 Plecând de la 

aceste precepte, omul cantemirian – 

situat, ca ideal uman, la limita istorică a 

elevaţiei spirituale promise de dogmă, 

întrezărind zorii unei noi raţionalităţi, 

umaniste şi iluministe – foloseşte aceleaşi 

căi pe care le recomandă Învăţăturile… 

lui Neagoe, dar este mai atent preocupat 

de libertatea prin ştiinţă, deşi nu reuşeşte 

să înlocuiască „libertatea” credinţei. Ele, 

totuşi, se împacă în aceeaşi spiritualitate 

– ratio recta et sana regat aberrantem 

appetitum 11 –, însă în planul acţiunii politice 

efective, omul îşi strecoară propriile sale 

„precepte”, principii de acţiune liberă, ceea 

ce se degajă cu destulă limpezime din 

paginile Istoriei ieroglifice, însă, mai ales, 

din comandamentele sub care domnitorul 

însuşi a acţionat (a se vedea alianţa cu 

Petru cel Mare, încrederea în viitorul 

naţiunii sale, lupta antiotomană etc., în 

pofida faptului că proiectele sale militare 

de a dobândi independenţa principa-tului 

eşuează). 

Preocupat în egală măsură de viaţă 

(practică) şi de întemeierea ei logică, 

Cantemir încearcă (şi, în parte, reuşeşte) 

să strecoare ceva din logica vieţii (a 

istoriei, a celei scrise) în scrierile sale, cele 

care nu urmăresc să dea credit absolut şi 

formă sacrosanctă „logicii divine”. El este, 

dacă nu primul care introduce elemente 

de logică din scrierile aristotelice, cel puţin 

cel care îşi propune pentru prima dată să 

sistematizeze o lucrare de logică şi să aplice 

principiile ei în lucrările ştiinţifice. Divanul… şi 

Istoria ieroglifică, apoi Descriptio Moldaviae, 

Hronicul, Istoria Imperiului otoman ş.a. 

conţin elemente ale logicii scolastice. El 

îşi propune, în primele pagini ale Istoriei 

ieroglifice, să transpună în termeni 

româneşti „întreaga învăţătură a logicii”. 

Pe lângă formularea „canoanelor” 


Mihai Popa 

ESEU 

metodologice introduse în Hronic, Cantemir 

încearcă să găsească echivalenţe 

româneşti pentru termenii logicii scolastice 

(aristotelice): dintre cei mai des folosiţi, 

pe ratio, cu corespondentul său grecesc 

logos, el îl va reda prin „socoteală” cu 

toate variantele sale verbale, substantivale 

(„nesocoteală”, „nesocotinţă”) şi adjectivale 

(„socotitoriu” pentru raţional = logikos; 

puţin socotititoriu = asylogistos) 12 . Ca 

şi predecesorul său, Neagoe Basarab, 

Cantemir este preocupat de problemele 

etice, de relaţia dintre categoriile etice 

„laice”, specifice moralei omului medieval, 

cu aplicaţie la comportamentul etic al 

poporului său (Descriptio Moldaviae), şi 

normele moralei creştine. Critica tarelor 

sociale, lipsa virtuţilor elevate pe care o 

constată la poporul său se compensează 

prin încrederea în capacitatea omului 

de a atinge, printr-o viaţă raţională, prin 

aplicarea în viaţă a categoriilor etice ale 

creştinismului ortodox, fundamentele 

antropologiei creştine: bunătatea, mila 

creştină, iubirea aproapelui. El este, 

ca şi umaniştii, în general, încrezător 

în capacitatea omului de a-şi crea un 

sistem propriu de valori şi norme, 

considerând că, prin naştere, oamenii sunt 

în mod egal buni de la natură: „toţi oamenii 

s-au născut în mod egal buni de la natură; 

numai după naştere, prin convorbiri rele 

sau prin lipsa convorbirilor pioase şi a 

învăţăturilor bune ei pot contracta moravuri 

rele.” 13 Scrierile sale deschid perioadei 

moderne, iluministe, reprezentanţilor 

Şcolii Ardelene, nenumărate perspective 

ideologice pentru susţinerea cu 

argumente istorice, lingvistice, etnologice 

şi demografice, a unităţii limbii dacoromane 

şi române de pe întreg teritoriul de 

formare a poporului român, a conti-nuităţii 

poporului român în spaţiul de formare al 

statelor feudale şi moderne. 

________________ 

7 G. Vico, Principiile unei ştiinţe noi ..., ed. 

cit., p. 479. 

8 D. Cantemir, Loca obscura, mss. lat. nr. 

76 al Bibliotecii Academiei, p. 179, v. 

9 Idem, Divanul…, p. 228. 

10 Istoria filosofiei româneşti, vol. I, p. 

209. 

11 D. Cantemir, op. cit., p. 303. 

12 Al. Surdu, Semnificaţia logicii în opera 

lui Dimitrie Cantemir, în Vocaţii filosofice 

româneşti, Bucureşti, Editura Academiei 

Române, 1995, p. 14. 

13 D. Cantemir, Loca obscura, v. f. 103. 

6959

EMINESCIANĂ 

IMITAREA MIRUMULUI 

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii 

eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar 

„omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea 

senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful 

nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, 

românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşitconceptibilă 

imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va 

rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului. 

Nu am fi îndrăznit să facem publică această 

învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel 

mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: 

„Tot ce s-a creat pînă acum in România poartă stigmatul 

fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ 

în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. 

Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă 

printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar 

putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi 

decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi 

ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem 

prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a 

vărsat-o în suflet“. 

Numai el ar putea rosti 

vorbele angelinului Paul Klee, 

„Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu 

locul“, şi lîngă el, nimeni... 

Pentru sufletele comune, 

Eminescu a putut să pară doar 

un genial personaj „istoric“, 

„mais aux âmes bien nées“ el 

le-a apărut totdeauna învestit 

cu acea tremenda majestas, 

un mysterium tremendum et 

fascinans (Rudolf Otto) in stare să 

provoace o conversiune fatală... 

De aceea, toţi românii erudiţi, de 

la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga 

la Mircea Eliade, Perpessicius şi 

Petru Creţia, au simţit că pietatea 

faţă de Eminescu măsoară 

gravitatea cu care ne întîmpinăm 

propriul nostru destin. Pentru 

toţi acel care am avut şi avem o 

patrie în limba română (ca să-l 

parafrazez pe marele portughez 

Fernando Pessoa căruia de drept 

îi aparţine formularea) drumul de 

acces către textele fundamentale 

ale umanităţii trece prin acest 

corpus al operei eminesciene şi 

în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea 

şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit 

să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca 

epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai 

lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un 

sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul 

inerent oricărei descripţii lineare realiste... 

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara şi nu 

mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta 

adevărata icoană a Poetului. 

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi 

că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, 

actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model 


exemplar al spiritualităţii 

româneşti, ci modelul 

exemplar prin excelentă 

pentru oricine vrea să 

realizeze „o vieţuire 

lină şi cumplită“ ca bun 

român... 

Vom scăpa şi de 

acea rea conştiinţă 

a păcatului faţă de 

Eminescu dacă, pe 

deasupra, vom răspîndi, 

să se afle la căpătîiul 

oricărui bun român, şi o 

ediţie populară a operei 

complete care acum Cezar Ivănescu 

ni se oferă nouă, celor 

privilegiaţi români... 

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, 

potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult 

şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată 

viaţa noastră primind în schimb totul, căci scris e-n firea 

Mirumului, ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi 

bietul nostru trai, să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata 

noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă 

beatifică... 

Norocul nostru al celor de 

azi ni se măsoară prin bucuria 

de a trăi în deplinătatea revelată 

a spiritului eminescian, iar 

nefericirea noastră, cîtă este, 

prin neascultarea „turburării ce 

ne-a vărsat-o în suflet“. 

Norocul nostru, mai mare 

ca al altor români care au mers 

in drumul lui Eminescu (Hasdeu 

şi Nicolae Densusianu, Xenopol, 

Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga 

şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, 

Enescu, Pallady şi Ţuculescu, 

Mircea Eliade şi pînă la copilul 

de geniu care a fost Labiş) ni 

se măsoară prin distanţa viziunii 

juste pe care ne-au transmis-o 

înaintemergătoril noştri: ştim 

azi măcar să nu mai facem 

grosolane erori de situare, căci 

nu noi îl „distingem“ pe Eminescu 

(„Rege el însuşi al cugetării 

omeneşti, care alt rege ar fi 

putut să-l distingă ?“, cu vorbele 

lui Maiorescu), ci Eminescu 

ne măsoară insignifianţa sau 

grandoarea noastră... 

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în 

duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele 

„apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei 

eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate 

yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc 

starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu... 

Numai limba română ştie dacă mai poate da un 

Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci 

limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne 

va mai da un Bodhisattva pe măsura lui... 

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să 

nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi săncercăm 

să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de 

lumină...

STEFANIA OPROESCU 

ANOTIMPURI 

Să zicem că la numărătoare 

anii îţi vor ieşi mai mulţi 

decât am locuit eu în anotimpuri. 

Să zicem că vei uita 

şi chipul tânărului dinaintea căruia 

nedumerit, ai aprins candela învierii 

în nopţile de Paşte ale copilăriei. 

Să zicem că uneori, chiar te încearcă 

ispita invidiei 

după tinereţea mea, nesfârşită. 

Eu, fiule, întotdeauna 

Voi fi mai bătrân ca tine cu o naştere 

Care a sângerat memoria timpului. 

MOARTEA PĂSĂRII DE GHEAŢĂ 

Pasărea de gheaţă învelită-n culori, 

rătăcită din roiul visului 

m-a ales să-i alin plecarea din clipă 

cu basmul focului sacru, 

mi se topea în palmă transparenţa 

culorilor 

si se prelungea în buza umedă a nopţii 

împuţinându-i trupul, 

fluturi negri, bezmetici, cu pântecul 

greu 

se izbeau de zidurile albe ale bisericii 

lăsând pete întunecate 

în neostenita capcană a mişcării, 

până când roata luminii a înflorit 

vitraliile de deasupra altarului 

şi am văzut pasărea cealaltă, de 

sânge 

rătăcită în zbor 

căutându-şi ieşirea din fereastră în 

fereastră 

sub privirea indiferentă a îngerilor. 

MORI DE APĂ 

Cu sângele meu, sălbăticit 

În frunzişul pădurilor 

Am otrăvit vârful săgeţii, apoi 

Te-am aşteptat în leagănul munţilor, 

Unde veneai tu, la vânătorea 

Cu morile de apă, 

Unde veneai tu, însetat 

Să te îmbeţi cu licoarea păstrăvilor, 

Te-am ademenit cu respiraţia ciutei 

Până la cuibul ecoului 

În care s-a zămislit tăria întoarcerii, 

Apa vie a dorului. 

Acolo, am băut împreună otrava clipei 

Împărţită în jumătăţi egale 

Şi de-atunci rătăcim 

Într-o risipă a chemării, 

Repetate ecouri înflorind 

Peste adâncuri de timp. 

SCRISOARE 

POEZIE 

Doamna veşnicie, 

Pe planeta 

Pământ s-a abolit sclavia. 

Am hotărât să trimit vestea 

Prin curierul care va veni- 

Să mă ridice din toiul cărnii mele 

De care n-aveţi oricum trebuinţă 

Şi să mă facă rob al veşniciei. 

Doamnă, eu nu vreau să vă cer înapoi 

Carnea naşterii mele 

Înlănţuită între cei care se cutremură 

Şi cei care cârcotesc 

Cum că n-aţi fi tocmai stăpână pe 

graniţe, 

Cred că v-aş putea chiar iubi 

Dacă mi-aţi da libertatea ca la plecare, 

Să aleg o singură clipă din viaţă 

Pe care s-o locuiesc la nesfârşit. 

PRIVEGHI 

Ramurile desfrunzite ale copacilor 

Ţeseau norii sparţi de cornul auriu al 

lunii 

Vântul murmura cu glas de zăpadă 

Dansul sirenelor nopţii, 

Tăceam amândoi ca-n templu 

Paşii se auzeau înfundat 

Sub arcada înaltă a vremii, 

Belşugul miresmelor albe 

Cădea ca spuma cascadelor 

Şi în mâinile noastre împreunate 

Se topea răsuflarea suspinului, 

Liniştea noastră sălbăticită 

Prin albăstrimile nopţii 

Tot acolo eram, acelaşi cântec 

Închipuia imaginea rătăcirii, 

Sub coroane de argint ascundeam 

Paloarea sângelui, umbra destrămată 

A nebuniei, gloria cărnii 

Îmblânzită de calmul unui tandru 

priveghi. 

ÎN PARTEA CEALALTĂ 

Vom afla atunci, că am trecut ultima 

vamă 

Când firea cunoscută a lucrurilor 

Va fi inversată 

Şi îndărătul va deveni înainte, când toţi 

cei deja plecaţi 

Cu toată uitarea lor 

Ne vor sta în faţă 

Precum cocorii în vârful cârdului, 

Iar noi, vom veni din urmă 

Învăţând cum să continuăm moartea 

În partea cealaltă 

Proaspăt înlănţuiţi în galera timpului. 


Accente de 

primăvară 

Mai pune-o mână 

dinamită-n muguri 

şi-n fiecare mierlă o 

vioară. 

Trezorerii de aur şi 

de ceară 

albinele înalţă în 

amurguri. 

MAGU 

LAZAR 

Pe sub păduri ard focuri mari în vatră, 

din nou martirii sunt urcaţi pe ruguri... 

Câmpul lui Marte e arat de pluguri, 

e înflorirea artă pentru artă. 

Şi, ca treziţi din somn şi din hipnoză, 

puşcăriaşii îi păzesc pe paznici, 

să-nveţe la seral, să fie darnici, 

pe pielea lor să nu mai scrie proză. 

Iar prin copaci şosele cu un sens 

transportă seva grea în univers. 

Corecţie 

Cireşul acesta înflorit 

stă deasupra mea 

ca un clopot de argint. 

Freamătă, zumzăie, 

clipoceşte din seve 

-dă timpului ora exactă. 

Primăvara aceasta atipică 

a dereglat cursul pâraielor 

şi cântecul păsărilor. 

Pomii, atenţi, 

aduc lucrurile la normal. 

Lemn de casă nouă 

În lemnul nou al casei mele, 

mai freamătă puţin pădurea, 

mai zboară încă de aiurea 

un stol de sturzi şi rândunele, 

în lemnul nou al casei mele. 


se-aud pâraie cum vuiesc, 

izvoare vechi cum şopotesc 

şi îngeri vin s-aprindă stele 



un plâns de sevă se aude, 

şi muguri mici, cu gene ude, 

privesc lumina prin zăbrele, 


Apasă tot mai grea povara, 

şi înţeleg ... e primăvara. 

6961

INTERVIU 

Iolanda Malamen 

DIALOG CU SCRIITOAREA 

FLORICA BUD 


Iolanda MALAMEN: Revin la literatura ta, şi mărturisesc că am citit cu mare 

plăcere (spre exemplu), romanul „Mariatereza sunt eu”, (2007) roman după cum 

spunea Horia Gârbea: elaborat, cu contraste şi schimbări de ritm şi scriitură 

derutante. Este o carte plină de umor, cu sintagme genuine şi străluciri narative. 

Te-ai gândit că, asemeni unei ape curgătoare, ar putea să continue? 

Florica BUD: Doresc să rescriu „Billclintonienii”, care să facă un triunghi comicoamoros 

cu „Bărbatul...” şi „Mariatereza...” şi apoi... voi mai vedea. 

Iolanda MALAMEN: Parodia este o altă abilitate stilistică a ta. De unde vine 

Florica Bud această vervă necontenită şi cameleonică din scrisul tău? 

Florica BUD: Ironia este singura mea armă de apărare. Întreaga mea educaţie 

a fost construită pe o apărare defensivă, şi sfatul bunicii mele a fost doar unul: Nu este 

voie să adormi supărat pe cineva, este de fapt varianta bunicii de a întoarce şi celălalt 

obraz... Şi după cum am spus, dacă nu aş fi ales această modalitate stilistică, mi-aş fi 

înecat de mult cititorii într-un ocean de lacrimi şi suspine. Şi apoi, dragii de ei, ce vină ar 

fi avut fiindcă eu nu îmi stăpânesc umorile?! 

Iolanda MALAMEN: Ce poţi spune despre literatura română a ultimelor 

decenii? Încet, încet capătă forţă europeană? 

Florica BUD: De fapt ceea ce numeşti tu forţă europeană aş spune mai degrabă 

că este un suflu european, pentru că literatură noastră are forţă. Noi am avut şi avem 

scriitori de rang care au fost şi sunt puţin cunoscuţi afară, din varii motive. Am înţeles din 

spusele românilor prezenţi la Târgul de Carte de la Frankfurt, din 2009, că dacă nu ne 

schimbăm stilul şi concepţia nu avem nicio şansă să ieşim în lume. Dar nu au avut prea 

multe şanse nici clasicii noştri, fiindcă nu au fost traduşi. Cineva se întreba: „De ce i-ar 

interesa pe americani un Ion, ţăran din prima jumătate a secolului al XX-lea?”. Răspund, 

deşi nu se cade, cu o întrebare: „De ce se îndrăgostesc străinii de maramureşeanul 

şi oşeanul neaoş? De ce noi cititorii înrăiţi am înţeles şi romanul englez, francez, rus 

şi chiar şi pe cel american, deşi atmosfera lor nu avea nimic în comun cu realitatea 

noastră strâmtă cripto-comunistă? Aveam noi mintea mai deschisă, putând aspira tot 

ceea ce ne cădea în calea ochilor sau noi suntem şi acum un neam de ioni literari?”. 

Este una că bâjbâim prin ceţuri economice, că a crescut T.V.A., că s-a redus 

pensia şi alta e.... să ne schimbăm stilul de a scrie. Cine a spus că stilul este omul a spus 

un adevăr. Dacă suntem subcompetitivi, atunci să ne înveţe cineva sau să ne trimită 

la nişte cursuri! Dacă ne schimbăm stilul, nu mai suntem noi şi de ce ar citi europeanul 

avansat o copie, când are originalul? Consider că literatura noastră poate sta alături 

de orice literatură din lume. Fără îndoială că şi cititorul român este un cititor avizat. 

Problema nu este a scriitorului român, ci a cititorului universal, care a fost intoxicat cu 

o literatură pe care noi o considerăm de consum. Noi românii suntem umiliţi zilnic la 

ghişeele de intrare în Europa, oricare ar fi vameşul care ne vămuieşte. De ce nu am fi 

şi la cel numit Literatură? Încă o dată, de ce Ion Maramureşeanul şi Ion Oşanul este 

înţeles, iar Ion al lui Liviu Rebreanu sau Ilie Moromete al lui Marin Preda nu ar putea 

fi? Tipuri complexe sunt şi unii şi alţii. De ce folclorul nostru este acceptat şi literatura 

clasică şi cea modernă nu ar putea fi? 

Iolanda MALAMEN: Ce ţi-ai dori să se mai întâmple bun la Baia Mare, oraş de 

altfel obişnuit cu faptele culturale? 

Florica BUD: Viaţa noastră, a scriitorilor din Baia Mare şi judeţ, se desfăşoară 

într-un triunghi amar, nu... amoros. Un vârf al triunghiului este Inspectoratul de Cultură, 

păstorit de vreo zece ani de către sculptorul dr. Ioan Marchiş, care, de la bun început, 

ne-a explicat că de fapt instituţia pe care o conduce se ocupă, după ultimele directive, 

mai mult de patrimoniu decât de cultură. Alt vârf al acestui triunghi este Biblioteca 

Judeţeană „Petre Dulfu”, condusă de dr. Teodor Ardelean, fost senator şi părinte de 

drept, instituţia având azi una din cele mai impunătoare clădiri din ţară. Şi ultimul vârf al 

triunghiului Bermudelor, triunghi care macină existenţa culturnicului băimărean sau nu, 

este numit Bar-OJT, devenit mai în glumă mai în serios Academia OJT, care scoate din 

când în când o revistă, prin truda materială şi spirituală a membrilor săi şi care este locul 

unde îşi duc de decenii veacul artiştii Băii Mari. 

Pentru început mi-ar plăcea să fim luaţi în serios noi, scriitorii, chiar dacă nu am 

adus premii fulminante, care ar putea scoate oraşul din anonimat. Mi se pare umilitor 

ca atunci când se deschide o bibliotecă în străinătate, de exemplu recent s-a deschis 

una la Glasgow, pe lista participanţilor la acest eveniment să nu fie şi un scriitor, alături 

de iniţiatorul acestui proiect, domnul Theodor Ardelean şi alături de consilierii care l-au 

susţinut. Este foarte important ca în afară să se deschidă biblioteci pentru românii de 

acolo, dar bine ar fi ca ele să se deschidă pe fonduri aspirate din străinătate şi nu din 

bugetul judeţului, care este tot mai mic, mai ales pentru cultură. De exemplu, revista 

„Nord Literar”, care a reuşit să se impună în cei şapte ani de existenţă ca o revistă 

literară cunoscută în ţară, luptă cu disperare să obţină cei câţiva griţari de care are 

nevoie să subziste, dar rămâne în continuare un spin în ochii celor care împart banii şi 

puterea în judeţ. Nota bene! A devenit o revistă respectată, chiar şi fără rubrica mea! 

Aş vrea să nu mă plâng, deoarece sunt omul păcii şi al înţelegerii. Ştiu că lucrurile vor 

rămâne tot cum vor cei puternici, dar vreau ca ei să înţeleagă că scriitorii maramureşeni 


nu sunt nişte adormiţi şi visători care nu 

văd ce se întâmplă în jurul lor. Nu ar fi 

deranjant fiindcă pleacă cei cu pâinea 

şi cuţitul, dacă ar deschide bine ochii, 

pentru a vedea ceea ce este de văzut. Dar 

ei nu vor să înveţe, din vizitele unde ne 

reprezintă, ce înseamnă de fapt respectul 

faţă de oameni, mediu, câini, etc... de 

care ei se folosesc numai în discursuri 

sforăitoare din ajunul alegerilor. Mi-ar 

plăcea ca atunci când se iveşte un post în 

cultură, primii care să afle de existenţa lui 

să fim noi, nu persoane care nu au nicio 

tangenţă cu fenomenul cultural. 

Iolanda MALAMEN: Cum priveşti 

condiţia scriitorului român de azi? 

Florica BUD: Un om-fefeleagă... 

obişnuit cu umilinţa şi cu statutul de scârţascârţa 

pe hârtie... cu rolul unuia care scrie 

în van, în speranţa că o forţă ce contează 

în Univers îl va repune în drepturi. A nu se 

citi care cumva.... răpune. 

Iolanda MALAMEN: Ţii în mare 

secret viitoarea ta carte, sau poţi vorbi 

despre ea? 

Florica BUD: Nu fac un secret din 

asta, pentru că ţi se poate fura o invenţie 

sau un titlu de carte, chiar un subiect, 

dar, din fericire, nimeni nu îţi poate fura 

talentul. Am terminat un volum de poeme, 

ce beneficiază de grafica pictorului 

şi graficianului băimărean Gheorghe 

Makara, care nu este la prima abatere 

comisă faţă de mine. Pot oricând să public 

o carte de pamflte, un fel de continuare a 

volumului Reparăm onoare şi clondire. 

Iolanda MALAMEN: Cum e 

Maramureşul în decembrie? 

Florica BUD: Pot să iţi spun cum 

este în Baia Mare. Depinde, dacă vrei 

să vezi partea plină sau cea goală a 

paharului. Suntem europeni, fiindcă avem 

Gold Plaza, Metro, Billa, Kaufland, Real, 

Penny, Profi etc. Şi să nu uit, avem şi 

beculeţe colorate şi iluminat feeric de 

Sărbătorile de Iarnă. Sper din suflet să nu 

avem artificii, aşa cum am avut în fiecare 

an de după Revoluţie fiindcă zgomotul lor 

sperie copiii, câinii, păsările şi bolnavii, 

accentuând şi mai mult tuşa de... Dă-i 

chelului tichie de mărgăritar... tichie ce îi 

lipseşte oraşului nostru. 

În rest, suntem români, adică 

locuitori ai unui oraş mort din punct de 

vedere economic. Mineritul s-a închis, 

platforma industrială U.M.M.R. la fel. În 

locul Fabricii de Lactate s-a deschis un 

superbold, adică Gold Plaza. Pe locul 

Filaturii de Bumbac ar urma, dacă vor fi 

fonduri, să se construiască un complex 

comercial şi mai mare... Ici şi colo sunt 

mici focare industriale. Oraşul este sufocat 

de maşini... care zburdă pe străduţe vechi, 

î

Viorel Savin şi epica 

reconstituirii unei epoci maligne 

Deşi tentaţia 

introducerii lui 

imediate în lectură a 

existat de la început, 

i-a venit rândul mai 

târziu, după lungi şi 

nevolnice amânări. 

Privită din exterior 

cartea lui Viorel Savin 

Gresia albastră 

(Editura Raluca, 

Buzău, 2010) n u mă 

Ionel Necula 

ademenea decât prin 

semnătura autorului, 

care rămâne o 

garanţie a lucrului 

bine gândit, bine elaborat şi bine panoramat 

narativ. Il respect de multă vreme şi-mi imput 

vinovăţia de a fi pierdut ritmul apariţiilor sale în 

vitrină. Am multe rămâneri în urmă şi nu ştiu 

dacă voi putea recupera prea curând toate 

pierderile. 

Nu ştiu cum a fost receptat în 

publicistica noastră culturală, dar romanul 

despre care ne-am propus să vorbim 

în aceste rânduri chiar merită o atenţie 

specială. 

Puţine lucrări din literatura actuală 

denunţă cu atâta vigoare patologia epocii 

proletcultiste, din perioada când comunismul 

se-nţelenea tiranic şi prăpăstios în solul 

bucolicului nostru plai mioritic, abolindu-i 

noimele şi cutumele verificate istoric şi 

sedimentate într-un mod de viaţă tradiţional şi 

organic. Substanţa romanului se resoarbe din 

drama familiei Boca, de fapt drama întregului 

popor – obligat de stafia comunismului să 

deraieze într-o direcţie sordidă şi cu toate 

semnele spăimoase la cheie. Este, dac-ar 

fi să folosim un cuvânt bătătorit, o frescă a 

anului 1953, poate cel mai agresat din toată 

istoria comunismului românesc. 

De fapt, autorul decupează din acest 

an doar intervalul 4-14 mai şi-i reconstituie 

silniciile, aşa cum omul de ştiinţă reconstituie 

însuşirile unui animal dintr-o urmă de copită. 

Colectivizarea. Urmând îndemnul 

balşoiului vecin răsăritean, liderii 

comunismului românesc, cu Dej şi cu Ana 

Pauker în prim-plan, sunt hotărâţi să-şi 

mobilizeze toate eforturile pentru realizarea 

colectivizării prin lichidarea proprietăţii 

particulare şi comasarea pământurilor în 

colhozuri. O faună nouă de indivizi ciudaţi 

colindă lumea satelor în echipe de lămurire, 

bat satele în lung şi-n lat, colindă casă cu 

casă şi caută, prin tot felul de constrângeri şi 

ameninţări să pună în aplicare linia partidului 

de a înfiinţa şi în Dealul Corbii o gospodărie 

colectivă. Oamenii sunt timoraţi, ameninţaţi 

fără limită de viteză. Parcul din Centrul Vechi al oraşului a fost 

spulberat cu ură, s-au tăiat arborii seculari şi s-a plantat în 

locul lor... asfalt. Am avut până acum un arhitect-şef inamic al 

zonei verzi şi al copacilor, adică tăia într-o zi-poveste ceea ce 

au plantat alţii în secole. Probabil aşa a văzut el, când a fost 

în schimb de experienţă la Viena sau... aiurea. Se uită că noi 

suntem un orăşel de munte, ce a beneficiat de o poluare cruntă, 

fiind al doilea oraş din Europa în ceea ce priveşte poluarea. Se 

ignoră faptul că fiecare pomuleţ contează. Pe strada mea s-au 

tăiat doi pomi, ca să se planteze un biet Stop, de care nu ţine 

nimeni socoteală... deşi Stopurile ar trebuie să se implementeze 

în cipurile din minţile celor care au drept de veto. 

Sunt tristă că întotdeauna cei răi şi fără suflet ajung, în orice 

orânduire ne-am afla, să conducă destinele noastre de locuitori 

ai urbelor cu trecut uitat şi fără viitor, doar cu un biet prezent, 

şi preferă să se ascundă, să fugă din faţa 

celor ce le vor fericirea cu orice preţ. Peste 

sat s-a lăsat o atmosferă grea, spăimoasă, 

tenebroasă, absurdă şi tensionată, nimeni nu 

mai este sigur că dimineaţa îl va găsi în patul 

său. Se-nţelege că întreaga acţiune de 

colectivizare este susţinută – cu zel, cu 

fervoare şi cu tot arsenalul de tehnici malefice 

de securitate, care devenise mai importantă 

decât partidul (p.535). Scenariile se ţineau 

lanţ iar suspiciunea generalizată. Oamenii 

se fereau să vorbească, să se îndârjească în 

atitudini de rezistenţă ferme, preferau să se 

ascundă şi să-şi pună cuvântul în paranteze. 

Îi va răzbuna într-un fel Feodosia, nevasta 

lui Telu Mavrichi, care-i bruftuluieşte pe 

lămuritori c-un curaj nebunesc şi cu un torent 

de vorbe grele, cum numai disperarea o 

putea alimenta. Trecea drept nebună, dar de 

fapt vorbele ei confirmă judecata sănătoasă 

a ţăranului şi legitimează temeiurile devenirii 

noastre istorice. Ai văzut dumneata gospodar 

puturos?... Că eu calic harnic nu am văzut (p. 

189). Va plăti pentru asta, căci va fi trecută 

pe lista celor periculoşi şi va fi arestată în 

noaptea de pomină, când duba securităţii 

va răspândi peste sat un noian de spaime şi 

disperări 

Arestările A fost o noapte a Valpurgiei, 

securitatea, ajutată de cozile de topor ale 

satului, a făcut mai multe descinderi pe la 

locuinţele celor consideraţi îndărătnici şi 

periculoşi, i-a urcat în maşini şi i-a dus la 

sediul raional al securităţii pentru cercetări. 

Prezent deja în toată partitura narativă a cărţii, 

dramatismul infuzat acestor pagini rascolnice 

se radicalizează. Umbra acestor Stavroghini 

în haine de piele defilează pe uliţele satului ca 

pe un ecran panoramic şi panica răspândită 

în acel miez de noapte infernal avea menirea 

de a descuraja orice formă de rezistenţă 

şi de împotrivire la încolonarea spre iluzia 

fericirii promisă prin înalte hotărâri de partid. 

Nimeni, dintre cei arestaţi, nu este pregătit 

pentru acest nou calvar. Nici învăţătorul 

Eugen Boca, ridicat direct din pat, în spaima 

soţiei şi copilului Andrei, nici preotul Nicorescu 

ridicat în timp ce se ruga pentru sufletul celor 

rătăciţi şi luaţi de val, a fiicei sale în primul 

rând, care-l apostrofase cu cuvinte grele 

pentru c-a fost înlăturată din învăţământ pe 

considerente de origine nesănătoasă (că 

altă meserie nu puteai să-ţi alegi!... Numai 

lăcomia ta ne-a adus aici: ce era dacă teai 

fi mulţumit să fii şi tu un muncitor cinstit? 

Sau măcar un ţăran sărac?!... Bineînţeles 

că acum aş fi fost directoare de şcoală! Că 

nu-s proastă – p.511), nici bătrânul Grigore 


ESEU 

Boca, tatăl învăţătorului Eugen, trecut la 

chiaburie, deşi nu fusese decât un gospodar 

chibzuit şi cu rost la muncă, şi nici Feodosia, 

care acceptase în sfârşit să încerce din nou 

actul rodirii după o lungă abstinenţă de la 

împreunare. 

Insistăm mai mult asupra acestui 

personaj. Cum să nu i se clatine mintea? 

Avusese o fată, Greta, care a fost răpită de 

ruşi şi dusă în direcţii necunoscute. La ţipetele 

Feodosiei, soldaţii ruşi au acceptat să-i dea 

în schimb o altă fată – una din cele multe din 

maşină, bolnavă şi surdo-mută. Bine femeie, 

îi spusese eliberatorul cu chip de tătar, care 

rupea o românească stâlcită, tavarş afiţer 

nu împuşcat fata tău! Dar tu, foarte mulţumit: 

luat fată bolnav la tine! Da? Tu luat fată în loc. 

La ţipetele nefericitei Feodosia ofiţerul, mai 

marele peste trupă, îndreaptă pistolul spre 

tâmpla fetei şi ameninţă că dacă nu acceptă 

târgul împuşcă bandit ascuns. Nefericita 

familie cărăuşea această cumplită dramă şi 

trata surdo-muta ca pe propria lor copilă. 

Repet, romanul este un caleidoscop 

al destinelor înfrânte şi schimonosite de 

o istorie devălmăşită care-a schimbat 

complet realitatea românească, a deturnat-o 

din normalitatea evoluţiei, i-a răsturnat 

scara de valori şi-a creditat toate răgăliile, 

drojdia societăţii. Personajul principal, 

învăţătorul Eugen Boca este unul dintre cei 

abrutizaţi. Nişte fişe de roman, confiscate 

la o percheziţie, devin acte acuzatoare, iar 

procesul-verbal de executare a unor partizani 

descoperiţi la Hânceşti, în Basarabia, din 

timpul participării sale la operaţiile de luptă 

din Răsărit, îl transformă într-un potenţial 

deţinut politic. Securitatea nu putea înţelege 

că documentul în sine era o ficţiune şi că toţi 

cei ce figurează în actul de execuţie trăiesc 

sănătoşi în localitatea amintită. A trebuit să 

vină comunicarea ambasadei sovietice pentru 

a se şterge acest blam din biografia sa. Nu 

are de ales decât moartea, închisoarea, sau 

convertirea sa la ideologia pe care o detesta. 

A ales ultima variantă. 

Anul 1953 aparţine unei perioade 

negre din istoria noastră recentă. Acum 

se întocmesc dosare, se experimentează 

forme noi de lichidare a vechii elite politice 

şi se culpabilizează intelectualitatea. La 

Piteşti şi în alte lagăre se experimentează 

tehnici abominabile de spălare a conştiinţei 

şi de mortificaree a voinţei, iar în viaţa civilă 

clasa muncitoare, ridicată în fotolii nesperate 

într-o societate normală, era prea absorbită 

să pună în practică rudimentele învăţăturii 

marxiste pentru a admite şi posibilitatea altor 

alternative de administrare a vieţii. 

Viorel Savin reconstituie destinul 

acestor personaje bulversate de o istorie 

bolnavă în pagini de o mare prospeţime şi 

relevanţă pentru cei interesaţi de înţelegerea 

abilităţilor sale epice. Limbajul colorat şi 

mustos, presărat cu multe regionalisme ca şi 

spontaneitatea dialogului profilează imaginea 

unui scriitor dăruit cu toate harurile. 

întreţinut cu luminiţe false, de Sărbători. În plin centru s-a 

înlăturat zona verde, ca să aibă maşiniştii unde să îşi parcheze 

bolidurile, nu cumva să îşi mişte vreun metru dosul mereu lipit de 

pluşul scaunelor. Mă repet, vrednicii conducători ai urbei se duc 

orbi în delegaţii şi se întorc şi mai orbi, dar şi surzi şi muţi! Toată 

aşa-zisa Europa Bună caută să îşi mobilizeze cetăţenii, pentru 

a respecta natura, iar noi, săracii Europei, cum ne place să ne 

plângem de milă, nu putem trece strada decât pe patru roţi. Deh! 

Domnii sunt domni şi în şanţul Europei! Spun, cu riscul să mă 

calce o maşină, decât să ne polueze fără niciun folos maşinile, 

mai bine să ne polueze... nişte locuri de muncă! 

Dar, să păşim în noul an într-o limuzină roşie! Ştii doar că 

de Anul Nou musai să ai ceva roşu pe tine! Poate să fie chiar şi o 

cravată roşie, ce flutură impertinent în vântul istoriei! 

6963

PROZA 

INTERVIU CU EMINESCU 

Îmi plac foarte mult lucrurile de modă 

veche. Bunăoară, calendarele de perete, 

acelea cu foi, pe care le rupi una câte una, 

după care le întorci şi citeşti pe dosul lor câte 

în lună şi în stele. Te veghează din spatele 

biroului ca nişteminusculi zeiprotectori ai 

grijilor tale cotidiene, cu câte o filăprecaut 

îndoită, să nu uiţi vreo aniversare sau plata 

cine ştie cărei datorii. Toate acestea îmi dau 

parcă un sentiment de confort şi siguranţă, în 

lumea astanebună, nebună de legat. 

În dimineaţa aceea, după ce am intrat 

în redacţie, am pus caloriferul în priză şi am 

deschis reşoul, orelicvă moştenită de pe 

vremea bunicii.M-am aşezat apoi pe scaun în 

spatele biroului şi am dat drumul la calculator, 

care s-a deschis oftând. Până şi Pentium-ul 

meu, unamărât de second-hand, era vechi 

şi se mişca lent, într-un ritm de vals boston, 

tocmai după gustul meu. În cap aveam o 

amestecătură de gânduri, o varză de idei 

murată, cu nădejde, în trăscău, şi toate se 

învârteau în jurul unui singur punct: interviul. 

Mai erau câteva zile şi, dacă nu-l făceam, 

mă făcea patronul ziarist freelancer, liber de 

contract, adică ce să o mai dau cotită, mă 

dădea afară. Şeful închisese deja câteva 

redacţii din reţea, eu mai supravieţuisem, doar 

pentru că acceptasem să lucrez singur, după 

ce colegii meimai tineri părăsiseră la timp 

corabia. Devenisem, astfel, un factotum, un 

fel de fată în casă, pe care nu o mai alungi, 

acum în pragul pensiei, pentru că ţi-e milă.Cu 

două săptămâni în urmă, în ajunul anului nou, 

ne trimisese la toate redacţiile din provincie un 

mail comun: ,,Până lajumătatea lui ianuarie 

îmi daţi fiecare câte un interviu-bombă, cu 

unu΄ mare, da΄ mare de tot, la alegere liberă, 

altfel vă trec pe linie moartă, dead line”, îşi 

etalase el cunoştinţele de engleză. 

Javra ştia ce face, dacă fiecare din cei 

vreo şapte, opt disperaţi care mai rezistam 

prin redacţii reuşea să-l obţină, avea un 

serial,pe care îl putea publica, moca, în 

fiţuica lui ordinară care şi aşa era în cădere 

liberă. Acum însă, la început de an, cu toţi 

barosanii plecaţi în vacanţă, interviul părea 

aşa un fel de fata morgana. Stăteam, aşadar, 

proţăpit cu ochii pe desktop, apa începuse 

să bolborosească în cafetieră, am dat klik 

şi pe ecran a apărut setatnenorocitul ăla de 

mail, pe care îl învăţasem pe dinafară, cu tot 

cu întrebările-ghid înşirate sub el. Am întins 

mâna după cană, am pus două linguriţe de 

ness, peste care am turnat apa fiebinte şi un 

deget derom. Nu era chiarreţeta adevărată, 

dar mergea. Calculatorul a emis un bing 

sonor; m-am uitat jos în colţ, era un mesaj 

de la boss; l-am trimis, printre dinţi, în măsa 

şi atunci mi-am amintit de calendar. Nu mai 

schimbasem foile de câteva zile, de fapt, de 

când nu mai dădusem deloc pe aici, umblând 

aiurea după pui de cuc.Le-amrupt una câte 

una; ajunsesem la ultima, cea cu data fatidică, 

cincisprezece, când a intrat el. 

Eram întors cu spatele,aşa că nu l-am 

auzit ciocănind,mai bine zis l-am simţit când 

era deja înăuntru 

Garsoniera unde aveam redacţia 

dădea în stradă: coborai câteva trepte şi 

ajungeai direct pe trotuar. Am auzit doar 

zăpada scârţiind şi, prin uşa întredeschisă, a 

năvălit de afară gerul iernii, iar învăluit într-un 

nor de abur, el. 

Nu l-am recunoscut de prima dată. La 

început chiar l-am confundat cu unul din ăia 

care sună pe la toate uşile după ajutoare.Era 

îmbrăcatneglijent, cu unpalton lung, destul de 

ponosit, un fel de anteriu cu gulerul de blană, 

ciupit de molii, peste care avea înfăşuratîn 

jurul gâtului un şal mare închis la culoare. Nu 

purta căciulă şi, în pletele păruluinegru care 

îi încadrau figura, gerul ninsese cu fulgi de 

promoroacă. Era prea tânăr să fie un cerşetor 

obişnuit, iradia aşa un fel de frumuseţe 

interioară, având pe buze un zâmbetuşor 

schiţat, misterios şi calm, abia întrezărit de sub 

mustaţa groasă, îngălbenită de tutun. Am vrut 

să-i spun că a greşitintrarea, dar intuindu-mi 

parcă intenţia,mi-a oprit-o cu un gest domol. 

Şi-a scuturat încălţările lovindu-le una de alta 

şi mi s-a adresat cu o voce joasă melodioasă: 

-Am venit pentru interviu, trebuie să mă 

ştii dumneata, mă numesc Eminescu, Mihai 

Eminescu. 

Am rămas realmente cu gura căscată. 

Brusc, mi s-a ridicat un văl de pe ochi şi miam 

dat seama de unde îl cunosc pe omul 

din faţa mea. Fi-re-ai al naibii de prost care 

te mai şi pretinzi absolvent de filologie, miam 

spus, cum de nu ţi-ai dat seama că e El. 

Individul semăna perfect, da perfect, aşa ca 

două picături de apă, cu El - cel din ultima 

poză, cea de la maturitate care, mie, din nu 

ştiu ce motive îmi plăcuse întotdeauna cel mai 

mult. Şi-a ridicat zâmbind ochii spre peretele 

din spatele meu, ştiam deja la ce priveşte: 

acolo sus, deasupra calendarului, într-o ramă 

modestă debradse afla poza lui. 

Mi-am revenit foarte repede. Cea ce 

mi-se întâmpla era o imposibilitate, ceva de 

domeniul fantasticului, omul acela nu putea să 

existe. Eram derutat, eram neliniştit, darmi-a 

intuit neliniştea şi, când a început iar să 

vorbească, ceva aşa ca o pace, o seninătate 

s-a transmis dinspre el şi m-a învăluit. Vorbea 

o românească frumoasă, cuizarhaic, aşa 

cum îl mai auzisem în copilărie pe bunicul, 

dar uneori, cuvintele i se mlădiau dulce, 

moldoveneşte, ca în nordul Bucovinei 

Cine e, îmi ziceam în gând febril, poatemi 

face cineva vreo farsă, sau e o sosie de-a 

lui care umblă de colo-colo, travestit, ca să 

strângă bani, ori vrea să se angajeze; parcă 

a pomenit ceva despre un interviu. M-am 

hotărât atunci să intru în jocul lui şi să aflu cine 

este cu adevărat. M-am ridicat, i-am tras un 

scaunîn faţa biroului şi l-am invitat ceremonios 

să se aşeze: 

-Vă rog să luaţi loc, Maestre! 

Nu s-a dezbrăcat de palton; l-a 

descheiat doar la nasturi, atât cât să i se vadă 

sacoul, acelaşicu cel pe care i-l ştiam din 

poză, şi şi-a aşezat şalul pe spătar. 

-Lasă, Maestre, mi-a spus cu o grimasă 

uşoară de dezgust, suntemjurnalişti amândoi, 

mie spune-mi bădie Mihai, la fel ca prietenul 

meu, Ionică, diaconul de la Humuleşti. 

S-a oprit puţin rotindu-şi ochii împrejur, 

a inspirat adânc şi a zâmbit şăgalnic. Ştiam 

ce-şi dorea, aşa că i-amluat-o înainte.M-am 

aplecat şi am scos din dulăpior farfurioarele, 


două ceşti şi 

scrumiera pentru 

musafiri. O ţineam 

acolo pentru orice 

eventualitate, eu 

nu fumez,şiacum 

eventualitatea 

apăruse. În timp 

ce îşi aprindea 

ţigara, bineînţeles 

o Regală RMS*, 

i-am turnat cafeua. 

În timp ce inhala 

aburii fierbinţi,m-a 

întrebat: 

- E deanoastră, 

nu-i aşa? 

a spus, apoi citindumi 

nedumerirea din 

ochi a precizat, 

adică de-a 

coservatorilor, din 

care bea şi conu Alecu. 

Ionel Mony 

Constantin 

Mi-am dat cu palma peste frunte, parcă 

ce era aşa greude înţeles: cafeaua cu rom 

Jamaica, preferata lui Maghiloman, liderul 

consevator*, îi plăcea şi lui. 

A tras un fum, a gustat din ceaşcă şia 

strâmbat uşor dinnas. 

- Ai făcut-o cu ness, aiasta nu se poate, 

e o impietate, voi cei de astăzi aţi pierdut 

savoarea lucrurilor bune. 

- Iertaţi-mă, Maestre, adică bădie, i-am 

spus, dar el mi-a luat vorba din gură: 

- Hai să faceminterviul, că, uite, acume 

seară şi eu mai amîncă de muncă la ziar, la 

,,Timpul”,să văd dacă o ieşit bine corectura. 

Mă băgase din nou în ceaţă, care 

vasăzică, venise într-adevăr pentruinterviu. 

Chiarnu ştiam ce să-i răspund, dar 

el a continuat, vorbind mai accentuat 

moldoveneşte: 

- Uiti ci-i, drăguţă, nu eşti mătăluţă 

jurnalistul care are de făcut un interviu cu 

cineva cunoscut? Poftim, pentru aiasta sunt 

aici. Pune întrebările, da΄ nu multe, şi eu am 

să-ţi răspund, restul adaugi de la matali. Şi, 

musai, să fie cu politică fiindcă eu cu asta mă 

ocup; eu fac jurnalism politic. 

M-am întors neîncrezător spre 

calculator, am tras tastatura, dar el a făcut un 

semn dispreţuitor cu mâna şi m-a oprit: 

- Lasă dumneata măgăoaia ceea şi 

întreabă-mă, iar euam să-ţi răspund şi ai să 

vezi că ai să ţii minte ce spun, fără să scrii. 

Am început să-l întreb şi totula curs apoi 

ca într-un vis. Apa fierbea în cafetieră, odată 

şi-a pregătitchiar el cafeaua singur, fuma, 

ţigară după ţigară, uneori se încrunta, dacă 

întrebarea i se parea mai incomodă, sau ţinea 

un ritm nevăzut bătând uşor cu degetele pe 

marginea biroului. Din când în când, vorbea 

ritmat ca şi cum ar fi recitat versuri, alteori 

răspunsul era scurt şi tăios ca o lamă de brici. 

Dialogul nostru a fost un regal, un adevărat 

duel verbal, din care ieşea mereu învingător. 

L-am luat întâi mai pe departe, dar el a 

demarat în trombă. 

- Aţi fost întotdeauna un înpătimit 

al istoriei naţionale. Cum vedeţi trecutul 

nostru, raportat la prezent? Rspunsul a fost 

neaşteptat de dur, dar nu-mi închipuiam încă 

ce avea să urmeze. 

- De aşa vremi se-nvredniciră 

cronicarii şi rapsozii, / Veacul nostru ni- 

î

GEORGE ROCA POET... 

ROCA George 

Evadare din spaţiul virtual 

Editura Anamarol, 120 pag. 

Bucureşti, 2009 

„Trei ciobani,/ un deal şi-o vale,/ 

soare gaben - un dovleac,/ 

turma s-a oprit la umbră/ 

pe-o costişă, sub copac.” 

(Pictură naivă) 

Ai zice că George Roca umblă la 

sensibilitatea cuvintelor, reinventînd 

nu metafora, ci culoarea, cu o 

dezinvoltură ce vine din delicateţea 

şi sensibilitatea sufletului său poetic. 

Poezia asta trebuie citită sub un alt 

unghi, dincolo de suprafaţa poemelor 

intenţionat calmă, pentru că sunt mai 

peste tot câteva niveluri de lectură. 

Dar să nu facem afirmaţii gratuite: 

„Acolo,/ pe insula fericirii noastre/ 

este veşnic primăvară.” 

Simplitatea este desăvîrşită, 

emoţionînd prin meşteşugul cu care 

poetul George Roca îşi identifică arta 

poetică, „Acolo” devenind „numai 

acolo”, absolutizînd mesajul. Şi, 

desigur, „primăvară” se identifică 

în absolut cu tinereţea veşnică a 

spiritului, a poeziei în cele din urmă. 

Uite altă gamă, plină de 

muzicalitate: „S-a născut din stropi 

de ploaie/ Ce cădeau pe-un vârf de 

lumplură saltimbancii şi Irozii.*.. 

Am parat atunci cu o altă întrebare: 

- Să ne detaşăm de trecut şi să privim 

doar în prezent: cum îl vedeţi dumneavoastră? 

Mi-a răspuns în aceeaşi manieră, dar în doi 

peri, într-un stil mai elaborat: 

- Au la Sybaris nu suntem, lângă 

capiştea spoielii, / Nu se nasc glorii pe 

stradă şi la uşa cafenelii? 

- Mulţi cred că vinovată de această 

situaţie este clasa politică,vă rog să-o 

caracterizaţi în câteva cuvinte: 

- Panglicari în ale ţării, care joacă 

ca pe funii./ Măşti cu toate de renume din 

comédia minciunii./Toţi pe buze-având 

virtute, iar în ei monedă calpă,/Chintesenţă 

de mizerii de la creştet până-n talpă. 

- Unii cred că de vină ar fi, de fapt, 

parlamentarii, aleşii naţiunii care… A trecut 

peste întrebare parcă fără s-o audă, vorbea 

ca şi cum ar fi fost în transă: 

- Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege 

astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază 

în zidire Sfintei Golii. / În cămeşi cu mâneci 

lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne 

pun biruri, ne vorbesc filosofie. 

Îl ştiam antiliberal, aşa că i-am dat apă 

la moară: 

- Să ne referim puţin şi la partidele 

politice. Despre liberali, ce părere aveţi? Mi-a 

dat răspunsul la care mă aşteptam: 

- Au de patrie, virtute nu vorbeşte 

liberalul, / De ai crede că viaţa-i e curată 

ca cristalul? / Nici visezi că înainte-ţi stă 

un stâlp de cafenele, / Ce îşi râde de aste 

Ioan Lilă 

munte/ Apă ce ţâşnea năvalnic/ Din 

fisuri mari sau mărunte.” Stropii de 

ploaie cădeau „pe-un vîrf de munte”, 

asemenea cuvintelor ce „cad” din 

vîrful creionului. 

Încet, cu răbdare, literă după 

literă, imaginile se conturează din 

propriul lor interior metaforic, la 

suprafaţă ţîşnind poezia delicată şi vie: 

„În inima ta,/ am descoperit un buchet 

de flori/ care,/ din când în când,/ dar 

destul de des,/ îl dăruieşti prietenilor 

dragi/ pentru a-i face fericiţi./ Aceştia, 

la rândul lor,/ te răsplătesc cu o 

mângâiere/ pe/ fruntea ta de poet.// 

Se creează astfel/ o armonie divină/ 

care te face să sari/ mai uşor peste/ 

găurile negre ale Universului.” 

Eu nu sunt critic, ca să disec 

poezia şi să-i descopăr suprafeţele, 

aşa că mă mulţumesc - neavând 

uneltele necesare unei analize 

detaliate - să descopăr frumuseţea 

desăvîrşită şi, la George Roca, 

am avut ce să găsesc. Iată cîteva 

metafore: „văzut-ai fluturi mândri/ 

zburdând în dans erotic/ sau un apus 

de soare ce se-îneca în noapte?” 

Şi: „într-o zi te-ai însurat cu 

ploaia”. 

Sau „Ars poetica” a lui George 

Roca: „Pe sânii-ţi proaspeţi de 

fecioară/ Am pus doi crini, sub braţ 

vorbe îngânându-le pe ele. 

Cînd l-am întrebat despre cei aflaţi la 

putere, mi-a dat un răspuns extrem de violent. 

Ridicat în picioare, cu ochii în flăcări, cu o 

mână întinsă într-un gest acuzator, mi-a părut, 

pentru o clipă, un tribun roman, adresându-se 

în for mulţimii. A fost de la început drastic: 

- Spuma asta-nveninată, astă plebe, 

ăst gunoi, / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară 

şi pe noi? A continuat săperoreze minute în 

şir, după care, brusc, a devenit calm şi s-a 

aşezat la loc întrebându-se retoric: 

-Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi 

şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă 

zică vouă oameni! 

A stat tăcut câteva minute, părea epuizat 

de efort. Aerul dinăuntru devenise aproape 

irespirabil, aşa că, atunci când m-am ridicat 

şi am deschis uşa, valul de fum a ieşit ca un 

nor ceţos risipindu-se în aerul geros de afară. 

Trecuse de ora zece seara şi puţinii trecători 

întârziaţi pe stradă, grăbeau paşii alungaţi de 

frig. Un câine care dormea încolăcit pe prima 

treaptă,m-a privit o clipă, a dat anemic din 

coadă, apoi a închisiar ochii. Am luat o gură 

de aer proaspăt, am tras uşa şi m-am întors 

spre el. 

Se mai înviorase după clipa de 

slăbiciuneprin care trecuse şi m-a îndemnat 

cu capul să reluăm interviul. Cafeaua se 

terminase demult, sticla de rom îşi dăduse 

duhul într-un colţ şi bădia a mototolit nervos 

pachetul din care scosese ultima ţigară. 

Au mai urmat câteva întrebări de încălzire 

fără importanţă, apoi am schimbat din nou 


LECTOR 

zorele,/ Pe pântece inimi din frezii/ 

Însăgetate cu lalele./ Mai jos întinsam 

o garoafă/ Iar pe genunchi, pusuţi-am 

roze,/ La glezne albe flori de 

nufăr,/ şi între degete, mimoze!/ Pe 

alba pernă pus-am cale/ Şi mândre 

flori de paradis…/ Păreai o zână 

minunată/ Parcă venită dintr-un vis./ 

Aşa impodobită-n flori,/ Eşti cea mai 

splendidă mireasă/ Privindu-te eu te 

ador/ Iubito, dulcea mea crăiasă!” 

George ROCA este un poet 

adevărat ! 

registrul. S-a înviorat abia când l-am întrebat 

ce crede despre noii îmbogăţiţi, pe care i-a 

taxat fără milă, in corpore: 

- Când vedem că toţi aceia care 

vorbe mari aruncă, / Numai banul îl 

vânează şi câştigul fără muncă, / Azi când 

fraza lustruită nu mai poate înşela, / Astăzi 

alţii sunt de vină, domnii mei nu este aşa? 

Ultima întrebarei-am pus-o despre 

tinerii care părăsesc masiv ţarafără să se mai 

intoarcăSe gândea la cu totul altceva, când 

mi-a răspuns, dar chiar şi aşa cuvintele sale 

au sunat sarcastic: 

- O, te-admir, progenitură de origine 

romană! 

Aş fi vut să-l mai întreb dacă întrevede 

vreo soluţie pentru viitor, dar s-a ridicat brusc, 

a încheiat abrubt paltonul şi-a înfăşuratşalul 

în jurul gâtului şi a ieşit tot aşa de silenţios 

precum intrase. L-am privit din pragul uşii cum 

se depărtează înnoapte. A făcut câţiva paşi şi 

s-a întors pe jumătate fluturându-şi o mână în 

semn de rămas bun. Mi s-a părut că îl mai aud 

mormăind: Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne,… 

apoi silueta i-a fost înghiţită de întuneric. 

În timp ce închideam uşa zgribulit, 

am auzit ceasul, din turnul bisericii catolice, 

bătând miezul nopţii. 

*RMS- Regia Monopolurilor Statului 

*Alexandru Marghiloman(1854-1925), 

lider politic conservator, creatorul cafelei care 

îi poartă numele 

* Toate răspunsurile,reprezintă versuri 

din Scrisoarea a –III-a 

10 ianuarie 2011, Focşani 

6965

DIANA 

MARINACHE 

Vameş 

În fiecare zi fac 

măcar câte o 

triere 

despart lumina 

de înalt 

apa de cer 

miezul de 

coajă… 

Mai număr încă 

de trei-patru ori 

depărtările 

adun fiicele şi le împart la nume 

şi iarăşi o iau de la capăt 

cu fântânile, cu omătul, 

cu oul, şarpele şi stelele… 

Rămâne să adun pietrele risipite 

în luciri de onix 

Vameş al mângâierii 

mă despart pe mine de mine 

La urmă voi socoti 

cu ce m-am ales 

Întâlnire 

Ce bucurie ar fi să vii 

în toate serile la masă 

cu puţină melancolie 

şi urmă palidă în colţul gurii… 

Tandreţea vine pe-o tavă de argint 

şi se aşează pe faţa de masă 

scrobită de nelinişti uitate 

Am intrat amândoi pe tărâmul 

coincidenţelor 

şi nu mai ştim cine palpită 

Identitate 

Nu protestează niciodată 

Dimineaţa şi serile îşi repetă dorinţele 

ca pe nişte rugăciuni 

împreunându-şi palmele peste 

un ciob de extaz sau, poate, 

de conştiinţă 

Nu-i place să îmbrâncească lumea 

prin tramvaiul numite dorinţă 

preferă să se plimbe prin parcuri 

alături cu sine 

identitate ce se clatină într-o parte 

sau alta 

în ritmul paşilor de soldat în permisie 

Căutare 

Cerbul şi-a pierdut coarnele 

Vindecat doar dacă se ia după semne 

beteag i-a rămas somnul despodobit 

Merge către nălucile subterane 

şi caută alte semne rătăcite 

pe celălalt tărâm 

unde boncăluieşte 

Atotputernicul 

POEZII 

MARIAN 

DRAGOMIR 

Moment 

Aerul trece prin mine 

Desparte carnea de vise 

O mână dezmorţeşte somnul de cer 

Ne uităm în întuneric 

Plini de praf 

Înlănţuiţi de fericirea delăsării 

Pare uşor să mori 

Să te naşti din nou. 

Amintiri 

Erau munţii de marmură 

Ferecaţi 

În sticla diamantului 

Strivit 

De călcâiul răului 

Uneori 

Mă amăgeam cu trupul îngerilor schilozi 

Îl cunoscusem acum o eternitate 

Când mă operam de stele 

Iar rotula minţii mele era întreagă 

Desprins din omoplatul dorinţelor 

Moştenisem o pană de făcut icoane 

Şi căutam sub stânci 

Mătăniile de polen 

Acum simt zboruri sfredelindu-mi gândul 

Orele încep să dispară 

Dorinţa 

Legat şi dezlegat 

Zbucium şchiopătând pe un fior 

Adulmec pana roşie de fiară 

Pană de gând vicleană 

Mă pierd în apa sărată – 

Anemie a focului 

Memoria – 

Viscolind pe frunte fulgeră prin iarmaroace 

Urăsc şi leagăn marginea vieţii în caleaşca 

sidefie 

Ecouri storc pe frunte 

Fiare supurează în vene 

Aprind pe cer purtătorii de vase 

fantomatice 

Săgeata deşertului 

Mă adapă cu fiere 

Nenăscut în sigiliul de ciute ale vieţii 

Persoane în portocaliu 

Învaţă să zboare 

Voi naşte soare peste pajişti 

Şi coaste voi rupe din neant. 

Trecerea 

Timpul zvâcneşte în scoarţa copacului 

Pe spate somnul cască în vis 

Dimineaţă desenez arhangheli pe pielea 

norilor 

Toate secundele 

Au parfumul pieptului tău 

Nimic din etern nu îmi face rău. 


elisabeta 

Amintiri despre 

primăveri 

Vânt jucăuş printre 

plete... 

Miresmele de 

primavară 

Aduse de unduirile 

tale 

M-ademenesc într-o 

seară 

Să mă las afundată 

printre stele. 

draghici 

Noapte de noapte las timpul 

Să scurgă amintiri rebele 

Din alte primăveri 

Acelaşi vânt purtând 

Primăveri printre plete. 

Şi iar amintiri răscolind 

Cu vânt plin de fantasme 

Ce lasă şi iau miresme de timp. 

Şi tot mai vreau 

Să m-afund în primăveri 

Purtate de vânt. 

Cuvântul râvnit 

Te-ai jucat printre cuvinte 

Le-ai tăvălit prin praf 

Până au devenit de nerecunoscut. 

Ai ales unul, l-ai aruncat în mare 

Şi mi-ai cerut să-l aduc. 

Vroiam să te-ascult 

Şi doream acel cuvânt... 

Neştiind să înot m-am temut, 

Dar nu ţi-am spus 

Şi în apă m-am dus.. 

Iarna 

- poezie în stil Haiku 

Fulgi de zapadă 

Pe câmpia întreagă… 

Totu-i tăcere! 

Albul feeric 

Îmbracă omenirea... 

Totul e perfect! 

Întrebări 

Te-ai întortocheat ca un râu de câmpie... 

Ce căutai? 

O vale adâncă unde să te aduni? 

S-ar fi înecat în ea 

Atâtea mâini disperate după viaţă 

Căutând plăceri în apa ta. 

Te-ai strecurat prin viaţă 

Ca un râu printre stânci. 

Ai ajuns undeva? 

Te-ai spart în zeci de pârâiaşe 

Risipite-ntre pietre. 

Te-ai amestecat printre alţii 

Ca un fluviu pierdut în mare. 

Te-ai întrebat ce-a rămas în urma ta?

POETUL PIETRELOR NORDULUI 

Anul acesta, pe 1 martie, George Vulturescu a 

împlinit 60 de ani. O existenţă contopită cu poezia a cărei 

matrice inconfundabilă a intrat definitiv în istoria literaturii 

româneşti prin brand-ul numit revista Poesis, al cărei prim 

număr datează din ianuarie 1990. Şi debutul său poetic s-a 

produs sub auspicii luminoase, fiind girat de Ştefan Aug. 

Doinaş, în 1973, în revista de rezonanţă eminesciană, 

Familia. Editorial, debutul a survenit în 1981, în volumul 

colectiv Caietul debutanţilor, la Editura Albatros, pentru ca 

prima plachetă de autor să acceadă la tipar abia în 1988, 

cu Frontiera dintre cuvinte. De fapt, George Vulturescu 

face parte dintre acei scriitori care nu au fost lăsaţi, de 

cenzură, să se afirme în anii comunismului, descătuşarea 

creaţiei lor producându-se abia după 1989. Eu însumi am 

trecut prin aceeaşi experienţă. Deşi asimilat generaţiei 

’80, el n-a beneficiat, totuşi, de publicitatea care s-a făcut 

Theodor Codreanu 

în jurul postmoderniştilor în deceniul 1980 – 1989. Iar 

dacă a avut audienţă din 1990, se datorează extraordinarei 

lui energii focalizate prin revista Poesis şi prin veritabila 

„şcoală de poezie” şi de cultură din jurul acesteia, care a făcut din Satu Mare un „vârtej cultural” 

de însemnătatea Cercului Literar de la Sibiu sau a „şcolii de la Târgovişte”. Iar generaţia ’80, 

aflată pe val şi după 1989, l-a curtat benefic în virtutea sociologiei succesului. Fac această 

nuanţare deoarece George Vulturescu nu este un postmodernist tipic pentru generaţia lui, 

el preluând doar câteva dintre automatismele textualiste şi cam atât. Piatra de încercare s-a 

dovedit a fi rezistenţa la ispitele secularismului modern şi postmodern. 

Eminentul savant şi scriitor româno-american Constantin Virgil Negoiţă distinge între 

un postmodernism modern şi un postmodernism premodern, ultima „formulă” fiind deschisă 

către noua paradigmă a transmodernităţii, în vreme ce postmodernismul modern este sortit 

dispariţiei, ca orice modă, cu atât mai mult, cu cât, prin nouăzecişti, a involuat de la textualism 

la kitsch, la pornografie şi scatologie. Nu este şi cazul lui George Vulturescu. Recuperarea 

sacrului creştin, a tradiţiei, a rădăcinilor strămoşilor, a istoriei, toate sublimate, peste concretul 

naturalist, în dimensiunea tragicului şi imnicului deopotrivă, fac din George Vulturescu un mare 

poet, care se lasă înstăpânit, arheal, de limba română, în sens eminescian şi heideggerian: 

„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. (Eminescu). De aceea, consider 

postmodernismul vulturescian ca premodern, adică în cea mai bună elecţiune transmodernă, 

ca depăşind strâmtele cadre ale tuturor ismelor. 

Mă îndeamnă către asemenea concluzii cartea lui recentă Aur şi iederă, tipărită la Editura 

Paralela 45 din Piteşti, în Colecţia „Biblioteca românească” de poezie. Este o carte a maturizării 

depline, „sinteză” a viziunii sale poetice sau, cum spune în poema ultimă din ciclul închinat 

carnetelor lui Caspar David Friedrich: „La 60 de ani pe Pietrele Nordului/ (un smintit ziceţi)/ 

aşchii de andezit îmi intră în carnea tălpilor,/ sângerez. Nu văd încă altarul şi crucea din/ munţi, 

Caspar David Friedrich, dar îl aud/ cârtind pe moş Balie” (8. Ochiul de sticlă). Figurile centrale 

din Aur şi iederă vin din cărţile anterioare: Ochiul Orb (Tratat despre Ochiul Orb, 1996) şi Pietrele 

Nordului (Nord, şi dincolo de Nord, 2001). Ele dau unitate organică nu doar cărţii din 2011, dar 

întregii opere. Aur şi iederă nu este o culegere de versuri, cum sunt cu miile în viaţa noastră 

literară, ci o Carte construită în toate încheieturile ei, urmând idealul „livresc” al unui Mallarmé 

sau Ion Barbu, dar resubiectivizând poezia, de la naştere (Pata mea de sânge) la cei 60 de ani 

petrecuţi cu tălpile sângerânde în Pietrele Nordului (Ochiul de sticlă). Obsesia Nordului în lirica 

lui George Vulturescu, a unui tărâm golgotic izvoditor de renaştere spirituală vine, probabil, din 

Eminescu şi din Ion Barbu, din zeii nordici în frunte cu Odin sau din Hiperboreea laponei Enigel, 

deşi figuraţiile sale poetice nu par deloc contaminate de aceşti înaintaşi. Marin Mincu, probabil 

cel mai important exeget barbian, descifra în lirica autorului Jocului secund cea mai fecundă 

aventură textualizantă avant la lettre din literatura română. Demonstraţia, foarte ingenioasă, 

ignora însă esenţa contribuţiei barbiene – ermetismul canonic, confundat cu unul filologic, 

ermetism declarat antimodernist, încât nici postmoderniştii români nu s-au putut recunoaşte 

în Ion Barbu. George Vulturescu a crescut, ca poet, în plasma experimentului textualist care a 

lăsat, indiscutabil, urme puternice din noua manieră stilistică. Dar postmodernismul său rămâne, 

în fundamentele lui, unul premodern, unul al antinomiilor transfigurate, în sens blagian. Pentru 

el tradiţia şi sacrul nu mai sunt, ca la confraţii sudici, tărâm de parodiere şi de predominanţă 

a pseudo-ludicului. Textualizarea lui nu cade în metaliteratură fără putinţa ieşirii din aceasta, 

ca la Mircea Cărtărescu sau Florin Iaru, fiindcă este „hieroglifică”, arheală, în sensul încercării 

eminesciene, conservând, de aceea, îngrijorarea existenţială diluată în divertisment la confraţii 

bucureşteni. G. Ibrăileanu şi G. Călinescu au fost cei dintâi care au sesizat diferenţele între 

spiritul nordic şi cel sudic. Călinescu a pus în balanţă simbolismul lui Ion Minulescu şi pe al lui 

G. Bacovia: primul, excelent ca manierist, cu succes imediat, strălucitor, celălalt, recunoscut 

târziu ca aducând simbolismul românesc la apogeu, dar, totodată, şi spărgător de manieră 

şi gropar al „canonului”. Neîndoielnic, afinitatea intertextualizantă a lui George Vulturescu e 

pentru „nordici” (Nicolae Breban, Dinu Flămând, Nichita Danilov, Daniel Corbu), chiar şi atunci 

când vin din „sud” precum Nicolae Oprea, autor al unui substanţial studiu despre bacovianismul 

poeziei contemporane. 

Adrian Marino, alt spirit de gravitatea rece a Nordului, şi-a întemeiat hermeneutica ideii 

de literatură pe arheitatea generativă a literei. Arheii eminescieni sunt tot hieroglife. Unul dintre 

poemele ultimului ciclu din Aur şi iederă are ca moto cuvintele lui Fr. Schlegel: „Hieroglificul 

este esenţa artei”. Această întoarcere la arheic, la strămoşii din Tireac, este primul semn al 

postmodernismului premodern al lui George Vulturescu. Poetul o face cu o anumită „cruzime 

naturalistă” a antitezelor: diabolos înseamnă divizare în fiinţa-ca-fiinţare. Iisus însuşi, ca om, a 

trăit deplin această dedublare dramatică. George Vulturescu intertextualizează cu imaginea 


ESEU 

lui Carl Sandburg a celor doi Chrişti: unul pe 

cruce, altul privind din mulţimea dezlănţuită 

împotriva crucificatului. Iar cum Iisus e unul 

singur, înseamnă că un ochi al său vede, iar 

celălalt se îndoieşte de ceea ce vede: „Pentru 

că sunt doi ochi în fiecare om/ unul care vede 

şi unul care nu are încredere în ceea ce vede/ 

aşa cum spun înţelepţii şi Carl Sandburg care 

a văzut/ doi Chrişti pe Golgotă: «unul era pe 

cruce,/ altul în gloată. Unul avea piroanele 

înfipte în palme,/ altul degetele ţepene pe un 

ciocan bătând cuie» (Bătrânele versuri). 

În viziunea lui George Vulturescu, 

poetul pare să se afle aruncat între cei doi 

Chrişti, între cei doi ochi ai omului. Dramatic 

destin! Seamănă cu al lui Oedip? Câtă vreme 

Oedip are doar cei doi ochi umani, el nu poate 

vedea adevărul. Ca să-l poată suporta, în 

finalul jocului cu destinul, el trebuie să devină 

orb. Poeţii sunt destinaţi să fie orbi ca Homer 

pentru a putea vedea adevărul pe care istoricii 

nu-l pot vedea (Aristotel). La debutul său din 

1975, Nicolae Dabija inventa ochiul al treilea 

împotriva istoricilor sovietici care nu puteau 

vedea adevărul. George Vulturescu ştie că 

un asemenea ochi trebuie să fie „orb”, ca al 

lui Homer şi Oedip, şi-l numeşte de-a dreptul 

Ochiul Orb. Cu el, se naşte Poetul. Prin 

„coridorul secret al Ochiului Orb” el poate urca 

muntele Golgotei devenit Pietrele Nordului, 

purtând într-o mână bâta urcuşului moştenită 

de la Gregory Corso, pentru a avea răgaz cu 

a doua să semneze „dările/ de seamă pentru 

primărie”. 

Oedip orb pare oamenilor obişnuiţi, 

în rătăcirea lui prin lume, ca „smintit”. Cel 

ce urcă Pietrele Nordului nu poate fi altfel. 

Poetul îşi asumă smintirea: „nimeni nu te 

învaţă dificultatea de-a fi smintit lângă pietre” 

(Pata mea de sânge). Din biografia scriptică 

a lui George Vulturescu lipseşte o zi, cea 

de 1 martie 1951, când s-a născut, în acte 

figurând abia pe 18 martie. În cele „17 zile 

care nu figurează nici într-un registru…”, s-a 

produs „transfuzia” „minereurilor hipnotice 

ale Pietrelor Nordului”, care-i curg prin vine 

ca „pată de sânge”. Ochiul Orb a învăţat că 

„de la om la om e doar dricul groparilor”, pe 

când „de la piatră la piatră e doar răsuflarea 

lui Dumnezeu/ care menţine pulberea în 

sicriul formelor”. Metafora din urmă, „sicriul 

formelor”, mi se pare esenţială pentru 

gândirea poetică a lui George Vulturescu. 

Formele tari ale „bătrânelor versuri” evocă 

„gândirea tare” respinsă de Gianni Vattimo, 

contracarată de ceea ce filosoful italian a 

numit „gândire slabă”. Urcuşul pe Golgota 

sfârtecă tălpile lui Iisus, iar piatra poate lovi 

capul poetului: „o piatră poate ajunge în 

mâna nebunului care i-a/ zdrobit capul lui 

Eminescu pe aleea Spitalului Şuţu” (Pata 

mea de sânge). Piatra Poenarului este „sicriul 

formelor”. De aceea, Duhul e între pietre sau 

în adâncul nevăzut al pietrelor, terţul tainic 

ascuns, cum spune Basarab Nicolescu, terţul 

pe care numai Ochiul Orb îl poate distinge. 

Depărtarea de postmodernismul modern e 

maximă. De la piatră la piatră e Duhul, vagul/ 

nuanţa (Constantin Virgil Negoiţă). Iar Ochiul 

Orb îl întrevede în nisipul ascuns sub formele 

dure ale pietrelor: aurul şi iedera. Oare nu 

„înmoaie”, „umanizează” iedera duritatea 

pietrei, a zidurilor ca într-o fereastră? Dorumi-i 

de dumneavoastră/ Ca unui zid de o 

fereastră, va spune un surprinzător poem al 

invocatului Nicolae Dabija, stăpân al ochiului 

al treilea. Cine nu are Ochiul Orb nu poate 

sta pe Pietrele Nordului, ci doar pe treptele 

Academiei: „cine vrea să fie acolo,/ pe pietrele 

Nordului, şi nu pe treptele Academiei?” 

(Privirea de peste umăr). 

(continuare în nr. viitor) 

6967

RECENZIE 

EMINESCU ŞI 

DRAGOSTEA 

Vavila Popovici 

„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc.” 

N. Iorga 

Se împlinesc 161 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. 

Născut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipoteşti, judeţul 

Botoşani, a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o 

imensă activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din 

literatura română, prozator şi jurnalist. A fost activ în societatea literară 

Junimea şi a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului 

Conservator. A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea 

profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 

călătoreşte din Cernăuţi, unde îşi făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, 

Giurgiu, oprindu-se la Bucureşti, luând astfel contact cu realităţile 

româneşti din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca 

sufleor şi copist la teatru, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale. Din 

1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaşte pe Veronica 

Micle. Din 1872 până în 1874 - student la Berlin. În septembrie 1874 

este numit director al Bibliotecii centrale din Iaşi. Trei ani, cei mai frumoşi 

ani ai vieţii lui a fost bibliotecar, revizor şcolar, redactor la Curierul de Iaşi. 

În octombrie 1877 se afla la Bucureşti. În 1883 părăseşte Bucureştiul 

şi este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare 

în ţară, în care vorbeşte de demoralizarea sa şi de foamea nepotolită, 

dorind: „…să mă satur de mămăliga strămoşească” (ian.1884). În 

decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florenţa, se înapoiază la 

Iaşi. În august 1885 se află la băi lângă Odessa. În vara anului următor 

pleacă din Bucureşti la băile Repedea de lângă Iaşi, iar în noiembrie, 

la ospiciul de la Mănăstirea Neamţului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuţă 

la scrisoare: „Nu te pot încredinţa cât de odioasă este pentru mine 

această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, 

de recompensă naţională”. În decembrie 1888 vine la Botoşani, se 

întâlneşte cu Veronica şi pleacă amândoi la Bucureşti. În februarie 

1889 se reîmbolnăveşte, este internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti 

şi apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în 

jurul orei 4 dimineaţa, moare în sanatoriul doctorului Şuţu, iar în 17 

iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu 

din Bucureşti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru 

al Academiei Române. 

Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naştere 

unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul şi asemănarea 

nu a fiinţei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l 

poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul 

vieţii sale, ele fiindu-i tovarăşe. La moartea lui ele se întorc la omenire 

şi o instruiesc”. Cu adevărat Mihai Eminescu a fost geniul, unul dintre 

tipurile umane despre care s-a vorbit mai târziu: sfântul, geniul, talentul, 

omul obişnuit şi neputinciosul. 

Gheorghe Bogdan-Duică (1866 - 1934), istoric literar român, 

membru titular al Academiei Românevorbea la timpul său despre 

stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană”- forma limbii sale, 

muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, 

care-l presupunem, pe care nu-l cunoaştem decât prin rodul său, la 

care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.” 

„Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza 

condiţiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile şi laudele 

semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este 

caracterizarea făcută de Titu Maiorescu. 

În realitate, aşa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile 

sale, viaţa i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, 

dar şi din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a 

marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, 

întâlnire pasională dintre doi poeţi; unul dintre ei trebuia să strălucească! 

Nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenţiei, 

participarea la întâlnirile Junimii şi nici despre ziaristica de la Timpul, 

cu toate că reprezintă o preţioasă şi interesantă componentă a vieţii 

sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste. Mihai 

Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El 

ne-a învăţat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înţelege 

bucuria dar uneori şi nenorocul de a fi român. Se spune despre creaţie 

că este rodul neliniştii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este 

un act, un cutremur al nervilor”. A iubit şi a preţuit sentimentul iubirii 

dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii şi al 

frumuseţilor naturii. 

La începuturile vieţii dragostea lui este senină, frumoasă, 

împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete şi 

viguroase, ca în poezia „Dorinţa”: Vino-n codru la izvorul / Care tremură 

pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Şi 

în braţele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ţi desprind din 

creştet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz… Iubita îi apare gingaşă venind 

parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă …”: Atât de fragedă 


te-asemeni/ Cu floarea albă de 

cireş,/ Şi ca un înger între oameni/ În 

calea vieţii mele ieşi… 

Tonalitatea senină a 

sentimentului erotic şi chiar 

dragostea fericită, ideală, există 

însă şi în poeziile scrise mai 

târziu: „Freamăt de codru”, 

„Somnoroase păsărele”, „La mijloc 

de codru des”, la care se pot 

adăuga inegalabile versuri închinate 

iubirii şi naturii din „Scrisoarea IV” şi 

„Luceafărul”. Iubirea pentru femeie 

şi natură luminează şi tulbură, cele 

două sentimente însumându-se, 

ajung să aibă o energie cosmică 

care până la urmă, pare să scape 

de sub imperiul voinţei, determinând 

destinul fiinţei umane. 

Plenitudinea sentimentului 

iubirii, lumea sa de vis, aspiraţia spre o iubire totală în mijlocul naturii 

este redată superb în poezia „Lasă-ţi lumea”: Lasă-ţi lumea ta uitată,/ 

Mi te dă cu totul mie,/ De ţi-ai da viaţa toată,/ Nime-n lume nu ne 

ştie./ Vin’ cu mine, rătăceşte/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se 

trezeşte/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec 

dând cărării strâmte,/ Şi afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ 

Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de teoi 

cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ 

L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rarişte de 

fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat şi dureros,/ Iară sufletu-mi se 

pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl 

străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând 

cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Şi visând o-ntreagă lume/ Tot 

nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege 

—/ Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege./ Înălţimile 

albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n 

ceruri, stele-n valuri./E-un miros de tei în crânguri./Dulce-i umbra de 

răchiţi/ Şi suntem atât de singuri!/ Şi atât de fericiţi!/ Numai luna printre 

ceaţă/ Varsă apelor văpaie,/ Şi te află strânsă-n braţe/ Dulce dragoste 

bălaie. Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieţii, de lipsa de înţelegere 

a contemporanilor săi, de societatea nedreaptă în care îşi ducea 

traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste şi 

mai pline de renunţări. Începe să exprime regretul, tristeţea, cât şi 

durerea pricinuită de dragoste. Codrul nu mai are bogăţia frunzişului 

verde, lumina, culorile şi aerul pur din tinereţe. Cineva parcă stinge 

încet lumina, culorile devin din ce în ce mai pale. Poetul începe să-şi 

pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i simţiri, în 

poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, 

Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Şi tot mai multe cere./ De-un semn în 

treacăt de la ea/El sufletul ţi-l leagă,/ Încât să n-o mai poţi uita/ Viaţa ta 

întreagă./[…] Dispar şi ceruri şi pământ/ Şi pieptul tău se bate,/ Şi totuatârnă 

de-un cuvânt/ Şoptit pe jumătate./ Te urmăreşte săptămâni/ Un 

pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene… 

Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, şăgalnică la început, devine 

solemnă şi rece, marmura sugerând frumuseţea îngheţată, ireală, 

precum în poezia „Te duci...”: Te duci şi ani de suferinţă/ N-or să te vază 

ochii-mi trişti,/ Înamoraţi de-a ta fiinţă,/ De cum zâmbeşti, de cum te 

mişti./ Şi nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon 

sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos.[…] Când mă atingi, eu 

mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci,/ De-al genei tale gingaş 

tremur/ Atârnă viaţa mea de veci.[…] Puteam numiri defăimătoare/ În 

gândul meu să-ţi iscodesc/, Şi te uram cu-nverşunare,/ Te blestemam, 

căci te iubesc.[…] O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit şi trist izvor;/ 

Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor… 

Regretul iubirii care pleacă este redat cu sfâşierea fiinţei 

sale, în poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus 

amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le 

închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Şi nici pe buze nu-mi mai vin,/ Şi 

nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ 

Şi un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ 

Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum 

străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Şi cât de mult îmi pare 

rău/ Că nu mai sufăr încă!... 

Minunate sunt cele două poeme ale iubirii cu meditaţii asupra 

existenţei, primul fiind: „Mortua est”: … Te văd ca o umbră de-argint 

strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor 

schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Şi-ntreb al meu suflet 

rănit de-ndoială: /De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?/ […] Şi totuşi, 

ţarină frumoasă şi moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Şi 

moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haos lumesc./ 

Şi-apoi cine ştie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar ştie oricine,/ 

Că ceea ce nu e nu simte dureri,/ Şi multe dureri-s, puţine plăceri./ A fi! 

Nebunie şi tristă şi goală/ Urechea te minte şi ochiul te-nşeală;/ Ce-un 

secol ne zice, ceilalţi o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic… În 

cel de al doilea poem „Venere şi madonă”, poetul îşi priveşte femeia 

iubită şi o vede când înger, când demon. Şi totuşi femeii „demon” îi 

acordă „raza inocenţei” şi-i dăruie iubirea: Suflete! De-ai fi chiar demon, 

tu eşti sântă prin iubire,/ Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul 

î

FRÂNTURI... 

- Am rezolvat cazul… e aceeasi lectie 

, echilibrul! Am cautat mai adanc decat 

trebuie, unde e mai murdar si mai greu 

decat mi-am imaginat vreodata. Mi-am 

“desenat” modul in care am ajuns la 

concluzia asta: incepi de la niste cercuri 

concentrice, si practic… te gandesti 

ca te gandesti…este vorba de ganduri 

concentrice! 

- Da! Fabulos! … Pana si in cunoastere, 

si in iubire, si in absolut… in tot! Echilibrul 

e cheia, astfel strici totul; pornind de 

la nevoile primitive, pana la nevoile 

nonconformiste din zilele noastre. 

Partea cu echilibrul e simpla, e vorba 

de un principiu matematic: ca sa gasesti 

echilibrul, trebuie sa provoci extremele... 

pentru ca altfel nu vezi ce e la mijloc. Care 

a fost drumul tau? 

-M-am considerat cel mai egoist om pe 

care-l cunosc, si m-am fortat sa ma pun in 

pielea altora, asa am invatat obiectivitatea, 

exteriorul… si cu extremele... pai aici a 

aparut Cioran ireversibil la mine. El pur 

si simplu te convinge, si iti deseneaza 

raul ideal.Si dubios e ca n-ai cum sa-l 

contrazici; practic il intelegi pe invers: 

cunosti ce e rau tocmai ca sa stii unde nu 

trebuie s-ajungi. E pe invers mecanismul. 

-Paradoxal! Si cum ar fi… Imagineazati, 

cum ar fi un paradox concentric… 

paradoxalul sa fie paradoxal! Ar fi prea 

usor daca paradoxul ar fi cheia. Am iesi 

din sfera clasicului, am gandi mai departe 

decat pot ajunge mintile noastre. 

-Am ajuns si eu la un moment dat la 

razboiul clasic. Dupa ce rascolesti prin 

teorii, te intrebi: cunoastere sau fericire? 

Si normal ca raspunsul e echilibrul, dar 

vine Paler si-mi zice ca „infinitul n-are 

blond. „Scrisoarea IV”dezvăluie drama creatorului care fără iubire - 

izvorul de energie spirituală şi fără înţelegerea iubitei, nu poate avea 

strălucirea în artă; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totuşi 

nu poate să renunţe la dragoste şi de aici zbuciumul sufletesc: O, aratămi-te 

iară-n haina lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbereargintoasă,/ 

Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când 

mâna ta cea albă părul galben îl netează./ Vino! Joacă-te cu mine... cu 

norocul meu... mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de 

luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă.../ Ah! E-atât de 

albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă... 

Pasiuni şi despărţiri, poetul devine dezamăgit şi dezamăgirea a 

dat limbii româneşti o capodoperă - „Luceafărul”, poezie în care e mistuit 

de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă 

este copleşit de drama renunţării, a izolării: A fost odată ca-n poveşti,/ A 

fost ca niciodată./ Din rude mari împărăteşti,/ O prea frumoasă fată./ Şi 

era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinţi/ 

Şi luna între stele./ Din umbra falnicelor bolţi/ Ea pasul şi-l îndreaptă/ 

Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă. […]Cobori în jos, 

luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi 

viaţa-mi luminează![...] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nţelegi 

tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare? […] De greul 

negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a 

lumii scară-ntreagă;/O, cere-mi, Doamne, orice preţ,/ Dar dă-mi o 

altă soarte,/ Căci tu izvor eşti de vieţi/Şi dătător de moarte;/Reia-mi al 

nemuririi nimb/Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O 

oră de iubire.[...] El tremură ca alte dăţi/ În codri şi pe dealuri,/ Călăuzind 

singurătăţi/ De mişcătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări 

din tot înaltul:/ - Ce-ţi pasă ţie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind 

în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă 

simt/ Nemuritor şi rece. 

„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua părţi 

a vieţii: Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vină 

iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, 

eresuri,[...] Pierdut e totu-n zarea tinereţii/ Şi mută-i gura dulce-a altor 

vremuri,/ Iar timpul creşte-n urma mea...mă-ntunec! 

Ce bogăţie de nuanţe ale iubirii, ce profunde sondări ale inimii! 

Bucurii şi dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în 

niciun sens daca nu-l imparti cu cineva”, 

si gata… e moarta filosofia! 

-Dar care este echilibrul intre cunoastere 

si iubire? Cum ar fi infinitul concretizat? 

Sau.. cum duci un echilibru pana la infinit, 

ori cum poate infinitul adus la echilibru? 

-Drumul asta poate fi o fascinatie dubioasa 

pentru extreme in care pica unii… eu chiar 

am vrut sa vad ce e infinitul… culmea, e 

aproape nimic… paradoxul isi face treaba 

genial inca o data. 

-Ce e totusi concret? Oamenii? 

-Inca ma intreb oricum si astazi, ce e 

concret si ce nu e. Ideea e ca, oamenii, 

da… sunt cele mai concrete lucruri 

„concretizate” vreodata; si chimia asta 

dintre ei, care e de fapt singura chestie 

reala;si e considerata reala pentru ca e 

permanenta. E simplu… e ca o poveste 

care se repeta. 

-Simplu si complicat in acelasi timp; 

definitia clasica a omului… 

Cum ar arata o revolutie a cuvintelor, 

purtata de copii? Cuvintele ar ceda in fata 

lor, pentru ca ei au ca aliat timpul. Cand 

ai timpul de partea ta, poti sa te simti 

nemuritor cand vine vorba de cunoastere! 

Eu, insa, m-am nascut revolutionara 

intr-un loc unde nu se vrea incepe niciun 

razboi. 

Oamenii de pe aici sunt ca niste hartii 

reciclate purtate de vant… si nu pot sa ma 

uit la ele: din profil sunt subtiri si nu vad 

nimic… si am obosit sa mai caut, iar din 

fata nu pot sa le privesc, pentru ca eu caut 

in mod obsesiv priviri, dar nimeni nu se 

uita la mine. Sunt doar un copil si ma simt 

straina fata de tot ce ma inconjoara, si 

asta pentru ca nimeni nu m-a intrbat daca 

vreau sa fiu aici si acum. Ce dor mi-e de 

contemporanii mei... 

Parintii mei s-au dus de mult; dar nu 

sunt singura... sunt printre alti copii. Unii 

au crescut, atii au trecut la un alt nivel de 

cunoastere; nu ma simt rau, dar nici bine... 


NOTES 

sunt ok, 

am invatat 

definitia 

cuvantului 

ok. Daca 

va inspir 

mila, atunci 

ati inteles 

gresit! 

Nu ma 

complac, 

ma simt un 

brav soldat 

care a fost 

r e c e n t 

inrolat in Alina Micu 

armata, 

si care e 

mandru ca poate sa lupte pentru un 

tel,insa prea devreme. Peste tot este 

liniste si pace; as vrea sa cred ca e o stare 

de acalmie, insa m-as minti singura... e 

doar liniste, nu se intampla nimic! 

Mi-e dor de cultura si de valori 

morale, mi-e dor de oameni cu idealuri, 

si mi-e dor de patriotism; sunt insetata de 

cunoastere si de frumos; Am incercat sa 

le vorbesc oamenilor mari despre nevoile 

mele, insa doar s-au uitat la mine, fara sa 

zica nimic, si intr-o reactie necontrolata au 

zambit, apoi au intors capul. Am incercat 

sa vorbesc iarasi cu ei, am vorbit mai 

tare, crezand ca poate nu m-au auzit... 

Aceiasi reactie. Sunt prea grabiti in goana 

lor nebuna dupa banalitate, ignoranta si 

superficialitate. Si eu nu stiu sa le vorbesc 

pe limba lor. 

Insa suntem din ce in ce mai multi copii 

revolutionari,si focul inimilor noastre nu 

poate fi mistuit. „Un vis inseamna un 

gand, un gand inseamna un om, un om 

inseamna o natiune”... 

Poate azi nu se va intampla nimic, poate 

nici maine... dar intr-o zi, se va intampla. 

Si va fi ceva paradoxal, undeva, intre 

cruzime si fervoare! 

mijlocul naturii, din ale cărei frumuseţi nu-i scapă nimic.Şi atunci când 

se află în interiorul unei odăi, priveşte şi înţelege glasul naturii: Şi dacă 

ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / 

Şi-ncet să te apropii… 

Eminescu a redat farmecul şi durerea dragostei. Până în ultima 

clipă a vieţii lui creatoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăuntric, a privit 

iubirea şi natura ca pe o evadare din realitatea brutală. Ion Caraion 

scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, 

filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, 

ton premonitoriu, tandreţe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este 

muzică.” „Eminescu este imponderabil şi muzică.” 

Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una 

dintre „personalităţile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul 

poeziei româneşti spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi 

nu putem creşte dincolo de măsura noastră. Şi măsura noastră este 

Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură 

mai departe înfometaţi.” 

Îmi amintesc de adolescenţa mea, de serile când adormeam cu 

volumul de poezii al lui Eminescu sub pernă, repetând cu glas tare şi 

apoi în gând, strofe întregi… La vârsta de paisprezece ani, fascinată de 

versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ţi scrie 

măcar două versuri/ De câte ori n-am încercat./ Să-ţi spun ce simt cuadevărat 

/ Cuvinte - alese-a trebuit să cat./ Luam mereu în mâna mea/ 

Creionul şi coala de hârtie/ Dar ce folos, căci mă-ntrebam/ De ce eu 

totuşi nu-ţi pot scrie?/ Nu ştiam cum să-ţi mărturisesc/ Că recitindu-ţi 

cartea mare/ Simţeam inima-mi tare bătând/ Şi-n ritmul ei strofele 

tale./ Dragoste, melancolie-adâncă/ Rânduri scrise-n duioşie rară/ Şi 

copiilor noştri încă/ Ne-ntrecut de frumoase-au să le pară./ Ai biciuit 

acea societate/ Cu nepăsare, dispreţ şi chiar blestem,/ Nu îţi păsa de 

consecinţe/ Erai un revoltat mândru şi ferm./ O meritau mişeii, nedrepţi 

şi cruzi,/ Pe placul lor a scrie îţi cereau/ Să-i preamăreşti, să-i linguşeşti 

/ În schimb ce-ţi dăruiau?/ În mizerie şi sărăcie te cufundau./ „Va suferi 

şi scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai făceau!?! Asta 

voiau!/ Să-ţi facă degrabă un mormânt/ Să pună mâna pe caietuţi 

sfânt/ Şi-apoi pe piatra de mormânt/ Să scrie un singur cuvânt… / 

Eminescu mort?/ O, nu, nu! Asta niciodată!/ Trăieşti! Eşti tot atât de viu/ 

Prin cartea-ţi minunată! 

6969


prezent 

Titus POPOVICI 

„Anul de graţie 1977”: „Eroii 

devin alde Breban şi Goma…” 

Lansarea Buneivestiri – 

„Unirea principatelor”! 

Nicolae Manolescu: 

„Anul de graţie 2011”: „ N. Breban 

se face vinovat cu adevărat este de a fi 

fost folosit de Pleşiţă et comp. ca agent 

de influenţă. Mai ales în legătură cu 

Paul Goma, în anul de graţie 1977. (…) 

Îi cruţ pe cititorii R.l. de reproducerea 

convorbirilor lui N.Breban cu Pleşiţă et 

comp., care contrazic afirmaţiile de mai sus şi în care 

N. Breban se arată, în cel mai bun caz, un interlocutor 

obedient şi prea plecat (apreciat ca atare de securişti: «a 

dovedit în general receptivitate şi maleabilitate»). Breban 

(…) s-a transformat în ditamai căpcăunul anticomunist 

dintr-un amărât de şoricel ronţăindu-şi laşitatea la urechea 

generalului Pleşiţă”. (“România literară”, nr. 16/2011) 

„Bunavestire este romanul unui autor pe lângă 

care viaţa de luptă, de sacrificii, de muncă, de dăruire, 

chiar şi de erori a acestor decenii a trecut ca apa pe 

penele raţei. Cartea unui autor al cărui ochi (nu lipsit 

de o anume acuitate) reţine cu precădere urâtul, 

trivialul, obscurul şi josnicul, lucruri care ca boala, ca 

moartea, aparţin şi ele realităţii. (…) Ei bine, tovarăşi, 

în viaţa mea n-am citit apologie mai deşănţată (…) mă 

mir de Convorbiri literare de la Iaşi, continuatoarea 

celebrului spirit al Junimii, care a găsit cuvinte 

atât de sărbătoreşti de parcă era vorba de Unirea 

Principatelor!” 

„…Una din problemele fundamentale ale acestei 

epoci frământate, în care oamenii sunt formaţi, modelaţi, 

influentaţi de multitudinea mijloacelor de informare, 

folosite ca orice suprastructură în interesul clasei care se 

află la putere, este raportuldintre autoritate şi libertate. 

Autoritate care să nu se transforme în dictatură, libertate 

care să nu devină anarhie. Şi poate niciunde acest raport 

nu este mai sensibil decât în domeniul artei. Prin însăşi 

natura sa, creatorul îşi asumă mai multe vieţi. El trebuie 

să înţeleagă chiar şi ceea ce condamnă. Altfel, opera 

sa se transformă în pamflet, îşi pierde acea obiectivitate 

superioară – care e a realităţii însăşi – specifică marilor 

creaţii, în care adevărul vieţii reiese nu doar din afirmaţii, ci 

din cunoaşterea aprofundată şi multilaterală, din dialectica 

internă a operei de artă. [...] 

De ani de zile asistăm, cu prea rare excepţii, la 

involuţia spiritului critic obiectiv, ştiinţific, la înlocuirea lui 

cu apologetica, mai bine zis cu tămâierea abundentă, 

pe considerente de grup, analiza fiind absentă pentru a 

face loc admiraţiei fără rezerve. Peste ani, cine va avea 

curiozitatea să studieze acest fenomen va putea cădea 

de pe scaun văzând cum unele nulităţi patente, în schimb 

asurzitor de gălăgioase, erau comparate cu marii scriitori 

ai universului, înainte de a dispărea în neant sau de a 

pleca să ne înjure la diverse oficine străine. 


N-aş fi 

vrut să dau 

exemple, 

totuşi, unul 

recent mi se 

pare absolut 

necesar; a 

apărut romanul Bunavestire 

al lui Nicolae Breban, de 

care probabil unii dintre 

dumneavoastră îşi amintesc, 

deoarece printr-o greşeală, 

de care mă consider în 

parte şi eu răspunzător, el 

a făcut parte un timp din Nicolae Breban 

Comitetul Central. Vreau 

să fiu clar înţeles, de aceea 

subliniez: nu spun că această carte nu trebuia să apară, 

că ea trebuia ţinută la index. Nu voi afirma acest lucru 

deosebit de grav decât despre acele producţiuni care 

propagă fascismul, ura şi dispreţul faţă de om, violenţa 

animalică, pornografia. Dar modul în care acest roman a 

apărut constituie, după părerea mea, şi o spun deschis, 

cu toată răspunderea, o serioasă greşeală de ordin politic. 

Respins la Editura Cartea Românească (director Marin 

Preda), respins la Editura Eminescu (director Valeriu 

Rîpeanu), după nenumărate discuţii în care autorul s-a 

dovedit refractar, încercat a fi transmis clandestin peste 

graniţă, romanul apare brusc la Editura Junimea din Iaşi, 

într-un tiraj nejustificat de mare, din motive pe care le 

numesc deschis conjuncturale (şi care nu caracterizează 

politica noastră culturală), motive pe care, eventual, le pot 

înţelege, dar nu le pot aproba! Nu le aprob pentru că din 

asemenea «excepţii» de la normele obligatorii pentru toţi 

ceilalţi ce pot înţelege unii tineri scriitori grăbiţi, ca orice 

tânăr, şi asta este normal, să se vadă tipăriţi cu orice 

chip? Ei «înţeleg», şi am auzit pe destui afirmând-o, că, 

dacă faci gălăgie, dacă «devii un caz», dacă ajungi să 

se intereseze de tine diverse ziare străine sau posturi de 

radio, merge, începi să fii tratat ca o excepţie şi atunci 

scriitori, membri sau nu ai Comitetului Central, în general 

cei ce susţin concepţiile şi poziţiile partidului în artă, încep 

să fie consideraţi «conformişti», «oportunişti», «învechiţi», 

«depăşiţi», iar eroii devin alde Breban şi Goma! Şi ar fi 

foarte de nedorit să devină şi modele! Nu putea fi această 

carte supusă unei discuţii serioase, principiale? Nu sunt 

atâţia scriitori investiţi cu înaltă responsabilitate de a fi 

membri ai Comitetului Central, care puteau fi consultaţi, 

cărora să li se ceară părerea? Personal, mă îndoiesc că 

s-ar fi modificat concepţiile autorului de la o zi la alta, dar 

oricum romanul putea fi îmbunătăţit, curăţat de zgura de 

care abundă. 

Bunavestire este romanul unui autor 

pe lângă care viaţa de luptă, de sacrificii, 

de muncă, de dăruire, chiar şi de erori 

a acestor decenii a trecut ca apa pe 

penele raţei. Cartea unui autor al cărui 

ochi (nu lipsit de o anume acuitate) reţine 

cu precădere urâtul, trivialul, obscurul şi 

josnicul, lucruri care ca boala, ca moartea, 

aparţin şi ele realităţii. Dar a reţine numai asta înseamnă, 

cu indulgenţă spus, o serioasă carenţă a viziunii despre 

lume. Este cartea unui autor adept declarat al filozofiei 

lui Nietzsche, cu desăvârşire prost digerată, conform 

căreia omenirea se împarte în aleşi sortiţi să fie stăpâni, 

deoarece se află dincolo de bine şi de rău, şi turma celor 


î

Nedreptatea unui Dumnezeu 

In postmodernismul actual conflictele 

religioase sunt sustinute si totodata sustin 

manevre atent studiate de marile puteri 

ale lumii pentru impartirea sferelor de 

interes. Sunt un fel de scuza, alteori o 

acuza, un motiv, o sansa, o binecuvantata 

oportunitate. Mai multi Dumnezei, mai 

multe doctrine genereaza mai multe 

perspective in exploatarea conflictului 

ce se poate genera atunci cand acestea 

isi disputa primordialitatea pe pamant. 

Doctina, religia devin scuze paluzibile 

pentru a porni un atac armat, un razboi, un 

conflict. In numele religiei mor oameni. Ei 

nu devin eroi; religia insa da. Harta lumii a 

fost populata de-a lungul timpului cu zone 

de conflict , in care religia si Dumnezeul 

Atotputernic au declansat haosul: Albania, 

Bosnia, Cecenia, Afganistan, Kurdistan, 

Casmir sunt doar cateva. 

Plecand de la aceasta stare de 

fapt a lucrurilor mi-am amintit despre o 

controversa disputata acum multi ani de 

psihologul C. G. Jung cu Mircea Eliade; 

controversa care viza acest conflict religios 

la nivelul psihicului individual: omul in 

conflict cu Dumnezeul sau!? Oare acest fapt 

a putut crea un sol fertil pentru dezvoltarea 

ulterioara a multiplelor conflicte de natura 

religioasa si a permis manipularea lor?! 

Controversa se regaseste in cartea lui 

Jung, “Raspuns la Iov”, unde psihologul 

pare a fi descoperit plaga ce rodea cu 

insistenta modernitatea- “nedreptatea” 

facuta de Iahve lui Iov. 

“M-am gandit intodeauna la aceasta 

carte, dar am asteptat 40 de ani pana 

sa o scriu. Am fost puternic impresionat 

cand, copil fiind, am citit pentru prima 

oara “Cartea lui Iov”. Am descoperit atunci 

ca Iahve este nedrept, ca el este chiar 

rautacios. El se lasa convins de diavol: 

accepta sa-l tortureze pe Iov la sugestia 

lui Satan[…].Nu ia in seama suferinta 

umana.”…, sunt afirmatiile facute de Jung 

intr-o convorbire cu Mircea Eliade acum 

mai bine de 60 de ani. Eliade interesat 

de subiect ii raspunde transantului Jung 

ca interpretarea “Cartii lui Iov”, a textului 

in sine ar putea fi o chestiune de limbaj; 

“nedreptatea”, “cruzimea” putand fi formule 

aproximative, imperfecte pentru a exprima 

transcendenta absoluta a lui Dumnezeu. 

Alina Maria Radu 

meniţi să fie dominaţi, supuşi. O carte în care limba 

română este maltratată până la suferinţă, în care abundă 

scene de un erotism ieftin, la limita şi uneori dincolo de 

limita obscenităţii. 

Ei bine, tovarăşi, în viaţa mea 

n-am citit apologie mai deşănţată – îmi 

cântăresc bine cuvintele – în care un critic 

– acelaşi, dealtfel, care într-o antologie 

a poeziei a inclus cu dezinvoltură pe toţi 

poeţii legionari, în frunte cu Radu Gyr – 

afirma că este cea mai importantă carte 

de după 23 August. Nu mă miră acest lucru din partea 

României literare, care cam navighează în derivă, precum 

corabia lui Noe, dar mă mir de Convorbiri literare de la 

Iaşi, continuatoarea celebrului spirit al Junimii, care a găsit 

cuvinte atât de sărbătoreşti de parcă era vorba de Unirea 

Iahve este “Cel ce este” deasupra Binelui si 

a Raului; fiind cu neputinta de cuprins , de 

inteles, de formulat; poate fi milostiv si crud 

sau nedrept. Jung insista in argumentarea 

idei sale abordand-o strict din punct de 

vedere psihologist, eliminand orice urma 

de rationament teologic. Jung subliniaza 

impactul psihologic pe care il are asupra 

individului acest fapt adanc inradacinat 

in “inconstientul colectiv”; cat de afectate 

pot fi profunzimile psihice de aceasta 

“cruzime” istorica facuta de Iahve fata de 

Iov, constatand ca aceasta “nedreptate” 

precum si tacerea si supunerea lui Iov 

anticipeaza venirea lui Crist pe pamant, 

reparatia ulterioara facuta de Dumnezeu 

pentru cele indurate de om. 

Modernitatea incepuse sa resimta 

izul putred al destramarii, al crizei, al 

dereglarii circuitelor. S-a tot cautat 

problema; s-au dat multiple solutii. Cea 

propusa de Jung este una indrazneata 

propunand o luciditate si o asumare demne 

de un Iahve. Jung credea ca aceasta criza 

a modernitatii este provocata de un conflict 

inca nerezolvat in adancurile psihicului 

uman: cruzimea lui Iahve fata de Iov: “ 

Marea problema a psihologiei si nu numai 

este reintegrarea contrariilor, prin urmare 

reintegrarea lui Satan cel care reprezinta 

Raul. Si cum sa integrezi Raul? Nu exista 

decat o singura modalitate: aceea de a-l 

asimila , de a-l ridica la nivelul constiintei, 

de a-l constientiza”. Pentru Jung prezenta 

lui Dumnezeu se manifesta in experienta 

profunda a psihicului ca o coinccidentia 

oppositorum- coincidenta contrariilor. 

Mircea Eliade isi exprimase punctul de 

vedere in “Morfologia si functia miturilor” : 

coinccidentia oppositorum este unul dintre 

modurile cele mai vechi prin care s-a 

exprimat paradoxul realitatii divine”. Jung 

vorbeste despre importanta si impactul pe 

care il au asupra indivizilor experientele 

religioase: “ pentru mine experienta 

religioasa este reala, este adevarata: eu 

constat ca atari experiente pot “salva” 

sufletul, pot accelera vindecarea sa si pot 

instaura echilibrul spiritual. Pentru mine, 

ca psiholog, starea de gratie exista: este 

perfecta serenitate a sufletului, echilibrul 

creator, sursa de energie spirituala.” Pentru 

psihologul Jung, Iahve, Iov, Satan reprezinta 



situatii exemplare, ei sunt “ paradigme ale 

eternei drame umane’’. Unitatea psihica, 

cea care sustine din perspectiva lui Jung 

echilibrul spiritual poate fi atinsa in masura 

in care individul reuseste sa depaseasca 

continuu conflictele care-l sfasie interior. 

Inconstientul colectiv-ceea ce precede 

istoria personala a fiintei umane, acea 

energie-entitate psihica , colectata de-a 

lungul scurgerii timpului este sursa din care 

se alimenteaza imconstientul individual. 

Acest inconstient colectiv a inmagazinat 

de-a lungul timpului “nedpreptatea” facuta 

lui Iov . Jung vrea reconcilierea omului cu 

partea inconstienta a vietii sale psihice 

pentru a-l calauzi spre reintegrarea 

personalitatii. Pentru aceasta el propune 

ca solutie asimilarea Raului, aducerea 

lui in constient, precum si reintegrarea 

contrariilor. Acest imens rezervor de 

“amintiri istorice” – memoria colectiva in 

care supravietuieste esenta istorica a 

intregii umanitati – inconstientul colectiv 

este profund marcat de nedreptatea facuta 

lui Iov. Asadar individul trebuie sa rezolve 

mai intai de toate conflictul cu propriul 

Dumnezeu, conflict ce zace undeva ascuns 

pe taramul inconstientul , mostenit din acel 

inconstient colectiv. Sa constientizeze 

ca reintegrarea contrariilor este unica 

modalitate de a scapa de acest blestem 

purtat pe umeri de generatii intregi. Individul 

trebuie sa se raporteze altfel la Dumnezeu 

iar atunci cand acest lucru se va intampla 

este posibil ca religia sau orice doctrina 

religioasa in sine sa nu mai poata fi un 

mijloc de manipulare si o cale de a genera 

conflicte. Nu conteaza daca Dumnezeu a 

fost sau nu nedrept , conteaza raportarea 

individului la acest fapt, capacitatea lui de 

a-si constientiza esenta, si puterea de a 

asimila Raul indiferent de unde vine el si 

ce nume poarta. 

Principatelor! Şi mă mir foarte mult că până acum nimeni, 

niciun critic marxist – şi avem câţiva serioşi, dar erudiţia lor 

se exercită strălucit numai asupra lui ThomasMann, Joyce 

şi Kafka – nu s-a găsit să pună acest roman în adevăratul 

lui context, arătându-i meritele eventuale, dar şi limitele şi 

confuziile mai mult decât evidente…“ 

Contemporanul, 1 iulie 1977 

CUVÂNTUL TOVARĂŞULUI TITUS POPOVICI 

LA PLENARA DIN 28-29 IUNIE [1977] A CC AL 

PCR – fragmente 

Textul poate fi preluat, menţionându-se obligatoriu 

sursa: http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=488 

http://ideeaeuropena.ro/ 

6971

NEGRARU ANDREEA 

FLORENTINA 

Un loc 

O camera pustie 

Într-un loc intunecat , 

O speranta 

Într-o clipă pierdută, 

Un vis aproape uitat , 

Un loc unde toti visează 

O camea pustie 

Un loc unde te pierzi, 

Un loc pustiu si far’ de speranţă 

Unde visul nu a ajuns încă. 

Singuratatea 

Singurătatea prietenul fără pereche 

Ce te ascultă, 

Ce te-nţelege. 

Îţi e alături şi te iubeste 

Oriunde ai fi la orice te-ai gandi 

Ea e acolo 

Se- ntrupeaza parcă într-o persoană 

Ce te alină şi te distruge 

Fără să-ţi vorbească, 

Fără să-ţi raspundă 

Ea te poate intelege. 

Cuvinte 

Ce sunt cuvintele? 

Lucruri spuse niciodata gandite, 

Vorbe ce parcă purtate de vant 

Ele se pierd, 

Nu sunt fapte ci sunt cuvinte, 

Cuvintele baza omului 

Niciodata sufletul sau. 

Cu un cuvant descrii, 

Cu un lucru arăţi. 

Ce-i un suflet? 

Îl poţi descrie în cuvinte 

Nu sufletul e inima ce bate descrisa 

in cuvinte, 

Atunci cand nu vorbesti. 

LA MAL 

Mi-ai limpezit 

gândurile 

Am disecat 

Neputincioasa 

Un suflu de magie 

La mal 

Nostalgii. 

LIBERTATEA 

POEZIE 

mirela 

cadar 

Doreste 

Sa nu depinda de nimeni 

Se simte padurea... 

Pasarile, cerul, apele 

Unde va supravietui? 

Decât… în cugetul tuturor? 

MELANCOLIE 

Ploua 

Serile plâng 

Suspine adânci si dureroase 

Într-un labirint imens ma simt 

Maleficul vrajeste, biciuieste 

Contemplu… 

E rece 

Sinistrul 

Labirint. 

ODISEEA 

Mi-ai acoperit corpul 

Cu gelozie 

Fila de fildes 

Fisura din slabiciunea mea 

Ai oftat 

De glorie sau de esec? 

E prima vera 

Revino… 

Deschide usa sa intre lumina! 

Pluteste… 

În odiseea de amor! 

PĂMÂNT 

Cursa fatala devine 

Revenirea în subsol 

Patosul 

Îl târaste în terenul mlastinos. 

Se amageste destoinic 

Elogii se aud 

Dar perpetuu necazuri 

Moristile se-nvârt 

Alungându-l. 

Pamântul l-a înghitit 

Spre marea bucurie. 


MIHAi 

merticaru 

Aureolă 

Frumoasă primăvară 

odat’ erai ! 

Zâmbeai tu sau o orgă 

de lumină 

Ploua cu funigei din 

lună plină 

Ori cu aripi de îngeri 

căzuţi din rai ? 

Păşeai prin rouă-n 

blănuri de hermină 

Sau prin câmpii cu flori din luna mai ? 

Urcai în ceruri sau tocmai coborai ? 

Râsu-ţi răsuna sau o mandolină ? 

Veneai din prezent sau din alte ere ? 

Te-am văzut aievea sau poate-am visat ? 

Ştiu c-am simţit în coastă o durere. 

S-a-nălţat şi un munte de mistere, 

Pe culmi trona căpşor aureolat. 

Eu să fi fost treaz atunci ? M-aş fi mirat ! 

Recunoştinţa 

Când zâmbeşte ea, alt soare răsare, 

Trandafirii toţi înfloresc în lună, 

Pe bolta de azur fulgeră şi tună, 

Luceafărul s-aruncǎ iar în mare. 

Pe unde trece ea, stele s-adună, 

C-ar fi căzut cer pe pământ se pare, 

Munţi si codri cântă în cor tropare, 

Toate melodiile saltă-n strună. 

N-o poţi descrie-ntr-o mie de fraze. 

Pe oceanul de lumină o navă 

Pluteşte burduşită cu topaze. 

Universu-ntreg e scăldat în raze 

Si răsună de cântece de slavă, 

Iar ea împarte ceşcuţe cu otravă. 

Mistere 

Rază de rouă, celestă floare, 

Din ce minune sacră te-ai întrupat, 

Din ce galaxie ai amerizat, 

Ajutând şi pe îngeri să coboare ? 

În imperiul vast al cărui împărat 

Ai fost domnişoară de onoare, 

Făcând întreaga curte să se-nfioare 

Când pluteai uşor ca într-un zbor visat ? 

Din ce ape lustrale ai răsărit 

Şi din care poveste ai EVAdat 

Ca să te statorniceşti apoi în mit ? 

Nu ştiu dacă vii sau mergi spre infinit. 

Misterele tale nu le-am dezlegat, 

Deşi unele se hârjonesc sub pat.

Puţul Sud 

Drumul spre Aninoasa este destul de 

lung daca e sa mergi la pas dinspre podul 

Jiului de la Iscroni. Şoseaua şerpuieşte printre 

dealuri pline meri şi de pruni momârlăneşti,cu 

holde de un verde închis. Holde aşa le spun 

ţăranii locului, grădinilor de cartofi şi porumb 

de unde se iţesc în fiecare toamnă capetele 

bogate şi înmiresmate ale daliilor şi pălăriile 

florii soarelui, care niciodată nu ajung să se 

coacă. E frig pe aici,chiar şi-n dimineţile de 

iulie trebuie să pui pe tine o haină grosuţă. 

Aşezată comod pe scaunul 

autobuzului Mona priveşte cu uimirea 

copilului de altădată locurile copilăriei. Uite 

aici în dreapta stătea ai lu’ Barna bătrânul 

cu feciorul lor azi absolvent de drept pe 

undeva pe la Hunedoara. Doamne ce de 

incursiuni făcea cu fratii ei pe Dăler la cules 

de alune şi măcriş sălbatec. Valea Aninoasei 

spinteca dealurile oprindu-se în dreptul unui 

fost stadion de fotbal unde se antrenau şi 

jucau minerii din divizia C ai minei . Acum 

nici stadionul şi nici mina aproape ca nu mai 

există. Au rămas doar amintirile unor vremi, 

când tribunele stadionului erau arhipline de 

mineri de toate vârstele şi de copii ce purtau 

în mânuţe pungi cu seminţe şi floricele. 

Mona şi fraţii ei se aşezau în fân sus pe deal 

când era câte un meci, deoarece nu aveau 

bani de bilet. Era cu intrare. Costa doar doi 

lei meciul, numai că nu-i aveau. Dar nu 

aveau a se plânge .Vedeau ca-n palmă de 

sus din vârful dealului,forfota jucătorilor de 

pe teren, seriozitatea arbitrilor îmbrăcaţi 

în negru şi patima fanilor. La nici cinci sute 

de metri de stadion era birtul supranumit 

„Încurcă lume”.N-a mai rămas mare lucru din 

el acum, dar pentru Mona era vie în amintire 

scena când cobora cu tatăl ei de la sala de 

apel din clădirea minei cu sarcina expresă 

din partea mamei să-l aducă pe tata nebăut 

acasă. Obligaţia asta o avea de două ori pe 

lună , la plată şi la avans. Aventura începea 

chiar de la gura puţului unde mai multe 

mame cu copii de mână îşi aşteptau soţii şi 

taţii. Când colivia –ascensor ajungea sus, se 

auzea un clinchet de clopoţel şi inima tuturor 

tresărea. “Vine cu asta sau mai aşteptăm?”. 

Uneori aşteptarea era mai lungă, şi în inima 

Monei se strecura uşor un firicel de spaimă, 

cuibărită de când lumea în sufletul oricărui 

locuitor mic sau mare al Văii Jiului. “Trebuie 

să vină tata, doar nu s-a întâmplat nimic. 

Azi e zi de plată, nici nu mă pot gândi că 

tata ar putea păţi ceva….” Şi aşa curgeau 

clipele, până când un alt clinchet de clopot 

o făcea să tresară pe fetiţa cu ochi albaştri 

şi părul ca spicul. Cea mai mare bucurie 

a ei era momentul, când din grupul de 

mineri negri şi plin de praf că doar ochii le 

străluceau şi dinţii din gură se arăta râzând, 

tata, baciul Şerban. Se luau de mână fericiţi 

şi coborau să încaseze plata. Salariul nu era 

prea mare . dar nici atât de mic, încât tata 

să nu-i facă Monei toate voile. Prima oprire 

era la doamna grasă cu şorţ alb care vindea 

îngheţată, dintr-un ciubăr mare,băgat în 

gheaţă. Îngheţată bună ca aia n-a mai 

mâncat Mona de atunci. Veneau apoi la rând 

bomboanele umplute, caramelele şi alte 

bunătăţi, pe care toţi ortacii din grupă erau 

obligaţi să le aducă micuţei, dacă doreau să 

se cinstească la o halbă cu baciul Serban. Şi 

aşa din halbă în halbă se ajungea, după trei 

cârciumi, unde se făcea pontajul obligatoriu, 

la “Încurcă lume”. De aici încolo lucrurile se 

complicau. Baciul Şerban se lăsa tot mai 

greu scos de la masă. Ajungea acasă spre 

seară. Mona era sătulă de dulciuri şi obosită 

de drum, iar baciul Serban cu chef. A doua 

zi când se făcea registrul de casă la bani, tot 

Mona încasa perdaful că doar tata era la şut. 

Doamne ce amintiri… Aceeaşi vale 

curge pe lângă fostul stadion din Aninoasa 

şi acelaşi drum plin de gropi străjuieşte un alt 

pârîu, ce vine de sus, dinspre halda de steril 

a Puţului Sud,părăsit acum după Revoluţie., 

chiar şi de hoţii de fier vechi, care nu mai 

au ce fura, din vechea incintă. Pe aici se 

desfăşura, în fiecare săptămână din luna 

iulie ,ritualul mersului la furat de cărbune. 

Chestiunea e că nu era chiar o acţiune de 

furt adevărat, deoarece cărbunele nu era 

luat din vagoneţi, ci era ales dintre bolovanii 

de steril, aduşi cu vagoneţii direct din mină 

şi culbutaţi la gura puţului, peste vîrful haldei 

de steril. Cărbunele era foarte necesar, 

deoarece iarna nu aveau cu ce face focul. 

Bonurile de cărbune pe care comuniştii le 

dădeau gratuit minerilor, pentru perioada de 

iarnă erau vândute, de obicei, momârlanilor, 

pe lapte sau cartofi sau chiar pe bani, iar 

familiile numeroase, cum era cea a Monei 

rămâneau fără combustibil. Aşa se face că 

în fiecare vară aveau în program să aducă 

acasă cel puţin zece cărucioare pline cu 

cărbune prima, din cel negru strălucitor care 

arde bine, huilă veritabilă. Cum o procurau 

era treaba lor, ce dacă erau doar nişte 

copii. Luau la ei mâncare şi cu un amărât 

de cărucior de lemn, cu roţile hodorogind 

pe drumul neasfaltat şi plin de noroaie, se 

îndreptau în fiecare dimineaţă spre halda 

de steril. Necazul era că de câteva ori pe 

zi, la fiecare drum de întoarcere acasă, 

căruţul plin ochi de cărbune se răsturna pe 

marginea şanţului din cauza vreunei roţi care 

sarea ,rostogolindu-se uneori chiar în albia 

pârâului. Vai de capul lor până o reparau. 

Dar partea cea mai antrenantă era adunarea 

bulgărilor de cărbune. 

Prima dată făceau o inspecţie în jurul 

haldei să vadă ce s-a culbutat. De obicei ai 

lui Şerban ajungeau la spartul târgului, că de 

regulă le-o luau alţi copii înainte, cu aceeaşi 

sarcină . Practic nu găseau decât doi sau 

trei bolovani micuţi aşa că trebuia să stea 

şi să aştepte să vină alte transporturi, cu 

vagoneţii care aruncau sterilul peste vârful 

micului munte în formă de con. Halda era 

plină de mizerie scoasă din mină, cu resturi 

de piatră lemne rupte, bucăţi de metal 

de şine şi bolovani uriaşi de piatră .Copiii 

cotrobăiau prin acele resturi, după bucăţile 

mai mari sau mai mici, negre, lucitoare, 

de cărbune bun pentru foc. Necazul era 

că trebuia să fie foarte atenţi deoarece 

bucăţile mari de piatră de câteva zeci sau 

chiar sute de kilograme aruncate din vârful 

haldei veneau cu o viteză fantastică la vale 

şi dacă nu erau atenţi acolo rămâneau .Fraţii 

Monei aveau între şapte şi paisprezece ani 

şi alergau ca nişte zvârlugi printre bolovani, 

hotărâţi să nu piardă bunătăţile negre de 

huilă. N-au avut niciun accident,din fericire, 

nici cea mai mică zgârietură, deşi paznicii de 

la poala muntelui de steril erau toată ziua cu 

gura pe ei să părăsească locul deoarece era 

foarte periculos ,chiar şi pentru oamenii mari. 

Si acum după aproape cincizeci de 

ani ,Mona mai simte parcă în nări, mirosul 

greu de praf de cărbune şi de aceea mâzgă 

cleioasă, în care erau parcă înfăşuraţi, 

bolovanii scoşi din mină. Era arhicunoscutul 

miros de subteran. De fapt era acelaşi miros 

care se simţea în toată colonia minerească 

de pe malul Jiului de vest,sau chiar în 

apele acestui rîu, pe atunci negru, asemeni 

cărbunelui pe care-l spăla în Preparaţia de la 

Lupeni. La fel miroseau în anii ’70 dubele de 

culoare verde închis, nişte maşini greoaie, 

în care pe trei rânduri de băncuţe din lemn, 


PROZĂ 

Maria Şerban Silivaş 

negre şi ele de cărbune erau înşiraţi minerii, 

care erau transportaţi spre locurile de muncă 

din localităţile Văii Jiului. Când veneau acasă 

din schimbul de dimieaţă, aveau fiecare în 

spate câte un boc, adică un lemn de brad 

atârnat de o scândură,necesar pentru aprins 

focul. Dar cea mai mare emoţie i-a pricinuit-o 

Monei,vederea fostului cinematograf din 

Iscroni, unde odinioară veneau şi plecau 

dubele cu mineri. Aici se adunau femeile 

şi copiii atunci când sirenele şuierau 

îngrozitor,anunţând în toată Valea moartea 

minerilor în explozii sau surpări de galerii. 

După câte un eveniment de acest gen, 

Mona rămânea săptămâni întregi într-o 

depresie despre care se jena să vorbească. 

Auzea parcă mereu în urechi răsunetul 

fanfarei minereşti care-şi plângea prin imnuri 

sfâşietoare dureroasa pierdere. Era atât de 

fericită de câte ori baciul Şerban se întorcea 

acasă de la şut, încât de multe ori mai făcea 

şi ce nu era permis. Odată, când la mina 

Vulcan muriseră arşi mai mulţi mineri a 

uitat să cumpere pâine de la alimentara. 

Cum Baciul Şerban trebuia să vină din şut 

l-a aşteptat să -l vadă venind şi a uitat de 

cumpăratul pâinii. A plecat în ultimul moment 

la cumpărături, pe scurtătură,pe calea ferata, 

sărind câte trei traverse deodată fericită că 

tatăl ei s-a întors acasă. La alimentară o 

aştepta însă un lacăt cât toate zilele. Era 

închis. Ca să nu meargă fără pâine acasă, 

a cumpărat o franzelă albă de la restaurant, 

la un preţ exorbitant pe vremea aceea,pentru 

un copil de miner. De restul banilor şi-a 

cumpărat bomboane. Când s-a întors acasă 

n-a putut explica de ce a ajuns târziu la 

alimentară şi de ce a trebuit să cumpere o 

franzelă atât de scumpă, încât a cheltuit toţi 

banii. Ghinionul ei că şi baciul Şerban era 

necăjit şi puţin băut şi a trecut la represalii 

cu sfântul Neculai din cui. Sfântul era o 

bucată de cauciuc sănătos, din cele ce se 

puneau la transportoarele de la mină, adică 

la cratere cum le spuneau minerii. A mâncat 

Mona atunci o bătaie soră cu moartea,că 

nu a mai putut sta pe fund o săptămână. 

Nu şi-a condamnat tatăl,pentru întâmplarea 

aceea, dar a rămas cu o spaimă de dulciuri. 

Tremura toată când vedea bomboane şi 

câţiva ani nu a mai mâncat aşa ceva. Atunci 

a hotărât că v-a pleca pentru totdeauna din 

Vale. Şi s-a ţinut de cuvânt. 

S-a întors acum,cu pasul îngreunat de 

ani, dar nu ştiu cum se face că parcă n-ar 

fi plecat niciodată . Are în nări acelaşi miros 

pătrunzător de cărbune şi sentimental că n-a 

părăsit niciodată munţii cu pădurile umbroase 

şi lunca şerpuitoare a Jiului învăluit în ceţuri. 

6973

EMINESCIANA 

De mulţi ani ne-am obişnuit, aici, la 

Botoşani, mai mult ca oriunde, ca după 

Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului 

Nou, la două săptămîni, să mai urmeze o 

sărbătoare. Nu înscrisă în calendarul religios 

ci în cel laic, dar având aura solemnă a unei 

prăznuiri: ziua naşterii mucenicului spiritului 

românesc Mihai Eminescu. Ştiu familii de 

oameni simpli fără prea multe pretenţii de 

superioritate care, în această zi se îmbracă 

frumos şi caută să ia parte la aniversarea 

lui oriunde s-ar sărbători aceasta. Pentru 

mine, personal, se împlinesc decenii de 

când resimt sincer şi profund (şi particip 

la) ziua de 15 Ianuarie ca pe întâia mare 

sărbătoare românească a fiecărui an, fie că 

m-a trimis destinul să contribui la Ipoteşti, la 

începuturile prăznuirii sale, sub numele de 

„Zilele Eminescu”, sau s-o consolidez din 

timp, în atâtea şi atâtea chipuri şi ipostaze, 

fie că abia (dacă) mai sunt invitată uneori 

la derularea ei, încăpută în zodia unui alt 

stil de manifestare. De fapt, celor ce mă tot 

întreabă cum şi de ce am rămas de atâta 

vreme la Botoşani când ar fi existat atâtea 

alte alternative categoric mai faste pentru 

devenirea mea, pot să le răspund că exact 

acesta a fost motivul principal care m-a 

ţinut şi m-a rechemat mereu aici: existenţa 

acestor ciclice sărbătoriri ale naşterii şi 

dispariţiei fizice a lui Eminescu pe care, de 

multe zeci de ani le asemăn în alocuţiunile 

mele unui diametru în timp ce taie rotundul 

anului românesc exact la jumătate prin linia 

dintre cei doi 15, ianuarie şi iunie. 

Iar acum, în acest an sărbătoarea e 

mai aleasă ca oricând căci amintirea acelei 

zile geroase de iarnă din miezul unui alt secol 

vine să capete de-acum valenţe hagiografice, 

acelea care stau la temeiul oricărei mari 

sărbători, la fel cum se rememorează mereu 

şi mereu povestea acelui miracol petrecut în 

urmă cu peste două milenii în Bethleemul 

Iudeii. Ne amintim cum în miezul oraşului 

prin care ne purtăm paşii grijilor zilnice, s-a 

petrecut miracolul întrupării pruncului Mihai, 

al şaptelea născut al căminarului Gheorghe 

Eminovici şi al doamnei sale Raluca, pe 

care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat 

în ziua de 21 Ghenari în cristelniţa bisericii 

Uspenia - naş fiindu-i bunicul stolnic Vasile 

Iuraşcu – şi i-a înscris naşterea şi botezul 

în mitrica anului 1850 la numărul 3 al primei 

pagini din registru, fără să ştie că, scriind 

acele rînduri, consfinţeşte un act solemn de-o 

însemnătate unică pentru cultura română. 

Arca Eminescu 

Căci, dacă au existat şi încă mai persistă 

diferite variante privitoare la naşterea viitorului 

poet de geniu, acel act scris în răcoarea unei 

biserici rămâne cel mai hotărâtor pentru 

atestarea acelei naşteri şi, mai ales, pentru 

întemeierea unei sărbători laice dar foarte 

importante pentru spiritualitatea românească 

pe care o prăznuim an de an, ea fiind acum 

cea mai importantă sărbătoare naţională a 

culturii noastre. 

Câte nu s-ar putea rememora acum! 

Câte lucruri de adâncă semnificaţie nu s-au 

petrecut în toţi aceşti ani care au aşternut 

câte un strat la temelia acesteii mari sărbători! 

începînd cu evenimentele vieţii atât de scurte 

dar atât de dense ale acelui om de excepţie! 

Câte drumuri a parcurs el în zilele 

acelei vieţi, câtă cunoaştere şi misiune a 

asimilat el din zestrea existentă a timpului 

de atunci, câtă suferinţă a îndurat trupul, 

dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfă 

eoliană şi, în special, câtă valoare a creat 

mintea lui hărăzită să străbată distanţe uriaşe 

în tot atâtea clipe, aşa precum se petrecea 

în imaginile sale despre parcurgerea 

fulgerătoare a căilor de mii de ani ale 

universului. Si nu se poate să nu găsim încă 

în noi puterea de-a ne minuna de miracolul 

acesta ce s-a petrecut pornind din preajma 

bisericii Uspenia care numai pentru atât ar 

trebui înnobilată la rang de catedrală! Căci ea 

este înainte de oricare alta, întâia catedrală a 

neamului nostru în care s-a creştinat cel ceavea 

să fie cel mai demn luptător şi cea mai 

înaltă conştiinţă a sa. 

Trecând cu ochii minţii peste anii scurşi 

de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt veac 

se cade să ne păstrăm încă puterea de uimire 

şi pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul 

acestui timp; pentru lucrarea înverşunată 

pe care au desfăşurat-o, după sfârşirea 

vieţii sale, oameni aleşi, chemaţi parcă de 

Dumnezeul acestui neam să nu aibă linişte 

până ce nu-şi va fi însemnat fiecare rodul 

trudei sale întru luminarea şi consolidarea 

operei şi imaginii lui Eminescu. Numele lor 

pot forma un lung şir, fatalmente incomplet 

în enumerarea sa, căci încă vor mai fi fiind 

mulţi trecuţi în uitare. Dar nu se pot uita, 

acum la ceas înalt de sărbătoare, numele lui 

Maiorescu, acela care i-a fost întâia şi cea mai 

susţinută instanţă de consacrare şi difuzare, 

al lui Ibrăileanu care l-a comparat cu Goethe 

regretând scurtimea vieţii sale faţă de a 

aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe 

un vârf al al întregii spiritualităţii româneşti, nu 

numai al poeziei, al lui Călinescu, acela care 

a trudit la rostuirea marii cărţi despre viaţa şi 

opera sa; al lui Leca Morariu, cernăuţeanul 

care şi-a devotat viaţa studierii biografiei 

sale în paginile primului (şi vai, singurului) 

Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a 

făcut să vibreze auzul românesc de magia 

versului eminescian; al delicatului Edgar 

Papu, descoperitorul „dulcelui muzical 

eminescian”, al lui Perpessicius care şi-a 

stors lumina ochilor până la orbire pe paginile 

manuscriselor nestemate, continuat fiind de 

vrednicii Al. Oprea, Petru Creţia şi Dumitru 

Vatamaniuc (acesta mai plănuind încă 

şi la această vârstă nonagenară o nouă 

organizare a Ediţiei Eminescu). 

Lista mai poate cuprinde pe editorul 

Dumitru Murăraşu, pe Zoe Dumitrescu 

Buşulenga, ce-a stabilit filiaţia germanică 

eminesciană, pe Amita Bhose, indianca 

fascinată de magia lui până la a-şi părăsi 

patria şi a veni să trăiască, să studieze şi, vai, 

să moară stupid aici, în România pentru idolul 


Lucia Olaru-Nenati 

său Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca 

ce a învăţat româneşte ca să înţeleagă şi să 

reveleze lumii valoarea scrisului său; pe Ioana 

M. Petrescu, universitara clujenă, vrednică 

membră a unei dinastii de eminescologi, pe 

Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare 

elevaţie care, retrasă în Elveţia, scrie de mulţi 

ani cărţi esenţiale prin care îl încadrează pe 

Eminescu printe marii filozofi ai Europei fără 

să se teamă că-l ridică prea sus. 

Să nu-l uităm nici pe blândul şi 

tenacele Constantin Noica acela care a 

găsit în adâncimea spiritului său măsura 

uriaşă a lui Eminescu, nu numai ca poet ci 

ca pedagog al neamului, etalon şi om deplin 

al întregii noastre culturii şi care a peregrinat 

ca un benedictin ani în şir pe la înalte porţi 

instituţionale cerând peste tot sprijin pentru 

copierea manuscriselor eminesciene de 

teama unei posibile distrugeri a lor. Şi tot aici, 

la Botoşani, avea să-şi vadă visul împlinit 

datorită osârdiei altor iubitori de Eminescu: 

Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile 

Mareci (toţi aceşti trecuţi în lumea umbrelor ) 

şi alţii; dar şi pe acad. Eugen Simion, iniţiatorul 

ediţiei Eminescu Manuscrise. Si dacă tot 

am pomenit numele unor botoşăneni, să 

nu-l uităm nici pe profesorul I.D.Marin de la 

Stânceşti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la 

care a învăţat nu numai carte, dar şi ardoarea 

culturală care l-a determinat ca, timp de trei 

decenii, să cerceteze locurile şi documentele 

eminesciene spre a îmbogăţi patrimoniul 

de informaţii util oricărei intreprinderi în 

domeniu, drept care mi-a fost şi mie de 

mult folos la conturarea proiectului de 

dezvoltare muzeală ipoteşteană unde visam 

un Stradford românesc şi la reamenajarea 

Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipoteşti 

pe care am realizat-o în anii 70. 

Poate un cuvânt de pomenire 

merită şi prea puţin cunoscutul Constantin 

Iordăchescu, dascăl, publicist şi om de 

cultură botoşănean care a militat mult 

pentru întemeierea muzeală eminesciană 

la Botoşani, dar a fost şi primul care a 

publicat sus pomenita mitrică de botez 

în presa centrală fiind (şi) de aceea citat 

de G. Călinescu în cărţile sale. Mai pot fi 

pomeniţi şi eminescologul Mihai Dăgan, 

trecut nevârstnic sub glie, ca şi Augustin 

Z.N.Pop sau Ion Roşu, scotocitori pasionaţi 

ai biografiei eminesciene, dar şi istoricul 

Academiei Române, Petru Popescu Gogan, 

care a adunat o monumentală panoplie a 

reprezentării lui Eminescu în arta plastică, 

ori profesorul Theodor Codreanu care, retras 

ca într-o recluziune la Huşi, dă la lumină 

tulburătoare cărţi despre viaţa şi universul 

eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi 

î

Ana Hâncu: Obsesia unui proces, 

Editura Karta Graphic, 2008) 

Cred că atenţia criticii îndreptată mai ales către scriitorii aflaţi în topul momentului, pe de o 

parte şi tirajele fatalmente reduse ale cărţilor care apar de la o vreme încoace, pe de altă parte, sunt 

principalele motive pentru care volumul doamnei Ana Hâncu a fost comentat mai puţin (şi de către 

puţini!), deşi valoarea acestui roman ar fi impus o mai serioasă receptare, întrucât nu încape îndoială 

că ne aflăm în faţa unei prozatoare cu vocaţie şi care are ceva de comunicat într-o formulă literară 

interesantă şi originală. 

Deşi este un debut, Obsesia unui proces lasă să se vadă, încă de la primele lui pagini, o 

îndelungată experienţă a scrisului, autoarea stăpânind principalele mijloace de realizarea a unui 

roman, ca şi modalităţile de expresie adecvate surprinderii şi redării mişcărilor sufleteşti, a atitudinilor 

şi reacţiilor omeneşti – fie în situaţii limită ale existenţei – fie, dimpotrivă, în monotonia vieţii sociale, 

când dramele, trăirile, de orice natură, se consumă în interiorul sufletesc şi în conştiinţă. 

Cartea doamnei Ana Hâncu începe abrupt, cinematografic am zice, într-o situaţie şi un moment 

în care eroina, Alina, îşi face procese de conştiinţă în urma unui raport sexual cu un anume Tedi, 

medic venit de curând în spitalul în care lucrează şi ea, un ins care o posedă cu forţa şi căruia îi 

cedează, fiind luată prin surprindere: «”Unde am greşit? Unde mi-am lăsat prudenţa?”, se întreba 

ea acum. Ştiu că-n fiecare om există şi influenţă instinctuală, ca la animale, pe care fiecare şi-o 

dozează în funcţie de inteligenţă,de pregătire; la mine s-a strecurat, probabil,una de miel, animal care 

totdeauna a fost sacrificat ca să spele păcatele altora. Dar în Tedi nu mi-aş fi închipuit să văd lupul 

venit să prade, să ucidă. Ce bine şi-a ascuns intenţiile! Sau poate că nici nu le-a avut şi i-au venit 

atunci, în virtutea condiţiilor create de moment”.» 

Din acest punct se declanşează întreaga acţiune a cărţii, nu înainte însă ca romanciera să-şi 

îndrume cititorul pe o pistă falsă: ideea că ar putea intenta proces de viol (şi suntem înclinaţi să 

credem că aşa s-ar explica şi titlul!) – ceea ce nu se va întâmpla, întrucât eroina ceea ce a început cu 

o scenă de agresiune sexuală se transformă într-o dragoste adevărată. Şi asta pe fondul unei situaţii 

tulburi din familia femeii: un soţ cu serioase tulburări nervoase, cu căderi psihice şi cu bătăi pe care 

le aplică soţiei şi unicei lor fiice. Pe parcurs aflăm şi motivaţia comportării anormale a acestuia: în 

tinereţe s-a îndrăgostit de o tânără din Constanţa şi a abandonat-o când a aflat că a rămas gravidă, 

distrugând premizele unei căsătorii; la un moment dat el primeşte o scrisoare, un fel de testament de 

la prima lui iubire – fapt care îi sporeşte mişcările agresive din familie, omul părăsindu-şi, în cele din 

urmă, soţia şi fiica, plecând la Constanţa, obsedat fiind de vechea lui iubire şi de dorinţa de a-şi vedea 

copilul pe care-l refuzase cândva. 

Fire instabilă, Tedi (cu care Alina rămâne gravidă şi dă naştere unei fetiţe) o părăseşte pe Alina 

şi se căsătoreşte cu Lelia, o femeie de moralitate îndoielnică (anterior a avut încurcături cu străinii, 

cu deţinerea ilegală de valută ş.a. ). Bun chirurg, Tedi o asistă la naştere pe Alina şi din acel moment 

realizează că a făcut un mariaj nepotrivit şi că-şi doreşte să înfieze nou-născutul, o fetiţă de altfel 

reuşită. Alina îşi află liniştea prin căsătoria cu procurorul Mihai Podeanu, romanciera lăsând să se 

înţeleagă că Tedi va fi urmărit toată viaţa de blestemul Alinei „să nu-şi găsească liniştea, să caute 

mereu şi pretutindeni să se lovească de imaginea ei ca de un zid, simţindu-se ca un însetat în plin 

deşert, căutând febril un strop de apă”. 

Fireşte, dincolo de această foarte sumară poveste, din punct de vedere literar trebuie să 

remarcăm cel puţin câteva din calităţile romanului, calităţi care o individualizează pe autoare în 

contextul unui lung şir de prozatori ale căror naraţiuni sunt inspirate din realitatea contemporană 

imediată. 

În primul rând aş remarca talentul cu care doamna Ana Hâncu ştie şi poate să sugereze 

mişcarea psihologică, mutaţiile sufleteşti şi de gândire din viaţa personajelor. Acestea, personajele 

devin, astfel, verosimile şi credibil, fiindcă în paralel cu faptele şi intenţiile ce li se pun în seamă, 

autoarea le conturează, din numai câteva fraze, portretul fizic. Bunăoară „Tedi era un tip obişnuit. Nu 

era o frumuseţe, dar avea trăsături armonioase. Nu avea prea multă îndrăzneală, dar era diplomat. 

Vorbea frumos, era spiritual, ştia să se facă plăcut” (Marga o iubită a acestuia). „Nu-ţi lăsa o impresie 

grozavă, nu era prea înaltă, avea forme plinuţe, o faţă rotundă din care te priveau iscoditori, doi ochi 

mari, frumoşi, aproape negri. Oscilau rapid de la priviri calde, învăluitoare, la fulgere, ace de gheaţă. 

ce nu oboseşte să adâncească mereu cu folos 

acest univers. Si înca destule nume au drept 

la consemnare în această listă a devoţiunii 

eminesciene precum Nicolae Georgescu, 

filolog de mare clasă ce completează cu sârg 

şi competenţă toate lacunele marii ediţii, Ion 

Filipciuc, neobositul scotocitor de “enigme 

ne-nţelese”, Constantin Cubleşan de la Cluj, 

autorul unei panoplii a lucrărilor dedicate lui 

Eminescu în aceşti ani, Ilina Gregori, care 

a luminat importanţa anilor berlinezi în viaţa 

poetului, Libuse Valentova, universitara de 

la Praga care propagă de ani buni opera 

eminesaciană în mediul ceh. 

Şi numărul celor ce-ar merita să fie 

pomeniţi (vai, ce cuvânt adânc şi creştinesc!) 

acum, în ceas de solemnă aniversare, ar 

putea continua încă mult, cu toţii oferind, în 

măsuri diferite desigur, pilda unei devoţiuni 

depline înhămându-se parcă dintr-o înaltă 

poruncă la continuarea piramidei de spirit 

înălţată de Eminescu. Contemplându-le 

exemplul, nu pot să nu mă gândesc la filmele 

în care se arată cum Dumnezeu i-a poruncit 

lui Noe să se înhame la construirea uriaşei 

corăbii ce trebuia să salveze vieţuitoarele 

pământului, spunându-i exact ce şi cum să 

facă spre a împlini înalta poruncă. Aşa îmi 

pare că va fi primit, de pildă, Perpessicius 

straşnic îndemn de-a-şi dedica viaţa ca 

să nu se piardă nedescifrate paginile 

Cărţii eminescine. Ridicându-le numele în 

pomenire celor ce-au trudit şi s-au devotat 

cu adevărat, fără nici un calcul sau interes 

personal, fără să considere în mod deliberat o 

afacere personală profitabilă sau un cîştig de 

imagine şi de orgoliu alăturarea de Eminescu 

(aşa cum se întâmplă, din păcate, cu grăbire 

tocmai unde ar trebui să fie cea mai mare şi 

mai competentă dedicare ¡) acum, în ceas 

înalt de contemplare a marii şanse pe care 

Dumnezeu a dat-o poporului nostru, facem 

cu adevărat un act meritat ce întregeşte şi 

potenţează miracolului eminescian. 

Căci privind de la distanţa perspectivei 

aceste lucruri, se conturează imaginea 


NOTE DE LECTURĂ 


Tandră, dar posesivă”, în timp ce Mihai 

Podea nu: „Când o ceruse de soţie, 

ochii lui mari negri aveau o privire 

adâncă, pătrunzătoare şi plină de 

afinitate învăluitoare. Mişcările lui 

domoale inspirau confort psihic, 

tandreţe ocrotitoare. Dădeau 

încredere, siguranţă; la rândul lui, 

bărbatul Alinei, aflat pe patul morţii 

este cu totul altul decât bruta care le 

bătea, pe ea şi pe fetiţă cu cureaua: 

„Urmele suferinţei se vedeau întipărite 

pe faţa palidă, în ochii înceţoşaţi. 

Mâinile lui puternice, păroase se 

odihneau cuminţi pe lângă trup… 

Bărbatul acesta voinic, frumos, falnic 

ca un brand, era acum neajutorat 

ca un copil care n-a învăţat încă să 

meargă”. 

În al doilea rând ar fi de subliniat o 

anume ştiinţă a „dozajului”. Scriitoarea 

nu face risipă nici de întâmplări ce ar 

putea, eventual, umple anume goluri 

din firul naraţiunii şi nici de descrieri 

balzaciene ori de altă natură. Domnia 

sa se dovedeşte a fi parcimonioasă şi 

în ce priveşte detaliile cadrelor în care 

îşi poartă personajele. O încăpere 

de spital, interiorul unei locuinţe etc. 

sunt conturate din numai câteva 

notaţii fugare, lăsându-i-se cititorului 

posibilitatea de a duce până la capăt 

imaginea ambianţei de desfăşurare a 

acţiunilor. Şi pe lângă toate acestea 

– portrete psihologice, situaţii limită 

ale existenţei unor personaje, cadre, 

acţiune – rămâne impresia de 

finalitate a lecturii: omenescul prezent 

şi impresionant de la prima şi până la 

ultima pagină a romanului. 

tulburătoare a unui plan grandios prin 

care Cel de Sus a chemat la fapte mari pe 

Eminescu Intâiul şi apoi pe toţi aceştialalţi ce 

i-au consolidat şi propovăduit lucrarea, ca 

pentru a se rostui şi salva în această Arcă 

ceva imporant la nivelul general al neamului 

nostru, ales în acest fel; ceva ce se va putea 

contempla în întregime abia în viitor; în orice 

caz, ceva esenţial pentru spiritualitatea, 

sufletul şi destinul său. Ceva ca un răspuns 

afirmativ la acea Rugăciune superbă înălţată 

de Eminescu Fecioarei Maria, pe care eu 

n-o pot citi decât cântată căci este atât de 

muzicală încât cred că şi el, cel care cânta 

atât de frumos, a rostit-o intonată, deopotrivă 

ca pe o colindă, romanţă şi imn reliogios: 

„Inalţă-ne, ne mântuie, din valul ce ne 

bântuie!” 

În acest an pentru prima dată, acest 

lucru important pentru toţi cei enumeraţi şi 

pentru noi toţi, este instituirea prin lege a zilei 

de naştere a lui Mihai Eminescu,15 ianuarie, 

drept Ziua Naţională a Culturii Române. 

6975

PROZA SCURTA 

Pentru o istorie a poeziei focşănene (II) 

Pavel Nedelcu despre Alexandru Călinescu 

Cu siguranţă, a existat UNDEVA un CINEVA care a înlesnit întâlnirea, în acelaşi spaţiu 

geografic şi uman provincial, a două fiinţe umane, zămisliţi cu darul creaţiei, menite a străfulgera 

cenuşiul vieţii cu incandescenţa cuvântului – deopotrivă stare, simţământ, visare şi crez – încrustat 

în tăria diamantului numit POEZIE. 

Cu siguranţă, Cineva i-a aşezat statura pe poeţii Alexandru Călinescu şi Pavel Nedelcu. 

Tovarăşi de copilărie, colegi de şcoală, „de nebunii pe maidane şi coclauri”, de instituţie – 

funcţionari mărunţi ai Primăriei Focşani, cu un salariu de mizerie care, amândurora, le-a „turna 

venin cu pumnii doldora” în viaţă şi-au purtat paşii prin provinciala urbe, încălziţi la aceeaşi flacără, 

înfriguraţi de aceeaşi sărăcie, vibrând la aceeaşi dorinţă de a dărui semenilor cărarea bătătorită cu 

harul şi durerea lor, în neuitare şi istorie. 

Şi atunci, cine altul, decât Pavel Nedelcu, putea să aştearnă rânduri care „ustură cu lacrimi 

pleoapele” când Alexandru Călinescu „şi-a înclinat bolta frunţii la atingerea cu fluturele negru al Dumitru Huţanu 

morţii”. 

La cinci ani de la dispariţia „celui mai trist liric al tinerei generaţii româneşti”, Pavel Nedelcu 

face un nou „popas” lângă poezia lui Alexandru Călinescu, din sentimentul firesc al celui care o înţelegea cel mai bine, ca martor al 

creuzetului din care a izvorât, simţindu-se dator a le spune celor care au trecut nepăsători, poate zâmbind chiar ironic, pe lângă poetul 

cu fruntea şiruind de broboanele fierbinţi ale ftiziei, turnând în poezia lui „o largă gamă a suferinţei”. 

Şi pentru că acest popas zace în paginile unui ziar de provincie, rătăcit după şase decenii de uitat prin trecătorul banal a cotidianului 

transcris, îl redăm istoriei poeziei focşănene cu aceeaşi speranţă a întâlnirii cu cărturarul care va îndrăzni a o scrie. (Dumitru Huţanu) 

Rememorare pentru poetul Alexandru 

Călinescu de Pavel Nedelcu 

La începutul de toamnă al anului 1942 ( 6 septembrie), s-au 

împlinit cinci ani de când pumnul de ţărână al poetului Alexandru 

Călinescu a fost chemat şi supt din pământul din care i-a fost urcat 

trupul puţin; de când acest scriitor tânăr (trăitor pe meleagurile acestea) 

şi-a înclinat bolta frunţii, la atingerea cu fluturele negru al morţii, ce şi-a 

scuturat pe chipu-i palid brumatul şi recele-i polen şi a plecat dintre noi 

( în învârtejita rostogolire de ore în gura prăpastică a vremii) în marea şi 

cea din urmă călătorie a lui. 

Şi-a suit pe umerii îngheţaţi pentru totdeauna vis şi azur şi a 

trecut în luminile reci şi încremenite ale lui dincolo. 

Rândurile de scrum, scrijelite aici, ustură cu lacrimi pleoapele. 

Toamna e mireasa celor în al căror piept creşte dezinvolt floarea 

lunară a ftiziei, când, în dans funebru, ameţitor îşi înfăldurează pe alei 

lunga trenă de fum şi frunze oxidate. 

Alexandru Călinescu s-a născut în Focşani şi aici a trăit toată a lui 

prea scurtă şi chinuită viaţă (treizeci de ani), cu mici întreruperi în timpul 

verii, când îşi drămuia paşii cât mai departe de această urbe, mişunând 

de „domni culturali”, cu creieri în turul pantalonilor, să-şi umple plămânii 

şubreziţi de mizeria traiului în care au suflat, cu furie, cele mai piezişe 

şi potrivnice rânduri, cu întremătorul ozon al încremeniţilor în tăcere şi 

majestoşi brazi ai Vrancei noastre mândre. 

E de necrezut şi totuşi, adevărat: poetul vremii s-a răsucit spornic 

firul celui de al cincilea an, de când paşii crinali ai poetului au încetat 

să-şi mai sune cadenţa, împreună cu noi care am mai rămas cu ochii 

ţintuiţi pe turmentata de ea, însăşi răvăşire a zărilor, pe scoarţa acestui 

hain şi trist şi amar pământ. 

Ani lungi şi grei, am viscolit crâncen viaţa prea scurtă a celui mai 

trist liric al tinerei generaţii. 

Sunt foarte puţini acei ce la treizeci de ani şi cu un număr 

restrâns de poezii, pot trece, odată cu moartea, în neuitarea istoriei 

literare. Facem popasul prezent lângă poezia lui Alexandru Călinescu, 

cu o tristă conştiinţă a faptului că, peste câţiva ani, peste un deceniu, 

poetul care azi mai trăieşte între noi, nu va mai fi decât o amintire în 

mintea celor ce l-au ştiut, cunoscut şi iubit şi nu este numai o datorie 

încheierea bilanţului acestei poezii, când, mâna care a însufleţit locul 

s-a prăbuşit, o datorie a celor din generaţia sa, ci şi o obligaţie morală 

de-a se semnala celor cu menirea de a privi şi mai departe decât 

Bucureştiul tuturor gloriilor. Căci, în ciuda talentului său autentic, Al. 

Călinescu a rămas un necunoscut şi asta se datorează faptului că a 

fost provincial, că şi-a scos cărţile pe cont propriu şi că, din timiditate, 

nu şi le-a răspândit aşa cum trebuia. 

Tirajul restrâns al volumelor mai adaugă un motiv la cele de mai 

sus şi fără a fi cu nimic mai prejos de confraţii întru ale poeziei, care au 

scris toţi frumos la moartea lui, Alexandru Călinescu moare mult mai 

necunoscut ca ei. 

S-a scris deseori despre calitatea poeţilor provinciali de a fi trişti. 

Este desigur la origine o înclinare înnăscută spre melancolie, dar ea 

se adaugă într-o măsură fără limită, cauzelor externe: de mediu, de 

boală. Pentru un poet, dotat cu sensibilitate şi rezonanţă deosebită 

de restul oamenilor, provincia este cea ce curmă elanul vital, ucide 

entuziasmul şi înăbuşă înălţimile. Al. Călinescu este reprezentantul 

tipic al poetului provincial, mâncat în interiorul fizic de o tuberculoză 

latentă, transformată într-una galopantă, cotropit în cel sufletesc de o 

înclinare iremediabilă spre melancolie, stimulat la mâhniri continue de 

mizerabilul mediu provincial, inuman în manifestările faţă de artă. 

Din poezia lui Al. Călinescu se poate deduce portretul moral 

al omului, cu un suflet blând şi naiv, iubitor fără limită a naturii, cu o 

inimă amicală, continuu îndoliată, dar capabil de elanuri mari, cu o 

senzualitate molcumă, fără izbucniri, discretă. 

Şi-a iubit oraşul, pe care l-a şi blestemat, fratele mort şi mama, 

mai ales mama. 

Murind la treizeci de ani, lasă 64 de poezii, încopciate în două 

volume, tipărite în editură proprie (deşi era foarte sărac) şi ajutat, pe cât 

i-a stat în putinţă, numai de un bun prieten al lui, Victor Focşăneanu: 

„Declin” (1934) şi „Mări moarte” (1937). 

În paranteză: deşi un suflet zvânturat (Sandy mi-a fost admirabil 

tovarăş de copilărie, coleg de şcoală primară, de nebunii pe maidane 

şi coclauri şi mai târziu coleg de instituţie), constituţia unui trup firav 

l-a pironit în Focşani, care i-a amplificat nota deprimantă versului şi 

care nu i-a putut oferi altceva decât trandafiriile perspective ale unui 

umil post de funcţionar, care ani de zile (amare) a robit cu un salariu 

lunar de 1200 lei (ascultaţi bine: una mie două sute )la primăria acestei 

urbe, a cărei conducere de pe atunci a turnat venin cu pumnii doldora 

şi inconştient în sufletul bunului şi cumsecadelui Alexandru Călinescu. 

Dar dacă Alexandru Călinescu şi-a putut da tot ce putea da, 

rămâne lucru hotărât că cele publicate în volumele apărute anunţau un 

poet capabil de a însămânţa, o poezie tot atât de tristă şi demoralizantă 

ca şi Bacovia, însemnând un drum specific românesc al suferinţei. 

Nu se ştie ce ar fi putut ajunge Alexandru Călinescu în mediul 

literar al Bucureştilor, şi nu e bine nicio dată de făcut pronosticuri în 

materie de poezie. Cert este că dacă ar fi fost îngrijit şi-ar fi trăit, ne-ar fi 

dat o poezie puternică, simplă şi originală. 

Cele două cărţi reprezintă manifestări ale unei aceleaşi poetice 

neevaluate: sunt operele unui poet surprins într-un stadiu oarecum 

maturizat. Deosebirile dintre ele ţin mai mult de calitatea generală a lor 

sau de unghiul de vedere al autorului, de modul cum scriitorul privea 

viaţa la cele două etape însemnate de apariţia lor. „Declin” este mai 

obiectivă, mai detaşată de durere, mai puţin covârşită de sentimentul 

morţii. Este o carte cu unele accente neutre iar altele chiar de mulţumire 

şi satisfacţie. Ele arată mersul unui suflet în declin, indică o cale, o 

scoborâre, în timp ce „Mări Moarte” o stare de fapt neclintită, împlinită, 

ajunsă la sfârşit. Casa este covârşită de ideea morţii. Niciun accent 

obiectiv, ci numai conştiinţa subiectivă a durerii. 

Spre a vedea modul cum ştia poetul Alexandru Călinescu să 

cânte, citez din primul volum, un întreg poem „Strune rupte” care poartă 

pecetea vagului fără origini, melancoliei impregnată de un macabru 

solemn, avertisment pornit din straturi iraţionale a cărei filiaţie merge 

direct în Baudelaire: 

Iar cad în mare stele şi-n salbe se desfac 

La provă, mateloţii cu feţe obosite 

Înfig în larg corăbii pe punţi încremenite 

Sub coviltirul lunii şi pasagerii tac. 

Mereu spre alte ţărmuri mai noi, în urmă-i hâd 

Trecutul, ca lumina din candele prăfuite, 

Din când în când pe-o harpă plâng strunele ciupite 

De unghii calcinate şi pasagerii râd. 

Îşi frânge fiecare iubita şi-o sărută 

Pe ochii mari, pe gură, în timp ce ea tăcută 

6976 www.oglindaliterara.ro î

Până la moarte 

Vicky Vârtosu 

Ca în fiecare sîmbătă, şi azi, cei doi prieteni se întîlnesc în 

parc, în acelaşi loc, pe banca de sub salcia plîngătoare. De obicei 

el aşteaptă elogii, ea, întrebări.Reconoscut şi apreciat, Leon o 

tachinează adesea, extrăgînd, din răspunsurile ei, teme pentru 

eseurile sale,interpretababile.Joaca ei de-a scriitoare la început 

îl amuzase; mai apoi, îl iritase pentru unele succese. Acum, 

simţind-o rivală, nu dorea decît s-o poată anihila. S-o îndrepte 

spre renunţare. Damiana nu mai scrisese de multă vreme nici un 

rînd.Iar starea de săptămîna trecută mirosea a resemnare.Cel 

puţin aşa crezuse el.Ce-ar fi să-i sugereze săăă… 

,, Am pariat, în legătură cu scrisul tău…Cred că n-ai să mai 

scrii niciodată,,- zice Leon, pîndind-o cu coada ochiului. Vorbele 

lui cad grele peste sufletul ei, ca bolovanii. Ştia unde voia să 

bată. Intuise pariul. Deja pariase şi ea împotriva ei.Sarcasmul 

zîmbetului mijit pe sub mustaţa lui, ironia întrezărită din tăcerea 

împovărătoare, o înverşunară.În mintea ei îl şi declarase bun 

de ucis, bun să-i picure-n urechi ulei încins, drept răspuns. 

Strînse din dinţi şi prelungi intenţionat momentul greu, de tăcere. 

Tusea lui scurtă, cît un fulger, întunecarea ochilor, greutatea 

respiraţiei şi accelerarea sîngelui perceput în pulsaţia venei de 

la tîmplă, o făcură să-i bănuiască stînjeneala,suferinţa.Savura cu 

sadism durerea. Îl preţuise pentru forţa şi splendoarea aurei 

lui de învingător.Adorase cuvîntele scrise sau vorbite de el.Iar 

acum, ghici în rînjetul schiţat, iritarea, provocată de nerăbdare. 

Leon şi-o şi imagina, răspunzînd preţios:,, Ei bine, da!, dragul 

meu prieten. Izvorul cuvintelor mele s-a uscat; şi-a pierdut 

substanţa şi aroma. Nu sunt capabilă să mai scriu un rînd care 

să-mi placă, să te facă mîndru de mine, aşa cum se întîmpla 

odinioară. Gata, s-a sfîrşit…Sint terminată, Leon - asta e,, Si-l 

imagina consolînd-o..Nici nu-i trecu prin cap un asemenea gînd. 

Ar însemna să accepte că bătălia-i pierdută. Să-i dea satisfacţie. 

Mai goală ca o fîntînă sufocată de mîl îmbîcsit cu insecte moarte 

ori viermi nîclăiţi, Damiana nu-şi putea recunoaşte nici măcar 

sieşi, pustiirea. În luptă cu propria trăire, cuvintele ei mor, gîndurile 

Îşi decoltează sânul de marmură virgin. 

Un ochi adânc clipeşte culori de curcubeu 

Şi limbi înzăpezite în diguri prind să bată, 

Spre far şi geamandură corăbiile cată 

Odihnitoare locuri, croindu-şi drum cu greu. 

Ca scuturi de zăpadă vitrinele se frâng 

Când răsăritu-ntinde aprinse lănci pe mare. 

Par cuiburi sfărâmate corăbiile-n care 

Au năvălit hamalii şi pasagerii plâng. 

Poezie simbolistă, conţinând vitrine de infern a unei lumi fără 

contururi, mai curând o proiecţie fantastică de un macabru neretoric, pe 

care-l accentuează senzualitatea putredă a strofei a treia, unde amorul 

se desfăşoară într-o tăcere sumbră, în timp ce iubitele îşi decoltează 

sânii de marmură. 

Sunt între cele 64 de poezii tipărite în „Declin” şi „Mări moarte” 

numai două cu străfulgerările unei bucurii de viaţă în plin câmp, de 

natură. „Evadare”, spre deosebire de „Fugă”, este expresia unui elan 

vital mai plin de el însuşi, mai optimist. 

Tema este însă identică: rătăcire în primăvară prin generoasa 

natură, contopire cu misterioasa şi obscura viaţă a pământului. 

În finalul „Fugii”, aceeaşi frăţie cu natura, unde în accentul mai 

calm se prezintă apăsătorul gând ce pluteşte peste întregul al doilea 

volum: Cu praştii aromate copacii peste ţară 

Aruncă pumni de păsări de parcă-ţi dau răvaş 

Că am fugit cu vara de mână din oraş, 

Nu-mi scrie, nu ai unde, stau numai pe afară. 

În afară de aceste două poeme nicăieri nu se mai găseşte în 

poezia lui Alexandru Călinescu un al semn de bucurie, de platitudine, 

de fericire. Ci numai tristeţea, durerea, mâhnirile. Începând cu slabele 

scâncete ale unor presimţiri din foarte multe poeme şi până la profunda 

mâhnire a celei mai depline siguranţe a morţii ce plana peste el, o 

întreagă gamă a suferinţei constituie singura temă, suferinţa parcursă 

ceas cu ceas, minut cu minut. În poema „Tu vii”, conştiinţa morţii face ca 

versurile să răsune în amintire: 

„Tu vii din oraşul celui mai trist poet provincial, 

Tu vii s-asculţi mările moarte din poemele mele 

Aici sămânţa n-a ridicat niciodată vintrele 

De flori; zilele au fost ca o luntre pe umeri de val. 

Să nu cauţi cumva plante cu arome, ori păsări cântând; 


PROZĂ 

se înstrăinează, iar hainele, 

par că au luat-o la plimbare 

fără ea. Ruptă-n două, forma 

eterică se depărtează. Cea 

fizică rămîne ţintuită, stearpă, 

insipidă, în imposibilitatea 

descifrării noului filon, al 

curajului, cum îl numise Leon. 

Să nu mai vrei să scrii, e un 

curaj, spusese el cu puţin 

timp în urmă provocator. Un 

mare curaj! Cîtă dreptate, cît 

adevăr! Pe ea, nobilul curaj, 

o părăsise. Iar provocarea 

din pariul inventat de el, o 

făcu să fiarbă, să dea în 

clocot. Să fie doar o perioadă 

de re-acumulare? Ce poţi 

să faci unui fruct decojit, 

nepregătit să-l savurezi? Va 

rezista oxidării? Îşi va lua un 

nou veşmînt, poate o nouă 

culoare?Fructul poate să aibă 

această forţă, ea nu! Forma 

eterică revine, îi prinde mîinile la spate. Este ţintuită de lanţuri şi 

cătuşe învizibile. Strînsoarea, atît de puternică, durerea atît de vie, 

încît ţipă scurt, asemenea unui prunc sfîşiat de foame.,,Semnul, 

binecuvîntatul semn,,,-îşi zice Damiana trimfătoare. Semnul bolii 

stîrnită de nelinişti lăuntrice, viscerale. Boala,se declanşează în 

forţă, luînd-o pe nepregătie.Aşa cum se întîmplase de fiecare 

dată, iată, se întîmplă şi acum... 

Ridică privirea la cer, mulţumind.Acum, întîia oară, după 

cîtă vreme?, întrezăreşte soarele strecurîndu-se printre frunzele 

mijite ale salciei; adulmecă flămîndă parfumul florilor de primăvară 

timpurie, în care mai dăinuie tăria florilor de gheaţă. Privindu-l 

drept în verdele ochilor lui geniali, Damiana declară sentenţios, 

ridicîndu-se în picioare:,,ei bine,dragul meu prieten, mai scriu. 

Mai exist! Nu pot fără! Ai pierdut pariul, şi mă bucur…,,Uimită de 

violenţa temperată a vorbelor ei, Damiana se reaşeză înlăuntrul 

desăvîrşirii magice a înfrunzirii, una cu hotărîrea ei şi-şi luă 

mîinile de la spate, trecîndu-şi arătătorul peste mijlociu, într-un 

jurămînt făcut sieşi:pînă la moarte! 

Şi nici covorul tăcerii prins în agrafe de stele! 

Nopţile mele să ştii că seamănă toate-ntre ele: 

Înalte, parcă-s fantome de plopi peste veac fumegând. 

Ascultă mările moarte din cartea aceasta! Şi când 

Curpeni de zmeură, ziua în păr şi piept îşi va pune, 

Întinde-mi palmele albe, ca-ntr-un năvod să mi-adune 

Din lava până la frunte, s-adorm, lângă vistu-ţi plângând! 

Nimic nu mai poate înălţa această mâhnire rătăcită în rădăcini. 

Şi dacă ea coboară şi în poemele de iubire, înseamnă că adâncul este 

alterat în esenţa lui şi nimic nu mai poate fi îndreptat. Maladia ce roade 

plămânii este mereu amintită, fie în tuse, fie în cântecul cocorului din 

coşul pieptului. 

Sunt cele mai numeroase, poate, poemele de aşteptare şi de 

presimţire, când poetul caută să se familiarizeze cu moarte. 

Din marea lui durere, sau poate de aceea, a cântat şi înţeles 

durerea celor dimprejur şi a suferit de cea mai îndepărtată pierdere ca 

şi de cea mai apropiat, cu aceeaşi intensitate. 

Toamna lui 1937 a pus punct terminus vieţii poetului. Untdelemnul 

candelei vieţii lui a ajuns la cea din urmă picătură. Şi ochiul feştilei s-a 

închis obosit. Poetul, îndurerat şi trist a scăpat dintre degete tocul cu 

care a dat fiinţă migalei lui de ales stihuitor şi mâinile, cu viaţa fugită 

dintr-nsele, au făcut cruce veşnică pe pieptul măcinat de ftizie. De 

acum, Alexandru Călinescu nu ne mai vine pe băncile grădinii publice: 

„Băncile mele, bănci! 

Cât mi-e de dor 

Să-mi reazem fruntea de umărul lor!”, spune el în „Scrisoare”. 

Florile pe care atât le-a iubit nu vor mai avea către cine săşi 

fumeze parfumul. Vinul, în pahar, va prinde floare şi se va oţeti, 

nemaiavând cine să-l închine cu noi. 

Cerneala a ruginit pe tocul rămas singur şi trist şi îndurerat. Masa 

lui de migală sub poala nopţilor nu va mai avea cine să-şi încleşteze 

mâinile pe ea, când poetul cântă o rimă rară. Cu dispariţia pământeană 

a lui Alexandru Călinescu, s-a dus pentru totdeauna o mare nădejde 

a liricii româneşti. Poetul e îngropat între brazi, tăcere şi răcoare, 

în cimitirul din Sinaia, unde a dorit, în cea din urmă suflare, să se 

odihnească de-a pururi. Numai fiinţa lilială a lui Sandy nu mai este 

printre noi, cei care l-am iubit şi apreciat. 

Sufletul lui va rămâne totdeauna alături de sufletul nostru, atât 

cât ne va fi dat să greblăm cu umbra pământului. Pavel Nedelcu * 

6977

IN MEMORIAM 

Simbolismul Echerului şi Compasului 

Nihil In Haec Vita Dulcius Sentitur Avidus Sumitur! 

Ca o primă reprezentare a imaginilor ce creează lumea 

masoneriei, obsesiv întâlnită la tot locul este cea a unui compass 

cu braţele deesfăcute şi a unui echer aşezate în aşa fel încât să 

creeze o armonie estetică definitorie. Dicţionarele o definesc ca o 

emblemă, ceea ce de fapt repreezintă un symbol, dar concepătual 

vorbind un symbol care implică transferul hermeneutic de la 

emblema fizică la o idée, talc al unei metafore sau elegprii. Nu 

e nicio confuzie în a considera literele alfabetului ca simboluri şi 

combinaţia lor în cuvinte în înţelesuri multiple associate nivelului 

de cunoştinţe ale fiecăruia dintre noi., Ele transmit înţelesuri 

pentru că le recunoaştem şi le asociem experienţei noastre de 

interpretare. Până la aceasta tâlcul e ascuns, nu ştim să citim, 

mesajele sunt pierdute, 

In totalitate simbolurile civilizaţiei umane sunt tezaurizate 

de societăţile oculte, Francmasoneria este împlinită prin 

simboluri, acestea dezvăluindu’şi înţelesul ascuns doar până 

când cel care învaţă să le citească, le asumă şi recunoaşte, 

interpretează cu uşurinţă mesajul pe care îl conţin. Astfel 

discutând despre simbolismul unei embleme ne referim la 

metafora unui înţeles transferat prin intermediul său. Masoneria 

a prezentat ca simboluri echerul, compasul şi combinaţia lor ca 

simboluri ce urmau să menţină acrivitatea membrilor confreriei în 

limitele impuse de dogmă. Faptul că acestea au o recunoaştere 

universală ajungând să fie exclusive legate de francmasonerie 

nu înseamnă că ele nu rămân parte a arhivei de ânţelepciune a 

omenirii întregi. 

Aş fi vrut să fii cu mine 

în acea măreaţă clipă 

să simţi ce am simţit, 

să te’mplineşti cu ceea ce-ai dorit. 

Aş fi vrut să fii alături 

sub aceeaşi neştiut’aripă. 

Dacă’n lumină norul l’ai primit 

Când oglinda’n cercuri 

aura prin raze-o plimbă 

aş fi vrut să fii cu mine 

în acea măreaţă clipă 

să simţi ce am simţit. 

Însă deşertu’n pietre la cioplit 

ai vrut să’l uzi prin logos 

în tainica ta limbă; 

echerul şi compasul te-au urnit. 

Pe drumul meu de astre’mpodobit 

aş fi vrut să fii cu mine 

în acea măreaţă clipă. 

Separat vorbind, echerul e o unealtă operativă a 

zidarilor folosită pentru a testa acurateţea laturilor unei pietre, 

demonstrând egalitatea unghiurilor faţă de toate laturile acesteia 

şi apreciind valabilitatea pietrei pentru construcţie. Având unghiul 

de 90°, un sfert de cerc, el este folosit ca simbol încă din timpurile 

continentului Mu, adică de sute de mii de ani, preluat de atlanţi, 

egipteni. Uigurii şi mai târziu chinezii îl asociau cinstei şi dreptăţii. 

Secţiunile concursului: 

Poezie-maxim 5 poezii trimise pentru publicare în antologie, 

împreună cu o poză şi o scurtă descriere a autorului. Epigramemaxim 

5 epigrame trimise pentru publicare în antologie,împreună 

cu o poză şi o scurtă descriere a autorului. 

La acest concurs vor participa doar autorii care 

primesc invitaţia şi regulamentul festivalului în ataşament. 

Termenul de trimiterea a materialelor pentru publicarea 

în antologie este:20 mai-30 iunie 2011. 

Preţul antologiei/ bucată vi l-om comunica în cel mai 

scurt timp dupa primirea materialelor de la dvs.să vedem 

număr pagini,etc. 

O epigramă are ca temă impusă Geoagiu şi Ioan Budai 

Deleanu. 

Atenţie!!! Poeziile şi epigramele cu care vă veţi prezenta 


Grecii şi romanii îl coinsiderau 

util a fi aplicat în viaţa obişnuită 

figurativ pe calea dreaptă a 

înţelepciunii, în limitele onoarei 

şi virtuţii. Trebuie să subliniem 

faptul că natura, lumea 

concepută de puterea supremă 

nu prezintă nicio urmă de 

echer perfect. Doar omul, 

prelucrându’şi lemnul, piatra, 

metalul desăvârşeşte opera 

Marelui Anonim pentru a’i 

urma drumul trasat creaturilor 

sale. În masonerie echerul 

reprezintă simbolul moralităţii şi 

este considerat una dintre cele 

marile lumini, un instrument 

de lucru pentru troţi membrii 

şi o emblemă a venerabilului 

maestru. 

Masoneria operativă Liviu Pendefunda 

de la începutul mileniului doi 

folosea efectiv compasul la trasarea planurilor pentru structurile 

arhitecţilor. Instrumentul aşeza vârful în centru, descriind 

mai apoi circumferinţele cercului limitind o arie cuprinsă în 

interiorul acestuia. Astfel compasul ne aminteşte infailibilitatea 

lui Dumnezeu şi justiţia sa imparţială. Conştientizarea binelui 

şi a răului şi recompensa sau pedeapsa acordată după 

comportamentul dinlăuntrul sau dinafara circumferinţelor morale. 

Deci iată că formei fizice perfecte i se asociază prin compas 

obţinerea luminii interioare, datoria de a ne menţine dornţele în 

limite rezonabile şi să circumscriem pasiunile şi prejudecăţile. 

Fără practica auto discuplinei recomandate de toate religiile lumii 

nu putem fi liberi. 

Echerul şi compasul sunt referinţe certe ale datoriei 

masonice către obedienţă şi faţă de sine însuşi, un simbol al 

frăţiei apropiat de idealuri. Împreună erau folosite şi în China 

antică sugerând ordinea, regularitatea şi decenţa. Poziţia lor 

pe altar este diferită după gradul de iniţiere al candidaţilor, 

vârfuurile compasului îndreptate spre adepţi însemnând sensul 

apartenenţei la Ordin. Din aceste simboluri pot fi cunoscute 

sensurile vieţii ce nu pot fi apreciate precum un televizor sau 

un autoturism. Ele sunt doar un ajutor pentru viaţă, dar factorii 

intangibili? Obligaţiile faţă de familie şi prieteni, acceptarea 

responsabilităţii faţă de comunitatea ăn care trăim sunt doar 

câteva dintre elementele moralităţii şi practica indicată de 

simbolurile echerului şi compasului. O societate fără standarde 

nu poate fi stabilă şi se va prăbuşi într’o zi, nu numai o naţiune ci 

întreaga civilizaţie va pieri. Simbolul abstract deţine simbolismul, 

indiferent cine sau unde suntem plasaţi în ierarhia socială. 

___________________ 

1. Nimic din dulceţile acestei vieţi nu le gusta cu patimă! 

2. Liviu Pendefunda, Rondelul intrării în templu, Rondeluri şi ovoide, 

Juminea 2003 

3. Liviu Pendefunda, Dogmă sau Libertatea Gândirii, Junimea, 2007 

4. Pick & Knight, Freemasons’ Pocket Reference Book 

Regulamentul Festivalului de poezie și epigrame 

„Ioan Budai Deleanu” de la Geoagiu (26-28 august 2011) 

în faţa juriului nu trebuie să fi fost publicate până la data 

premierii 27.08.2011. 

Materialele trimise după data de 30 iunie nu vor mai fi 

publicate în antologia specială din cadrul Festivalului. 

Coordonatori proiect: 

- prof.Vălean Ioan-directorul Colegiului Tehnic Agricol 

„Alexandru Borza” din Geoagiu 

- ing.Claudiu Nicolae Şimonaţi-poet 

- ing.Ionuţ Copil-scriitor 

Notă:Cazarea masa şi toate celelalte activităţi conexe 

vor fi suportate de către organizatori. 

Materialele pentru publicarea în antologie vor fi trimise 

la adresa: cenaclulgeoagiu@yahoo.com 

Toate detaliile şi noutăţile despre acest eveniment vă vor fi 

comunicate în timp util!

GHEORGHE 

ISTRATE 

Ritual 

Doamne iar ni se 

întâmplă 

Să stăm tâmplă 

lângă tâmplă 

Năduşeala ta divină 

Mă-nlumină în 

lumină 

Vorba Ta e carnea lumii 

Lunecă prin ea postumii 

nenăscuţii, visătorii 

Din bisericile florii... 

Ritual (pământ) 

eu văd pământ numai pământ 

în ochii mei e un mormânt 

în care de vecii durează 

o sabie ce scânteiază 

eu dacă mişc trudit din pleoape 

aud troznind în ceruri ape 

şi-un înger rătăcit şi gol 

pierzându-şi haina de nămol 

lumina mea-i cu glasul mic 

un clopot strâns peste nimic 

un lan cu nopţile în spic – 

aşa cum umblu şi mă-nsfânt 

sunt doar pământ numai pământ 

Ritual (ţărm) 

pe ţărmu-acesta-ncremenit de cretă 

tăcerea mare-a lumii mă repetă 

să pot răbda oceanul ce-mi depune 

sub tălpi întunecatele lui dune 

s-aud cum se descarcă alb sub valuri 

timpul bătrân nesfărâmat de maluri 

cum izbucnind prin apa-ntunecoasă 

ea se va sparge-n lutul de sub casă 

cum pruncii dulci din vremi neîncepute 

vor murmura-ntâmplări necunoscute 

pe ţărmu-acesta-ncremenit de cretă 

unde tăcerea lumii mă repetă 

Ritual (început) 

din lucruri pe furiş curg lacrimi 

din noapte se preling planeţi 

peste fiinţă peste patimi 

n-ai timp să-nveţi să mai regreţi 

se-adună lumea-ntr-o lumină 

ca floarea-ntr-un grăunte viu 

abia atinsă de-o albină 

ce soarbe clipa din târziu 

un prunc se-ntoarce în sărut 

în moartea care vrea să moară 

precum pământu-n început 

POEZIE 

MIRON 

TIC 

In zorii treziţi de 

fericire 

Ţi-am privit în somn 

Chipul tău 

Râdea în zorii treziţi de 

fericire. 

Un chiparos a înflorit 

O dată cu primele raze 

de soare 

Şi seminţele puse în pământ 

Au răsărit 

Şi cireşul a îmbobocit 

În grădina casei tale 

S-a născut sărbătoarea-n suflet 

Când te văd cu bucurie în ochi 

Păcatul pe care nu l-ai făcut 

Nu intră-n tăcerea ta 

Cum nu intră nici cuvântul 

In moarte. 

Rana, 

Ţi-o pot recunoaşte 

După semnul lăsat,încă necopt 

Rămas pe obrazul tău 

Destul de tânăr. 

Te-am văzut cum intrai în lume 

Cum alergai prin zăpadă 

Fără să laşi urme 

De-a nu te mai putea găsi. 

Arşiţa verii 

Printre zorii acestei lumi 

Alerg între doi arbori 

Şi mă mir 

Cum iedera urcă peste jumătatea 

Mea, 

De viaţă. 

Târziu, 

Traversez limpezişurile lumii 

Intr-o căruţă cu coviltir colorat 

De jurîmprejur,în îmbrăţişări lente 

O fragilă melancolie 

Se stinge-n umbră. 

Arşiţa verii 

Incearcă să sfâşie frumusţea fructului. 

Aş vrea să vă spun 


Că lumina e singura posibilitate 

De a putea privi lumea. 


Că nimic din ceea ce ştiu 

Nu am dezvăluit cuiva 

Mă bazez pe gândul meu 

Adevărat 

Trecut prin oglinzile poeziei. 

Amare şi sălbatice amintiri 

Ingenuchiază în târzi îbrăţişări 

dezmierdate. 


CRISTIAN 

BODNARESCU 

ÎN NOAPTE 

Eram cu tine într-o nouă noapte 

Păşind încet să nu fim auziţi, 

Doar vorbe calde îţi spuneam şi şoapte 

Se-aud încet sub teii despletiţi. 

Erai frumoasă precum e o zână 

Plutind sublim în al ei zbor departe 

Cu flori de tei tu-mi împleteşti cunună 

De mi-o aşterni tăcută-n miez de noapte. 

Cu drag eu versuri sumbre-ţi dăruiesc 

Şi îţi dedic aleasă poezie, 

L-auzul ei păsări în zbor bocesc 

Şi-n noapte se aprinde o făclie. 

Zâmbind tăcută cu privirea-mi dai 

Dulci mângâieri, dorinţi-ascunse 

Pe tronul meu tu muză mă pui crai, 

Scriindu-ţi doruri nepătrunse. 

Paşii noştri limpezi se-aşează în trecut 

Ei se aud în treacăt, în noaptea de demult. 

Noi coborâm din ceruri în albul aşternut 

Scriind iubirea noastră pe-a foilor tumult. 

Venind eu după tine să te cuprind odată 

Merg multe ore-n taină, dar nu ajung 

degrabă 

Tu-mi pari chiar lângă mine cum mă 

priveşti curată 

Eu merg mereu spre tine, mă chemi cu a 

ta şoaptă. 

Eram în vis… 

DOMINO 

Marea gândurilor necuvântate 

Din al tău ochi stins se varsă 

Şoapte macabre se întrevăd 

Sub pale măşti pe cerul negru. 

Cuvântul damnat plin de extaz păşeşte 

Pe umbra gândului beatic de primăvară 

Descătuşat de orice robie temporală. 

Atunci vocea de cenuşă lumină 

A copiilor stafii tomnatice. 

A fost într-un vis trecut, de mai târziu… 

Şi n-am mai apucat împreună a păşi 

În grădina noastră damnată 

Pentru ultima oară… 

Cu lacrimi de sânge ne plâng gargoilii 

Urma paşilor pierduţi în neant. 

Din flaut statuile micilor îngeri cântă 

Fastuosul nostru concert de rock 

…Ultimul concert de rock. 

Suntem acum doi bătrâni 

Batjocoriţi de Dumnezeu 

Însă eu voi face o vrajă 

Ultima vrajă din această viaţă. 

Deschide ochii şi luna ne va lumina 

Tinerele chipuri angelice 

La apus de orizont. 

Buzele noastre vinete se vor lipi 

Pentru ultima dată în noaptea necuvintelor 

…Noaptea învierii noastre. 

Acum închide ochii muza mea 

Timpul nostru a trecut şi etern vom lumina 

Întunecatul necuprins. 

6979

INTERVIU 

,,Tinerii ar trebui să înveţe să respecte 

trecutul !” 

Am stat de vorbă o oră cu maestrul 

Iancu şi l-am ascultat cu mare drag.Are o 

voce blândă şi plăcută. 

Am aflat lucruri interesante din 

viaţa unui actor ce a fost greu încercat pe 

drumul presărat cu flori şi jar încins. 

Adalbert GYURIS: - Maestre Iancu 

pentru început aş dori să vă întreb de 

unde pasiunea pentru actorie ? 

Lucian Spiru IANCU:-A fost în 

cazul meu un dat nativ personal ce l-am 

descoperit la momentul potrivit.Ţine de o 

trăsătură anume de a deveni ceva,în cazul 

meu actor.M-am prezentat la examen şi spre 

bucuria mea am reuşit.Acest dat personal 

a ieşit la suprafaţă şi s-a valorificat.Sunt 

bucuros că mi-am urmat chemarea. Pentru 

mine teatrul este a doua casă ! 

-Aţi debutat la teatrul ,,M.Eminescu” 

din Botoşani, credeţi că meseria de actor 

se poate face pe orice scenă ? 

-Da,unul ce-şi iubeşte meseria nu ţine 

cont de loc pentru exercitarea ei.La Botoşani 

a fost un public mai bun decât în multe alte 

oraşe.A fost un oraş patriarhal cu mulţi 

evrei de la care ceilalţi au avut de învăţat. 

Chiar şi clădirea teatrului a fost superbă. 

Exista această apetenţă,lumea se ducea la 

teatru pentru că era singura posibilitate de 

a se întâlni,de distracţie şi de frumos.Era 

un public avid de teatru. Îmi aduc aminte 

cu mare drag de debutul meu la Botoşani. 

Aici am lucrat şi primul meu rol mare Cyrano 

din “Cyrano de Bergerac” de E. Rostand ,o 

piesa superbă de altfel.Eram tânăr,venisem 

câţiva de la institut şi cucerisem oraşul.Era o 

plăcere să lucrez. 

-Unde vă simţiţi mai bine,în faţa 

aparatului de filmat sau pe scenă ? 

-Pe scenă mă simt mai bine.Am jucat 

la Botoşani,Piatra-Neamţ, Bucureşti şi 

Constanţa.Filmul consumă şi multă energie 

fizică.Ca exemplu am jucat în ,,Pintea” 

care s-a filmat în Maramureş.Am mers cu 

trenul de la Constanţa la Bucureşti.Apoi cu 

avionul până la Baia Mare.Mai departe cu 

un autobuz până pe Gutâi şi de acolo cu o 

sanie trasă de cai. 

-Care a fost ,,nebunia” plecării din 

ţara cu un...vapor ? 

-N-a fost deloc o nebunie.Toate se 

leagă,eu care am cultul libertăţii,m-am 

simţit întotdeauna întemniţat,ca într-o 

cămaşă de forţă.Eu am făcut atunci un 

gest de condamnare.Am fost director 

de teatru,membru de partid şi aşa m-au 

trecut pe listele de deputaţi pentru Marea 

Adunare Naţională.Am avut chiar întâlnire 

cu alegătorii.S-a întâmplat într-o sala 

mare,afară era rece şi înauntru la fel.Eu 

ştiam că plec peste două zile şi de aceea leam 

recitat ,,STROFE DE IARNĂ“ o poezie 

de Topârceanu. 

,,Doamne, tu te ţii de glume? 

Nu ne vezi mizeria? 

Pentru ce-ai lăsat pe lume 

Geruri ca-n Siberia? 

....................................... 

Astă-noapte mi se pare 

Gazda mea, Emilia, 

S-a-ncălzit la lumânare 

Cu toată familia!.........” 

Cei din sală au rămas cu gura căscată. 

În poezie este vorba despre frigul şi mizeria 

care de fapt o îndură ei. 

Activistul de partid care era cu noi s-a 

îngrozit şi era panicat.Ca să schimb registrul 

am făcut o invitaţie la teatru unde noi actorii 

ne vom încălzi cu aplauzele lor şi ei prin 

glumele noastre îşi vor descreţii frunţile. 

Peste două zile am plecat şi toată 

Constanţa vuia de cele întâmplate.În 

perioada aceea cred că mai mulţi trebuiau 

să facă gesturi asemănătoare. 

-Care a fost cea mai grea perioadă 

din detenţie ? 

-Detentia pentru mine a fost ca un 

film,eu fiind în rolul principal la propriu,din 

păcate.A existat o dedublare a personalităţii. 

Mizeriile materiale,frigul,lipsa de mâncare,cel 

de lânga mine care-şi făcea nevoile şi faptul 

că am stat într-o celulă de doi metri pe trei 

metri,toate acestea au amplificat durerea. 

Am stat o perioadă singur şi apoi la Aiud cu 

încă cinci persoane în celulă, trei paturi pe o 

parte şi trei pe partea cealaltă.Am stat şase 

luni legat în lanţuri la picioare şi mâini.Când 

mi s-a dat prima oară mâncarea într-un blid, 

am uitat că mâinile -mi sunt legate şi miam 

răsturnat mâncarea pe burtă. 

În primele zile totul a fost aşa de 

interesant,n-aveam timp să sufăr efectiv. 

Impactul informaţional era aşa de puternic 

pentru mine care sunt o fire curioasă.Când 

am intrat în holul de la Poarta Albă,neau 

dezbrăcat,ne-au dat haine,mi-au tuns 

barba.Se întamplau multe lucruri noi,pe 

care nu le văzusem nici măcar în filme.Au 

venit cu nicovala şi mi-au pus lanţurile la 

mâini şi picioare cu nituri.Când am ajuns 

la Aiud peste câteva luni,aveam drept la 

pachet şi soţia mi-a trims printre altele o 

pereche de ghete.Când mi-am pus ghetele 

în picioare,ceva s-a întâmplat ...nu s-au 

potrivit.La început n-am ştiut ce este,apoi 

am realizat că încălţămintea din puşcărie 

erau cu defecte,una mai înaltă cealaltă mai 

îngustă. 

Aşa că pot spune toată perioada a fost 

grea.Nu degeaba este proverbul : „Nu-i da, 

Doamne, românului câte poate să îndure!” 

-Dintre cei care v-au înjurat şi umilit 

a venit cineva după 1989 să-şi ceară 

scuze pentru ce v-a făcut ? 

-Până în 1989 am fost director de 

teatru, un actor preţuit şi lumea mă iubea. 

În cercul meu de prieteni şi uneori chiar pe 

scenă îmi permiteam glume la adresa puterii 

şi regimului.Se dezvoltase un limbaj,se 

putea citi printre rânduri sau înţelege printre 

vorbe rostite şi prin gesturi.Ai spus ceva şi 

se înţelegea altceva.Era o atitudine. 

Mi-am văzut dosarul şi eram denumit 

obiectivul ,,bărbosul” sau ,,actorul”.În grup 

cei care am luptat împotriva comunismului 

şi împotriva dictatorului am fost denumiţi 

,,balene sinucigaşe”. 

După detenţie imediat ce am 

ieşit,asupra mea s-au aruncat cu ,,pietre”. 

Imediat dupa 1990 ,,băieţii” s-au regrupat, 


-s-a născut în data de 03.02.1940 

la Botoşani 

-în 1964 a absolvit I.A.T.C. “I.L. 

Caragiale” Bucureşti 

-a interpretat numeroase roluri 

în teatru şi a jucat în peste 20 de 

filme pentru marele ecran şi de 

televiziune. 

-a debutat la Teatrul ,,M Eminescu 

“ Botoşani. 

-apoi a fost actor al Teatrului 

Tineretului din Piatra Neamţ, unde 

a jucat în celebrele spectacole 

ale regizorului Andrei Şerban : 

,,Noaptea încurcăturilor” şi ,,Omul 

cel bun din Saciuan” 

- în martie 1985 îmbarcat pe 

mineralierul Uricani, comandantul 

vaporului a fost Florentin 

Scaleţchi,au plecat, fără aprobare, 

către Turcia, către lumea liberă. 

Au ajuns în apele teritoriale ale 

Turciei, dar au fost prinşi cu 

ajutorul unei nave libaneze, care a 

anunţat paza de coastă. 

-pentru acest fapt a fost condamnat 

la 20 ani de puşcărie. 

având toate mijloacele şi au început 

să dea cu noroi în tot ce reprezenta 

un posibil lider de opinie.Am fost 

sunat la telefon şi mi s-au adus fel de 

fel de injurii la adresa mea.Prezenţa 

noastră,a celor care au fost împotriva 

comunismului a fost inconfortabilă 

oriunde şi poate că mai este.... 

-Ar trebui să se facă film 

după viaţa dumneavoastră,în care 

aţi putea interpreta chiar rolul 

dumneavoastră, ce spuneţi ? 

-Dacă s-ar face un film după 

viaţa mea şi eu să interpretez chiar 

rolul de acum mi-ar face plăcere 

însă până la un punct care mi-ar 

da poate chiar anumite satisfacţii. 

Dumneavoastră folosiţi termenul ar 

trebui iar eu spun că era obligatoriu 

să se facă filme şi nu neapărat 

despre mine,sunt nenumărate cazuri 

de oameni care au luptat împotriva 

comunismului.Sunt numeroase 

personalităţi care ar putea să facă 

subiectul unor filme extraordinar 

de emoţionante puternice.Era 

obligaţia celor care în mod formal au 

condamnat comunismul. Preşedintele 

Băsescu în faţa unui parlament 

în ,,clocot” a citit declaraţia de 

condamnare a comunismului.Au 

fost de faţă presa străină,diplomaţii 

acreditaţi la noi în ţară,a fost invitat 

regele. Vadim Tudor şi o şleahtă de 

î

Omul care 

împarte…muzica 

Miezul liniştit al unei zile ostenite începea săşi 

întindă hegemonia izbăvitoare asupra Centrului 

Vechi al unui oraş atât de împovărat de neliniştea unor 

destine, întâmplător sau nu, adunate la un loc. Ziduri 

încremenite sub apăsarea vremilor pândesc vigilent 

îndrăzneala oricărui posibil intrus de a le tulbura semeţia 

atotputerniciei lor. Un anticariat, timid pitit între două 

restaurante impozante, amândouă “cu specific” altul decât 

cel românesc, îmi aminteşte brusc de anii studenţiei când 

lăsam acolo, bucuroasă, aproape întreaga recompensă a 

strădaniei mele intelectuale – mult aşteptata bursă - în 

schimbul braţului de cărţi atent selectate. Nu am putut să 

rămân inertă în faţa ineluctabilei ispite de a intra, “după 

secole”, în unica, dar măreaţa încăpere ce, îmbibată de 

un miros bizar de mucegai şi gaz, găzduia primitor nu 

mai mult de două rafturi şubrede, aceleaşi de pe vremuri, 

rezemate de nişte pereţi scorojiţi. M-am înfruptat trufaşă 

- de-a dreptul - din cărţile extenuate de atâta aşteptare şi 

neîndemânatic stivuite pe rafturile acoperite de obişnuita 

hârtie -cândva albă. 

Eram eu cu mine însămi şi eram in(de)finit 

mulţumită... 

Un soare epuiza(n)t poleia pe trotuarul fad 

umbrele puţinilor insignifianţi ce îşi rătăciseră paşii (in) 

voluntar prin acel ţinut, iar apoi li se aşeza peste chipuri 

metamorfozându-le într-o lumină încruntată: trăiam 

senzaţia plenară că oamenilor li s-au înlocuit capetele cu 

nişte gheme galbene, perfect rotunde ce îi uniformizează 

iremediabil. Clădirile urmăreau atent orice mişcare suspect 

ivită, gata în orice moment să intervină decisiv, dacă se 

impunea acest lucru, în timp ce magazinele zăceau risipite 

la parter sub greutatea istovitoare a ultimelor reduceri de 

sezon. 

Viteza năucitoare a unei maşini “tunate”, ale cărei 

boxe “utima generaţie” au declanşat instantaneu un seism 

considerabil, a luat în derâdere roşul strident al interzisului, 

continuându-şi traseul (im)precis, oscilând teribilist în a 

alege definitiv una dintre cele trei benzi strecurate, în sens 

unic, printre blocurile zvelte ce începuseră să populeze, 

treptat, treptat, parcă o altă fâşie a lumii. 

O lume nouă, al cărei nume îl împrumută noul 

tărâm, se lipeşte, total inadecvat, în continuarea celei 

derbedei urlau şi strigau,era un vacarm 

de huiduieli împotriva acestui document 

aşa de important. 

Aşa ne putem da seama cine sunt 

printre cei care conduc ţara şi dacă sunt 

aceştia interesaţi să facă un film împotriva 

comunismului şi implicit împotriva celor ce 

sunt acum la putere. 

Un asemenea film ar merge la 

sentimente şi emoţii de revoltă, dispreţ, 

ură şi chiar de dorinţa de răzbunare. 

Toate acestea ar face efectul unui film în 

susţinerea unei ideei,împotriva la ceva 

rău care nu mai trebuie să fie făcut. 

Ori noi observăm că în România după 

1989,acum după atâţia ani că la televizor 

se proiectează filme de propagandă... 

comunistă.În concluzie nu există 

voinţa politică de condamnare reală a 

comunismului,o condamnare a celor care 

au fost torsionari,care au fost în eşalonul 

doi,activişti,securişti şi care au pus mâna 

pe putere după revoluţie.Asta-i societatea 

în care trăim ! 

Doamna Lucia Hossu - Longin face 

o treabă bună cu serialul ,,Memorialul 

durerii“. Felicitări ! 

Tinerii ar trebui să înveţe să 

respecte trecutul ! 

Să condamne ce s-a întâmplat. 

Nu avem dreptul să fim într-o poziţie 

echidistantă între călău şi victimă. 

-Acum privind peste umăr aţi 

schimba ceva din viaţa dumneavoastră? 

-Nu ! Asta mi-a dat Dumnezeu, asta 

o duc !Mai târziu o să mă duc la EL şi o 

să-i spun că mi-am făcut datoria aşa cum 

am putut eu.Dacă puteam să fac mai mult 

aş fi făcut însă atât s-a putut... Mă bucur 

că am gustat din toate ce mi s-a oferit 

bune şi rele, frumoase şi grele. 

Actorul are o atitudine politică sau 

nu are,el trebuie să fie artist cetăţean. 

Actorul poartă tichia de nebun,el este 

nebunul de la curtea regelui.El are dreptul 

să spună adevărul chiar dacă uneori nu 


NOTES 

“vechi” precum un apendice. 

La această răscruce 

de lumi mi s-au îngropat 

în ureche, cu obstinaţie 

inocentă, dezacordurile 

unei viori obosite ce falsa 

incredibil de duios. Un 

domn impunător, aparent, 

ca statură şi ca ţinută, ivit 

surprinzător din spatele unor 

brazi cu rol decorativ în peisaj 

ce îmbrăcau într-un verde 

crud faţada unei instituţii 

importante, şi-a trimis rapid 

privirea uşor întunecată în 

recunoaştere. Pentru o clipă 

m-am gândit că are puterea Adriana Draghis 

de a-l izgoni irevocabil pe 

muzicantul lacunar ce trăia 

acut falseturile proprii şi că va uzita de ea... Dar, spre 

marea mea surprindere, nu a săvârşit infamia, drept care 

l-am admirat tacit! Omul care împarte... muzica a primit 

îngăduinţa de a-şi continua trăirea... Asta îi mai rămăsese 

ca ultimă soluţie – să împartă muzica - întrucât cutia, ce 

adăpostea în clipele de răgaz împovăratul instrument, 

rămăsese neatinsă de îndurarea puţinilor trecători din 

acea zi... De fapt, menirea lui era alta: de a împărţi galant 

oraşul în două tabere (ire)conciliabile: una vetust-hibridă şi 

alta exagerat-neofilă! 

Coborând înspre Centrul Nou al oraşului cu 

pricina aveam impresia bulversantă că totul intră într-o 

altă sferă: cea a precipitatului. Aglomeraţii excesive, 

claxoane impaciente, telefoane agasante, zumzete 

iritante, nervi întinşi la maximum copleşeau terifiant 

cerşetorii de existenţă (dez)orientaţi... Un amalgam de 

ţinute reprehensibile... de vorbe reprobabile... de figuri (in) 

autentice difuz percepute... 

Viteza năucitoare a altei maşini “tunate”, ale 

cărei boxe “utima generaţie” au declanşat instantaneu un 

alt seism considerabil, a luat, din nou, în derâdere roşul 

strident al interzisului, continuându-şi traseul (im)precis, 

oscilând la fel de teribilist în a alege definitiv una dintre 

cele două benzi ce urcau înspre oraşul cel învechit... Era 

liantul neostenit între vechi şi nou... între nou şi vechi într-o 

circularitate greu de spulberat... 

Continuam să fiu eu cu mine însămi şi era suficient. 

este pe placul regelui însă pentru asta nu 

este şi nu trebuie să fie omorât. 

-România este departe de 

normalitate sau nu ? 

-Este încă foarte departe de 

imaginea care ne-o făcusem noi cei 

care am stat în puşcărie despre viitorul 

acestei ţări.Noi am crezut că va fi mai 

bine,ca într-o ecuaţie matematică în 

care rezultatul se va schimba în bine.Din 

păcate nu s-a întâmplat aşa ! 

-Maestre Iancu mulţumesc pentru 

că aţi acceptat să realizăm acest interviu ! 

Vă doresc sănătate şi încă multe 

realizări în domeniul artei teatrale şi 

cinematografice. 

Cu mare bucurie a consemnat 

Adalbert GYURIS 

6981

LECTURI SUB ABAJUR 

CONTROVERSE CRISTOLOGICE 

In Biblie nu exista nicio relatare despre viaţa lui Iisus, 

între 12 si 30 de ani. Acest interval, l-am denumit în alt studiu 

perioada blancă a vieţii lui Iisus, deoarece nu avem informaţii despre 

adolescenţa celui care avea să devină Mântuitorul lumii, ca şi despre 

formaţia Sa spirituală. În câteva capitole din Evangheliile după Matei 

si după Luca sunt prezentate succint evenimentele semnificative din 

viata lui Iisus: aceste naraţiuni din copilărie prezintă genealogia lui 

Iisus, o serie de evenimente, precum Buna Vestire, venirea magilor 

din răsărit, spre a se închina celui ales, fuga în Egipt unde familia a 

rămas până la moartea lui Irod, şi întoarcerea la Nazaret, arătarea în 

templul din Ierusalim. După aceste evenimente, viaţa lui Iisus este 

învăluită în mister, până la începutul misiunii Sale. 


Ediţiile franceze ale acestei cărţi precizează că în anul 1925, 

conducând o expediţie în Asia Centrală, Nicolas Roerich, pictor 

rus, poet, arheolog, mistic şi filosof, a vizitat Himis-ul. El a publicat 

ulterior scrieri pe care le descoperise la mănăstire, iar traducerea 

sa era asemănătoare celei a lui Notovici. El a relatat de asemenea 

că a dat în călătoria lui de multe alte documente, atât scrise cât 

şi orale, legate de şederea lui Issa în Orient. În anul 1939, fără a 

avea vreo cunoştinţă despre legendele legate de Issa sau de cartea 

lui Notovici, unei talentate pianiste, cunoscută în acea vreme – 

Elisabeth Caspari – i s-au arătat trei cărţi de către bibliotecarul de 

la Himis, care i-a mărturisit: „Aceste cărţi spun că Iisus al vostru a 

fost aici”. Nu ştim dacă traducerea făcută de Nicolas Roerich s-a 

concretizat într-o carte tipărită sau a rămas în manuscris, după 

cum nici dacă, într-o variantă sau alta, ar putea fi într-o bibliotecă 

publică. De asemenea, nu se precizează dacă mărturia pianistei 

Elisabeth Caspari a fost consemnată în vreo publicaţie sau vreun 

alt document scris şi nici dacă ea există cu adevărat, fiind păstrată. 

Cu siguranţă, cele două aşa-zis mărturii despre descoperirea făcută 

de Nicolas Notovitci au menirea de a da credibilitate acesteia. Dacă 

acest autor pretins descoperitor al acelor manuscrise care ar lămuri 

enigma anilor pierduţi din viaţa pământească a lui Iisus ar fi dat 

cărţii sale o turnură de policier, aşa cum a procedat Dan Brown, 

cu siguranţă cartea sa ar fi avut un impact la fel de covârşitor ca şi 

romanul Codul lui da Vinci. 

Mai mult, în ediţiile franceze, de care aminteam, se precizează 

că manuscrisele cu pricina ar fi dispărut de la mănăstirea Himis. 

Cine să fi avut interes să le facă dispărute? Desigur, suspiciunea 

planează asupra Vaticanului. Însă este deranjant pentru cei de 

acolo faptul – dacă e să luăm de bună descoperirea lui Notovici – că 

Iisus ar fi negat Vedele sau ar fi îndemnat la preţuirea femeii? Sau 

că Moise ar fi fost chiar fiul faraonului? În cazul lui Moise, acest 

amănunt biografic ar trebui să bucure pe Sfântul Părinte, pentru 

că în manuscrisul cu pricina, acest profet a îmbrăţişat credinţa 

israeliţilor: „…israeliţii au refuzat să-şi lepede Dumnezeullor, pentru 

a slăvi zeii făcuţi de mâini omeneşti, cei care erau zeii egiptenilor. 

Mossa credea în Dumnezeul lor indivizibil…” (Viaţa Sfântului 

Issa…,II: 9-10). 

Ar trebui să ne amintim că şi în Coran (scris pe la 610,d. H., 

faţă de Evangheliile Noului Testament – Evanghelia după Marcu 

se estimează că ar fi fost scrisă între 65 - 75, adică la 35 - 45 ani 

de la data ipotetică a morţii lui Iisus; Evanghelia după Matei, 

[~80 e.n.] se consideră că a fost scrisă de către un evreu, care 

cunoştea foarte bine Vechiul Testament şi a vrut să lege profeţiile 

din cartea sfântă de faptele lui Iisus, iar Evanghelia după Luca, 

[~90 e.n.] se consideră că a fost scrisă de către un roman, care a 

vrut să propovăduiască doctrina lui Iisus maselor. Practic, această 

evanghelie a „pavat drumul” creştinismului pentru a fi acceptat 

în Imperiul Roman) sunt o sumedenie de pasaje care vorbesc 

despre persoana lui Iisus şi unele din faptele sale. În Traducerea 

sensurilor CORANULUI CEL SFÂNT în limba română (ediţia a 

V-a, Editura Islam, Bucureşti, 2006), am găsit mai multe fragmente, 

dintre care amintim pe cele considerate de noi revelatoare pentru 

demersul nostru analitic: 

1. Iisus a fost trimis de Allah, întru Duhul Sfânt, spre a face 

cunoscută lumii voinţa lui Dumnezeu. (SURAT AL-BAQARA, 2 :87 ; 

SURAT AL-MA’IDA, 5 : 110-117). 

2. Allah a permis naşterea miraculoasă a lui Ioan Botezătorul, 

pentru ca acesta să fie Înaintemergătorul lui Iisus. (SURAT 

AL’IMRAN, 3 : 33-41). 



3. Allah încuviinţează ca Fecioara Maria să fie mama lui 

Iisus. (SURAT AL’IMRAN, 3 : 42-45 ; SURAT MARYAM, 19 : 12-22). 

4. Iisus a fost fără păcat (SURAT AL’IMRAN, 3 : 46), a fost 

crucificat şi ridicat la cer de însuşi Allah. (SURAT AL’IMRAN, 3 :55). 

5. Allah i-a permis lui Iisus să fie urmat de discipoli/ ucenici, 

spre a propovădui Evanghelia, iar celor cărora le urmează le-a 

hărăzit milostenia. (SURAT AL-HADID, 57 :27). 

6. Allah îl vrea pe Iisus Lumina lumii, prin Evaghelia pe care 

o propovăduieşte acesteia. (SURAT AL-MA’IDA, 5 : 46). 

7. Allah îl învaţă pe Iisus Scriptura.( SURAT AL’IMRAN, 3 : 

48). 

8. Dintre minunile săvârşite de către Iisus, în SURAT AL- 

MA’IDA, 5 : 112-115, apare o referire clară la episodul hrănirii mulţimii 

(episod relatat şi în Evangheliile după Matei (15 : 33-38), Marcu 

(6 : 38-42), Ioan (6 : 2-12). Iată fragmentul din Coran : „O, Iisus, fiu 

al Marie, poate, oare, Domnul Tău să ne coboare o masă servită din 

cer? El le-a zis: « Fiţi cu frică de Allah, dacă sunteţi credincioşi! ». 

Ei au zis: « Voim să mâncăm din ea, ca să se liniştească inimile 

noastre şi casă ştim că tu ne-ai spus nouă numai adevărul şi să fim 

întru aceasta printre martori. » Atunci, a zis Iisus, fiul Mariei: « O, 

Allah, Stăpân al nostru ! Coboară-ne nouă o masă servită, din cer, 

ca să ne fie nouă sărbătoare – pentru cel dintâi şi pentru cel din 

urmă dintre noi – şi semn de la Tine ! Şi blagosloveşte-ne pe noi cu 

cele de ospăţ, căci Tu eşti Cel mai bun dintre cei care hrănesc ! » 

Şi i-a răspuns Allah: « O voi coborî vouă, dar pe acela care nu va 

crede, nici după aceasta, îl voi osândi cu un chin cu care nu voi mai 

pedepsi pe nimeni din toate lumile. ».” (cf. Traducerea sensurilor 

CORANULUI CEL SFÂNT în limba română (ediţia a V-a, Editura 

Islam, Bucureşti, 2006), p. 68. 

Nu împărtăşim opinia că Iisus ar fi trimisul lui Allah şi nici faptul 

că ar fi un profet de mai mică importanţă în raport cu Mahomed. 

Respectăm însă credinţa musulumană, mai cu seamă că în Coran 

se recunoaşte sacralitatea lui Iisus. 

Am adus în discuţie aceste aspecte consemnate în Coran 

despre Iisus, spre a se înţelege că prezenţa Lui în scrierile diferitelor 

religii faţă de cea creştină (la mahomedani şi tibetani) este un 

aspect ce relevă importanţa acestui ultim Profet pentru omenire. Nu 

împărtăşim „teza” lui Notovici cu privire la „recuperarea” adolescenţei 

lui Iisus, pentru motivul că e puţin credibil ca un copil de 12 ani să 

ajungă tocmai pe meleaguri indiene, iar apoi în Tibet, fie şi însoţind 

o caravană de negustori. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu putem face 

vreo conexiune între ceea ce ştim despre doctrina sa din Biblie şi 

formaţia Sa spirituală de influenţă tibetană. 

În perioada blancă din viaţa lui Iisus, s-a emis ipoteza că acesta 

şi-ar fi desăvârşit viaţa spirituală la „şcoala preoţilor” esenieni. Iată, 

mai întâi, câteva aspecte în legătură cu locaţia unde se presupune 

că ar fi sălăşluit comunitatea preoţilor esenieni. Regiunea Qumranului 

se întinde intre ţărmul Marii Moarte şi muchia falezei abrupte 

care limitează perspectiva. Se pot distinge aici trei etaje, despărţite 

de pante mai mult sau mai puţin povârnite. Dacă pornim de la 

nivelul cel mai de jos, pe unde trecea drumul antic, de la Sodoma 

la Ierihon, putem p observa plaja de marnă, cu o mare concentrare 

de sare (marna peninsulei Lisan), se prelungeşte în pantă foarte 

lină, sub nivelul mării. Ea se lăr geşte spre nord, unde se continuă 

lin, prin câmpia Ierihonului. Spre sud, ea se îngustează, spre a se 

sfârşi la Ras Feshkha, la 5 km de Qumran. În dreptul ruinelor de 

la Qumran, lă ţimea ei este de aproape 2 km. Ea urcă lin, până la 

pantele primei terase. Rămăşiţa unui străvechi nivel al Marii Moarte, 

terasa e înclinată, în mod foarte uniform, astfel încât se poate circula 

aici fără difi cultate. Între această terasă şi plaja pe care o domină, 

pantele sunt abrupte, dar adânc brăzdate de rigole care coboară 

dinspre masiv, fiind săpate în decursul secolelor în marna moale. 

(continuare în nr. viitor)


EVENIMENT 

B`nai B`rith Zion – Loja Instrucţiunea 

Organizaţia 

B`nai B`rith 

International s 

– a înfiinţat la 

New York la 13 

octombrie 1843 

sub denumirea 

de Independent 

Order of 

B`nai B`rith. 

În România 

Societatea 

„Înfrăţirea Zionului” (Districtul IX 

România) a luat naştere în 1873. 

Aceasta edita la anumite intervale de 

timp „Buletinul Marii Loji Zion”. Câţiva 

ani mai târziu, la 7 noiembrie 1878 

apare în Focşani Prima Societate 

Fraternă, în fapt o altă lojă masonică 

evreiască. 

În numărul 4 – 5 din mai – 

iunie 1880 al Buletinului Marii Loji 

Zion, păstrat la Biblioteca Academiei 

Române, se arată că la Focşani 

activa Loja Instrucţiunea care 

întreţinea un institut de învăţământ 

public pentru băieţi şi se afla 

fruntea Comunităţii Israelite din 

acel oraş. Tot în respectiva 

publicaţie, în raportul de activitate 

al „Instrucţiunii” pe anul 1887, se 

arătau următoarele: 

„Cu toate că situaţiunea 

noastră, publică şi socială este atât 

de deplorabilă, cu to(a)te că cea mai 

mare parte dintre coreligionarii noştri 

au ajuns la o mizerie insuportabilă 

din causa multiplelor legi restrictive, 

create în contră – ne; cu to(a)te că am 

fost intimidaţi din causa expulsării, ce 

sà întreprins asupra ori - cărui israelit 

cu inimă, care ar cuteza a ridica 

vocea – i în potriva prigonirilor ne mai 

pomenite, ce s – au deslănţuit de un 

timp înco(a)ce contra no(a)stră; totuşi 

zelul şi dorul dà conlucra împreună la 

fapte bune, la fapte caritabile, prin cari 

să se po(a)tă alina câtuşi de puţin 

apăsăto(a)rea miserie a atâtor suflete 

sărmane şi suferinde, nu a slăbit 

deloc la fraţii noştri din localitate, 

ci din contra numărul membrilor a 

crescut mai mult încă precum vă vom 

specifica mai la vale. 

Deci, dar, aceste cauze nàu 

putut esercita nici o influenţă 

paralisătoare asupra întrunirilor Sc. 

no(a)stre în anul 1887. Sc. no(a)stră a 

ţinut un număr de şedinţe relativmente 

mai superior ca în anul trecut. 

Numărul şedinţelor se ridică la 

46, dintre cari: 43 de classa I – a, 2 

de classa a II – a, 1 de classa a III – a. 

La 2 Maiu am serbat inaugurarea 

Sc. prin un banquet, la care a luat 

Bogdan Constantin Dogaru 

parte şi fr. Schwarz, delegatul Sc. 

Fraternitatea. 

Maximul frequentării a fost de 24 

iar minimul de 14. 

Toate aceste şedinţe au fost 

presidate de către fr. Dr. Wolf Geller, 

preşedintele titular al Sc. no(a)stre. 

Cei – làlţi fraţi demnitari şi – au 

împlinit şi ei pe cât puterile şi interesele 

le – au permis misiunile inherente 

funcţiunei ce li sà încredinţat. 

Dintre candidaţii propuşi în anul 

acesta a admis şi iniţiat pe aceia, de 

la cari se putea spera o conduită şi o 

conlucrare demnă de Zion, pe fraţii: 

Jos. Sommer, Abr. Filderman, M. 

Rapaport, M. Backer, M. Chaimsohn, 

M. Herman şi Moses Filderman. 

Candidaţii respinşi sunt: Laser 

Fischoff şi M. Sonnenreich. 

Fraţii suspendaţi pentru neplata 

cotisaţiunilor sunt: W. Brenner, cu 

domiciliul actual în Bucuresci, A. 

Rothman în Galaţi, L. Rothman în 

Odobesci, şi Sigmund Vogel. 

Am reprimit pe vechiul zionist B. 

Carniol şi Lewy Durst. 

Ca resplată pentru activitatea 

şi neobositul zel în propagarea 

principielor zionistice, Sc. no(a)stră a 

înaintat în cl. II – a pe ffr.: Osias Cohl, 

M. Ungar, L. Linden, Is. Şeiffert, I. 

Lesersohn, L. Ehrlich şi D. Bernstein; 

în clasa III – a pe ffr. M. Ungar, A. 

Netzler, I. Flittman, M. Adler, Samoil 

Zoller, Is. Finkelstein şi S. Cula. 

Instrucţiunea a format ca şi tot 

– dà – una obiectul preocupaţiunilor 

constante ale Sc.; aşa că comitetul 

şcolar se compune în mare parte din 

ff. noştri, cari ştiu a conduce şco(a)la 

de băeţi după spiritul modern. La ori 

– ce întrunire a Comunităţii ffr. noştri 

susţin cu căldură existenţa Gabelei, 

fără de care nici şco(a)la de băeţi 

, nici spitalul, cu un cuvânt, nici o 

instituţiune de binefacere şi de cultură 

nàr putea exista. De aceea am căutat 

ca şi în comitetul Comunităţii să iea 

parte mai mulţi ffr. inteligenţi şi cu 

influenţă. 

Pe tărâmul carităţii Sc. no(a) 

stră sà excellat mai mult în anul 

acesta ca în cel trecut. Ea a ajutat 

printrò colectă pe doi voiagiori, o(a) 

meni oneşti, reîntorşi din Insula Cipru, 

unde emigraseră, spre a putea urma 

voiagiul lor. 

Sc. no(a)stră, conformându 

– se apelului şco(a)lei mume 

„Fraternitatea”, i – a trimis 40 lei 

pentru un frate Deutsch, devenit orb. 

A dat 50 lei unui student de 

medicină , 100 lei unui tânăr fo(a) 

rte inteligint, devenit melanc, spre a 

putea pleca la Viena întrùn spital. 

30 lei unui ce(a)sornicar bolnav 

de ochi, spre a pleca la Viena. 

Am contribuit cu 60 lei unui 

student ca să poată pleca la Paris, 

unde să`şi continue studiile. 

Apoi am mai ajutat pe mai mulţi 

călători cu sume mai mici variante 

între 10 şi 20 lei. 

La 14 Martie am dat un bal, 

al cărui produs net de 670 lei làm 

împărţit la săraci ”. 

La Adunarea generală a 

XIII – a a Înfrăţirii „Zion”, ţinută 

în Bucureşti, în zilele de 25 – 27 

decembrie 1886, s – a hotărât să 

se formeze comitete de emigrare 

în Ţara Sfântă în toate oraşele. De 

asemenea, s – a decis să se delege 

un frate pentru formarea şi instalarea 

acestor comitete pentru a organiza 

colecte în masă de bani spre a înlesni 

emigrarea. 

În Buletinul Marii Loji „Zion” nr. 9 

România din 1905, Max Adler şi H. 

Freier din Focşani apar menţionaţi în 

„Lista Comitetelor şi persoanelor 

de încredere ale Marei Loji „Zion” 

în chestiunea emigrărilor ”. 

Conform unui tabel existent în 

arhiva Prefecturii Judeţului Putna, la 

1891 cele 2 organizaţii francmasonice 

din Focşani numărau 50 de membri 

– B`nai B`rith, respectiv 100 de 

membri – Fraterna. 

1. Biblioteca Academiei Române, 

Colecţia de periodice, Cota P.I. 1123, 

Buletinul Înfrăţirea „Zion” nr. 4 – 5/ 

mai – iunie 1880 şi nr. 1/ianuarie 

1887 – iunie 1888. p. 19 şi 32. 

2. Ibidem, Buletinul Marii Loji „Zion”, 

seria a doua, nr. 11/1905, p. 54. 

6983

ESEU 

LABIRINTURI ŞI OGLINZI 

Într-o fotografie sepia care se află în muzeul schitului 

Vovidenia, aşezată în obscuritatea micii biblioteci, Mihail 

Sadoveanu a fost surprins cu spatele de fotograful necunoscut, 

la amiază, într-un moment de intimitate blândă, cu umerii 

prăbuşiţi, cu mâinile drepte lăsate pe lângă corp, cu bordura albă 

a părului ieşită de subt borurile largi ale pălăriei, fără niciun fel 

de preocupare, depărtându-se pe o cărare încâlcită, năpădită de 

ierburi, de parcă ar fi abandonat definitiv lumea reală. Privind 

în adâncul fotografiei putem urmări cărarea care, după ultimile 

garduri, iese în mijlocul câmpurilor şi se pierde armonios printre 

tufe şi lanuri de porumb. Statura uriaşă a scriitorului nu este defel 

plasticizată. Este reală, vie, în mişcare. Îi poţi atinge hainele, 

să simţi în vârful degetelor fiorul postavului. Doar amplitudinea 

peisajului, acaparatoare, pare să îl înghită definitiv. Legătura 

dintre vizitator şi fotografia aceea veche este atât de absolută, 

încâ vizitatorul însuşi trebuie să facă eforturi să nu se lase inclus 

în peisajul de celuloid. Pare că fotograful necunoscut a imortalizat 

în chip desăvârşit marele ritm al timpului, pulsiunile naturii 

vegetale, geniul zilei de vară, germinaţia tăcută a pământului. 

Fotograful necunoscut a surprins în chip magistral elementele 

divino-umane care guvernează cosmosul. 

* * * 

În poemele lui Johann Wolfgang Goethe planta are o 

apariţie electrizantă, are legături indestructibile în cosmosul din 

care a apărut, reprezintă plenitudinea creatoare a universului. 

Expansiunea ierbii în tot cosmosul creează un patrimoniu ereditar 

în care omul ar regăsi continuu locul nepieritor al genezei. 

Prin urmare, să analizăm din acest punct de vedere poemul 

Metamorfoza plantelor în care amantul, sedus de farmecul unei 

zile de vară, îşi îndeamnă iubita să admire grădina. Imaginaţivă 

un loc inundat de lumina soarelui în care natura vegetală, 

în ipostazele ei vivificatoare, realizează adevărate capodopere. 

Iată, pare să-i spună amantul iubitei, silind-o la reflecţie, poţi 

vedea planta care se preface în floare, apoi în fruct, priveşte-o, 

prietenă, ca pe o sfântă enigmă, o imploră acesta. Deodată, 

oarecum descumpănitor în toiul unei astfel de zile plină de calm, 

este relevată forţa devastatoare a creaţiei originare, în versurile 

următoare: “simplă dormea în sămânţă puterea; sub coajă/ 

Tupilat odihnea, în sine închis, un model iniţial”. 

Modelul iniţial este lipsit de însuşiri, nu are inceput. Sfantul 

Ambrozie, convins ca firea, in tot ceea ce rodeste “ramane 

credincioasa siesi”, intareste arhetipul genezei potrivit caruia 

“intregul obarsiei se pastreaza in samante.” 

Elevaţia lăstarului suind în sus, emfatic, în onoarea zilei, 

este chintesenţa naturii vegetale. Nimeni nu mă poate opri, pare 

să spună acesta. Este aceeaşi spirală prin care forţa divinităţii 

nu va înceta niciodată să acţioneze cu graţie asupra omului. În 

măreţia plantei este o profundă înţelegere. Strălucirea ei senină, 

calmă, liniştitoare îi asigură o existenţă transcendentă. Planta nu 

s-a născut din supraabundenţa pământului, ci, mai degrabă, din 

entuziasmul divinităţii. 

* * * 

Eram pe malul Siretului, la Călieni. Oglindirea apei m-a 

făcut pentru câteva clipe să mă gândesc la Ofelia, peersonajul 

fictiv din Hamlet de William Shakespeare. Ofelia lăsându-şi părul 

să putrezească în voia curentului, pentru ca, în delte misterioase, 

râul acesta să îi păstreze memoria trupului ei superb în nămoluri 

scumpe. Apele îşi găseau acel sfârşit calm în alcătuirea Ofeliei, 

după o călătorie istovitoare cât un destin. Era o legătură 

senzuală între mine şi Ofelia care stăruia în nebunia simplă a 

locurilor pline de sensuri misterioase. Dintotdeauna am simţit o 

deplină desfătare în preajma vreunei ape curgătoare, uneori pe 


Siret, alteori pe Dunăre, 

de cele mai multe ori la un 

pescuit naiv. Locurile, în 

generoasa lor bunătate, se 

adunau la picioarele mele 

ca nişte animale cuminţi 

şi neştiutoare, iar eu eram 

acolo pentru această 

dovadă de ataşament, 

vărsat în ele, risipit pe dea-ntregul 

în ele. 

Clipa aceea 

îndepărtată a rămas la fel 

de vie într-un poem pe 

care l-am scris atunci, dar 

care, până astăzi, a rămas 

neterminat. Un poem este 

un fenomen necunoscut, 

se naşte din labirinturile şi Lili Goia 

încolăcirile interminabile 

ale psihicului, creează adevărate capodopere care nu pot 

fi egalate decât de torentul imaginaţiei, apoi dispare, la fel de 

misterios cum s-a ivit. Începutul de poem îl transcriu cu fidelitate 

din jurnalul meu de pescuit: 

apa, cărui mâl se dăruie 

sfârşindu-se tragic în părul Ofeliei 

fără nicio înţelegere 

* * * 

În vinerea mare Isus a fost răstignit în chip înfricoşător. 

“Locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină”(Ioan 19, 41). 

Această schiţă de decor, minimală, este de ajuns pentru a descrie 

locul în care s-a petrecut drama cea mai cumplită a omenirii. 

Referindu-se la acest loc, părintele Andre Scrima obişnuia să 

amintească de senzaţiile efluviilor răcoroase ale vegetaţiei care, 

de multe ori, se transformau cu uşurinţă într-o “aluzie la prima 

grădină păstrată în memoria umană, paradisul.”(Comentariu 

la evanghelia după Ioan, Humanitas, 2003, pag.103) După 

ce Iosif, ucenicul lui Isus, a luat trupul acestuia de pe cruce, 

femeile devotate l-au înfăşurat în fîşii de pînze vegetale şi l-au 

înmiresmat cu o “amestecătură de aproape o sută de litri de 

smirnă şi de aloe”(Ioan 19, 39). Scena funerară este relatată 

de părintele Scrima, după evanghelia lui Ioan, în felul următor: 

“Sinopticii menţionează, iarăşi, sosirea, foarte de dimineaţă, 

a femeilor la mormînt tocmai ca să încheie ungerea trupului 

cu miresme. Nimic asemănător la Ioan. El pune accentul 

pe motivaţia profundă a prezenţei Mariei din Magdala în 

locul acela, pe teribila mîhnire personală, pe sentimentul 

de absenţă iremediabilă semnificat întotdeauna şi pentru 

totdeauna de un mormînt. E iarăşi potrivit să ne oprim 

asupra unui alt aspect foarte special al Evangheliei lui Ioan, 

anume prezenţa şi rolul femeilor în naraţiunea lui, mai ales 

că asistăm acum la ultima apariţie a acestei figuri feminine, 

Maria din Magdala. ”(Comentariu la..., pag.105-106) Prin 

esenţa suavă şi ataşamentul lor, miresmele de mirt şi de aloe sunt 

de provenienţă feminină, iar odată cu ele se produce o transmisie 

de iubire. Această filiaţie de esenţă vegetală împrospătează 

trupul inert, refăcîndu-i continuu harul şi frumuseţea neperisabile. 

Veţi spune că abuzul acesta de imaginaţie, cînd vorbim despre 

un transfer de substanţă divină de la regnul vegetal la trupul 

omenesc, poate fi dăunător atîta timp cît dogma îl ignoră. Dar 

această intuiţie hazardată ar putea fi o argumentaţie la fiinţa care 

memorează, într-o primă abordare, fizică, iarba (postura în care 

iarba nu este numai locul în care s-au petrecut evenimentele, ci 

întreaga încărcătură de senzaţii şi sentimente care au scos în 

evidenţă acea întîmplare). 

În Evanghelia după Ioan natura vegetală apare ca o 

inundaţie neaşteptată de miresme şi hleiuri oleaginoase, care 

contribuie cu prisosinţă la desăvîrşirea parabolei biblice. Să ne 

î

FOTBAL ŞI RELIGIE. 

BACONSCHI, DUŞMANUL 

ROMÂNILOR, DIN NOU 

Şi totuşi, când plouă, parcă toarnă tot timpul cu găleata! 

Dubla umilinţă la care au fost supuşi suporterii naţionalei 

României, aceea de a-şi vedea echipa pierzând ruşinos în faţa 

unei echipe mediocre şi aceea de a fi trataţi cu brutalitate de către 

gazdele musulmane din Bosnia, a rămas şi de această dată, fără 

ecou. Dacă situaţia ar fi fost pe dos, să spunem că suporterilor 

musulmani ai Bosniei le-ar fi fost interzis accesul pe un stadion 

din România cu simboluri cu tentă religioasă musulmană, ar fi 

izbucnit un scandal cât casa! 

Înainte de începerea partidei dintre Bosnia Herţegovina 

şi România, s-a putut zări în sectorul rezervat oaspeţilor, pe 

gardul peluzei, un steag cu însemnele Universităţii Cluj. Oamenii 

de ordine l-au dat jos motivând că în modelul steagului se 

regăseşte o cruce. Cu puţin timp înainte de începerea meciului, 

au fost date jos toate bannerele suporterilor, fiind permise doar 

steagurile tricolore. De asemenea, la intrare, suporterii au 

fost atenţi controlaţi ca să nu aibă asupra lor niciun însemn în 

formă de cruce nici măcar pe hanorace sau tricouri. În Bosnia 

şi Herţegovina majoritatea cetăţenilor sunt musulmani. Bosniacii 

au strigat, în mod ironic, „ţiganii” către suporterii români, care au 

răspuns cu „Serbia!”, moment în care stewarzii au evacuat în 

mod violent o parte a suporterilor români! 

Dar să privim situaţia dintr-o perspectivă mai puţin „ultras”: 

orice formă de umilire sau de abuz asupra cetăţenilor României, 

aflaţi în străinătate, intră în competenţa Ministerului Afacerilor 

Externe. Mai mult, dacă simbolurile creştine au fost interzise pe 

stadion din cauza unei „sensibilităţi” religioase a musulmanilor 

bosnieci, lucrurile sunt şi mai grave, pentru că aceste gesturi 

medievale ar fi trebuit taxate imediat de către MAE! Mai ales 

că ministrul Baconschi este un apropiat al ortodoxiei şi este 

implicat de la o vârstă fragedă în structura BOR, el fiind imediat 

după absolvirea facultăţii redactor la Editura Institutului Biblic 

şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. A făcut, la doar 27 

de ani, parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, 

alături de actualul patriarh Daniel şi de Bartolomeu Anania. Deci, 

imaginăm scena în care Maria Magdalena, după tragicul sfîrşit al 

lui Isus, vine la mormînt, singură, pe întuneric, cînd zorii încă nu 

se revărsaseră ca o resurecţie a luminii. Femeia trecea prin aerul 

verde al plantelor, aproape atingîndu-le, iar acestea par că îi 

respectă durerea cu o imensă compasiune. Odată cu trecerea ei, 

femeia pare că răspîndeşte calmul religios al ierburilor dimprejur, 

contopindu-se sfîşietor în armonioasa lor alcătuire. Astfel, iarba 

îşi găseşte temeiul deplin în sublima idee a micului cimitir cu un 

“mormînt nou, în care nu mai fusese pus nimeni.”(Ioan 19, 

41) Ciclurile vegetale sugerează “jertfa nesîngeroasă”, cu atît 

mai plină de semnificaţii. Iarba, în această alegorie, relevează 

un sens al tragicului, altul decît cel din înţelesurile omeneşti. 

Niciodată nu mi se va şterge din faţa ochilor imaginea ierburilor 

din cimitir, rămase pururea în acea mişcare clandestină, lovinduse 

protector unele de altele în urma Mariei din Magdala. 

După înviere Isus “nu va mai parcurge distanţele 

geografiei noastre terestre.”(A.Scrima, Comentariu la..., 

pag.120) Cel mai adesea, drumurile străbătute de Isus sunt 

închipuite pe cîmpiile fantastice de pe linia orizontului, năpădite 

de ierburi, dincolo de această lume, dezvoltîndu-se unele din 

altele într-o construcţie neînţeleasă pentru oameni. Acest corp 

trecînd prin ierburile neîncepute este cît se poate de real atîta 

timp cît Isus, după înviere, coboară în mijlocul omenirii cantr-un 

replay nesfîrşit, arătîndu-i acesteia “mîinile şi coasta 

Sa.”(Ioan 20, 20) Va recunoaşte omenirea, tulburată de rănile 

înspăimîntătoare, această apariţie identică ? În această imagine 


ESEU 

ce persoană mai potrivită 

pentru incidentul religios 

din Bosnia? 

Săptămânile trecute 

l-am trecut pe Teodor 

Baconschi prin foc şi 

pară, pentru complicitatea 

cu revizioniştii maghiari 

şi lipsa de reacţie în 

scandalul provocat 

de discursul şovin al 

premierului ungar de 15 

martie. Dar, când plouă, 

toarnă cu găleata! Se pare 

că Baconschi face orice, în 

afară de a-şi face treaba la 

MAE. Scrie cărţi, lansează 

platforme creştine în 

interiorul PDL, face băi 

în jacuzzi cu muierile de 

la ambasada Mexicului, George Bara 

însă nu vrea, cu niciun 

preţ, să îşi facă treaba! Este omul nepotrivit la locul nepotrivit! 

De altfel, toată construcţia meticuloasă a personalităţii lui Teodor 

Baconschi „finul intelectual, teolog şi diplomat de carieră”, pare 

a fi opera tipică a SIE. Cărţile teologului Baconschi sunt slabe şi 

lipsite parcă de orice noţiune elementară de teologie ortodoxă. 

Par a fi nişte compendii pretenţioase şi exaltate, în genul 

„operelor” copy-paste ale lui Patapievici, Pleşu sau Liiceanu. 

Motivul pentru care acestea au fost promovate a fost prezenţa lui 

Baconschi în preajma lui Bartolomeu Anania, care îl purta după 

el ca pe un căţel de casă. Poate aceasta e şi explicaţia pentru 

care „ortodoxia” lui Baconschi nu i-a dat un imbold să reacţioneze 

diplomatic jignirii religioase din Bosnia. 

Eu însă sugerez fanilor naţionalei să îi aştepte pe bosnieci 

la Bucureşti, pentru returul din iunie, cu aceeaşi monedă, exact 

ca pe păgânii turci. Dacă e să fie cruciadă, apoi măcar să nu 

ieştim pe locul doi! Să le huiduim imnul ăla de ţară inventată şi 

islamizată de turci în secolul 19! Să le arătăm crucea până iese 

dracul din ei, să le oprim autobuzele la graniţă, aşa cum au făcut 

ei, să le scuipăm pe drapelul naţional şi să le înjurăm religia! Să-i 

tragem în ţeapă, cum făcea Ţepeş cu invadatorii otomani! 

Oare guvernul bosniac va reacţiona, sau va tăcea mâlc ca 

şi creştinul nostru de mare angajament, Baconschi? 

nu lipsită de oarecare regie, singurul argument care asigură 

veridicitatea scenei este chiar iarba de mirt şi aloe care, dăruită 

cu metamorfozele miresmelor, recompune cu delicateţe trupul 

lui Isus, la fel de proaspăt şi încărcat de sensuri. El este văzut 

iarăşi şi iarăşi, trecînd prin lumina blîndă a plantelor, aşa cum în 

viaţa terestră a fost văzut venind şi stînd în mijlocul ucenicilor, 

vorbindu-le acestora despre pace şi iubire. 

Iarba reface cu fidelitate locul copilăriei, grădina întâiului 

Adam, acolo unde îşi are originea perfecţiunea. Într-un poem de 

o pioşenie năucitoare, Alberto Caeiro se întristează de existenţa 

omenească din care lipseşte adevărul simplu “pe care-l deţine 

o floare atunci când ea înfloreşte” aşa încât, lumina galbenă 

care irumpe din caliciul acesteia, face “să vălurească munţii 

şi văile.” Seduşi iremediabil de prospeţimea câmpiei, copilul 

Caeiro şi copilul Isus hălăduiesc cât e ziua de lungă prin lanurile 

sălbatice cu mirosuri crude. Răpus de recunoştinţă, poetul se 

va destăinui în superbul lui poem că numai Isus l-a făcut să 

vadă cu adevărat “tot ceea ce există într-o floare.” (Paznicul 

turmelor, VIII, trad.Dinu Flămând). Revelaţia aceasta se 

produce întodeauna dinăuntru în afară pentru simplul motiv că 

numai în abundenţa sinelui religios lanurile sălbatice cu mirosuri 

crude nu au finalitate. Ideea aceasta decurge dintr-o muncă plină 

de înţelesuri creştine, în natura în care rădăcinile sănătoase ale 

plantelor dau vigoare şi armonie pământului, şi ne săvârşesc 

caracterul omenesc pentru totdeauna. 

6985

ROCADE 

(VERSURI) 

CATREN 

Ceea ce chinuie 

Dincolo de chin- 

Lumina din lumin 

Lumina din Lumin. 

Amin? 

EUGEN 

EVU 

SONG 

Ah, cu surdină văd surzii 

Prinşi între vis şi iluzii/ 

Între convingeri, auzi-i ! 

Zburdă cuvintele, iezii, 

Slabi, în torpoarea amiezii, 

Printre morminte aezii … 

Ard în rugină ardezii. 

FLASH REPORT 

Bă, i-a apucat 

dracul foamei pe toţi : 

de carNe de carTe nu - 

urât e-n lume, buhuu! 

Patrihoţi! 

Şi de putere ca schismă 

Cuie în cizmă 

Spurcată charismă 

Dracul plural 

Răstignitul pe om 

Precum în atom 

Orb cromozom. 

PECETEA 

Îngândurată Oarba revine tot mai des 

Ai semănat iubire, în schimb ce ai 

cules? 

Orb timpul mare-n bobul mărgăritar 

sfinţit 

Îşi răsuceşte semnul de nimenea primit 

Mileniu-n spicul minţii, iar unora 

ciorchine, 

Îngândurata moarte, fecioara lumii? 

Cine? 

TRISTIH PENTRU FIUL MEU 

REMUS SARGEŢIUÎN EXIL LA 

LONDRA 

Cel mai departe fiind, cel mai aproape 

Singurătatea tatălui, (pe ape), 

rechinii de harpoane n-au să-mi scape... 

ÎNTREBAREA 

Seamănă Oarba ce va fi-n răbdare 

A altui timp, des-sigilat şi încă 

]n legea Firii-atot-înalt-adâncă 

Post ludiu-sincopatul puls din Soare 

Tu, suflete prin chinuri care decântă 

Durerea şi iubirea-n trei hotare 

Suindul zbor din cel căzut, de-o sfântă, 

Cunoaştere 

vei învia-L-vei, oare? 

Fata şi fulgerul 

Negru blitz de 

roşie stea, prinsă 

în 

Păr de catifea. 

POEZIE 

DANIEL 

SAFTA 

Nu fugi, n-ai un’ 

te duce , stai 

aproape 

De Pământ, stai 

pe iarba înverzită, udă 

Parcă de demult. Tu cu rochie flori 

de 

Câmp, punele iar la pământ. Simte 

părul 

Cum plecase; agere priviri, fricoase. 

Dar ridică nu uita, ai privit o 

Catifea şi un fulger ce răsună 

despre 

Munţi, coamă furtună. 

Ierburi verzi or nu copaci, cer de 

tunet 

Şi văpaie, fugi, or pleci în… 

Scorbură plină de animale, ce 

privea cum 

Fugi la vale. Iar cum vălul de 

Furtună nu te vrea uitată, mumă. 

Te vrea. 

Mască de clovn 

Roşu nas plecat de vânt, nu tu râs 

Nu tu plâns, dar de curs apă ai 

Strâns. Machiat, uitat şi plecat, cu 

Pantalonii de elefant. Mă împingi, te 

atingi, 

Râzi şi plângi. Nu eşti om, eşti un 

Ghinion, un blestem de peste om, 

un 

Vis urât de copil orfan, ce priveşte 

La bomboanele din borcan. 

Nu te iubeşte viaţa, nu te vrea nici 

dulceaţa. 

Adormita din pădure; Ce tu, 

Nu eşti plin de mure? Eşti un clovn 

Poate mai trist, cum uitat eşti de 

artist. 

Eşti o pată de mizerie, într-o viaţă 

Tot mai moartă, eşti un vierme întrun 

Măr, ce n-ai nici televizor. 

Plâns, furnică. Du-te dor. 


RĂSCRUCE DE 

LUMINĂ 

DIANA 

SAVA 

În fiecare dimineaţă 

Trezesc cuvintele 

care-mi înnoptează 

În suflet 

Şi le închin în lumina 

răsăritului. 

Noaptea le arcuiesc 

în jurul Lunii 

Şi, respirându-le, 

Le transform în argint... 

Ştiu că astfel îmi cheltuiesc 

Toate zilele, toate nopţile 

Care mi-au fost date... 

Dar nu mă tem – 

Mă simt 

Ca o răscruce a Luminii!... 

FRÂNGHIA DE VISE 

Visătorul 

Scria în fiecare noapte 

Câte un vers. 

Visa că versurile lui 

Se împletesc într-o frânghie 

De care omenirea, 

Rămasă fără vise, 

Se agaţă ca să nu se scufunde 

În Neant... 

JOC INEGAL 

Văzut prin aripa străvezie, efemeră, 

A unui fluture, 

Muntele de piatră din zare 

E asemeni clipei 

Care vrea să ţina piept 

Veşniciei... 

FRĂŢIE 

M-am înfrăţit cu un copac – 

Nu ştiu dacă eu îl ţin 

Sau el mă sprijină... 

Uneori îl văd, plăpând, 

La umbra mea. 

Alteori, cad pe langă el 

Ca o frunză obosită de Timp... 

Câteodată, el e întreg 

Iar eu din mine lipsesc... 

Timpul ne schimbă locurile 

Fără să ne clintească... 

EVADARE 

În cristalul privirii 

Prind o lacrimă 

În căutarea unui chip... 

În căuşul palmei 

Prind o mierlă 

În căutarea unui tril... 

În cuibul inimii 

Îmi prind fiinţa 

Evadată, pe furiş, 

Din propria-mi umbră...

„SACRUL ÎN POEZIA LUI 

GRIGORE VIERU” 

de Sava Bogasiu (preot prof. dr. Mihail Milea) 

Personalitatea şi studiul operei lui Grigore Vieru pot fi 

considerate adevărate obsesii (luminos – cugetătoare) pentru 

cărturarul care este preot prof. dr. Mihail Milea. În luna februarie 

a.c., Domnia Sa a publicat la Editura Alpha MDN Buzău cartea 

„Sacrul în poezia lui Grigore Vieru”, o continuare a lucrării 

„Grigore Vieru – luceafărul de dincolo de Prut”, omagiu marelui 

dispărut după stingerea sa tragică, poate una din cele mai 

pertinente pledoarii pentru opera lui Grigore Vieru aparţinând 

unui contemporan. Comprehensiv, evitând frisoanele academice, 

Mihail Milea consideră că Grigore Vieru şi-a consolidat opera 

poetică, precum marii înaintaşi, începând cu Mihai Eminescu, 

pe creaţia populară, inepuizabilă, suportul tuturor operelor 

fundamentale, creaţia stând la baza existenţei noastre terestre. 

Capitolul I, intitulat „Grigore Vieru – un sacerdot al 

cuvântului”, focalizează, în opinia mea, substanţa întregii lucrări. 

De regulă, asemenea luări de atitudine sunt sancţionate de 

contemporani, fie prin gestul de a le ignora sau, mai dureros, 

prin a le considera inoportune. Numai că în cazul lui Grigore 

Vieru lucrurile stau cu totul altfel. Omul s-a impus, în primul 

rând, printr-o dimensiune morală şi civică exemplare, deranjând 

zgomotoasele autointitulate ”genii” cu operă inexistentă sau 

cunoscută numai vecinilor de palier. Iar dacă în accepţia lui Mihail 

Milea poetul din Basarabia este un sacerdot, preot al cuvântului, 

păstor al sunetelor care înnobilează fiinţa întru devenire ( vezi 

C. Noica ), mi se pare firesc ca în aceeaşi noţiune sintetic – 

valorică să se situeze şi opera. Când face radiografia etapelor, 

succesiv, în oglindă, om – operă, Mihail Milea se raportează 

permanent la esenţa genezei, glosând laborios pe sintagma 

lansată de acad. Mihai Cimpoi, ”starea planetară a copilăriei”, 

sinonimă, în chintesenţa ei, cu memorabilul vers blagian „Eu cred 

că veşnicia s-a născut la sat”. Vocaţia literară a lui Grigore Vieru 

ţâşneşte şi este permanent alimentată de motivele, sacre pentru 

el, matricea din care-şi trage seva – cultul sacru pentru mamă, 

pentru patrie şi pentru limba română. După prima sa vizită în 

România are deja certitudini, precum călugării la Muntele Athos, 

că patria „Este grădina Maicii Domnului”, din cuvântul România 

derivând minunatul semn grafic, cu rezonanţe uluitoare „om în 

rai”, devenită generic pentru întreaga sa creaţie. 

Mihail Milea emite judecăţi consistente relevând cititorului 

că acest sacerdot al cuvântului s-a hrănit din „Cina cea de 

Taină”, care este în viziunea Domniei Sale Limba română, în 

Un roman scris impecabil, cu rigoare şi vigoare stilistică, 

naraţiune desfăşurată cu eleganţă şi bun simţ, fără artificii 

sufocante sau ingerinţe inutile în sintaxa corpusului. Tablourile, 

secvenţele, personajele se contopesc, capilarele din ţesutul 

social în care plasează eroii dezvăluind un chimism ingenios al 

textului, precum un tablou a cărei pastă e fulgerată de mişcarea 

tulburătoare a nuanţei culorilor. 

Dumitru Dănăilă în romanul „În căutarea paradisului” 

evită retorica sociologismului mimetic, construindu-şi naraţiunea 

după tiparele clasice, aş zice. O micro-saga în care eroii devin, pe 

parcursul desfăşurării naraţiunii, din victime ale propriilor obsesii, 

protagonişti ai unor cazuistici cvasimoralizatoare. Recurenţa la 

timpul pierdut, obsesia recuperării devin pentru majoritatea lor 

ţinte numai aparent de neatins. 

Prinşi în capcanele unor jocuri ale paradoxurilor sau 

doar simple coincidenţe, vectorii cuplurilor protagoniste: Andrei – 

Dana – Carmina; Magda – Grig – profesorul îşi regăsesc, numai 

pentru un timp limitat, predestinat parcă, împlinirea sentimentului 

devorator al iubirii. Printr-o serie de dantelării conjuncturale pe 

care le ţese cu iscusinţă, naratorul le stopează efluviile trăirilor. 

Baroana devine ea însăşi, din confident, complice necesar, dar 

punctul culminant se produce atunci când sunt aduse în prim 


SCRIITORI BUZOIENI DE AZI 

ciuda faptului că prima 

carte de citire a poetului 

a fost Ceaslovul, o 

lucrare veche, în chirilică, 

unde se găseau toate 

rugăciunile şi slujbele 

religioase pe care le 

poate face creştinul în 

casa lui. 

Mihail Milea 

pătrunde printr-o metodă 

analitic – aplicativă, Dumitru Ion Dincă 

în intimitatea operei, 

afirmând că Grigore Vieru a împins creaţia proprie spre aceea a 

divinităţii, transpunând în versuri numeroase texte biblice, dândule 

o formă melodică lesne de receptat de sufletul cititorului, 

culminând cu volumul publicat în 1991 „Hristos nu are nicio 

vină”. Textele sunt, în fond, un sumum de condacu ( condaku, 

în slavonă, vechi cântece bisericeşti care proslăveau un sfânt), 

litanii sfâşietoare în care logosul e axat spre sacralizarea limbii 

române ca instrument sui – generis de comunicare şi cuminecare. 

În relaţia sa cu divinitatea Grigore Vieru trece de la cuvânt 

la faptă, la viaţa creştinească autentică, una trăită în biserică şi 

prin biserică: „Ne privim într-o oglindă,/Ne privim într-o oglindă,/ 

În oglindă este omul,/În oglindă este Domnul./Pururi lucească/ 

Slova domnească, /Pururi în roiuri să crească”, să extindă apoi 

litania tulburătoare către existenţa palpabilă, omul în truda lui, 

care trebuie să fie imperios mesianică. „O, neamule, tu,/adunat 

grămăjoară,/ai putea să încapi/într-o singură icoană” sau „Dacă 

pâinea ar plânge,/Atunci toată suflarea,/Tot omul/I-ar şterge 

lacrima”. 

Mihail Milea concluzionează, referitor la poezia lui Grigore 

Vieru, că este o rezultantă a creaţiei umane prin înnobilarea 

divină, rămânând să dăinuie ca un ecou al veşniciei. Pentru 

Grigore Vieru poezia a fost „taina care mă apără”, veşmântul cu 

care s-a îmbrăcat în strălucirea fiinţei sale. Existenţa poetului a 

fost mereu între cele două lumi, amândouă reale. El credea în 

nemurirea sufletului şi în existenţa lumii de dincolo de mormânt. 

„Pentru că a văzut, ochiul meu a murit./Lacrima, piatra funerară/ 

Pe mormântul ochiului meu./Va veni un alt cer./În altă lume se va 

deschide/Ochiul meu, dând piatra la o parte.” 

Prin această carte Mihail Milea demonstrează un adevăr 

zguduitor şi anume că adevăraţii creatori trăiesc numai atunci 

când riscă pentru semenii şi neamul lor, sub cupola divină, 

câştigând chiar şi atunci când celorlalţi li se pare că au pierdut. 

O carte care îndeamnă la lectură, dar mai ales la meditaţie 

profundă. Mihail Milea devine mesagerul celor mai generoase 

şi curate sentimente, prin lucrarea sa trudnică tinzând perpetuu 

către sublim şi miracol. 

ÎN CĂUTAREA PARADISULUI 

de Dumitru Dănăilă 

RIGOARE ŞI VIGOARE STILISTICĂ 

– plan personaje din spatele ecranului, aparţinând generaţiei 

tinere, cea a propriilor copii. Alesul Rodicăi, fiica Magdei, 

anulează mariajul, fata impunându-i mamei un adevăr zguduitor: 

„Unde erai când am avut nevoie de tine? Banii nu ţin loc de 

mamă” ( chiar dacă vin din Spania – n. e.). 

Unghiul din care naratorul priveşte propriile personaje, 

expuse pe piedestalul realului, le poate diferenţia, marca sau 

anula, numai că autorul le readuce cu subtilitate în matca textului 

programat. Substanţa lirică, tonalitatea, fluenţa scrierii captivează 

lectorul, făcându-l până la urmă făptaş la aventurile eroilor. 

Dumitru Dănăilă mizează pe unul din adevărurile 

indubitabile şi anume acela că e bine să ai încredere în aproapele 

tău, dar să nu ai încredere în nimeni e şi mai bine, nerămânând 

totuşi doar un simplu figurant în acest joc cu miză mult mai mare. 

În acest roman Dumitru Dănăilă nu experimentează, 

ci pe parcursul unei naraţiuni captivante introduce lectorul întrun 

univers tulburător al omenescului de fiecare zi. Cartea lui se 

înscrie, în opinia mea, în linia prozei practicate cu extraordinar 

de mare succes în Italia de Svena Casati Modignani, mai ales 

în romanele „Ana cu ochii verzi” sau „Roşu – coral”, unde 

construieşte o saga pe o solidă bază narativă, capabilă să 

emoţioneze, să îndemne la reflecţie şi visare. 

6987

ROSTIRI 

ICONOGRAFIA CĂRŢII 

ŞI A LIVRESCULUI 

Teodora 

Fântânaru 

Câţi dintre cei care au privit, chiar 

numai în excelente reproduceri, pictura 

Zaraful şi soţia lui (1514), semnată de 

Quentin Metsys (fig. 1), nu au simţit că 

tabloul nu numai că arată ceva dar el şi 

spune parcă ceva, dincolo de panotajul 

său coloristic, de punerea în scenă a 

personajelor în maniera renascentistă a 

picturii de gen, a unei obişnuite scene de 

familie, la început de secol XVI ? 

Născut cu o sută de ani înaintea lui 

Vermeer, prieten cu Erasmus, căruia i-a 

pictat un portret la fel de celebru ca acela 

al lui Holbein cel Tânăr, Metsyis inovează 

nu numai prin elementele de mobilitate ci, 

poate mai important, prin expresivitatea 

nuanţat psihologică pe care o imprimă portretelor sale. Aceasta 

şi face ca în ansamblul pictat mai sus amintit, piesele de interior 

şi cuplul, surprins într-un instantaneu ţinând de ocupaţii uzuale, 

să sensibilizeze nu atât competenţa noastră estetică dar, mai 

ales, să stimuleze privirea afectiv-imaginativă şi să transforme 

pactul vizual între tablou şi privitor într-o perifrază narativă. 

Această atitudine vizual-intelectivă îl determină pe privitor să 

intre în operă, îl invită să coopereze cu ea, să o cucerească şi să 

se lase cucerit de ea. 

Delimitând un spaţiu privat, al intimităţii familiale, 

suprapunerea celor cinci planuri: al uşii întredeschise, din fundal, 

al celui al orizontalităţii poliţelor sprijinitoare de obiecte diverse, 

din care multe sunt cărţi şi poate registre sau inventare, creând 

privitorului imaginea unui styll life incipient, planul cuplului, ca 

element central, care echilibrează coloristic şi vertical compoziţia, 

planul obiectelor care desemnează ocupaţiile de bază sau de 

moment ale celor doi şi, în sfârşit, cel al oglinzii rotunde din 

prim-plan, retrovizoare doar pentru privitor, toate creează o 

incursiune în dimensiunea culturală, istorică a vremii, în fapt o 

proiecţie într-un fragment de mentalitate. Într-un anumit 

spaţiu al locuinţei şi într-un anumit moment al zilei, fără îndoială 

nu întâmplător, zaraful, sau cămătarul îşi numără, verifică, 

cercetează bunurile, în timp ce soţia sa citeşte, alături, amândoi 

concentrându-se, dintr-odată, pe un element surpriză oferit de 

cântărirea monedelor. Privitorul devine spectator, insinuânduse 

la nivelul curiozităţii şi al demersului imaginativ într-un 

cronotop familial, instituind ad-hoc o istorie a fragmentarului, a 

evenimentului suspendat într-un timp artistic, istoric familial şi, 

totodată, macroistoric. 

Dintre toate obiectele distribuite echidistant, într-o estetică 

a simplităţii, amintind de nişele cu obiecte şi cărţi ale medievalităţii 

– va mai dura până când estetica luxului, din secolul al XVII-lea, 

avea să devină dominantă – cartea, fără îndoială o livre d’heures, 

cu încuietoare, iniţială miniată la pagina care tocmai a fost citită 

şi cu o gravură a Madonei cu pruncul pe o pagină următoare 

este, dintre toate obiectele tabloului, cel mai bine pusă în 

valoare artistic. Totuşi, la un moment dat, lectura este deturnată 

pentru micul spectacol profan al banilor număraţi, pagina cărţii 

rămânând într-un echilibru precar, abia stăpânit de cititoare. Preţ 

de câteva secunde, poate, sacrul plăteşte tribut materialităţii celei 

mai desacralizante cu putinţă. Sunt aici reflexele unei prosperităţi 

urbane în plină epocă a afirmării renascentiste, abia insinuând o 

idee moralizatoare, la mai puţin de trei ani distanţă de afişarea 

celor 95 de teze ale lui Luther ? 

Şi totuşi, ce îi spune privitorului contemporan gestul 

întârzierii lecturii (şi nu în lectură), când un mic fapt divers 

suspendă lectura devoţională, puternic personalizată prin însăşi 

misiunea ei, transformând cartea din pandant spiritual, într-un 

simplu obiect aflat la îndemână ? Dar nu suferă chiar lectura 

de acest tip, în apropierea unei îndeletniciri nici măcar pitoresc 

domestice ci a uneia agresiv profane, ţinând de lumea exterioară, 

mercantilă şi dominatoare a banului, nu suferă această lectură 

devoţională de o contaminare a cotidianului, restructurând spaţiul 

şi actul privat al lecturii, conotându-l, multiplicându-i valenţele ? 

Iată, cartea, cu avatarurile ei ţinând de livresc, acest obiect 

devenit imagine, această formă-simbol devenită reprezentare, 

întâlnită în toate modurile de exprimare plastică, din antichitate 

şi până astăzi, ambiguizând sau, dimpotrivă, individualizând 

atributele sale de semnificare şi-a construit, de-a lungul propriei 


istorii, inclusiv prin impresionanta sa prezenţă iconografică, 

proteice dimensiuni afective, empatic axiologice, purtătoare de 

gir sapienţial dar şi de emblemă socială şi individuală, secvenţial 

istorică. 

Asfel, ca obiect decorativ complementar, mai puţin 

autonomă iconografic – cum avea să se întâmple cu vasele cu 

flori de exemplu, ca subiecte iconografice de sine stătătoare – 

marcă a particularizării unui spaţiu, a unei persoane sau a unui 

grup, a unei ideologii sau a unui mesaj care depăşeşte limitele 

convenţionalului livresc, cartea devine, sub diferitele manifestări 

artistice în care este prezentă, un atribut indispensabil, obligatoriu 

sau dezirabil, instrument, ornament sau podoabă, purtătoare de 

sugestii despre lumea nevăzută din spatele, din umbra miniaturii, 

a gravurii, a atâtor naturi moarte sau abstracţiuni plastice realizate 

mai aproape de timpurile noastre. 

Cartea, ca şi alte obiecte, uneori doar vagi detalii ale 

acestora, amprentate iconografic, se transformă, dintr-un obiect 

al contemplaţiei estetice de sine stătătoare, într-un posibil hic 

incipit al mentalităţilor, al vieţii deduse în imaginar, prin intervenţia 

livrescului în artă. 

Este ceea ce urmăreşte nu să demonstreze încercarea de 

faţă – ar fi o utopie cel puţin poetică – ci să pledeze în favoarea 

cărţii şi a livrescului în artă inclusiv prin calitatea lor de martor 

credibil şi constant, decodor al sensibilităţilor istorice şi culturale 

din secolele XVI-XVIII în Europa occidentală, mai ales cea 

franceză şi, pe cât va fi posibil, în spaţiul românesc. 

Revenind la intrarea în operă a privitorului ea se datorează 

depăşirii pragului de tangenţialitate senzorială, vizuală, ea 

fiind una mai curând selectivă, am putea spune preferenţială, 

transformând privitorul privilegiat în receptor, adică acela care 

îşi asumă, în cazul nostru pentru carte, ceea ce Huizinga definea 

drept „polifonie a gândirii” 1 plecând de la simbolistica medievală. 

Preluând conceptul, el se separă, în cazul nostru, de sensul lui 

iniţial, tocmai prin trimiterea la raţionalitate pe care o presupune 

decodarea bibliotoposurilor iconografice. Astfel, tabloul 

– numind sub acest termen generic reprezentarea cărţii şi a 

livrescului indiferent de tipul de suport care ne interesează aici, 

miniatură, gravură, pictură – devine o metaimagine, o aplicaţie în 

ecorşeu a unei lecturi a imaginii. 

În fapt, este vorba de un excurs iconografic, atingând 

graniţe multidisciplinare şi implicând, prin carte, ca subiect al 

analizei imagologice, livrescul ca paradigmă a lecturii. 

În acest context, înţelegem prin livresc, pe de o parte tot ce 

ţine de practica lecturii – locul acesteia, gestica lecturii, momentele 

cititului, vecinătăţile acestuia – tipuri de cititori, motivaţiile lecturii, 

evoluţii tematice ale diferitelor tipuri de lectură, barierele lecturii, 

dar şi rezultatele acesteia. 

Astfel, cartea şi reprezentările ei motivic-iconografice, cu 

trimitere la un praxis lectorial diferenţiat, delimitează, amplifică, 

determină această sferă a livrescului. 

Livrescul capătă greutatea unei adevărate categorii 

neopragmatice, ţinând nu numai de o „etnologie a literaturii” 2 ci şi 

de o etnologie a lecturii în sensul cel mai analitic al termenului. 

Construindu-şi un statut sigur în istoria mentalităţilor, categoria 

livrescului împrumută o parte din instrumentele acesteia : „elle 

s’ interesse aux livres en tant qu’ objets matériels plus qu’aux 

«œuvres», à la lecture en tant pratique matérielle plus qu’ à l’ 

écriture au à la «création», au public plus qu’ à l’ auteur” 3 . 

Această atitudine globală a livrescului, incluzând cartea şi 

lectura se va referi, aici, mai ales la diferite ipostaze iconografice 

ale cărţii într-o sintetică aplicaţie la ilustraţiile de carte sub forma 

miniaturilor, a gravurilor şi la pictură – pentru spaţiul occidental. 

Uriaşa cantitate de exemple ne va determina la selecţii inevitabile 

şi la o viziune focalizată asupra acestei perspective asupra cărţii 

în pictură, în general. 

De asemenea, ceea ce în heraldică se numeşte „atribut 

iconografic” 4 se poate aplica şi cărţii în pictură, mai ales că, 

multiplele ipostaze în care se află aceasta în compania cititorului, 

în spaţiul său privat – care ne interesează aici, determinat 

sau improvizat, întâmplător sau deliberat – poate construi şi 

ierarhiza ceea ce Michel Pastoureau definea drept o „societate 

iconografică” 5 plecând de la diversitatea şi conglomeratul de 

atribute iconice expuse într-o obligatorie logică a imaginii. 


_______________________ 

1 Johan Huizinga. Amurgul Evului Mediu. Bucureşti: Ed. 

Meridiane, 1993, p. 334. 

2 Dolores Toma. Histoire des mentalités et cultures françaises. 

Bucureşti: Editura Universităţii, 1996, p. 71. 

3 Ibidem. 

4 Michel Pastoureau. O istorie simbolică a evului mediu 

occidental. Chişinău: Ed. Cartier, 2004, p. 252. 

5 Michel Pastoureau, op. cit., p. 253.

1812 – 1911 – 2011: DESPRE O COLONIE 

„AGRICOLĂ” ŢARISTĂ 


Prin urmare, vechii şi noii au început să se amestece înde ei 

firesc, prin căsătorii, înrudiri, construcţii de case fără a se ţine deja cont 

de apartenenţa etnico-topografică. Nu aveam conflicte inter-săteşti, 

vechi-noi, adică. Unde mai pui că ruscuţele erau luminoase, foarte 

drăgălaşe. Şi în stare să-şi apere demnitatea când, să zicem, treceau 

în lung de ghiol „de la ruşi” spre bunicii care se aflau chiar în inima 

Negurenilor Vechi. Noi, picii, bineînţeles că nu puteam lăsa neobservată 

„intruziunea” rusoaicelor „pe drumul nostru”, pe cărarea”moştenită din 

moşi-strămoşi” şi mai încercam a le trage de cosiţe, a le ghionti, „a le 

şugui”. Însă vreuna din ruscuţe o pornea spre bunici înarmată până 

în dinţi – avea un bici excelent, gros, dureros la atingere, din piele 

de porc argăsită – „la ruşi” se aflau mai toate fermele colhozului. Iar 

progeniturile de foşti pani, hatmani sau poate cneji nu se sfiiau să facă 

muncă de jos – porcari, văcari, grăjdari, păsărari (la găinăriile colectivei) 

etc., deoarece acolo se câştiga ceva mai bine la trudo-zi. Prietenia 

noastră era „de nezdruncinat” şi din considerentul că la Negurenii Noi 

se aflau grajdurile la care, duminicile, ne adunam noi, copii satului, să 

ducem caii la adăpat, la Răut sau la fântânile cu uluce mari. Unii îşi mai 

recunoşteau trăpaşii care le fuseseră rechiziţionaţi irevocabil în colhoz. 

(Ce vorbe bune le mai spuneau, cum îi mângâiau, cum îi spălau grijuliu 

în apa Răutului!...Unii din săteni plângeau în coamele bieţilor căişori „ai 

nimănui”... Şi cum mai suduiau ei, dezmoşteniţii, puterea sovietică ce 

le luase bunurile de la gospodăriile părinţilor!...) De la o atare adăpare 

m-am ales cu un semn sub bărbie: eram călare, iar verişorul Efimaş 

se porăia lângă uluc, pe la botul calului. Mă aplecai să ridic frâul pe 

care-l scăpasem din mână, când Efimaş, grozav de felul său, lovi cu 

palma peste botul animalului pe care eram cocoţat, acesta smunci 

brusc din cap, dându-mi cu osoasa lui ceafă sub bărbie. Sigur, mi-o 

crăpă, mi-o desfăcu, în undele ulucului căzând bura de sânge a... 

organismului meu... Dar ţin limpede minte, precum strălimpede era apa 

din ciutura din care bea calul ce avea să-şi repeadă ceafa lui osoasă 

în frageda mea bărbie: nu, nu, am înjurat. Atunci. Ci, la început, am 

rămas oarecum descumpănit. Şi în sensul celor ce se petreceau în 

firea mea, şi în sensul că mă descumpănisem, clătinându-mă, de mai 

să cad de pe cal. Nici nu am plâns. Pentru că nu era mama sau tatăl 

în preajmă, iar în faţa semenilor tăi, copiii, cum să… – pardon! – „pişi 

tu ochii, muiereo!”, cum se zicea, dezaprobator, înţelegându-se că tu, 

la hăt! cei şase sau şapte ani ai tăi, hai să zicem – opt, încă nu ai ajuns 

un bărbat adevărat, rezistent, dat cu greul, cu primejdia, ba chiar, dacă 

e nevoie, cu… eroismul! 

De ce zic eu că nu am înjurat? Poate ca, peste aproape peste 

trei secole, să dau peste cap o constatare a unui italian, parţial 

dezamorsând-o? Pentru că iată ce am găsit prin lecturile mele de peste 

ani: Anton Maria del Chiaro, italian de origine, secretarul personal al 

voievodului Constantin Brâncoveanu, în anul 1718 scria: „Valahii sunt 

de un temperament vioi, voinici si rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi 

din copilărie cu călăria. De multe ori am remarcat curiosul spectacol, 

cum băieţi intre 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar 

dacă vreun cal se abătea din grup, băiatul îl striga, rechemându-l cu 

înjurături triviale, iar daca nu izbutea, începea să plângă continuând 

totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul 

lor. În popor părinţii însăşi îşi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează 

când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se 

chiar când combină noi înjurături. 

În timpul celor 7 ani de şedere in Valahia n-am avut ocazia să 

aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele 

judiciare sau de cele bisericeşti”. Păi, în vremurile copilăriei noastre 

deja se schimbaseră veacurile pe afară, în Univers, se schimbaseră 

şi lucrurile. Aceasta nu înseamnă că nu mai trăgeam vreo înjurăturădouă 

şi noi, gâgâlicii, însă părinţii nu ne deprindeau să suduim, nu 

încurajau ocările şi, mai totdeauna, îşi pedepseau copii, dacă îi auzeau 

că-şi dau drumul la gură. Le dădeau „peste bot/ „peste gura spurcată” , 

cum se zice la sat. Unde mai punem anatema ce adia dinspre biserică 

la adresa maturilor, în primul rând, care ar folosi numele Domnului, 

numele apostolilor, ale diverselor lucruri sfinte în ocări. Apoi intervenea 

autoritar disciplina şcolară atât de pornită contra cuvintelor deocheate. 

Şi vă spuneam de „coloniile agricole”. Până la urmă, şcoala 

rusească se desfiinţă, ca şi cum se autodizolvă. Ori că pruncii se 

împuţinaseră, ori că majoritatea lor a trecut deja, cu stilouri şi bagaje, 

în băncile în care ne aflam noi, negurenienii „vechi”, de vatră. Şcoala 

lor se afla în fosta casă a lui Ion Perju, ofiţer în Armata Română în 

care, ulterior, a ajuns la gradul de colonel; bineînţeles, ofiţerul nu a mai 

revenit în satul de baştină. O altă clădire de şcoală, din cele trei pe care 

le aveau Negurenii, se afla – spuneam mai sus – în casa Butnărenilor 

(Dudanilor), familie de gospodari deportaţi în Siberia. Când, după 1956, 


MĂRTURII 

au revenit în sat (dar deja fără tatăl 

lor, care murise în străinătăţile 

gheţurilor), aceştia nu au putut săşi 

recupereze bunurile, primind 

însă învoire să-şi ridice o altă casă 

chiar în preajma celei de cândva. 

Cred că le spunea lor inima ceva, 

aveau dânşii o speranţă cât de cât 

luminoasă (pentru că mare este 

mila lui Dumnezeu...), astfel că 

nu şi-au ridicat o casă arătoasă, Leo Butnaru 

costisitoare, ci ar fi închipuit mai 

curând un acaret. Iar peste câţiva 

ani, după ce în sat se construise şcoala nouă, spaţioasă, le-a fost în 

sfârşit retrocedată casa confiscată de sovietici. 

Satul creştea, populaţia se înmulţea, revenea la nivelul de până 

la foametea şi deportările devastatoare, astfel că erau necesare noi 

şi noi locuri de case. Şi o parte din ele au fost repartizate în interstiţiul 

de 2-3 sute de metri dintre Negureni şi „ruşi”, aceştia deja renunţând 

de a-şi mai construi clădiri cu acoperişul în două caturi, preluând 

modelul arhitectural autohton. Până la urmă, localităţile au joncţionat, 

„colonia agricolă” fiind pur şi simplu încorporată în vatra veche, 

astfel că de pe harta RSSM dispăru o localitate, zisă Negurenii Noi. 

Au rămas, în amestec cu numele de vatră, numele slave: Kudelia, 

Kasap, Marşalkovski, Ciudac (...Ciudatul!), Cipko, Litvinenko, Babici, 

Gherasimenko, Boiko, Riaboi, Ratkovski, Grinko – purtate, vă spuneam, 

în majoritatea lor, de oameni cumsecade, uneori – chiar respectuoşi 

până la timiditate faţă de băştinaşi, ceea ce nu se întâmplă, de fapt, cu 

rusul – rus, acesta mai totdeauna crezându-se mai marele, mai în drept 

acolo, unde era „plantat” de războaiele de cotropire. 

În ce priveşte Chersacul şi Dobruşa, celelalte două „colonii”, 

la un moment dat ele fuseseră declarate localităţi fără perspectivă, 

intenţionându-se a nu li se da şi lor curent electric, chiar dacă linia de 

înaltă tensiune le trecea prin preajmă; acolo, deja nu se mai repartizau 

loturi pentru noi construcţii. Dacă erai din Chersac sau Dobruşa, îţi 

puteai face casă numai la Negureni. Iar dacă insistai ca cineva din 

copiii tăi să studieze totuşi în şcoala rusă, trebuia să-i stabileşti prin 

internate la Brânzenii Noi, Căpreşti sau Teleneşti. Aceasta, un timp 

doar, pentru că, de la un alt timp încolo, în fostele colonii agricole pur şi 

simplu nu se mai năşteau copii – „conservate”, stopate în baza lipsei de 

perspectivă, micile localităţi se mai menţineau doar din încăpăţânarea 

progeniturilor de foşti pani, hatmani şi, posibil, cneji răzvrătiţi. Pe culmile 

de la Chersac şi Dobruşa se mai văd şi astăzi câteva case. Şi, undeva 

în coasta lor, a tuturor, câte un cimitir, sărac, sumar şi el la vedere, în 

preajma căruia trăieşti eminamente un confuz sentiment de tristeţe, 

milă şi oarece derută, parcă. Ca şi cum în acele părţi ar respira un duh 

de istorie şi nedreptate, de fostă viaţă şi supliciu, de iremediabil adagiu 

cu omul sub vremi... 

Prietene Gheorghe Neagu, 

mă poemenesc cu surprize tot mai bizare şi, fireşte, 

neplăcute pentru mine. Nu ştiu de ce crezi că poţi prelua 

orice texte de pe blogul meu fără baremi să pomeneşti 

numele autorului sau traducătorului care - asta e! 

- sunt chiar eu. Procedezi în acest hal, publicând 

traducerile mele din Anna Iablonskaia, fără să specifici că îmi 

aparţin (p. 6879). Apoi furi - cum să spun altfel? - alte texte la 

p. 6909-6010, pe mine dându-mă la anonimi! Nu pot pricepe 

- tu, cu oarece experienţă de editor, gazetar, să procedezi în 

halul ăsta... Cer să rectifici în numărul următor aceste rele 

intenţii. De aici încolo, te rog să nu preiei texte de pe blogul 

meu. Sper să înţelegi că nu se poate proceda precum îţi 

permiţi tu să o faci, prietene Gheorghe Neagu. Iar eu voi da 

rectificările corespunzătoare pe blogul de unde au fost sustrase 

textele, făcându-se „abstracţie” de autorul/ traducătorul lor. 

Leo Butnaru 

Am cerut scuze autorului şi am oprit publicarea acestui 

material, aşteptând ca domnia sa, să se ostenească şi să 

se onoreze cu trimiterea materialului în ataşament, pentru 

că, dacă i-am ascultat îndemnul de a prelua de pe blog, iată 

ce a ieşit. 

Gheorghe Neagu 

6989

ESEU 

A FI SAU 

A NU FI KAFKIAN 


* 

Cel de-al doilea element narativ, care conferă forţă artistică 

scrierilor kafkiene, este dat de personaje. Cu precizarea că este 

destul de dificil să caracterizezi personajele lui Kafka, nu numai 

fiindcă nu ni se spune nimic despre aspectul lor exterior, ci şi pentru 

că – aşa cum cu justeţe afirmă Romul Munteanu -, “personajele 

kafkiene sunt metafore, create prin referinţă la familie, societate şi 

legile ei apăsătoare, sau la întregul univers”. Din acest motiv, cele 

mai multe dintre ele n-au nume, sau – mă rog – se cheamă Beţivul, 

Maestrul foamei, K., Josef K., şi asta întrucât respectivul apelativ 

vizează un individ simbol, ale cărui largi valenţe sunt destinate să 

sugereze condiţia umană în general. 

Dar nici măcar personajele botezate de autor nu sunt la 

acest capitol prea cuşere, de îndată ce Kafka recunoaşte că pentru 

atribuirea unor nume, el s-a dedat la speculaţii cabalistice. Astfel, în 

Jurnalul din februarie 1913 el consemnează că „Georg are acelaşi 

număr de litere ca Franz. În Bendemann – mann nu e decât o întărire 

a lui Bende, care are acelaşi număr de litere ca şi Kafka şi vocala e 

se repetă în acelaşi loc ca a în Kafka.” Cu certitudine că şi cu alt prilej 

el s-a pretat la speculaţii cabalistice, ca de pildă în cazul lui Samsa, 

eroul din Metamorfoza, unde se evidenţiază aceeaşi asemănare cu 

Kafka, mai precis cu atmosfera apăsătoare din familie în vremea 

copilăriei şi adolescenţei lui Franz. Cu toate că iniţial autorul a negat 

că ar fi vorba de o criptogramă şi în acest caz, ulterior a admis că 

totuşi „e indiscret să vorbeşti despre ploşniţele din propria familie”. 

Vedem, aşadar, că în opera kafkiană nu avem de-a face cu 

eroi, ci practic cu unul singur, care de drept şi de fapt îl reprezintă pe 

autor! În favoarea acestei aserţiuni pledează cu hotărâre multiplele 

corespondenţe dintre Kafka şi personajele sale, în mod deosebit 

solitudinea ce-i marchează pe toţi. 

Axându-şi întreaga operă pe relaţia dintre individ şi societatea 

leviatanică din care face parte, Kafka dezvoltă şi argumentează 

câteva idei cu un mare impact psihologic şi social: 

a)Tragedia singularizării şi alienării; 

b)Imposibilitatea comunicării; 

c)Ideea că omul nu poate ajuta pe semenul său; 

d)Neputinţa valorificării omului prin propriile sale forţe. 

Merită subliniat deasemenea că eroii lui Kafka nu sunt aruncaţi 

în lume fără voie, atâta timp cât ei îşi asumă dificila sarcină de a vedea 

adevărul faţă în faţă. Desigur, nu e o misiune la îndemîna oricui, 

căci adevărul întreg se cmpune din adevăruri parţiale, iar cel mai 

adesea părţile sunt minciuni şi, în plus, se contrazic. Dar, precizează 

autorul, numai în corul minciunilor zace adevărul! Cu toate că ne 

apar debusolaţi şi rătăciţi într-o lume străină, eroii lui Kafka - care 

după părerea lui Albert Camus „trăiesc într-o lume în care totul este 

dat şi nimic nu este explicat” – şi-au făcut în timp record intrarea în 

loja literaturii universale. Şi cu o asemenea autoritate încât unii critici 

şi admiratori ai operei kafkiene au ajuns să caracterizeze realitatea 

după lumea concepută de el... 

Iar apropierea făcută de Marthe Robert între arpentorul K. şi 

Don Quijote este pe deplin justificată: ambii sunt eroi solitari, care 

se lansează – fără a fi deloc eroici – în aventuri de care nici un eşec 

nu-i vindecă; rătăcirile lor au un scop precis, deşi absurd, şi le apare 

ca vital, iar cititorilor ca o nebunie; realismul se aliază cu fantasticul, 

tragicul cu comicul. 

* 

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cel de-al treilea element la 

care trebuie să facem referire este limbajul kafkian: o limbă simplă, 

clară şi epurată de preţiozitătăţi sau ornamente inutile, care te duce 

de îndată cu gândul la marii artişti ai cuvântului, preocupaţi până la 

obsesie de puritatea expresiei. Franz Kafka este prin excelenţă un 

scriitor citadin, interesat mai degrabă să descrie mizeria mahalalelor 

şi a uriaşelor magherniţe pragheze, decât să se lase furat de peisajele 

naturii. Cu toate că a călătorit mult şi a menţinut legături strânse cu 

natura locului unde se vedea purtat de destin (o vreme a fost chiar 

vegetarian), opera sa conţine extrem de puţine tablouri inspirate de 


natură, stilul lui precis şi lapidar 

(deseori aidoma unei dări de 

seamă) remarcându-se mai 

degrabă prin disecţii psihologice 

şi subtile comentarii logice. 

Poate tocmai datorită 

acestui fapt, frumosul tablou cu 

care practic se încheie romanul 

America iese de îndată în 

evidenţă, ca cea mai detaliată 

dacă nu chiar cea mai frumoasă 

descriere a unui colţ de natură 

din întreaga sa operă: „În prima zi 

trecură printre munţi înalţi. Pereţii 

de stâncărie neagră-albăstruie 

îşi aruncau înspre tren colţurile 

ascuţite. Scoţând capul pe 

fereastră, căutai în zadar vârfurile George Petrovai 

acestor masive. Prin faţa ochilor se 

derulau văi întunecate, strâmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii 

pe care le căutai urmărind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi râuri 

largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovănos, 

spărgându-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească 

apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte, deasupra cărora treceau 

trenuri; râurile acestea se aflau atât de aproape, încât răceala apei 

îţi răcorea faţa.” 

Se menţionăm deasemenea subtila ironie kafkiană, îndeosebi 

atunci când autorul vrea să scoată în evidenţă contradicţiile interne 

ale lumii zămislită de el. Ca de pildă bucăţica de lume din castel, 

unde aflăm că „există o coordonare admirabilă a diverselor servicii, 

coordonare despre care se bănuia că e perfectă, îndeosebi acolo 

unde părea să nu existe”. 

Concluzii 

De la sine se impune prima şi cea mai importantă concluzie: 

Franz Kafka aparţine acelui grup binecuvântat de corifei din care 

mai fac parte Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Virginia 

Woolf, William Faulkner, grup despre care se ştie că a revoluţionat 

literatura secolului 20, exercitând o influenţă covârşitoare asupra 

generaţiilor următoare de condeieri. Deci Kafka este un scriitor mare 

şi profund. 

Ori un scriitor mare nu se destăinuie cu una cu două, ci mereu 

invită la lectură atentă şi reflecţie adâncă. Frumuseţea acestei nobile 

îndeletniciri constă în aceea că la fiecare nouă lectură descoperi 

lucruri surprinzătoare: ba că recitirea unei cărţi îţi provoacă o negrăită 

bucurie intelectuală, acesta de altminteri fiind apanajul exclusiv al 

literaturii cu adevărat valoroasă, ba că gândirea şi simţirea artistică a 

unui scriitor ţi se dezvăluie doar prin focalizarea insistentă a lecturilor 

efectuate în decursul timpului din diferite unghiuri de înţelegere şi cu 

diferite stări emoţionale. 

Opera kafkiană se dovedeşte de-a dreptul inepuizabilă prin 

varietatea stărilor sufleteşti pe care le poate induce cititorilor, funcţie 

de starea psihică şi de gradul de instruire al acestora: de la emoţie 

şi încântare, până la dezamăgire şi perplexitate. Şi fiecare din 

aceste stări reprezintă în sine tot atâtea concluzii impuse de cărţile 

scriitorului praghez... Am căutat în cele două capitole închinate 

lui Kafka şi kafkianismului să îmbin fluenţa relatării cu rigoarea 

informaţiei şi analizei, iar din această îmbinare să rezulte un tot 

armonios şi atrăgător. Altfel spus, în prima parte am optat pentru 

varianta epistolară, atribuindu-i lui Kafka gânduri şi idei care precis că 

l-au frământat, dar pe care n-a mai apucat să le încredinţeze hârtiei, 

ori poate că a făcut-o, însă tocmai acele manuscrise au fost distruse. 

În cea de-a doua parte am insistat pe ceea ce în opinia mea 

constituie coordonatele majore ale kafkianismului, dat tot aşa, 

călăuzit de marea grijă să nu fiu greoi în formulare şi apăsător în 

excesul de rigoare, respectiv în opiniile comentatorilor citaţi. E clar 

că în asemenea condiţii aflate într-un relativ conflict, musai rămâne 

ceva pe dinafară. Deci, amintindu-mi eu după întocmirea celor două 

capitole că n-am apucat să scriu tot ce iniţial îmi propusesem, ce miam 

zis? Decât să peticesc ceea ce deja este încheiat – că orişicât, 

peticele se văd de la o poştă – haide mai bine să lipesc un apendice 

căruia să-i spun Concluzii. Ei da, acuma pot să fac precizarea că 

romanul Castelul este esoteric (Procesul la fel) şi că structura sa nu 

este piramidală, ci circulară. 


Legendă şi adevăr 

Cui aparţine Athosul 

românesc, mănăstirea de la 

Poiana Mărului? 

Motto:Al doilea munte sfânt se găseşte la 

Poiana Mărului, în Ţara Românească (călugăr 

de la Muntele Athos) 

Mănăstirea de la Poiana Mărului, Athosul românesc în 

secolul al 17-lea, este legată de numele cuviosului Vasile, adânc 

trăitor al monahismului creştin-ortodox. 

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, cum este cunoscut 

în calendarul BOR, a nu se confunda cu Sfântul Vasile cel Mare 

din Cezareea Capadociei, din secolul al 4-lea, , 

cum mărturiseşte ucenicul său, stareţul Paisie 

(1722-1794) de la mănăstirea Neamţu. Împreună 

cu 30 de părinţi călugări, acesta s-a statornicit în 

anul 1713, la schitul Dălhăuţi, din judeţul Vrancea, 

pe care l-a condus, ca stareţ timp de douăzeci de 

ani. 

Schitul de la marginea frumoasei ţări a 

Moldovei, aflat în apropiere târgului Focşanilor, 

era aşezat în pădure şi avea în jurul său multe 

sate şi suflare mare de oameni. 

Adept al cugetării depline, Cuviosul Vasile 

s-a hotărît să temeluiască un schit cît mai 

departe de aşezări omeneşti şi cercetând munţii 

de la Curbura Carpaţilor a găsit loc de vieţuire 

sihăstrească la Poiana Mărului, pe atunci în 

ţinutul Râmnicului Sărat, de pe lângă Episcopia Buzăului. Aici, 

în 1733, Ieroschimonachul Vasile a ridicat o biserică din lemn, 

cu hramul Naşterii Maicii Domnului, şi multe chilii unde s-a mutat 

cu alţi monahi, schitul Dălhăuţi rămînînd tot sub ascultarea sa 

duhovnicească. 

Schitul său era stavropighie, adică era condus de fără nici 

un amestec al episcopilor Buzăului, fiind sub directa îndrumare a 

mitropolitului Ţării Româneşti, iar acesta putea intervederi numai 

atunci cînd s-ar fi ivit vreo abatere de la dreapta-credinţă. 

Aşezat , cum arăta, o jalbă a soborului, schitul a fost la 

început o sihăstrie cu 12 membri, care trăiau după râduiala 

Sfântului Vasile cel Mare din Cezareea Capadociei şi cea a 

Sfântului Munte, cu viaţă de obşte pilduitoare, încît cronicarul 

Chiriac Râmniceanu nota că aici este . O 

însemnare de la Muntele Athos, subliniind buna organizare a 

vieţii călugăreşti de aici, care avea o puternică înrâurire şi asupra 

altor schituri, adeverea că În epoca de care 

pomenim, între aceste două centre monahale exista o strînsă 

legătură, întreţinută prin vizite reciproce. Însuşi Părintele Vasile 

mergând deseori acolo, unde avea duhovnic, ultima dată, în anul 

1756, cînd l-a tuns în cinul monahal pe fratele Platon, viitorul stareţ 

Paisie de la Mănăstirea Neamţu. Înalta viaţă duhovnicească ce 

se trăia la Poiana Mărului era atît de cunoscută, încît şi domnitorul 

Ţării Româneşti Constantin Ipsilanti, într-un hrisov din 23 aprilie 

1803, ţinea să sublinieze că: . 

Şi pentru ca nu cumva viaţa de înaltă curăţie sufletească 

şi de aspră înfrînare să fie întinată, unul din aceste canoane 

oprea intrarea femeilor în schit, iar altul nu îngăduia ca obştea să 

mănînce carne, ci numai brânză şi lapte, sâmbăta şi duminica, 

iar în restul zilelor, post. Ca urmare firească a acestor oprelişti, 

obştea nu creştea vite, hrana fiindu-i asigurată de oameni scutiţi 

prin hrisov domnesc. 


De aceea, arată el, 

Cuviosul Vasile zicea că trebuie 

postit cu înfrânare: . Şi după ce 

dă alte folositoare îndrumări de felul 

cum trebuie ţinut postul, Părintele 

Vasile accentuează că mai vîrtos şi Dorin Ivan 

mai multă vătămare aduce postul cel 

fără fără măsură decît dezlegarea>>. 

Viaţa monahală – spunea el – are trei căi: prima, obştea; a 

doua, vieţuirea în doi sau trei fraţi, numită calea de mijnoc sau 

împărătească, avînd totul în comun şi supunere 

unii faţă de alţii; a treia, cea mai înaltă, puternicia, 

pe care o trăiesc numai cei desăvârşiţi şi sfinţi, 

după ce s-au nevoit, pe celelalte două căi. 

Aceştia însă, deşi la prima vedere ar părea că 

trăiesc după regula pustnicească, îşi primejduiesc 

mântuirea, pentru că şi-au ales, din început, acest 

fel de viaţă, la care se ajunge numai după ce ai 

trăit viaţa de obşte şi cea de mijloc, unde te-ai 

curăţit de orice patimă şi ţi-ai topit voia în viaţa 

obştii. Schimnicia înainte de vreme, mai zicea el, 

este pricină de mîndrie şi iubire de sine, pe cînd 

trăirea laolaltă cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te 

apără de ispite şi te poate curăţii zilnic, prin harul 

lui Hristos, lucrînd din dragoste pentru Domnul. 

Şi tot din bogata sa experienţă, Părintele 

Vasile mai amintea această constatare: . 

Pilda Cuviosului Vasile 

MOZAIC 

Cuviosul Vasile a fost caracterizat de marele savant Nicolae 

Iorga drept , iar Stareţul Paisie 

socotea că . 

Viaţa şi învăţătura Cuviosului Vasile au ajuns atât de 

cunoscute încât au trecut de hotarele Ţării Româneşti. În 1749, 

trei Patriarhi ai Ortodoxiei – al Alexandriei, al Antiohiei şi al 

Ierusalimului – aflaţi la Bucureşti, l-au chemat şi, ascultându-i 

cuvintele, „s-au bucurat foarte tare şi l-au binecuvântat şi i-au dat 

mărturie în faţa a tot sinodul, astfel ca nimeni să nu se îndoiască 

pentru învăţătura şi viaţa lui”. 

Departe de zgomotul lumesc, fără bogăţii omeneşti, 

călugării de la Poiana Mărului împreună cu Stareţul lor se nevoiau 

în muncă şi rugăciune, în post şi înfrânare. Regula statornicită 

de Cuviosul Vasile în privinţa hranei era următoarea: carne nu 

se consuma deloc, iar vin foarte rar. În timpul săptămânii se 

mânca de post, numai sâmbăta şi duminica îngăduindu-şi ouă, 

lapte şi brânză. În mănăstire, accesul femeilor era interzis, după 

rânduiala Sfântului Munte. 

Vieţii sărăcăcioase şi ascetice a Cuviosului Vasile şi 

a fraţilor împreună-vieţuitori cu el îi corespundea o bogată 

activitate pe tărâm spiritual. Prin grija părintelui duhovnicesc, în 

mănăstire era organizată o bibliotecă, având multe manuscrise 

şi cărţi, cuprinzând scrieri ale Sfinţilor Părinţi. Stareţul nu s-a 

mulţumit numai să îndemne pe călugări la citirea cărţilor unor 

mari îndrumători ai vieţii duhovniceşti ortodoxe, ci, pentru a fi la 

îndemâna fraţilor din toate obştile conduse de el, le-a răspândit 

în numeroase copii. 

6991

NOTES 

Ion D. Goia – o pană a 

blândeţii lucrurilor 

Cartea 

de poezie a lui 

Ion D. Goia, 

apărută în 

anul 2007 la 

editura Arhip 

Art din Sibiu 

şi intitulată 

”Trandafiri albi 

pe cer” este 

un text liric al 

încordărilor 

Petre Rău 

sufleteşti în 

care truda 

poetului este demnă de toată lauda. 

Încă din cuvântul introductiv 

poetul admite cu deschidere şi 

condescendenţă că, chiar dacă deţine 

harul de a scrie poezie, nu va şti 

niciodată să definească exact ce este 

poezia. Şi nici măcar ce este poezia 

sa. Pornind de la aceste considerente 

autorul accede astfel la întrebarea ”Cât 

timp se va mai scrie poezie?”, întrebare 

care, desigur, nu este una originală, dar 

care îi oferă prilejul să identifice repere 

cu privire la actul esenţial, misionar dar 

şi sisific al creaţiei. De altfel, chestiunea 

în sine, deloc una simplă, îl va acapara 

şi implica, îl va determina singur să se 

antreneze în câteva riscante răspunsuri. 

Axa creaţiei sale poetice, în jurul 

căreia gravitează însăşi existenţa 

omului Ion D. Goia, are două puncte 

esenţiale: un punct de start sau 

iniţiere, şi unul de sosire, definitoriu 

în contextul actului creator. Ca repere 

ontologice ale respectivei creaţii, 

aceste două puncte cardinale ni-l 

prezintă pe eroul liric pornind de la 

manifestarea exuberanţelor tinereşti 

ale adolescentului licean, până vârsta 

senectuţii în care intervine nevoia de 

echilibru, de stabilitate şi permanenţă. 

În pofida faptului că poemele 

prezentate în volum se întind pe o 

perioadă de peste jumătate de secol 

de realizare auctorială, nu poţi urmări o 

evoluţie în timp a creaţiei sale artistice 

întrucât rânduiala poemelor a fost 

făcută după cu totul alte criterii decât 

cele ţinând de ordinea temporală. Mai 

mult, diferenţele temporale, între două 

poeme consecutive, de pildă, ating 

uneori şi plus/minus câteva decenii. 

În primul grupaj, intitulat “Păcatele 

adolescenţei (versuri scrise în timpul 

liceului)”, poemele îşi etalează mantia 

stângăciei specifice perioadei de 

început a creaţiei artistice. Mai întâi 

că se observă clar influenţa marilor 

clasici. Din acest grupaj poetul oferă 

cu bunăvoinţă, precum un adolescent 

dornic să glosese ceea ce ar fi vrut să 

ne spună, cheia primului poem din carte, 

“Palatul vrăjit”, scris în perioada vieţii de 

licean din Focşaniul anilor cincizeci. El 

se destăinuie, pe alocuri, aşa cum o şi 

evocă: “Din ce mi-a plăcut mai mult sub 

soare” (Doar de chipul tău să-mi fie dor, 

p. 17). 

În întregul volum se merge către 

poetic fără o rupere de cotidian, fără 

o concentrare pe teme majore sau 

altcumva. Astfel că autorul a reuşit săşi 

creeze un univers poetic propriu, în 

care desfăşurarea actului poetic nu 

întâmpină obstacole majore. Sunt, 

în cvasitotalitatea lor, poeme despre 

intimitate şi profunzime, despre prietenie 

şi apropiaţi, despre fiinţe şi lucruri care 

s-au perindat prin preajma autorului. 

Din acest motiv, dar şi din altele, s-ar 

putea afirma că, în general, poezia 

cuprinsă în volumul de care vorbim se 

înscrie pe coordonatele a ceea ce s-ar 

putea defini ca un liric de familie. 

În general, poemele nu se află 

dincolo de conţinutul şi forma pe 

care o are textul. Lungile enumerări 

de elemente aparţinând exclusiv 

unui univers domestic, prozaic prin 

excelenţă, dau sugestia de infinitate, 

ceea ce creează impresia unei realităţi 

miraculoase. Animismul impulsionat 

relevă dorinţa poetului de a-şi apropia 

realitatea descrisă, până la perfecta 

identificare cu ea. 

De pildă, sălciile, 

plante cu lujeri elastici 

şi frunze căzătoare, 

copaci cu un simbolism 

străvechi, sunt 

întruchipate în poezia 

lui Ion D. Goia precum 

bocitoarele care 

deplâng morţii satului 

sau întâmplările tragice: 

“…Au plâns când luna 

a îngheţat / Au plâns 

când câinii n-au mai 

lătrat / Şi-au plâns când 

tihna a fost s-o frângă / 

Dangăt de clopot bătut 

în dungă”. Sălciile sunt 

copaci care-şi distrug 

rodul (lepădându-şi florile 

înainte ca rodul să lege), 

ceea ce simbolizează 

o dăruire spre o viaţă de castitate, 

sau, în unele variante, spre fertilitate, 

sau încă, atunci când peste ani aceşti 

copaci devin golaşi, poţi trăi sentimentul 

unei deziluzii: “Pe râu la vale, pe malul 

stâng, / Mulţimi de sălcii azi nu mai 

plâng; / În josul apei, pe-un pat enorm 

/ Sălcii golaşe, uscate, dorm” (Sălciile, 

p.40). Înconjurată mereu de un farmec 

misterios salcia mai este considerată 

şi un simbol al bucuriei şi al vieţii, un 

copac divin cu reverberaţii hristice. De 

aceea alături de sălcii, îl întâlnim pe 

poet cu gesturi molatece şi cu privirea 

pierdută în gânduri, cu aer romantic, 

uneori suferind o suferinţă impersonală, 

chiar de dragul suferinţei. Îl întâlnim 

nostalgic, iubind parfumul toamnei 

şi peisajul ei trist, părând o fiinţă 


profund tristă, nefericită şi neajutorată, 

azvârlită în braţele miraculoase ale unui 

descântec: “Rostit la mânie, blestemul 

a prins / Şi scoarţa terestră mereu s-a 

încins,” (Dezlegare, p.42). 

Poetul îşi estetizează permanent 

trăirile, poetizând realitatea prozaică 

descrisă şi învăluind-o într-o aură de 

magie prin închipuirea unor fastuoase 

ceremonii ale existenţei. Strigarea se 

întâmplă ca semn al dezrădăcinării 

prezente în subsidiar şi e îndreptată 

spre dezechilibru, balansând în sensul 

unei pustietoare contopiri a liniştii din 

afară cu zvâcnici profund lăuntrice: “Că 

seara nu s-aud pe uliţi / Nici zvon de 

glasuri şi nici şoapte, / Ci doar lătrări 

prelungi şi triste, / Plâng streşinile-n 

miez de noapte” (Plâng streşinile-n miez 

de noapte, p.44). 

Renunţările înlocuiesc uneori 

regretele şi melancoliile întârziate, 

prin distorsionări în mările de linişti ale 

universului: “Şi-n tăcerea aspră şi curată 

/ Din vecinătatea astrelor, / Eu să uit de 

lume şi de vreme / De nimic să nu-mi 

mai fie dor” (În caleaşca timpului, p.50). 

Iată dar, şi un spectacol al negaţiei, 

surprins în poemul ”Stornează-mi anii” 

(p.57), în care eroul liric, inundat de 

amăgirea anilor târzii, îşi revendică, în 

pofida conştienţei imposibilului, dreptul 

de a relua totul de la început: “Ce n-ai 

făcut nici pentru zeii mari, / Învingători 

în lupta cu Titanii, / Fă pentru mine 

azi, bătrâne orb: / Dă ceasul înapoi, 

stornează-mi anii”, 

reluarea având aici şi 

o conotaţie elocvent 

placentară. Eroul liric 

are însă ce regreta din 

viaţa trăită. De aceea 

îşi doreşte să fie iertat 

pentru greşelile săvârşite 

în efemera sa trecere 

pe pământ, pentru toate 

lucrurile pe care ar fi 

trebuit să le înfăptuiască 

şi nu le-a acordat atenţia 

cuvenită: “Bibliotecile 

pe care nu le-am citit, / 

Câinii pe care nu i-am 

hrănit, / Săracii pe care 

nu i-am miluit, / Fetele 

pe care nu le-am iubit” 

(Nefăcutele, p.92). 

Astrul se manifestă 

ca un teatru unic al 

armoniei, un izvor al speranţelor 

reîntregite în goana spre rai, în timp ce 

teluricul contribuie ca un addendum la 

ordinea şi liniştea sufletească: “Pogorâte 

din cer, rămăşiţe de stea / S-au mutat 

şi-au rămas doar în inima mea.” (Flori 

albastre de in, p.68). 

Discursul poetic este grefat pe o 

sensibilitate de tip autarhic, nesupusă 

decât închipuirilor datorate inspiraţiei 

şi experienţei cu care s-a îmbogăţit, în 

timp, conştientizarea. 

Sub pana lui Ion D. Goia poezia 

pare animată de tendinţa personalizării 

lumii înconjurătoare, de luarea ei în 

posesie prin cuvinte care sunt în şi din 

imagini, reuşind să aducă blândeţea 

lucrurilor mai aproape de noi.

„ÎMI PUN SUFLETUL ÎN 

SERVICIUL RAŢIUNII” 

- interviu cu actorul Ion Lucian - 

Motto: Când orice muritor va dobândi conştiinţa 

artistului, faţa lumii se va schimba. 

(T. Vianu) 

Universul gândului şi al gestului de împlinire a frumosului 

reprezentat prin artă este greu de pătruns dacă nu cunoşti omul 

căruia îi aparţine. Acesta este artistul care face ca flacăra să urce 

pe culmi greu de biruit, prin maniera sa de a dărui şi a se dărui. 

„Sfânt este ceea ce leagă multe suflete unul de altul” 

spunea Goethe. 

Acest sentiment îl ai şi în sala de spectacol, la sunetul 

nesfârşitelor aplauze care consfinţesc această coeziune 

spirituală între actor şi spectatori. 

Zaharia Trahanache din „Scrisoarea pierdută” de Caragiale, 

întruchipat de marele actor Ion Lucian încântă prin ţinuta sobră 

ţi interpretarea de excepţie a artistului. 

Aveţi puţintică răbdare şi trecem 

imediat la „cestiune”, stimabililor. 

Rep.: Ce mai faceţi dvs., domnule 

Ion Lucian? 

Ion Lucian: Ce să fac?! Muncesc 

foarte mult. Poate chiar mai mult ca la 

30 de ani. Pe mai multe planuri, pentru 

că în ziua de azi, daca nu se găsesc 

şi câţiva nebuni care să muncească, 

treaba... s-ar duce de râpă. 

Rep.: Cum aţi ajuns să urmaţi 

acest drum fascinant al teatrului? 

I.L.: Dintr-o întâmplare. Mă 

pregăteam pentru profesiunea de 

inginer care era, de altfel, şi visul tatălui 

meu. Datorită războiului şi condiţiilor 

materiale grele, tata a fost nevoit să 

rămână în cadrilaterul cedat, mama, 

aici, cu o situaţie modestă – am socotit 

că la 16 ani este obligaţia mea să ajut 

familia şi să nu fiu doar o povară. Aşa 

că am intrat în figuraţie la Teatrul Naţional., elev încă în clasa a 

şaptea de liceu, cam cum ar veni acuma a unsprezecea, şi după 

un an de molipsire cu acest superb microb al scenei, am aflat că 

pot da examen la Conservator – Institutul de Teatru, chiar dacă 

nu ai încă bacalaureatul, cu condiţia să-l obţii până la sfârşitul 

anului întâi. M-am înscris la Conservator, am reuşit la examen, 

iar la sfârşitul anului întâi, când mi-am luat şi bacalaureatul, în 

mai puţin de două luni de zile s-a dat un concurs pentru ocuparea 

a cinci posturi de actori tineri, am reuşit şi din acel moment s-a 

definitivat destinul meu. 

[...] 

Rep.: Ce vă supără la lumea din ziua de azi? 

I.L.: Mă nemulţumeşte lipsa de înţelegere, mă nemulţumeşte 

violenţa, răutatea care s-au instalat în relaţiile dintre noi, spre 

stupefacţia mea, pentru că noi, românii, nu am fost niciodată aşa, 

eram un popor cunoscut pentru bunătate, generozitate, pentru 

sentimente umane, prieteneşti. Ţăranul român punea fructele 

la poartă pentru ca oricine să se înfrupte. Acum, se aşează la 

masă tată şi fiu, la un pahar cu vin şi se sfârşeşte cu o armă. 

Nu ştiu care loveşte pe care, dar se varsă sânge... cu cuţitul. Mi 

se pare treapta cea mai de jos la care poate ajunge o societate 

omenească. 

Rep.: Marile hotărâri le luaţi cu sufletul sau cu raţiunea? 

I.L.: Îmi pun sufletul în serviciul raţiunii. 

Rep.: Credeţi că, dacă omul încearcă să rupă barierele 

finitului ca să treacă în infinit şi transinfinit, se depărtează de 

realitate? 

I.L.: Eu aş zice că, dimpotrivă, realitatea – şi asta e o 

realitate urâtă, hâdă, a început să crească aşa, ca într-un fel de 

beci, de canal, să se ridice sufocându-ne. Pentru că realitatea 


INTERVIU 

e hâdă, dorinţa de evadare către 

nişte sfere superioare este tocmai 

o reacţie la ceea ce „murdăreşte” 

în fiecare zi. 

Rep.: Fiind un mare actor, 

aţi depăşit cu bună ştiinţă cerinţele 

obişnuite ale publicului ca să-l 

purtaţi undeva, mai sus cu o 

treaptă pe plan spiritual şi cultural? 

I.L.: A fost profesiunea mea 

de credinţă. În asta am crezut, 

ăsta mi-e crezul. Trebuie să-l iau 

pe partenerul public şi să-l port 

prin locuri pe care, fără tangenţa 

culturii, nu le poate atinge. Şi am 

avut satisfacţii mari, mai ales în 

rândul copiilor de a căror educaţie Mihaela Dordea 

prin cultură şi artă mă ocup de 

40 de ani. Au fost mari bucurii 

dar au fost şi mari decepţii. [...] Mi-am construit personajele şi 

spectacolele de aşa manieră ca să aibă accesibilitate şi să fie în 

acelaşi timp o invitaţie spre frumos. 

Rep.: Sunteţi unul din actorii care se menţin şi fizic şi 

artistic. Care este secretul? Există oare o reţetă a tinereţii fără 

bătrâneţe? 

I.L.: Există. Toată lumea mă 

întreabă, mă admiră, spunând că mă ţin 

bine, de parcă ar trebui să fiu o epavă. 

Cred că secretul este că nu am timp să 

îmbătrânesc. 

Rep.: Ce aşteptaţi de la trecerea 

în noul mileniu? 

I.L.: Nu ştiu. Cât am trăit, am 

zis: Doamne, ajută-mă să trec şi eu în 

anul 2000. Acum îl privesc cu puţină 

suspiciune. Poate că festivitatea 

încheierii unui mileniu va trezi în noi 

sentimente mai bune, mai frumoase, 

mai generoase, mai optimiste. Cred că 

lumea va înţelege că nu trebuie să mai 

aşteptăm să ne dea cineva, ci trebuie 

să ne facem singuri un drum în viaţă. 

Tot aşteptând mila şi pomana străinilor, 

a celor avuţi, mi se pare o poziţie de 

cerşetorie, şi poate, cu 2000 ăsta, vom 

înţelege că noi suntem cei care îşi pot 

crea şi îşi pot face, trebuie să-şi facă o stare mai bună. 

Rep.: Vorbind despre oameni şi omenie, în prag de an 

2000, spuneţi-mi, dacă ar exista un monument al omului cu „O” 

mare, ce aţi scrie la baza lui? 

I.L.: Ce faci tu, semen al meu? 

Nu este uşor să pătrunzi în universul de gândire şi de spirit 

al unui om. Pare şi mai complicat dacă omul este actor. Doar 

dacă, atunci când într-un moment de „respiro”, actorul –om se 

simte între prieteni şi îşi pune puţin din suflet în căuşul palmelor 

şi-l dăruieşte sincer şi cu gânduri bune. Aşa s-a întâmplat şi 

acum, când, în sunetul aplauzelor de final, sufletele se leagă 

unul de altul şi simţim că asta e ceva sfânt, cum spunea Goethe, 

iar Ion Lucian, un mare actor, este liantul” 

* 

* * 

Aplauzele s-au stins de mult. Actorii de la Naţional pleacă 

pe rând spre casă, sau, poate, la o vodcă ori la o cafea. Sunt 

obosiţi dar fericiţi pentru că au mai dăruit o bucăţică de suflet din 

preaplinul lor celor care, seară de seară, devin complicii (actori) 

lor fiindcă zâmbetul artiştilor este unul din secretele dintre ei şi 

spectatori. 

Merg şi eu spre staţia de autobuz copleşită de frumuseţe 

dar şi puţin tristă în zgomotul străzii, pierdută în lumea pe care 

încă nu m-am obişnuit să o consider şi a mea. 

Pentru că singurul loc unde mă simt în siguranţă este 

teatrul. 

6993

LECTOR 

DIN VREMEA 

CĂRŢILOR DE 

ODINIOARĂ 

C.D.Sevreanu, Din amintirele mele-1853-1929, 

ediţie îngrijită de Constantin Rezachevici, Editura 

Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 

Bucureşti, 2008. 

Constantin D. 

Severeanu (1840-1930), 

patriot şi talentat memorialist 

şi povestitor, rămâne în 

istorie ca întemeietorul şcolii 

de chirurgie modernă şi 

primul preşedinte al Societăţii 

de Chirurgie din România. 

„Amintirile“ sale, pline de 

farmec şi străbătute, adesea, 

de un fin şi plăcut simţ al 

umorului şi al anecdoticii, 

aduc în actualitate parfumul 

unei epoci de mult trecute. 

Este lumea celei de-a doua 

jumătăţi a secolului al XIXlea 

şi începutul secolului al 

XX-lea, care a trăit, în vremea lui Carol I, cea mai dinamică 

şi accentuată modernizare a României. C.D. Severeanu 

a străbătut această epocă în cei 90 de ani de viaţă, văzând 

multe şi trăind multe. Lumea sa a evoluat spectaculos, de 

la poştalion la avion, de la medicina empirică la razele 

Roentgen şi de la Războiul Crimeei la Marele Război 

(1914-1918) şi înfăptuirea României Mari. Aşa încât, 

„Amintirele“ sale, dincolo de savoarea lor aparte, sunt o 

mărturie vie, reală, a lumii româneşti de la 1853 la 1929, 

ceea ce le conferă şi o deosebită valoare documentară. 

Am selectat, în cele ce urmează, trei aspecte în care 

cititorul de astăzi ar putea găsi unele corespondenţe în 

zilele pe care le trăim. 

(Subtitlurile ne aparţin, n.n.) 

Vremea trece….năravurile rămân 

Medicul C.D.Severeanu (1840-1930) relatează 

în cartea sa de amintiri cum se făcea pavarea străzilor 

din Bucureşti la sfârşitul sec. al XIX-lea. Au evoluat, 

oare, personajele şi năravurile lor? 

„Pavarea se făcea de macedoneni şi albanezi. Pentru 

executare, se da, pe străzi sau sectoare, partizanilor de la 

putere. În caietul de sarcini se spunea cum să fie nivelat 

pământul, să se pună un strat de nisip de 10 cm., pietrele 

să se pună cu partea mai ascuţită în jos, ca să nu înţepe 

picioarele pietonilor, să toarne apă peste ele şi să le bată 

cu maiul. Cinstiţii antreprenori puneau nisip puţin, 2 cm., 

pietrele le puneau cu vârful în sus, ca să intre piatră puţină, 

se înţelegeau cu inginerii şi taşeronii, şi, prin bacşişuri, se 

făcea agurida miere. 

Îmi amintesc de ce povestea antreprenorul 

Lăzureanu. Lăzureanu era favoritul unui partid politic, care 

fiind la putere, îi dăduse mai multe străzi să paveze. În 

timpul contractului s-a schimbat politica şi a venit primar al 

capitalei, generalul Barbu Vlădoianu. 

Negreşit că noua administraţie pretindea că 

trebuie să-şi facă datoria, şi a început să strângă în chingi 

pe antreprenorul regimului trecut. Între cei ce trebuiau 

urmăriţi era şi Lăzureanu. Şicane, neplată de situaţii, 


proces, într-un cuvânt tot 

ce se putea face să se 

stoarcă ceva de la el, căci 

el lucrase cu toţi. Cum să 

facă să se scape, să se 

facă şi la el agurida miere, 

şi să rămână cu câştig ca 

alţii, cu bacşiş şi strada 

prost pavată. S-a adresat la 

altul, mai şmecher decât el, 

şi acela i-a spus că trebuie 

să facă o salbă de 90 de 

lire turceşti şi să o ducă la 

Sf. Varvara (aluzie la Barbu 

Vlădoianu). Lăzureanu a 

făcut un fişic de 90 de lire, 

l-a dus şi dat Sfintei Varvare 

să-şi facă singur salbă şi 

cu aceasta a încetat orice Neculai Aurel 

urmărire.“ (C.D. Severeanu, 

Din amintirile mele-1853-1929, Bucureşti, Ed. Fundaţiei 

Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 2008, pp.74-75) 

La drum, cu 

hârâitoarea 

Cum se călătorea 

cu 150 de ani în 

urmă, până la apariţia 

mijloacelor moderne de 

transport, precum trenul 

şi automobilul? O scurtă 

incursiune în acele 

timpuri ne-ar putea 

dumiri. 

„Cele mai obişnuite 

călătorii depărtate se 

făceau cu olacul (căruţa poştei, mică, hârâitoarea, cum 

se numea în Moldova) şi cu diligenţa. Particularii, cu 

trăsura sau călări. Unii luau caii de poştă, patru sau opt. 

Către oraşele mai apropiate (de Bucureşti, n.n.), Ploieşti, 

Giurgiu şi Olteniţa, erau căruţe, birje fără arcuri, cu coviltir 

de pânză din păr de capră. Cele mai multe erau spre 

Giurgiu, cu pasageri pentru vapoare […]. Când plecau 

într-o zi cinci birje, se scria în ziarul Românul, ca o mare 

minune. Ce deosebire între atunci şi astăzi, când pleacă 

zeci de trenuri, cu sute de vagoane, toate încărcate […]. 

Drumul până la Giurgiu era pitoresc, căci era numai prin 

păduri. Aceasta, pe timp de vară, frumos, iar iarna, pe timp 

ploios, era vai de om, din cauza frigului şi a troienilor de 

zăpadă şi a noroiului. 

La comuna Călugăreni, calea jumătate, era un 

han confortabil unde se da mâncare şi odihnă cailor şi 

unde se găsea mâncare bună şi pentru pasageri. 

În călătoria între Bucureşti şi Giurgiu, de multe ori 

se întâmplau neajunsuri, şi scadaluri, din cauza obrăzniciei 

beţivilor de birjari. Eu am avut în trei rânduri scandaluri cu 

birjarii. 

Foarte rar se vorbea de atacuri de tâlhari. 

Călătoria pe uscat cu olacul era o adevărată tortură. 

Cu căruţa sau trăsura cu caii era mai plăcută, mai cu seamă 

când erau mai multe persoane. Totuşi, erau şi neplăceri, 

căci calea fiind lungă, îi apuca noaptea, se rupea ceva la 

trăsură, şchiopăte câte un cal sau îşi pierdea o potcoavă 

şi adesea rămânea departe de sate şi chiar de hanuri. 

Călătorii trebuiau să ia pentru un timp mai lung, mâncare 

şi haine în vderea schimbării timpului. 

Călătoria cu diligenţa pe drumurile cele lungi era 

plăcută în genere, dar se întâmplau des neînţelegeri, 

mai cu seamă când erau între călători şi persoane 

necuviincioase. Trecerea apelor curgătoare prezenta 

adesea un mare pericol. 

La 1867 am fost pentru prima oară la Iaşi cu 

diligenţa statului şi când treceam apele mari, pentru că 

î

George Anca 

SAI BABA, ÎNVIEREA 

În ziua de Paşte, Sathya Sai Baba (1926 - 2011) a intrat 

în maha-samadhi. La 14 ani se dezvăluise a fi reîncarnarea 

lui Sai Baba din Shridi - cu maha-samadhi în ziua de Dushera 

1918. Se va reîncarna, potrivit revelaţiilor sale, ca Prema Sai, 

întru trinitate Shridi-Sai-Prema, în cătunul Doddamallur, districtul 

Mandya, statul indian Karnataka – Ravi Sankar: “Baba will be 

born in Mandya after six years and he will come into public life 

when he turns 18 years old”. 

A fost îngropat (fiind sfânt), nu incinerat, în Kulwant Hall 

din ashramul său Prashanti Nilayam din oraşul natal Puttaparthi, 

statul Andhra Pradesh, India. Profetizase că va părăsi corpul 

fizic la 96 de ani, nu 85. S-au cântat, la început, imnuri din toate 

religiile. Sfinţemia/viaţa i se materializase în „vibhuti” (cenuşă), 

dar şi în apă de băut, spitale, educaţie pentru milioane. Slăvit 

ca Dumnezeu/Bhagawan/Iswara, deconstruit în romane şi filme, 

a poematizat în limba telugu („fiinţele sunt multe, dar respiraţia 

este una”), s-a adresat studenţilor şi devoţilor cu „întrupări ale 

iubirii”, predicându-le devoţiunea continuă, valorile universale 

sathya/adevăr, dharma/dreptate, shanti/pace, prema/iubire, 

ahimsa/nonviolenţă. 

Sărbătoream centenarul lui Emil Cioran, i se recitaseră 

pasaje din cărţi (Genoveva Preda). Am vorbit de reîncarnarea 

viitoare a lui Sathya Sai Baba, deplângându-i – odată cu Dalai- 

Lama - plecarea temporară în ziua Învierii. George Astlos mai 

povestea Parisul exilului, când a sosit şi Nandkishor Pamwar, 

diplomat – l-am rugat să ne spună ceva despre Bhagawan. Am 

auzit că nu el şi-a chemat discipolii, ci ei l-au căutat. Ajuns acasă, 

Vasi Pupeza îmi trimisese pe net, din Pensylvanya, Învierea de 

Eminescu. 

nu erau podari, se da poruncă de la stăpânire şi sute de 

oameni mergeau prin apă, pe lângă diligenţă, s-o apere 

să nu se răstoarne.“ 

(Ibidem, pp.79-80) 

Alegeri cu…… bătăuşi 

C.D.Severeanu nu a fost doar un martor ocular al 

vieţii politice şi publice româneşti din a doua jumătate a 

secolului al XIX-lea, ci şi un participant activ la acestea 

şi uncomentator pe măsură. Alegerile din 1876, care 

au dus la schimbarea guvernării conservatoare (1871- 

1876) cu cea liberală (1876-1881), i-au prilejuit analize 

care scot în evidenţă fraudele sistemului electoral de 

atunci şi care ne duc cu gândul că repetarea lor, sub 

orice formă, este dăunătoare şi astăzi, după 130 de 

ani. Plină de culoare este relatarea pe care doctorul 

Severeanu o face alegerilor din 1876, pe care le-au 

câştigat liberalii : 

„A venit ziua alegerilor.Toţi cetaşii erau în păr. Cadrele 

erau formate şi dintr-o parte şi din alta. Cetăţenii indignaţi 

ai liberalilor şi băieţii conservatorilor au reteveiele şi bâtele 

gata de luptă. 

Cârciumarii, care mai de care, îşi pregăteau 

mâncărica şi băutorica. Cei din preajma birourilor 

electorale aveau să facă afacerile cele mai bănoase. La 

Niţă Sterie era totdeauna bâlci de lume. Acolo era centrul 

liberalilor. Popa Tache mai da câte o dată iureş prin ei, 

dară deseori îşi găsea Bacăul. În toate zilele erau bătăi, 

schingiuiri, dezertări dintr-o parte şi din alta şi veneau la 

mine la spital, căci şi unii, şi alţii mă credeau de ai lor (eu 

aveam înclinaţii mai mult spre liberali) 

Grădina La şapte nuci o aveau conservatorii şi a 


INVIEREA 

de MIHAI EMINESCU 

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, 

Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere; 

Un singur glas îngână cuvintele de miere, 

Închise în tratajul străvechii evanghelii. 

LECTOR 

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada, 

Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă 

Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, 

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada. 

O muzică adâncă şi plină de blândeţe 

Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi: 

„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ, 

Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe. 

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg, 

Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă, 

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase 

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.” 

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială 

Şi negrul întuneric se sperie de şoapte... 

Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte... 

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală. 

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie... 

Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor, 

Cum din mormânt răsare Christos învingător, 

Iar inimile toate s-unesc în armonie: 

„Cântări şi laude-nălţăm 

Noi, Ţie Unuia, 

Primindu-L cu psalme şi ramuri, 

Plecaţi-vă, neamuri, 

Cântând Aleluia! 

Christos au înviat din morţi, 

Cu cetele sfinte, 

Cu moartea pre moarte călcând-o, 

Lumina ducând-o 

Celor din morminte!» 

rămas de pomină prin beţiile ce trăgeau băieţii lui popa 

Tache Cu ocazia aceasta, N.Orăşeanu a făcut o poezie 

pentru toţi cetaşii, în care era şi strofa următoare : 

Beizadea Mitică 

Bea din ulcică 

Iar junele Missir 

Suge din clondir […]. 

Care cum venea (în sala de vot, n.n.) şi nu era deal 

guvernului, îi punea un bătăuş palma pe spinare şi îi 

spunea: Trăite-ar Dumnezeu !, iar pe haine rămânea 

crucea cu tibişir. Omul, fără să ştie ce avea pe haine, 

mergea bucuros că scăpase teafăr, când, deodată, îl 

luau în primire cu bâtele şi îl făceau scăpat. Ziceau că îl 

dăduseră în tăbarcă să nu turbeze […]. 

Când am intrat în sala de vot erau 50-60 de persoane, 

mai toţi cunoscuţi, şi au început Ura ! şi Ura !, ca şi cum 

aş fi fost eu Ion Brătianu. Pe când vorbeam şi aşteptam 

mâncarea pentru cei din birou, s-a auzit un vuiet prelung. 

A urmat un zgomot. Părea a fi trecerea unui regiment de 

cavalerie. Strigăte de Vin bătăuşii!, Vin bătăuşii!, feriţi-vă, 

apăraţi-vă că vin bătăuşii! Groază între noi! Am alergat cu 

toţii, am proptit uşile.Toate au intrat în linişte. Peste zece 

minute s-au repetat zgomotele şi strigătele de Vin bătăuşii! 

Am văzut că nu era de glumă. Am pus mesele în dreptul 

uşilor şi fiecare se pregătea să se apere cu ce şi cum se 

putea. C.F.Robesu a deschis uşa de la balconul spre piaţă 

şi a strigat către public : Fraţilor, voi ne lăsaţi să ne omoare 

bătăuşii ? Din public au răspuns voci: Unde sunt bătăuşii 

să-i mâncăm !“ 

(Ibidem, pp.196-207) 

6995

CONFESIUNI 

TITU MAIORESCU 

Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu 

Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui 

Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop 

al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la 

Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan 

Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se 

numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a 

sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la 

Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. 

Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură 

luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. 

Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la 

Şcoala Centrală din Craiova. În acest timp, familia lui, constând 

din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, 

a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult 

timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului 

românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece 

articole despre români şi redactează memorii în 

legătură cu problema românească. Revenit în ţară 

după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al 

Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale 

a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, 

director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la 

Şcoala Superioară de Litere din Bucureşti. 

Titu Maiorescu a reprezentat “saltul” prin care 

activitatea culturala a unui singur om, a sintetizat 

gandirea mai multor generatii, depasind-o; in 

domeniul sau Maiorescu a fost ceea ce Eminescu 

a insemnat pentru poezie: “Nimeni nu scrisese ca 

Maiorescu mai inainte si putini l-au egalat in vigoare, 

concizie si proprietatea exprimarii mai tarziu” (T. Vianu) 

Activitatea de indrumator al culturii este strans 

legata de infiintarea, la Iasi, a gruparii “Junimea” 

(1863). intemeiata din initiativa unor tineri intelectuali 

(Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor 

Rosetti si Iacob Negruzzi), “Junimea” a devenit cea 

mai importanta grupare literara a secolului trecut: a 

inaugurat seria de “prelectiuni populare” (conferinte 

publice), contribuind la educarea publicului pentru o mai buna 

intelegere a culturii; a stabilit norme in domeniul scrierii, valabile 

si astazi; a contribuit la promovarea unei literaturi de calitate. 

Din randurile “Junimii” s-a ivit trinitatea geniala Eminescu, 

Creanga, Caragiale; in revista “Junimii”.— Convorbiri literare 

(1867) vor fi publicate lucrari fara de care spiritualitatea 

romaneasca ar fi imputinata in esenta ei: poeziile antume ale 

lui Eminescu, Amintiri din copilarie de I. Creanga (cu exceptia 

partii a IV-a), Pastelurile lui Alecsandri, comediile lui Caragiale. 

Studiile maioresciene au imprimat o directie noua culturii 

noastre: in domeniul limbii, folosirea alfabetului latin si a ortografiei 

fonetice si-au demonstrat valabilitatea pana in zilele noastre; in 

domeniul criticii literare, incisivitatea si ironia maioresciana i-au 

dezarmat pe poetii superficiali care n-au mai indraznit sa publice: 

“Criticismul maiorescian a intrat el insusi, prin luciditate si forta de soc, 

in. aluatul culturii romane, ca un ferment esential (N. Manolescu). 

In acelasi timp, Maiorescu a pus bazele unei ierarhii a 

valorilor a carei justete a fost validata de trecerea vremii. 

indrumand literatura pe calea calitatii si a originalitatii 

majore, Maiorescu a contribuit la intrarea ei in universalitate; 

datorita lui cultura romana si-a cucerit radacinile ei clasice. 

Hyperionian si rece fata de eei mediocri, olimpian in cercul 

“Junimii” si ocolit de bucurie in multe momente, Maiorescu 

ramane rnarele prieten al Nefericitului de la Ipotesti. 

Activitatea de indrumator al literaturii romane s-a concentrat 

in articole ca: Directia noua in poezia si proza romana, 

Asupra poeziei noastre populare, Eminescu si poeziile lui. 

Publicat in 1872, articolul Directia noua in poezia 

si proza romana este alcatuit din doua parti. 

Subliniind importanta pe care cultura o are in evolutia unui popor, 

Maiorescu se intreaba daca Romania va avea un viitor; raspunsul la 

aceasta interogatie depinde de calitatea actului de cultura (domeniu in 

care literatura ocupa un loc important). Speranta o constituie “o literatura 

inca juna”, o noua directie caracterizata prin sentiment, intelegerea 

ideilor civilizatiei apusene si “accentuarea elementului nationaF. 

In fruntea noii directii este pus Vasile Alecsandri — 

“cap al poeziei noastre in generatia trecuta” ale carui 

Pasteluri constituie “cea mai mare podoaba a poeziei lui 

Alecsandri, o podoaba a literaturii romane indeobste”. 


Dincolo de judecatile 

de valoare privind 

literatura anilor 

1870, lui Maiorescu 

ii revine meritul de a 

fi fost primul care a 

dovedit genialitatea 

lui Eminescu. inca 

din Directia noua... 

cu toate,ca Eminescu 

nu publicase la acea 

data decat trei poezii, 

Maiorescu intuieste 

valoarea acestui “om 

al timpului modern” 

si-l caracterizeaza 

ca fiind “poet in toata 

puterea cuvantului”. 

Cel mai valoros studiu 

de istorie si critica literara 

este Eminescu si poeziile 

Monica Bold 

lui. La modul in care Schopenhauer caracteriza geniul, portretul facut 

lui Eminescu reliefeaza preponderenta facultatilor de cunoastere 

asupra vointei de a trai: “..-. o asa de covarsitoare 

inteligenta, ajutata de o memorie careia nimic din 

cele ce-si intiparise vreodata nu-i mai scapa (...) 

incat lumea in care traia el dupa firea lui si fara nici o 

sila, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ..,”. 

Discutand despre personalitatea poetului, 

Maiorescu pune problema raportului intre biografie 

si opera, concluzionand ca oriunde si oricum ar fi 

trait Eminescu, el ar fi ramas acelasi, destinul sau 

“este rezultatul geniului sau innascut”. 

PE DE ALTA PARTE…. 

In privinţa comportamentului, a felului de a fi 

i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, 

atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un 

suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea 

vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost 

nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu 

scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor său, 

chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, întrun 

moment important din viaţa acestuia, ne relevă 

însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar 

rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care îşi făcea scrupule în 

legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea 

sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o 

admirabilă delicateţe sufletească: 

„Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, 

domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta 

iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este 

mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul 

nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea 

d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, 

cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru 

puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi 

d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de 

orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“. 

DENIGRA “FEMEIA”!!!! 

Titu Maiorescu a declarat într-o conferinţă de la Ateneul 

Român din 1882, susţinând că femeile îşi merită locul de la marginea 

societăţii din cauza creierului lor prea mic: 

„Cum am putea într-adevăr să încredinţăm soarta popoarelor 

pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană este cu zece la sută 

mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea 

conduce o naţiune pe calea progresului şi prosperităţii materiale... 

Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate 

mijlocie la bărbat şi numai 1.250 la femei“. 

„Cu cât înaintăm însă în civilizaţiune, cu atât rolul bărbatului 

devine mai greu, cu atât el trebuie să-şi muncească mai mult creierul 

ca să poată cuceri un loc în economia socială şi să fie în stare a-şi 

asigura existenţa şi viitorul familiei sale. El trebuie să mişte cultura, el 

să conducă sau să susţină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie 

să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii 

prin descoperiri şi perfecţionări zilnice, aduse în sfera practică a 

vieţii, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în 

mişcarea societăţilor culte. De aici, nici îndoială, diferenţa craniană“.

Compendiu de Suicidologie 

Apărută la Casa Cărţii de Ştiinţă, Compendiu de 

Suicidologie, autor Doina Cosman, reprezintă o suită de eseuri 

cultural ştiinţifice pe tema suicidului. Limbajul, în cazul în care 

nu avem de-a face cu date medicale, este unul accesibil, oferind 

informaţii despre suicid în istorie, despre persoane, artişti 

de geniu care au comis suicidul. Maniera de scriere este una 

reflexivă, profesor doctor Doina Cosman tratînd subiectul din 

interioritatea fiinţei umane, mergînd pînă spre legăturile omului 

cu divinitatea, în acest sens, putem afirma că tratatul ia conotaţii 

filosofico-eseistice, astfel explicîndu-se lipsa notelor de subsol, 

deşi materialul bibliografic este foarte complex şi stufos. 

În primul capitol - Suicidul în istoria omenirii - se face o 

trecere în revistă a comportamentului autodistructiv, aşa cum 

a evoluat de-a lungul timpului la diferite popoare. Se au în 

vedere ariile geografice, cultura, timpul încadrat în istorie: ‘În 

societăţile primitive, chiar şi în epoca contemporană, sînt bine 

primite sacrificiile vieţii acelor membri ai tribului care ar putea 

deveni o povară, datorită bolii sau vîrstei înaintate, pentru restul 

comunităţii. Astfel de exemple au fost citate în legătură cu triburile 

de eschimoşi, cu cele din Samoa sau ale indienilor din America 

de Nord sau Canada. Acest tip de comportament a şi primit o 

precizare terminologică în opera lui Duerkheim, fiind clasificat în 

categoria suicidului altruist’. (op.cit.p.9) 

Apelînd la date culturale, primul capitol dăruieşte informaţii 

despre antichitatea evreiască, afirmîndu-se că în Biblie sînt 

menţionate doar patru cazuri de suicid, conjunctura fiind aceea 

de război iar în Noul Testament , după cum afirmă Doina 

Cosman, este relatat un singur caz de suicid. În acelaşi pasaj 

aflăm că limba ebraică leagă actul autodistrugerii de conştiinţă, 

sinucigaşul fiind în deplinătatea facultăţilor mentale: Expresia 

verbală pentru sinucigaş în limba ebraică este ‘acela care se 

distruge pe sine cu bună conştiinţă’. Referirile culturale trec prin 

Grecia şi Roma antică, prin erezia cathară, ajungîndu-se pînă 

spre modernitate, amintindu-se de Goethe, Suferinţele tînărului 

Werther, de războaiele napoleoniene etc. 

Influenţa filosofilor iluminişti s-a reprezentat în schimbarea 

de atitudine în privinţa comportamentului autolitic, renunţîndu-se 

treptat la atitudinea legiuitorului de a condamna penal acest tip 

de conduită. Decriminalizarea sinuciderii în Europa a început în 

1786 în Toscana, continuînd în Franţa şi Prusia. (op.cit.p.11) 

Problema sinuciderii este tratată ca particularitate, dar şi ca 

un act colectiv, amintindu-se de Massada, anul 73 cînd, asediaţi 

de romani, evreii preferă sinuciderea în grup. Spre susţinearea 

acestei idei este dat un citat din istoricul Josephus Flavius, din 

cartea Războiul iudaic. Desigur, evenimentul amintit este legat 

de un act istoric, bine cunoscut în cultură, însă sinuciderea în 

grup poate fi şi un act voluntar manipulator, după cum reiese din 

cartea doamnei Doina Cosman. 

Sinuciderea colectivă se poate produce şi prin manipulare. 

Un exemplu revelator de contagiune mintală este cel întîmplat 

în 1978, în statul Guyana, unde sute de oameni dintr-o sectă 

religioasă (...) s-au sinucis printr-un ritual de otrăvire colectivă cu 

cianură, la ordinul liderului lor. (op.cit. p.13) 

Cu subcapitolul Istoricul suicidologiei ca ştiinţă intrăm 

pe domeniul ştiinţific. Se aminteşte de şcoala psihiatrică franceză 

care deschide porţile acestui palier psihiatric: (...) în primul rînd 

Esquirol descrie sinuciderea din punctul de vedere al alienistului, 

considerînd că aceia care comit acest act suferă de o boală 

psihică. (op.cit. p.13) 

Cea mai importantă referinţă, cea a lui Durkheim, nu este 

neluată în seamă, ci, dimpotrivă, i se acordă în carte un spaţiu 

meritat. Analizîndu-i acestuia scrierea - Le suicide - Doina Cosman 

identifică trei categorii ale comportamentului autolitic suicidul 

egoist, suicidul altruist, suicidul anomic. Definiţia suicidului este 

asumată tot prin prisma cercetătorului Durkheim: termenul de 

suicid este aplicat oricărui caz în care moartea rezultă direct sau 

indirect dintr-un act pozitiv sau negativ făcut de victima însăşi, 

care ştie că respectivul act îi va produce moartea. (op.cit.p.17) 

De la definirea suicidului se ajunge la parasuicid, amintinduse 

de Norman Kreitman care a introdus termenul prin intermediul 

lucrării Parasuicide. 

Conform compendiului, metodele folosite în parasuicid 

sînt diferite, de la procedeele traumatice la procedee asfixice şi 

procedee toxice. Studiul metodelor vizează ariile geografice, doctor 

Doina Cosman arătînd că în Franţa se preferă spînzurătoarea, 

China intoxicaţiile cu opiu, ţările nordice înecul. Sensul suicidului 

este relatat, trecîndu-se în revistă mai multe teorii, printre care un 

loc aparte îl deţine teoria psihanalitică a lui Freud care susţine că 

două grupe de forţe antagonice luptă în interiorul fiinţei umane: 


CRITICĂ LITERARĂ 

una îl împinge pe individ 

spre autodistrucţie, pe cînd 

cealaltă lucrează ca o forţă 

pozitivă, constructivă pentru 

întreaga personalitate. (op. 

cit.p.30) 

Ca un amănunt în plus, 

demn de luat în considerare, 

nu doar ca fapt cultural, 

este perspectiva creştină pe 

care profesor doctor Doina 

Cosman o imprimă acestui 

compendiu. Se aminteşte 

de tradiţia catolică, de Sf. 

Augustin, care a propus 

excomunicarea celor care 

au comis suicidul, scoţîndu- Lucia Dărămuş 

se în evidenţă însuşi punctul 

de vedere al Bibliei : dacă 

nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici 

Dumnezeu, căci templul lui Dumnezeu este sfînt şi aşa sînteţi şi 

voi. (op.cit.p.32) 

Un studiu aparte este rezervat aspectelor biologice şi 

neuropsihologice ale comportamentului suicidar, făcîndu-se 

legătura între suicid şi schizofrenie, dependenţă de alcool, 

tulburări de personalitate, tulburări anxioase. Cercetările lui 

Asberg şi colaboratorii subliniază faptul că asociaţia între 

scăderea nivelului 5 -HJAA şi sinucidere s-a găsit şi la cazuri cu 

alte diagnostice decît cel de depresie (schizofrenie, tulburare de 

personalitate, alcoolism cronic) - op.cit. p.35 

Există în sinucidere o marjă de risc, risc pe care doctor 

Doina Cosman îl trece la factorul genetic, nu însă fără a aduce 

amănunte legate de aspectul cultural şi psihologic. În susţinerea 

ideilor oferă o seamă de date plecînd de la cercetătorii Roy şi 

Tsuag care au observat un comportament suicidar în special în 

familiile în care acest fapt a avut deja loc prin antecedente: 

(...) se pare că există un factor genetic ce favorizează 

suicidul şi care operează independent sau adiţional faţă de 

depresie sau alte psihoze majore. Este o posibilitate interesantă 

ca predispoziţia genetică spre suicid să reprezinte o tendinţă 

spre un comportament impulsiv, în care suicidul să reprezinte o 

primă modalitate de manifestare. (op.cit.pp.77-78) 

Comportamentul suicidar, după cum se arată în carte, este 

legat şi de tulburările afective, de depresie, stările depresive 

apărînd în orice boală mintală sau de afecţiuni ale sistemului 

nervos central, afecţiuni gastrice, cardio-vasculare, endocrino 

-metabolice etc. Ca factori de risc sînt amintiţi factorii psihologici, 

familia, profesia, stresul, evenimentele negative, influenţa massmedia 

etc: o cercetare românească desfăşurată de Cosman şi 

colaboratorii în rîndul studenţilor şi liceenilor din Cluj-Napoca 

confirmă rezulatatele obţinute de alţi cercetători din Europa. 

Impactul masiv pe care mass-media îl are asupra tinerilor rezultă 

din răspunsurile elevilor de liceu, care consideră modalitatea 

de prezentare a ştirilor legate de acte de autoviolenţă ca fiind 

realistă şi interesantă, într-o măsură semnificativ mai mare decît 

studenţii. (op.cit.p.97) 

Urmează capitolul legat de evaluarea persoanei cu risc 

suicidar. Criteriile sînt multiple şi se iau în calcul mai mulţi factori, 

care sînt grupaţi în funcţie de indicatori situaţionali: funcţionarea 

zilnică, stilul de viaţă, resurse de adaptare, istoricul medical, 

istoricul psihiatric, tentativa de sinucidere anterioară; indicatori 

psihologici: pierderi recente, depresie şi anxietate etc. Interviul 

psihiatric este de importanţă majoră. Discuţia cu un cadru de 

specialitate este necesară, chiar dacă există un gînd suicidar 

şi un comportament suicidar care nu ajung la exitus. Întrebările 

despre suicid, conform cu doctor Cosman, trebuie totuşi puse 

într-o manieră delicată pentru a nu leza sensibilitatea pacientului. 

Semne ale situaţiei se pot observa şi în conduita motorie prin 

agitaţie, diminuarea judecăţii, nervozitate, comportament ciudatbrutal 

etc., limbajul verbal sau nonverbal, participarea afectivă la 

interviu. Nu doar funcţiile motorii sînt afectate, ci şi cele cognitive, 

cum ar fi starea de conştienţă, orientarea, concentrarea şi atenţia, 

memoria, abilitatea vizuală etc. 

Un capitol interesant pare a fi cel legat de vîrstele suicidului, 

chiar cînd în calcul sînt luaţi copiii, avînd drept factori de risc 

elementul biologic, psihologic, social, toate acestea fiind legate 

de depresia la copii şi adolescenţi. Cam aceiaşi sînt factorii de risc 

în sinuciderea la adulţi. Capitolul face o distincţie între categoriile 

de vîrstă şi sex; decada anilor 25 -34 de ani, 35 -60 de ani şi 

peste 40 de ani legat de frica de îmbătrînire. Un aspect deosebit 

îl are vîrsta a treia. O înţelegere aprofundată a schimbărilor care 

intervin în viaţa persoanei după 65 de ani, schimbări legate în 

primul rînd de particularităţile impuse de vîrsta înaintată pot fi de 

un real folos în pătrunderea înţelesurilor şi motivelor celor careşi 

iau viaţa sau doresc să o facă cu ajutorul altora. (op.cit.p.145) 

î 

6997

ESEU 

MAI SIMŢIM ... EMINESCIAN ? 

Sufletul.....Parabola lui Geo Bogza are în centru tot sufletul: 

Dumnezeu şi Sfântul Petre vor să răsplătească bunătatea 

oamenilor şi le oferă posibilitatea de a-şi vedea sufletul, astfel 

născându-se Eminescu. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar mai deghiza 

acum Dumnezeu şi ar reedita povestea....Oare cine… sau mai 

degrabă...ce s-ar mai naşte?....Probabil ar fi un semnal de 

alarmă, o trezire din existenţa automată, lipsită de romantism, 

lipsită de valoare, curgând rapid spre moarte. 

Sufletul secolului nostru se simte îndepărtat de mit, 

desprins de atemporalitate, încorsetat de regulile în neregulă 

ale unui haos generalizat ce mistuie fiinţa, „simţiri reci, harfe 

zdrobite”. Ne-am născut din „ceruri nalte”, dar am căzut în 

existenţă. Este ca şi cum din versurile : „Toţi se nasc spre a muri/ 

Şi mor spre a se naşte” , oamenii nu l-au reţinut decât pe primul. 

Ne-am desprins de suflet şi nu ne mai aparţinem. Ne târâm 

ignoranţa după noi şi asemeni personajului lui Perec, singurul 

anonim ( Georges Perec- Un om care doarme) neglijăm timpul, 

incapabil de a mai oferi reverii, holbându-ne la noi, la oameni, 

„la tavan” pentru a observa fisurile, rupturile din noi. Nu facem 

în schimb, nimic. Doar observăm...Suntem zdrobiţi de progres, 

de viteză, de timp, de criză asemeni fanaticilor adoratori ai lui 

Jaggannatha („stăpânul universului”, ipostază a zeului Krishna) 

de carul acestuia. 

Este trist cum în vremuri tulburi, ne pierdem şi sufletul, 

automatizându-ne, purtându-ne goliciunea fiinţei, strecurândune 

prin viaţă cu speranţa de a nu fi atinşi, de a nu observa şi 

alţii că uneori nici nu mai purtăm sufletul... Evoluţia tehnologică 

atrage cu sine involuţia spirituală... Ne-am reificat, ne-am 

mecanomorfozat. Dezolant! 

„Mie redă-mă!”.... Acesta ar trebui să fie strigătul omenirii, 

un ţipăt din adâncuri cândva locuite ce ar aduce salvarea. De 

ce să nu vrem să ne salvăm noi înşine? Am greşit, adevărat, 

dar prin iubire... prin iubire, ne găsim izbăvirea. Sunt nenumărate 

feluri de a ne pierde viaţa, dar unul singur de a o preţui. 

Nu voi aduce în discuţie Eminescu– omul, Eminescu 

– poetul, Eminescu – prozatorul, Eminescu – publicistul, 

Eminescu – teme şi motive, Eminescu – confluenţe cu filozofia. 

O facem dintotdeauna. Sau cel puţin încercăm. Aş considera 

că fragmentez Arheul. Mai presus de curent literar, de motive, 

de rime savante, de eufonie, de orfism, mai presus de geneză, 

filozofie şi moarte, Eminescu reprezintă starea care ne salvează. 

Nefericitul nostru popor poate fi eliberat din istoria de moarte 

doar prin specifismul eminescian. El este luna şi soarele, codrul 

şi izvoarele, munţii şi câmpiile, salvarea noastră ca popor , dar 

şi salvarea fiecăruia dintre noi, fiind un factor de stabilitate, un 

punct de referinţă, un Luceafăr. 

Este un model, un model de simţire tipic românească, 

simţire ce şi-a mai pierdut din intensitate prin schingiuirea istoriei, 

nu mai iubim suficient, nu ne mai dorim „florile de tei” sau „ora de 

iubire”. Nu mai avem trecut, dar nici viitor, nu mai avem istorie, 

patrie, natură, idealuri, iubiri absolute, genii absolute....Noi nu 

avem ca ideal absolut – confortul vieţii materiale. 

Eminescu nu a ştiut ce înseamnă confort... O minte 

Poate cea mai interesantă parte a 

compendiului este cea legată de vieţile 

artiştilor, cu acest capitol, doctor Doina 

Cosman obligîndu-ne să citim cartea 

printr-o grilă duală, filosofică şi ştiinţifică. 

Trăire şi act - o abordare fenomenologică 

a procesului suicidar debutează cu 

o abordare filosofică a fenomenului 

dezbătut. Se pleacă de la citatul lui J.P. 

Sartre: aş putea , cu un pic de imaginaţie, 

să mă văd ca pe propriul meu cadavru 

(....) Ar trebui să realizez că nu voi mai 

exista chiar deloc, că nu voi mai auzi şi că 

viaţa va continua pentru alţii....Imposibil 

ca moartea aceasta să fie a mea. (op. 

cit.p.151) 

Această parte a cărţii face apologia 

unor cazuri celebre, precum Van Gogh, 

Gauguin, Ceaikovski, Kirchner şi lista 

continuă. În privinţa lui Van Gogh, 

dincolo de notele biografice oferite, avem 

parte şi de o opinie medicală a cazului, 

dezbătîndu-se cele două presupuneri 

cu privire la artist: una ţinînd cont că ar 

fi avut schizofrenie, alta pusă pe seama 

epilepsiei din familie. În orice caz Van 

Gogh moare la 37 de ani, sinucingînduse. 

Filosofia, notele biografice şi cele 

medicale se întrepătrund şi în cazul lui 

Gauguin, un spirit pe cît de aventuros, pe 

atît de tulburător. 

Despre spiritul adînc şi puternic 

tulburat, numit Ceaikovski, aflăm că după 

terminarea Conservatorului, profesor 

fiind, a încercat să scape de această 

atracţie înspre homosexualitate printr-o 

căsătorie pripită cu una din studentele şi 

admiratoarele sale (....) în timpul lunii de 

miere, la doar 2 săptămîni de la nuntă 

a avut prima tentativă de sinucidere, 

aruncîndu-se în rîu (op.cit.p.159) 

Analiza medicală se aplică depresiei 

profunde de care a suferit Ceaikovski, 

punîndu-se în legătură actul suicidar 

final cu scrierea Simfoniei numarul 6, 

considerată testamentul lui muzical. 

Cu maximă seriozitate este 

tratat cazul Kirchner, reprezentant al 


strălucită, o memorie sclipitoare, 

un dar divin, abandonându-se 

obsesiei cu o totală şi extremă 

devoţiune, găsind în ea bucuria 

creaţiei. Creaţia era doar o formă 

a existenţei sale, cathartică atât 

pentru el, cât mai ales pentru noi 

. Omul acesta, simbol al creaţiei, 

şi-a dedicat viaţa, asemeni 

Meşterului Manole, clădirii unei 

arte, culturi, melodii, filozofii, unei 

vieţi, zidindu-şi propria biserică în 

trunchiul teiului, în plopi, în lacuri, 

în stele, în noi. Eminescu există 

în noi: „Şi-n toată omenirea în 

veci acelaşi om.” El este arheul ce 

aparţine prezentului etern, Fiinţa Anca Damian 

din Om care este nemuritoare, 

acel „punctum saliens” care apare în mii de oameni, întreg şi 

nedespărţit, în afara timpului şi spaţiului. Ieşirea din lume şi 

timp reprezintă singura realitate neiluzorie, singura bucurie de 

transcendere. Zborul vocaţiei titanice a creatorului este un zbor 

ce străbate spaţiile timpului, prin noi. 

Că artistul scoate literatura din strâmtoarea teoretizării, 

conturând un univers peren, ce va renaşte apoi în simbolism, 

expresionism ori suprarealism românesc, este indubitabil. Prin 

marele romantic reuşim să rezolvăm o problema actuală, acută: 

ieşirea din timp. Dereglarea deliberată a simţurilor, a fanteziei, 

a imaginaţiei nu este altceva decât o formă a euporiei, a 

redobândirii de sine. Spirit contemplativ, Mihai Eminescu creează 

o imensă reverie poetică, grefată pe un plan fie real, fie imaginar. 

In universul cosmotic general este proiectat umanul alături de 

elemente definitorii ale spaţiului; codrul şi izvorul, teii şi nuferii, 

casa şi mormântul. Fiind fascinat de mister, poetul proiectează 

un fascicul de raze de lună asupra lumii, iar acesta se întoarce 

mereu spre sine, potenţându-i şi mai mult sensibilitatea. 

Postmodernismul, prin standardele sale, ocultează „complexele 

literaturii române”. Rămâne evident că mai putem supravieţui în 

urma Ideilor care călăuzesc, că există încă teritorii spirituale şi că 

unul dintre acestea se numeşte singulara nobleţe eminesciană. 

Deşi sunt 160 de ani de când îl iubim, îl simţim, îl descifrăm, 

îl „citim” şi „recitim” ( Matei Călinescu- A citi, a reciti), Autorul 

rămâne un mister. Se ştie ca fiece om poartă în suflet întregul 

mister, din care va izvorî viaţa şi moartea noastră, pedeapsa şi 

mângâierea noastră. „Dumnezeu plantează un secret în fiecare 

dintre oameni, cu atât mai adânc cu cât mai mult iubeşte pe acel 

om; adică cu cât îl face mai om”( Miguel de Unamuno, Secretul 

vieţii şi alte eseuri). Acum, în zi de sărbătoare a vieţii, a valorii, 

a poeziei, a neamului şi-a nemuririi, să fim cinstiţi cu noi şi să 

recunoaştem că Dumnezeu ne iubeşte: secretul vieţii noastre 

este un mit autohton, Eminescu!!!! 

Haideţi „să nu-i călcăm umbra”(T.Arghezi) , ci doar să-i 

sărutăm urma! 

expresionismului, arătîndu-se că arta lor 

(a expresioniştilor), eliberată de canoanele 

academice, a fost de multe ori considerată 

ca o artă psihopatologică. (op.cit.p.161) 

Trecînd prin mai multe faze de 

depresie, prin război, crize economice 

şi psihologice, Kirchner se sinucide, 

împuşcîndu-se în inimă. Aşadar, un 

capitol frumos, din care aflăm despre 

vieţile cîtorva artişti de geniu. 

Cel mai acasă, însă, profesor 

doctor Doina Cosman se simte în 

palierul intitulat Suicid şi psihiatrie. De 

aici aflăm că aproximativ un procent 

de 95 la sută dintre specialişti sînt de 

părere că cei care comit suicidul suferă 

de o boală psihică, tulburările afective 

incluzînd o varietate de afecţiuni psihice. 

Compendiu propune şi studii de caz foarte 

bine realizate, cartea finalizîndu-se cu 

Tratamentul comportamentului suicidar, 

managementul terapeutic în astfel de 

cazuri fiind foarte important. Aşadar, o 

carte care merită citită.

Odiseea plăcilor 

memoriale 


Plec în grabă, între uşi îmi apare doamna Antoaneta 

Ralian, abia mişcându-se, şi îmi spune că se simte foarte rău cu 

sănătatea, desigur. În timp ce-mi exprimam compasiunea, apare 

de pe scări un domn încă mai bătrân, poate chiar nonagenar, 

scund, prăpădit şi abia deplasându-se, pas cu pas, ajutânduse 

cu două cârje petrecute pe deasupra coatelor. Ridică un pic 

faţa, salută cu o părere de zâmbet şi o urmează pe doamna 

Antoaneta Ralian, încondeiată ca întotdeauna, dar de data asta 

nemaiascunzându-şi descurajarea. Şi m-am gândit o clipă ce-l 

aşteaptă pe Chifu, care şi aşa izbucnise că e excedat – el să le 

facă pe toate?! O va chema din concediu pe fata aceea... iar cei 

doi îi dădeau dreptate... Dar unde le sunt oamenii din schemă? 

De ce nu sunt puşi la treabă? 

Ieşind de la Uniune, o iau pe la Palat, biserica Creţulescu, 

cobor spre blocul turn, numai printre straturi şi ronduri de flori. Mă 

îndrept spre Cişmigiu, dau de vila cu placa memorială şi efigia lui 

Victor Eftimiu, e o placă fixată cu ocazia a 110 ani de la naşterea 

albanezului. Pe următorul colţ e placa lui C.Titel Petrescu, a locuit 

aici până să fie arestat. Întreb oamenii de pe stradă despre Radu 

Tudoran, nu ştie nimeni, nici doi bătrâni care plimbă căţei, ceea 

ce mă pune pe gânduri. De nevoie şi fiindcă mi-e în drum, intru 

la Biblioteca pedagogică din str. Zalomit, mi se spune că George 

Anca e de găsit la etaj, bat, secretara spune că este foarte 

ocupat. Îi spun că sunt de la Uniune, bagă capul pe uşă, îi spune 

domnului director că este căutat, acela iese, cam aiurit dar amabil 

ca totdeauna, ne îmbrăţişăm, cu urări de sărbători, îi spun de DIS 

şi RT, imediat dă telefon unui domn Dumitrescu, fost avocat al lui 

Tudoran, aflu că l-a scos dintr-o pasă gravă, când s-a spânzurat 

la el în casă tânăra lui soţie. Rezultă că RT a stat pe Puţul cu Plopi 

la nr.5, pe lângă o benzinărie. Mă cam mir, dar iau însemnărica 

de la George Anca. 

Atac mai întâi blocul Spicul, în aşteptarea cuiva cu care să 

pot intra fac o poză, apoi iese o tânără, nu e de-aici, dar măcar am 

profitat să intru în hol. Mă uit pe la cutiile de scrisori, deschid o uşă 

de notariat, la alta dau de o ieşire în spatele blocului, la alta sun, 

apare o tânără, nu ştie, o întreb de preşedinte, de administrator, 

de chiriaşi-locatari mai vechi. Se scuză, mă scuz. Apare o 

doamnă foarte în vârstă, faţa prelungă, tenul spelb, gen stafia 

blocului. Da, D.I.S. a locuit aici, în blocul acesta ea s-a mutat prin 

1948, dar DIS se afla aici mai dinainte, de pe vremea nemţilor, 

pe-atunci el era puţin legionar, de fapt un ins cam şmecher, un 

evreu care făcea pe creştinul. Apoi s-a dat cu ruşii. A trăit aici 

până la moarte, apoi fiica lui a mai stat 2-3 ani şi a vândut. Întreb 

de administrator, pentru obţinerea aprobării, îmi spune la ce etaj 

o găsesc pe doamna Mioara L., apartamentul 61. Urc, sun, iese o 

tânără, îi spun, ea nu ştie, dar să vorbesc cu mama ei, care este 

preşedinta... merge să o cheme. De pe hol mă priveşte precaut 

un domn vârstnic, înalt şi slab, solemn, imobil ca o statuie, în 

lung halat de casă, îmi dau seama că nu se dumireşte ce se 

întâmplă. E pierdut, neparticipativ. Apare tânăra cu mama ei, fiica 

dispare imediat şi ne lasă singuri; doamna află ce caut, propune 

să nu stăm în uşă, mă invită înauntru, este într-un furou roşubordo, 

mă roagă să o scuz, îşi va lua un halat de casă. Reapare 

în curând şi îi spun păsul meu, în holul blocului o doamnă deja 

mi-a confirmat... Da, crede că ştie la cine mă refer, un domn 

foarte stilat, Minea sau Manea, profesor universitar. S-a înecat 

în Herăstrău, apoi fata lui a vândut. Mi-l laudă, dar nu ştie exact 

anii – şi în general, ceva nu rimează. Propune să dea un telefon 

la o locatară mai veche, aceea îi spune că mă poate primi ca sămi 

dea amănunte. Preşedinta este binevoitoare, dar îmi e clar că 

a încurcat borcanele. Îi mulţumesc. La ieşire insul popândău e în 

continuare pe hol, blajin, discret dar complet rupt de lume. Merg 

pe cealaltă scară, etaj I apartamentul 15, o doamnă mă invită, e 

trecută de 50 ani, poate şi de 60, dar bine conservată, păr blond, 

bogat, elegantă. Intrăm. Îmi confirmă că D.I.S. a locuit aici până la 

moarte. Scoate dosare, văd xeroxuri cu planurile apartamentelor. 

Fiica lui D.I.S. se numeşte Ecaterina, caută în dosare, a vândut 

în anul cutare, a avut numărul de buletin.. eliberat de secţia... şi 

tot aşa, în timp ce eu mă cam grăbesc, căci D.I.S. e doar primul 

de pe lista mea de azi. (Doamna administrator mă primise în 

furoul roşu, luase loc picior peste picior în faţa mea, furoul i se 

desfăcuse chiar mai mult decât trebuie, dar dânsa ştia mai bine 

cât anume trebuie, femeile au unele lucruri foarte clare în cap. 

Spunând mereu despre DIS lucruri care nu se potriveau deloc. Pe 


AMPRENTE 

când dna Ionescu vine cu 

multe precizări care nu mă 

mai interesează.). Nu am 

timp să privesc cu luare 

aminte în casele unde intru, 

şi aşa sunt un intrus, la 

ore nepotrivite, perturbând 

viaţa de familie. Aici o masă 

lungă în camera de zi, cu 

coşuleţ de ouă încondeiate, 

cu fursecuri pe farfurioare, 

iar la perete, pe o noptierăvitrină, 

nu mai puţin de zece 

sticloanţe cu tării – un fel 

de mini-bar. Mă retrag, cu 

mulţumiri. 

Plec spre celălalt 

capăt al Cişmigiului, tot 

cercetând. Şi, dincolo de 

Valter Mărăcineanu, după Ion Lazu 

ce abordasem câţiva bătrâni 

care nu ştiau de Radu Tudoran, de Toate pânzele sus! sau 

au auzit de el dar nu ştiu unde a locuit, dau de o străduţă care 

mă incită, în capătul celălalt zăresc un fel de monument, sau o 

fi staţia de benzină? Asta s-ar potrivi cu descrierea avocatului, 

care îşi amintea numărul şi poziţia străzii, nu însă şi numele ei, 

pe moment. Dau ocol imobilului, intru, sun, nu răspunde nimeni, 

cobor, pozez; asta e strada, Şipotul Fântânilor, de aici confuzia 

bătrânului avocat, fiind vorba tot despre ape potabile...O babă cu 

dinţii în fierăstrău, urcând cele câteva trepte ale imobilului vecin, 

pentru ea o grea problemă, îmi spune: Da, aici a locuit Radu 

Tudoran, să nu aveţi nicio îndoială. Mai sun, nu iese nimeni, apoi 

o fată cam zăludă mă lasă să intru şi să merg la etajul I, unde 

mi se vor da detalii. În hol, cutii poştale, inclusiv a administraţiei, 

îmi notez nume de locatari; sun la parter, la etajul I, la II, însă nu 

răspunde nimeni. Voi recurge la telefoane. 

Intru pe Sf. Constantin şi după două intersecţii, pe stânga, 

am surprza unei plăci memoriale de scriitor necunoscut mie, la 

nr. 13-A. „În această clădire a locuit scriitorul Theodor Mănescu 

între anii 1980-1990”. Apoi spre numărul 23. Un garaj încurcă 

numărătoarea, 23 ar fi un gang cu intrare joasă şi poartă de fier. 

Nu prea cred ca aici să fi stat Paul Georgescu. Sun la cele două 

butoane, nu par în funcţiune. În gang apare o pisică tărcată, 

neatentă la context. La 25 deschid uşa unui garaj. La 21 încerc 

uşa de la intrare, se deschide, dau de un imens hol cu două 

biciclete spânzurate în stânga, pe perete. Sun la cele două uşi, 

nu răspunde nimeni. Ies, fac poze, apare o doamnă în vârstă la 

geamul de sus, ca într-un tablou romantic pe dos, nu pot să mă 

fac înţeles din această poziţie, trec strada, strig ce mă doare, îmi 

face semn să merg peste drum, la casa cu gard roşu; sun acolo, 

apare un nene de cartier, 45 de ani, îmi împoaie capul, dar de fapt 

nu ştie nimic despre un Paul Georgescu, prof. univ, critic literar 

şi mare şef la Gazeta literară, un domn ce-şi trăgea un picior 

(„românul care pleacă trăgând al lui picior”). 

Revin la 21, intru, sun, urc la etajul I sau doi pe o scară largă, 

cu stampe şi alte desene pe pereţi, îmi deschide o doamnă autistă, 

continuă să nu răspundă la întrebări şi să mă invite în casă. Blajină, 

vulnerabilă, dacă s-ar nimeri vreun răufăcător. Înţeleg că ar fi o 

altă intrare prin spate. Cobor, împing uşa din capătul coridorului, e 

aici o grădiniţă cochetă. Dar n-or fi câini? Ajung în cealaltă parte a 

curţii, spre gangul pisicii. Urc pe scara foarte îngustă, abruptă – să 

fi urcat P.G. pe o astfel de scară, cu piciorul lui beteag? Pe pereţii 

cu calcio vechio: coarne de căprioară, calendare cu stampe 

japoneze, picturi, acuarele. Sun la o uşă şi reapare doamna de 

la fereastra susă. A, tot dumneavoastră sunteţi?! Cum aţi intrat? 

Îi spun de uşa deschisă, despre doamna autistă. Se îngrijorează, 

nu ar trebui lăsată singură. Trebuie prudenţă, aprob eu. Însă nimic 

despre PG, cu toată descrierea mea amănunţită, în speranţa că 

de la fereastra strategică îl va fi reperat cândva. Ideea ei este să 

merg la 13A, unde trăieşte o familie de scriitori. 

Seara, la telefon, proprietarul din Vasile Mironiuc: Da, dl 

Albala a locuit la adresa respectivă, în perioada notificată de mine, 

însă acum casa este închiriată unei firme. La firmă, zic, nu este 

nimeni, şi în fond nu ei trebuie să dea acceptul pentru placa în 

chietiune, ci proprietarul. Noul proprietar este fiul lor. I-au întocmit 

acte de succesiune. Rog să fie întrebat dacă îşi dă acceptul. Va 

vorbi cu fiul. Telefon dnei Albala, care se bucură, e emoţionată. 

(Peste nişte zile, telefon dnei Stanciu. Încă nu l-a prins pe fiu, 

e şi foarte ocupat, tineretul de astăzi trăieşte în alt ritm. Da, 

trăieşte în alt regim. Alt telefon. Încă unul. De data asta, cu toată 

sinceritatea: Am vorbit cu soţul, cu fiul, cu nora. Familia nu este 

de acord. Bine, dar ce ce? În ce măsură ar putea să prejudicieze 

placa memorială, un dreptunghi de marmoră atestând că... 


6999

REMEMBER 

SCRISORI DIN LAGĂR 

Similoi – V. Jiului 

15 decembrie 1941 

Piesa mi-a plăcut şi firul acţiunii nu l-am întrerupt decât 

forţat de fâşâitul curselor de şoareci de deasupra mea. Până la 

terminarea piesei n-am ucis mai puţin de 15; chiar în clipa în care-ţi 

scriu, se plimbă alţii pe lângă mine, ca pe bulevard. 

Ştii, Mircea, în special a devenit un mare vânător. Când stă 

în pat, e un cu ochi pe carte şi unul pe sus; cum îi vede, se repede 

şi-l prinde cu mâna. 

Tu cum ai ajuns acasă? În ce dispoziţii ai găsit neamurile? 

Pagina din această scrisoare am început-o alaltăieri; azi am început 

lucrul şi afară e timp frumos. Mă bucur că te-am putut vedea, chiar 

un timp atât de scurt. Caută şi te îngrijeşte pentru iarnă. 

Valea Jiului. 12 noiembrie 1942 

Iaca, nici acum, nu-mi vine să cred că te-am văzut cu 

adevărat. Timpul petrecut cu tine a zburat fulgerător, nu ştiu când, 

s-au dus orele, pe când la lopată minutele ni se par grele ca munţii. 

În urma ta, a doua zi a început să ningă bine şi ninge într-una. 

Iarna a adus schimbare de decor. Mă întristează gândul că tu intri 

în iarnă, mai golaşă ca oricând. 

Valea Jiului. 10 decembrie 1942 

Când îmi scriai tu c.p. din 2 decembrie, împlineam doi ani 

de zile de când te-am lăsat singură şi fără niciun sprijin. Iată-mă 

pornit pe cel de al treilea an al despărţirii noastre. Sunt nespus de 

bucuros că optimismul nu te-a părăsit şi că eşti tot aşa de convinsă 

ca şi mine, că e aproape ziua când vom fi din nou împreună. Îmi 

pare bine că Marioara s-a făcut sănătoasă, dar tu cum te lauzi cu 

sănătatea? Continui probabil că să dai importanţă. Scrie-mi dacă 

ştii ceva de fratele. 

Tg. Jiu. 30.12.1942 

I. P. PUŢURI 


Îngrijorat de greutăţile drumului în timp de sărbători, te-am 

rugat să nu vii la mine. La mine. Ştiam totuşi că vei veni. Pentru 

tine nu există greutăţi de neînvins. Cât de gelos sunt pe tine că miai 

luat-o înainte. Mă uit în urma mea şi parcă tot îmi vine să cred că 

Morica e încă o femeie atrăgătoare, doar că, 

atâţia ani de căsnicie i-au aruncat umbre palide în 

suflet. Mirel, soţul, nu mai avea nici timp, nici ochi 

pentru ea. Prietenele o sfătuiesc mereu: soţul trebuie 

înşelat, fără scrupule, e legea firii, aşa fac şi bărbaţii, 

corpul e corp, sufletul e altceva. Mă rog, să stea ca 

proasta în veştejire?- gândea Morica. 

Ziua înşelării a început cu pregătiri febrile. 

Mirel plecase în delegaţie, iar Morica fugise la coafor, 

cumpărase bunătăţi, aspirase în dormitor. Adesea 

râdea cu subînţelesuri, acolo la serviciu, cu colegul 

Marius, iar acum sosise momentul. El abia aştepta o 

propunere concretă. Clipa sosise cu emoţii tainice. 

Încă puţin ruj pe buze... aşa... sutienul nu 

avea sens... să mai îndrepte poziţia sprâncenelor... 

Dumnezeule! Soneria! E Marius! I-a adus flori. Îl 

pofteşte în cameră. Nu se poate, imposibil!! Soneria! 

Cine, cine, Dumnezeule!! 

- Tu eşti, mamă? Ce surpriză! 

- Am venit sa petrec duminica asta cu tine, fata mea... 

Cine e domnu? 

- Aaa... e domnu care citeşte contoru la electrică... 

Marius salută politicos şi pleacă. Soarele se poticneşte în 

perdelele grele şi maronii. 


n-am făcut nimic pentru tine. Şi tot îmi fac la planuri pentru viitor. 

Doamne, cât doresc să le pot realiza. Aşi vrea să-ţi scriu tot lucruri 

bune şi nici nu-mi vine să te întreb ce-ai mai păţit la ţară. Cu ce 

gânduri bune te-ai dus şi cu ce necazuri te-ai întors. Zici că te-au 

arestat şi te-au dus din post în post?… 

Tg. Jiu. 1 ianuarie 1943 

Aceasta e prima scrisoare pe care ţi-o trimit, la acest început 

de an. Doresc ca şi anul în care păşim să-l terminăm cu încredere 

în viitor, cu înţelegere a tuturor nevoilor şi necazurilor sperând 

mereu într-o viaţă mai bună. 

Tg. Jiu. 9 aprilie 1943 

Am răsfoit azi scrisorile primite de la tine de când am fost 

adus în lagăr. Cele din primul an sunt scrise atent, cu îngrijire, 

aproape caligrafic. Spre sfârşitul celui de al doilea an, scrisul tău 

manifestă o pronunţată notă de nelinişte, ca începutul celui de al 

treilea an literele să fie scrise în fugă de expres sau zbor de avion. 

E drept, e greu să-ţi menţii calmul, când îţi duci viaţa în mijlocul 

unui cazan în clocot. Eu însă mi-am pus şi-mi păstrez încrederea 

în tine că vei şti să duci barca bine până la liman. 

… Draga mea, când te-am văzut în interiorul lagărului, 

venind spre grupa noastră, am rămas năuc. Nu-mi venea să cred 

ochilor. Cum de ai putut străbate până la noi, când cu câtă greutate 

reuşeai să ajungi până aproape de poartă. 

Crezi poate că aici vom putea fi împreună? Şi-n lagăr, 

teroarea e tot aşa de apăsătoare ca şi afară. 

Când sentinela te-a oprit să alergi spre mine, ai făcut ochii 

mari şi ai rămas mirată. 

“Nici aici n-aveam voie să stăm de vorbă?”, ai strigat tare. 

Iată că nu. 

Dragă cum vezi, lagărul e împărţit pe grupe şi fiecare grupă 

e înconjurată cu sârmă ghimpată. De jur împrejur veghează 

sentinele. 

Grupa noastră e izolată într-un colţ, să nu poată lua nimeni 

contact cu noi. 

Prietenele noastre sunt şi ele izolate, într-altă grupă. Multe 

au soţii aici, dar stau separate şi se întâlnesc foarte rar, cu multă 

greutate. Printre internate, sunt multe prietene, cu experienţă în 

viaţa de lagăr şi închisoare. 

Azi, mâine, vor veni la tine. Ascultă de sfatul lor. Aici e mult 

de muncă. În ce fel, vei afla de la ele… 

Printre voi sunt şi spioane ale regimului. Îţi vor fi indicate. Să 

te fereşti de ele. 

Sper că te vei orienta repede în noua ta viaţă şi vei reuşi să 

fii de folos grupei tale. 

Scrisoarea arde-o. 

Al tău. 

MORMÂNTUL CONJUGAL PADAM- PADAM 

Alexandru 

Jurcan 

Iulian Vizu nu mai merge de Înviere la biserică. 

Nu mai suportă înghesuiala, e o nouă vârstă a 

retragerilor de tot felul... aşa îşi spune Iulian în 

sinea lui. Mai este o oră până la miez de noapte. 

Aprinde lumânări în ambele camere pentru cei dragi 

şi dispăruţi. Pune melodia Padam-Padam , cântată 

de Edith Piaf. Îi dă lui aşa... o stare specială, ca un 

vin de sărbătoare. La miez de noapte iese pe balcon 

cu o lumânare în mână. Clopotele îşi trimit vestirea 

în cristalul nebănuit al cerului. Ceva nespus pluteşte 

în aer, se învălmăşeşte în glasuri de preoţi şi în fum 

de lumânări legănate de brize nocturne. Iulian pare 

că domină universul de pe balconul înfrigurat. Simte 

o vrajă nestăvilită, o plutire într-un neant de vată 

luminată. 

Trebuie să revină în cameră şi să închidă uşa spre 

balcon. Ce zgomote? Cine intrase la el? Incredibil... 

atâţia oameni! Iulian tremură. Pricepe. Înviaseră, 

aşadar, rudele sale... mătuşi, unchi, bunici... toţi cei care locuiseră 

acolo. Se certau? Probleme de moştenire? Nici nu-l băgau în 

seamă. Nu-l vedeau? Era invizibil pentru ei? 

Iulian Vizu puse melodia Padam , îşi luă haina şi dispăru în 

noapte. Pe cer se vedea o dâră lăptoasă de atingeri de stele.

Trandafirul albastru 

Pe banca albă, tainică şi hoaţa 

amintirilor care a furat toate zâmbetele 

copilăreşti şi inocente, abia născute, îmi 

las ideile monotone, lipsite de vitalitate, 

să danseze în paşi nebuni, sublimi pe 

scândurile ce oftează. Ritmul lor iambic 

îmi îmbrăţişează gândurile rătăcite 

prin buzunarele largi şi prăfuite ale 

minţii ce respiră scurt, doar când işi 

mai aduce şi ea aminte. Ceasornic nu 

are, ori e pierdut pe sub patul banal pe 

care aproape că-l pot zări pe fereastra 

crăpată de neputinţă. 

E mai… dar mi-e frig. Încă 

simt gustul zăpezii înmormântate sub 

pământ avid, deşi i s-a facut pomana… 

Adelina Bălan chiar şi pe cea de trei luni. Îmi vreau, 

uneori, iarna aceea demonică, ce 

rânjea – surâdea – cu un zambet 

angelic, acum aruncat într-un hău al… al cui? S-a rătăcit. Intenţionat. 

A vrut să mă părăsească. Şi-acum, sufletul bleg şi amorţit, adormit în 

praf, scânceşte în surdină într-o grădină care-ar sfaşia, şi ea, ultimele 

mele pânze pictate cu aşa-zise speranţe. 

Eşarfa albastră de la gât e fluturată în adieri – ce se cred 

ocrotitoare – ale vântului, care mă risipeşte (asta în cazul în care a 

mai rămas ceva din mine). Toate eşarfele colorate cu bucurii depline, 

deşi nostalgice, toate eşarfele roşii, verzi, roz, mov şi portocalii au 

fost sfâşiate de degetele mele care nu au remuşcări pentru uciderea 

amintirilor materiale a ceea ce a fost. Cândva. Criminale plictisite, 

acum se plâng pe scândurile ce scârţâie în mod obositor, ritmic. 

Şi-aş plânge ş eu, aş evada, aş dărâma zidurile care vor să mă 

încuie într-o închisoare a inexistentului, dar am obosit, şi nu mă mai 

găsesc. Pe mine. Şi n-am pe nimeni. 

Doar nişte perechi adolescentine îndrăgostite, roşii şi 

superficiale, care pretind că se iubesc şi că-şi împărtăşesc amorul 

într-un balet ce e plâns cu rouă. Nici măcar ei, trandafirii roşii, 

cândva iubirea copilului din mine, nu mă mai încântă. Falsitatea lor 

mă obsedează, îmi omoară orice gând care-ar fi putut prinde aripi, 

zburând către o eternitate care s-ar fi sfârşit, oricum, acum sau 

mâine. Mereu mâine. Mi-aş smulge literele atât de sincere pe care 

le-am împrăştiat cândva în petalele lor, dar – hoaţele! – s-au prefăcut 

că mor în fiecare an, cu aceleaşi idei, şi mi-au furat negrul de pe albul 

după care tânjesc. Roşul lor aprins… Doamne, cât l-aş decolora şi 


PROZA 

l-aş transforma în gri! Aş lăsa fluturi decoloraţi, ce iau naştere pe ale 

mele pleoape stinghere, să le ude petalele zâmbăreţe, de un roşu 

aprins în care zăresc, schiţate, râsete negre, care-au apărut pe lume 

din sacrele mele slove. 

Am scris prea mult despre ei. Mi-am rupt bucăţi de porţelan din 

sufletul albastru ce e înlocuit acum de o eşarfă obosită, şi le-am întins 

pe toate la tulpinile lor. 

Şi mă-nchinam cu rugăciuni continue; îmi jertfeam literele mele, 

doar ale mele, care acum au devenit scrum împrăştiat pe petale false, 

aprinse, nebune. Prea nebune! 

Alienarea lor e abisală. Mă îmbrăţişează şi pe mine. Mă 

sugrumă. Îmi sufocă literele, iar o dată cu ele mi se îneacă şi amintirile 

într-un ocean roşu, sângeros, ce trânteşte cuvinte la mal. Mereu. 

Acelaşi drum. Aceleaşi gânduri. Acelaşi roşu. 

Cu gânduri negre, sufocată psihic de o nebunie improprie, 

alerg desculţă printre demonii roşii care, îndrăgostiţi, înnebuniţi, vor 

parcă să îmi fure rămăşiţele de trecut sacru, profanat de un prezent 

ce aparţine unei realităţi pur şi simplu dezgustătoare, crude, inumane. 

Peste tot, pe iarbă, în ghivece, pe zidurile din piatră care mă 

rup şi mă separă în fragmente prăfuite, trandafirii roşii mă înconjoară, 

blestemându-mă, şi ei, că mă aflu tocmai eu într-o realitate pe care 

oricum nu mi-o doream. Rânjesc cu pasiune demonică, care-mi arde 

tălpile ce ating raze somnoroase de soare întarziat, deşi mi-aş fi dorit 

să dispară. 

Unde-i iarna mea? Fără trandafiri, fără oameni? Unde-i 

singurătatea mea dintr-un abis infernal în care eu îmi regăseam, prin 

schţe de litere alienate, paradisul pe care mi-l construisem? Dar a fost 

dărâmat şi el. Acum – doar rămăşite. 

Şi mă sting şi eu, biciuită de pierderea amintirilor, de pierderea 

literelor. Şi zăpada… şi ea a fost înmormântată. în ea aş fi putut să 

mă găsesc printr-un labirint în care aş fi rătăcit. 

Dar… 

Îmi şterg gândurile din mintea îmbâcsită, iar pleoapele par a fi 

lovite de o iluzie ce pare ca o siluetă subţire, delicată, care e puternic 

înrădăcinată în solul negru din care învie ceva, bătrân, din mine. Învie 

hoinarul condei. Învie sufletul. 

În faţa mea, prea beat de vise, ud de roua durerii pe care a 

trăit-o şi el, un trandafir albastru se ridică, născându-se adolescent, din 

pământul în care inexistase atât. Petalele sale, delicate şi zâmbitoare, 

sărută realitatea în care ele, angelice, înving, elegante, o inexistenţă 

roşie şi falsă. Ochii lui, împăiănjeniţi, se desprind de-un colţ de stradă 

albastră cerească, şi privesc în jur. Şi-odata cu ei, din petale albastre 

răsar litere şi amintiri pe care mi le leg de suflet, pşstrându-le pe veci. 

Şi nu-mi doream decât să privesc trandafirul albastru, iar tineri 

însetaţi de artă se uită poate-acum la tabloul din expoziţia de pictură. 

Şi sub rama maronie, de care şi-a agăţat cineva o panglică albastră, 

titlul ne reprezintă pe noi doi : ‘Doi trandafiri albaştri. Amor abisal’. 

Adrian Marino – UN HIPERLUCID 


Despre perioada comunistă, Adrian Marino afirmă: „La nivelul 

cvel mai de jos, acţiona cronicarul literar tânăr, foarte agresiv şi sigur 

pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie 

executant servil al Consiliului Culturii (gen Alex. Ştefănescu, autor 

– între altele – al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales 

incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul 

campaniei oficiale împotriva acestei cărţi).” 

„Cartea mea, a cărei iniţiativă îmi aparţine în întregime, a fost 

folosită ca nadă şi instrument de şantaj împotriva lui Mircea Eliade: de 

a veni în ţară, de a sprijini...candidatura lui N. Ceauşescu la premiul 

Nobel.” 

După 1964, survine o oarecare destindere şi autorul participă la 

numeroase întâlniri cu scriitorii din străinătate. 

Este dezamăgit şi de scriitorii celebri străini, orgolioşi, înfumuraţi: 

„Roland Barthes rămâne pentru mine emblema modei, snobismului 

şi mai ales, a frivolităţii critice, specifice perioadei structuraliste.” 

Călătoriile în străinătate l-au făcut să cunoască scriitorii din exil. 

Priveşte cu un ochi lucid şi rece problemele lor. Deşi trăiau drama 

neadaptării la literatura ţării de adopţie şi nebăgaţi în seamă în ţară, 

toţi se credeau genii. „Vagi personaje care, în ţară, nu reprezentau 

nimic, dar absolut nimic, îşi dădeau în străinătate aere cel puţin de 

mari glorii internaţionale, de vedete, de deţinători ai premiului Nobel 

etc.” Adrian Marino se întreabă în ce calitate Monica Lovinescu şi 

Virgil Ierunca fac ordine în cultura şi literatura română. Eficacitatea 

lor a fost efemeră. Nu au lucrări importante de sinteză. Nici despre 

Eliade şi Cioran, cu toate că le apreciază cărţile, nu are o pîărere 

prea bună: „Adevărul crud, brutal, oricât de explicabil ar fi, era că 

drama culturii române, din perioada comunictă, nu-i interesa, nu-i 

durea câtuşi de puţin pe cei doi 

compatrioţi. Şi poate mai onest 

era, de fapt, A.M. Cioran, când se 

dezinteresa şi dispreţzuia, pe faţă, 

întregul popor român şi cultura 

sa. În cazul lui Mircea Erlşiade, 

obsedantă – devenită aproape 

maniacală – era preocuparea 

exclusivă de reeditare, publicitate 

etc.” 

Pe Paul Goma îl consideră 

„Ciufut, turbulent, agresiv şi 

simpatic, era o personalitate 

incipientă frapantă.” Este singurul Lucian Gruia 

dizident adevărat. 

Fără îndoială adrian marino a 

fost extrem de orgolios, răutăcios şi nemulţumit de toate realizările 

confraţilor. Dar eliminând, umorile, observaţiile sale sunt juste. 

Theogor Codreanu, într-un articol minuţios şi pertinent publicat 

în revista ORIGINI ROMANIAS ROOTS (nr. 6-7-8) consideră că 

atât răutăţile cât şi oservaţiile juste ale lui Adrian Marino provin 

din caracterul său hiperlucid. Dincolo de limită, observaţia corectă, 

exacerbată, devine răutate. 

În concluzie afirm că am extras o mulţime de citate din 

cartea lui Adrian marino, VIAŢA UNUI OM SINGUR, pentru a trezi 

interesul cititorilor pentru a afla o altă faţă, mai puţin frumoasă asupra 

personalităţilor literaturii şi culturii noastre. Cartea este în fond, o carte 

tristă, a unui om care nu s-a bucurat cu adevărat de nimic. A fost o mare 

personalitate, prin lucrările sale DICTIONAR DE IDEI LITERARE, 

HERMENEUTICA LUI MIRCEA ELIADE, HERMENEUTICA IDEII 

DE LITERATURĂ şi multe altele a luptat pentru promovarea culturii 

noastre în lume. Dar şi în acest demers a fost dezamăgit. 

7001

DEZVĂLUIRI 

Problema “Oculta” 

Securitatea faţă cu 

francmasoneria în anii `80 

După stabilirea sediului problemei, 

s-a procedat la împărţirea sarcinilor 

fiecărei unităţi implicate în această 

activitate. Astfel, Direcţia I avea prevăzute 

următoarele obiective : identifică şi ia în 

lucru persoanele din sfera de preocupare 

care întreţin legături cu organizaţii 

sau elemente ostile din străinătate, 

urmărindu-se şi eventuale acţiuni de 

nuanţă francmasonică; stabileşte creatorii 

de literatură şi artă care sunt preocupaţi 

să introducă în lucrările lor simboluri 

francmasonice, previne publicarea unor 

asemenea opere şi clarifică apartenenţa 

acestora la francmasonerie; analizează 

corelaţia posibilă dintre unele fapte sau 

fenomene negative din anumite sectoare 

din artă, cultură, ştiinţă ş.a. şi acţiuni ale 

cercurilor francmasonice internaţionale; 

conlucrează cu organele centrale de 

presă în vederea publicării unor materiale 

demascatoare la adresa francmasoneriei; 

centralizează, analizează şi sintetizează, 

la nivelul profilului de informaţii interne, 

informaţiile obţinute din lucrarea cazurilor 

suspecte pe această linie . Direcţia a 

III-a avea, în schimb, mai mult atribuţii de 

coordonare a activităţii din domeniu a altor 

compartimente, ea urmând să prezinte 

trimestrial rapoarte în care analiza eficienţa 

muncii depuse de organele Securităţii în 

această problemă. Centrului de Informaţii 

Externe îi reveneau sarcini specifice, 

care se refereau la penetrarea în mediile 

francmasonilor români aflaţi în străinătate, 

în vederea identificării celor care acţionau 

împotriva României, cunoaşterii şi 

neutralizării activităţii lor, comunicarea 

celorlalte unităţi ale Securităţii a numelui 

instituţiilor din străinătate folosite 

drept acoperire de francmasoneria 

internaţională, precum şi a identităţii 

francmasonilor ostili regimului şi lucrarea 

informativă a acestora din urmă, mai ales 

a celor din Franţa, Anglia, S.U.A., Israel şi 

Italia. Sarcinile comune tuturor unităţilor 

Securităţii în problema „Oculta” erau : 

lucrarea în mod calificat a persoanelor 

din ţară suspectate de desfăşurarea 

unei activităţi francmasonice sau de 

întreţinerea de legături cu organizaţiile 

francmasonice din străinătate, pentru 

prevenirea şi neutralizarea oricărei forme 

de activitate ostilă pe această linie”; 

intensificarea supravegherii cetăţenilor 

străini care veneau în România, suspecţi 

a fi emisari sau că ar avea preocupări 

de nuanţă francmasonică; controlarea 

informativă a cetăţenilor străini aflaţi la 

studiu în România, în vederea depistării 

eventualilor masoni existenţi în rândul 

acestora; identificarea şi urmărirea 

informativă a persoanelor cu preocupări 

Nicolaie Ioniţă 


pe linia teosofiei, esoterismului, astrologiei 

şi a altor tendinţe filosofice oculte ; 

selecţionarea surselor cu posibilităţi pe 

lângă elementele suspectate de activitate 

francmasonică, completarea reţelei 

informative cu noi surse utile şi reevaluarea 

foştilor informatori, în vederea selecţionării 

celor care puteau fi utilizaţi în continuare; 

asigurarea unei instruiri adecvate a 

cadrelor şi a informatorilor implicaţi în 

problemă. Pentru îndeplinirea acestor 

sarcini, fiecare unitate centrală sau locală 

a Securităţii trebuia să desemneze câte 

1-2 ofiţeri care răspundeau, după caz, în 

exclusivitate sau pe lângă alte sarcini, de 

problema „Oculta”. 

Deci, pentru a sintetiza, cele mai 

importante sarcini ale organelor Securităţii 

implicate în activităţile desfăşurate 

pe linia problemei „Oculta” constau 

în documentarea în privinţa activităţii 

francmasoneriei din ţară şi din exterior, 

urmărirea informativă a persoanelor 

bănuite de legături cu organizaţiile 

francmasonice şi crearea unei reţele 

informative specializate în această 

problemă. 

Documentarea în problema 

francmasoneriei urmărea, teoretic, 

îndeplinirea a două obiective: însuşirea, 

de către cadrele Securităţii angajate 

în activităţi pe linia problemei „Oculta”, 

a noţiunilor de bază referitoare la 

doctrina, ritualurile şi organizarea lojilor 

francmasonice, precum şi justificarea 

deschiderii de către Securitate a unui 

dosar în această problemă prin pericolul 

pe care l-ar fi prezentat francmasoneria 

pentru siguranţa regimului politic din 

România. Aşa cum s-a putut vedea din 

cele prezentate mai sus, documentarele 

alcătuite de Securitate privind problema 

francmasoneriei par să pună foarte 

mult accentul pe îndeplinirea celui deal 

doilea obiectiv al documentării, prin 

ample prezentări a celor mai variate 

teorii asupra pericolului pe care l-ar fi 

prezentat organizaţiile francmasonice 

pentru siguranţa statului român. Situaţia 

se prezintă cu totul altfel în privinţa 

documentării asupra doctrinei, ritualurilor 

şi organizării lojilor masonice . 

Astfel, conform unor criterii pe care 

le stabilea chiar Securitatea în această 

privinţă, încă din 1956, atingerea acestui 

obiectiv al documentării presupunea 

cunoaşterea amănunţită şi temeinică 

de către lucrătorii operativi ai Securităţii 

a sistemului organizatoric, a ritualului 

şi a tuturor dogmelor de funcţionare a 

organizaţiilor francmasonice. Cadrele ce 

se ocupau de această problemă trebuia 

să aibă cunoştinţe temeinice în privinţa 


ritualurilor şi a schimbărilor produse 

în acestea şi în structura organizaţiilor 

francmasonice pentru a putea conduce în 

aşa fel pe informatorul său, încât acesta 

să poată întocmi condiţiile cerute pentru a 

accede la grade masonice cât mai înalte ; 

să cunoască temeinic rolul paşapoartelor 

masonice şi condiţiile de folosire a acestora, 

pentru ca, prin utilizarea unor astfel de 

documente masonice, să poată organiza 

canale fictive de legătură ; să cunoască 

situaţia şi componenţa fiecărei loji în 

parte, precum şi a Supremului Consiliu. 

Pentru îndeplinirea acestor cerinţe, 

lucrătorii operativi ai Securităţii foloseau 

documentele din arhiva lojilor masonice din 

România şi declaraţiile foştilor francmasoni 

care fuseseră anchetaţi sau se mai aflau în 

stare de arest. 

Redeschiderea dosarului de 

problemă privind francmasoneria, în 

1983 – 1984, a însemnat şi punerea 

la dispoziţia lucrătorilor operativi ai 

Securităţii a unei game mult mai variate 

de materiale pentru documentarea în 

problemă. Au fost redactate, în acest scop, 

numeroase sinteze documentare privind 

francmasoneria, unele fiind şi publicate în 

buletinul intern Securitatea , au fost puse 

la dispoziţie documentele şi lucrările de 

specialitate aflate la Centrul de Informatică 

şi Documentare, s-au utilizat materiale 

aflate la filialele Arhivelor Statului, 

articole publicate în presa occidentală, 

informaţii furnizate de foşti francmasoni 

şi informatori ai Securităţii. Varietatea 

surselor de informare nu constituie însă 

o garanţie a calităţii informării, mai ales 

când modul de selectare a surselor 

este defectuos. Iar în ceea ce priveşte 

selectarea surselor, cadrele Securităţii par 

să fi deţinut o adevărată artă în a le alege 

pe cele mai îndoielnice. 

Astfel, principala modalitate de 

informare pentru cadrele care se ocupau 

de această problemă o reprezentau 

documentarele redactate, în general, de 

ofiţeri de la Bucureşti şi distribuite apoi, 

pe diverse căi, inclusiv prin publicarea lor 

în buletinul Securitatea, în restul ţării. Or, 

în privinţa acestora, se poate remarca, în 

primul rând, precaritatea surselor folosite 

cu prilejul redactării lor, care variază de la 

Protocoalele Înţelepţilor Sionului până la 

diverse articole de factură senzaţională 

apărute în presa occidentală. Dincolo 

de acest aspect, însă, este evident că 

autorii acestor documentare sunt mult 

mai preocupaţi de sublinierea influenţei 

francmasoneriei asupra politicii mondiale 

decât de ritualurile şi organizarea lojilor 

masonice. În privinţa ritualurilor masonice, 

informaţiile sunt foarte sumare însoţite de 

multe ori de aprecieri subiective referitoare 

la natura şi scopurile acestora : 

Francmasoneria este o asociaţie 

secretă cu organizare şi ierarhie proprii, 

desconsiderând ceea ce se bazează 

pe criterii obiective. Ea practică un ritual 

special sub diferite variante, dar cu 

principii comune – derivând, în principal, 

din perceptele cultului mozaic. Ritualul, 

cu elemente de macabru şi ilogic (cranii, 

schelete, sicrie, jurăminte absurde etc.) 

are ca scop degradarea fiinţei umane, 

depersonalizarea individului cu scopul de 

a nu opune nici o rezistenţă. 


Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o 

profeţie a Părintelui Arsenie Boca 

Motto: “Pictura sacră 

e istoria în imagini a vieţii 

Mântuitorului şi a celor 

transfiguraţi de El. Adică 

imaginea raiului. Sfinţia Ta 

[pr. Arsenie Boca] ai înţeles 

să faci o pictură transfigurată 

în nuanţe clare şi deschise, 

paradisiace, pentru a sugera 

lumea feerică de dincolo. Biserica 

de la Drăgănescu iradiază lumina 

raiului” (teolog Nichifor Crainic). 

Biserica din satul Drăgănescu se 

singularizează printr-o serie de întâmplări 

pe care le-am putea numi de-a dreptul 

miraculoase. Un prim miracol a fost că 

biserica a putut fi pictată de Părintele 

monah Arsenie Boca (1910-1989), cel 

care prevăzuse încă dinainte de 1945 că 

“şerpi veninoşi vor stăpâni România multă 

vreme”. El însuşi a fost arestat de “şerpii 

veninoşi” cam o lună în vara anului 1945 

(când stareţ înlocuitor la Sâmbăta i-a fost 

pr.Serafim Popescu), apoi anchetat de 

acelaşi Iosif Kalusek (şef al Securităţii 

din Braşov) în 1946 după o predică în 

care spusese că “lupii vor fi sfâşiaţi de 

către oile atacate”, în sensul că Păstorul 

îi va ajuta pe cei credincioşi (oile sale) 

să scape de “lupii” atacatori. În 1948 

Kalusek îl arestează din nou vreo două 

luni spre a împiedica să vină miile de 

oameni la Mânăstirea Brâncoveanu să-i 

asculte predicile, fapt care l-a făcut pe 

Mitropolitul Nicolae Bălan să-l mute de la 

Sâmbăta de Sus la Mânăstirea Prislop pe 

22 noiembrie 1948. Si de la Prislop, după 

ce refăcuse locurile găsite în paragină 

şi construise o clopotniţă în stil athonit 

(în 1950), din cauza multimii de pelerini, 

protosinghelul Arsenie Boca a fost din nou 

arestat de Securitate. Închis pentru 14 luni 

(din ianuarie 1951 până în martie 1952) 

în lagărul de exterminare numit Canalul 

Morţii, zadarnice au fost demersurile 

Patriarhului Justinian Marina pe lângă 

ministrul de interne, Teohari Georgescu/ 

Baruh Tescovici pentru eliberarea 

călugărului nevinovat. Considerat de 

mercenarii ocupantului sovietic drept 

“agent mistic”, calvarul suferinţelor 

preotului revenit la Prislop a reînceput cu 

anchetarea de Rusalii în 1953, continuând 

după doi ani cu arestarea, bătăile şi 

anchetele ce au durat mai mult de jumătate 

de an, din septembrie 1955 până în aprilie 

1956, ocazionate de arestarea în 1955 a 

măicuţelor de la Vladimireşti de către cca. 

300 de securişti conduşi de Al.Nicolschi. 

După iarăşi câţiva ani, maiorul Kasza 

Josif, şeful Direcţiei Regionale a 

Securităţii din Hunedora îi deschide un 

nou dosar de urmărire pe 12 ian.1958. 

Părintele Arsenie “de la Sâmbătă”, cum 

era numit de pelerinii veniţi din toate 

colţurile ţării la Mânăstirea Prislop, a fost 

scos în mod abuziv din preoţie în 1959 

printr-o jalnică înscenare, act “reparat” 

la nouă ani de la moartea sa martirică 

din 28 noiembrie 1989. Despre stareţul 

Mânăstirii Brâncoveanu, teologul Dumitru 

Stăniloaie avea să scrie că “Părintele 

Arsenie Boca a fost un fenomen unic în 

istoria monahismului românesc, adică o 

personalitate de o statură monahală cum 

n-a mai avut Biserica noastră Ortodoxă 

Română”. 

Cum altfel decât miraculoasă poate 

fi aşadar considerată aprobarea din 1967 

ca pictura micii biserici de la Drăgănescu 

să fie executată de călugărul-iconar 

Arsenie Boca, numit pe drept cuvânt “cel 

mai mare duhovnic din Biserica ortodoxă 

românească a secolului XX”, în condiţiile 

în care darul duhovnicesc l-a exercitat 

într-un climat extrem de ostil, într-o 

permanentă hărţuire din partea Securităţii 

înfiinţată în 1948 de Ana Pauker/Hanah 

Rabinsohn împreună cu alţi agenţi 

N.K.V.D/K.G.B. Părintele Nicolae Streza 

observase în volumul său de amintiri că 

nimeni nu va putea “contabiliza numărul 

miilor de credincioşi care, căutându-l pe 

Părintele Arsenie Boca, au bătut drumurile 

spre Sâmbăta de Sus, apoi spre Prislop, 

spre Bucureşti, spre Drăgănescu, cu 

eforturi mari, uneori cu teama de a nu-i 

face rău, fiind mereu supravegheat” (pr.N. 

Streza, Mărturii despre Părintele Arsenie 

Boca, Ed. Credinţa strămoşească, M-rea 

Petru Vodă, Neamţ, 2009, p.22). 

Un alt fapt de mirare este că pictura 

bisericii din satul Drăgănescu a apucat să 

fie văzută de poetul mistic Nichifor Crainic 

(1889-1972), şi el, ca şi Părintele Arsenie 

Boca, scăpat cu viaţă din condiţiile de 

exterminare impuse după gratii deţinuţilor 

de Securitatea condusă de generalul 

N.K.V.D. Boris Grumberg, alias Nikolski/ 

Nicolau. De la maica Zamfira aflăm de 

vizita din 1971 a fostului academician 

epurat din înalta instituţie odată distrugerea 

planificată a tot ce a însemnat până în 

1948 valoare culturală românească. 

Tot ea păstrează si publică scrisoarea 

în care autorul Nostalgiei Paradisului 

comunica Părintelui Arsenie Boca, în 

jurul căruia se născuse în anii patruzeci 

“mişcarea religioasă de la Sâmbăta de 

Sus”(pr.N. Streza, op. cit), bucuria avută 

la vederea picturii Bisericii Drăgănescu, 

“pecetluindu-i” astfel valoarea (v. Monahia 

Zamfira Constantinescu, Notă, în vol. 

Cărarea Împărăţiei, ed.II-a, Deva, 2006, 

p.332-333, ediţia I-a, 1995). 

Ascuns de urmăritorii săi din 

armata sovietică, academicianul Nichifor 

Crainic fusese adus de la Sibiu de preotul 

ieromonah Arsenie Boca şi găzduit în 

vila Mitropolitului N. Bălan (v. N. Crainic, 

Memorii, vol.II, Bucureşti, 2002, p.37- 

40) în prima iarnă de ocupaţie rusească 

a Regatului României. Se pare că Petru 

Groza ar fi încuviinţat ascunderea 

fugarului în mânăstirea de la Sâmbăta de 

Sus spunând că “omul acesta [poetul şi 

teologul Nichifor Crainic] trebuie păstrat 

pentru neamul românesc” (v.Părintele 

Arsenie Boca, Despre Cărarea împărăţiei, 

Deva, 2006, p.332). Pe când era oaspete 

Părintelui Arsenie Boca, directorul revistei 

Gândirea s-a ocupat de “verificarea 

traducerilor din primul volum al Filocaliei” 

(G. Enache, Părintele Arsenie Boca în 

atenţia poliţiei politice, Galaţi, 2009, p.62). 

Iată ce-i scria în 1971 teologul 

Nichifor Crainic fostului stareţ al Mânăstirii 


DESLUŞIRI 

Isabela Vasiliu Scraba 

Brâncoveanu care reînviase „cu viata si cu 

propăvăduirea sa duhul Filocaliei în viaţa 

religioasă a poporului nostru” (Dumitru 

Stăniloaie, în Prefaţa la vol.III al Filocaliei, 

Sibiu, 1947): „Ceea ce am admirat la 

Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav 

de suflete, fericite să se modeleze după 

Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, 

adică al celor ce poartă pe chipurile 

cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui 

Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum 

când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe 

aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei 

desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile 

sacre. Mica biserică de la Drăgănescu are 

norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite 

predicile fierbinţi, pe care miile de 

oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus. 

E o pictură nouă ca şi predica de atunci. 

Nimic întunecat în această primăvară care 

îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E 

o lumină de tonuri deschise către lume, 

ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât 

să ne aducă lumina de sus, ce iradiază 

din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o 

pictură nouă, după viziunea nouă pe care 

o porţi în suflet” (Nichifor Crainic, 1971). 

Rândurile faimosului teolog profesor, 

distins cu titlul Doctor honoris cauza al 

Universităţii din Viena, tipărite de monahia 

Zamfira Constantinescu în prima ediţie a 

Cărării împărăţiei (Deva, 1995) au avut 

darul să pună o oarecare stavilă celor 

care, invocând reguli pe care nu le-au 

înţeles în spiritul lor, au căutat, fie să 

treacă pictura Părintelui Arsenie Boca 

sub tăcere, cum s-a întâmplat la sfinţirea 

oficială a Bisericii de la Drăgănescu în 

1984, fie să o denigreze, pe considerentul 

că, vezi Doamne, “nu este canonică”. 

In 1950 Patriarhului Justinian Marina 

îi reuşise mutarea în cadrul Patriarhiei 

a Comisiei de pictură bisericească de la 

Ministerul Cultelor, numit de el “Securitatea 

popilor”. Probabil că fără această trecere 

n-am fi avut azi nici frescele şi mozaicurile 

Olgăi Greceanu de la Mânăstirea 

Antim, nici “predicile vii” (apud. Nichifor 

Crainic) pictate pe zidurile bisericii de la 

Drăgănescu de faimosul preot ascutat de 

mii de oameni la Mânăstirea Brâncoveanu 

şi apoi la M-rea Prislop. 

Miraculoasă este însăşi 

supravieţuirea monumentului de artă 

pe care-l reprezintă micuţa biserică 

aflată la vreo 30 de km de Bucureşti. E 

suficient să ne gândim că ea se află 

pe malul lacului de la Mihăileşti, unde 

Mefisto şoptise tiranului (ca spre sfârşitul 

Faustului goethean) să construiască un 

port, neapărat în locul bisericii, si nu în 

î 

7003

ADNOTĂRI 

În urmă cu câţiva ani l-am cunoscut pe Andrei Codrescu, care ne vizitează destul de des ţara, fiind 

originar din Sibiu. El se declară scriitor american, scrie numai în engleză, dar ţine să-şi păstreze numele de 

scriitor român, Codrescu. Glumind, a spus la un moment dat că ar fi ales Codreanu, dar i-a fost teamă să 

nu fie considerat rudă cu Căpitanul. A fost un admirator al lui Eliade, l-a vizitat, dar i-a dedicat un poem în 

care îi reproşează că „într-un veac rău, a fost un băiat rău”, iar el, Perlmutter ( acesta este numele său de 

acasă) ar fi putut fi ucis datorită ideologiei îmbrăţişate de savant, în tinereţe. Unora nu le-a plăcut cuvântul 

scriitorului rostit la Institutul Cultural Român din Bucureşti, însă Andrei Codrescu nu este omul să se ferească 

de adversităţi, deşi nu face paradă de originea etnică, este pur şi simplu scriitor. Recunosc că dintre toate 

Boris Marian cărţile sale, cel mai mult m-a atras romanul „ Casanova în Boemia” , scris cu o pană de maestru. În prima 

perioadă a vieţii sale, el a fost poet, iar în SUA s-a specializat în emisiuni radio, comentarii jurnalistice. Este 

prezent în „Dilema Veche”, original în fiecare text, tradus cu fidelitate de Ioana Avădani, editoarea sa în România. S-a născut în 1946, 

a emigrat în 1965, stabilindu-se în 1966, în SUA, este profesor la Universitatea Statului Luisiana, în Batton Rouge ( cel puţin, era în 

urmă cu cinci ani). Are la activ numeroase cărţi de poezie, proză, eseuri, a fost distins cu premii. Este comparat, în romane, cu Umberto 

Eco, cu alţii, dar este original şi comparaţiile nu-i completează profilul. În 1997, la Editura Fundaţiei Culturale Române apărea un volum 

bilingv, de poeme, „Alien candor - Candoare străină”, în traducerea şi selecţia Ioanei Ieronim, o antologie reprezentativă la acea dată. 

Redactorul cărţii era tot o poetă – Carmen Firan, iar ilustraţiile aparţineau lui Tudor Jebeleanu. Scriitorul îşi prezintă şi o scurtă biografie. 

„În păsări este fiinţa noastră furată, dintr-o vară în alta, ele-mi continuă degradarea.... eu prind marea tocmai când o duc norii disciplinaţi 

ai păsărilor”. Apoi declară – „ Nu sunt un sfânt, mă bucur cu neruşinare de carnea din închisoare”. Desigur, este vorba de închisoarea 

noastră, a fiecăruia, eu-l nostru pe care nimeni nu-l cunoaşte în întregime. Cititorul ar înţelege mai bine modul său de exprimare, reţinând 

aceste cuvinte –„ nu mi se va da permis de port armă, arma sunt chiar eu”. Am parafrazat, pentru că el pune aceste cuvinte în gura altui 

personaj. „Jocurile de cărţi sunt de natură să creeze femei... pe masă putrezeşte o portocală, mai aproape de libertate, decât sunt eu”. 

Amintim aici că a fost unul dintre primii care au salutat, prin poeme originale revoluţia din decembrie 1989, alături de alt poet, Valery 

Oişteanu, locuitor în New York. „Toate războaiele sunt sfinte”, spune cu amărăciune Codrescu. „Cel care închide cosciuge este un 

fanatic”. Este greu să nu citezi cel puţin două versuri din fiecare poem, versuri antologice. Andrei Codrescu este un mare poet. Ar fi fost 

mare în orice ţară, în România, poate, mai puţin, aici toţi poeţii sunt mari...”Cucerirea Americii continuă prin persoana a II-a (YOU-TU), de 

oameni politicoşi din alte ţări”- o autoironie. În 2005 a apărut „ Era azi”, un volum îngrijit de aceleaşi dăruite poete, menţionate mai înainte. 

Viziunea poetului s-a schimbat, el este mai mult apăsat de ritmul alert al civilizaţiei în evoluţie continuă – „ Am sosit aici într-o mie de 

maşini, oamenii fără maşini sunt bolnavi, au afirmat observatorii marţieni, melci rămaşi fără cochilie ... când o melodie îi face amoroşi ori 

singuratici, nu există loc unde ei să se poată duce îndată”. Ironia blândă sau foarte ascuţită, sentimentul solidarităţii cu omenirea cuprinsă 

de grave maladii, fac din poetul Andrei Codrescu o porta-voce a unei generaţii care i-a urmat lui Allen Ginsberg, el este un post-beatnic. 

Scriitorul este „magic prestigios...are o superbă forţă a limbajului...scrierea sa este o celebrare... are umor şi graţie”-- sunt comentarii 

ale criticilor americani. A fost comparat, prin forţa ironie, cu Orwell, în romanele sale. Nu vom înşira titlurile, se pot găsi pe Internet. „ Pe 

masă, în faţa mea, e o fotografie cu poarta casei în care m-am născut, pe Elisabethstrasse din Sibiu”, aceasta este expresia nostalgiei lui 

Codrescu, după ce a vizitat Sibiul în 1995, cu prietenul său, Ted Thomas , care a făcut fotografia. Din ţară, el a plecat în 1965 cu ... nimic. 

„Mustaţa mea este tot ce a mai rămas din Stalin”, este o anecdotă, dar amară. Nonconformismul să este clar exprimat – „Noi n-avem 

bun- gust, noi suntem artişti”.Din acest motiv ele este un sincer admirator al lui Baudelaire şi Dali, mari nonconformişti din două secole. „Iar 

dacă în epoca noastră de pitici, colosalul scandal de a fi geniu ne va îngădui să nu rămânem împietriţi asemenea câinilor şi să nu murim 

de foame, aceasta se va întâmpla doar din mila lui Dumnezeu”, îl citează Codrescu pe Dali. La unul dintre festivalurile de la Neptun, a citit 

un poem exploziv- „Mama lui de viitor”, în care se întreabă ce este poezia. Evident, nu există răspuns. Un recent roman, care a derutat pe 

cititori, este „Prof pe drum” (Ed. Curtea Veche- 2008). Titlul, fiind mai greu asimilabil a fost „pocit” adesea prin „praf” în loc de „prof”. Este 

vorba de „redescoperirea” Americii lui Whitman. Alt roman, la fel de ... derutant, este „Mesi@” (sic!). Împreună cu Ruxandra Cesereanu a 

scris un roman în versuri, „Submarinul iertat”, cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu ( Ed. Brumar). Am putea vorbi de o oarecare influenţă a 

lui Codrescu asupra scrierilor recente ale lui Cărtărescu, ei fiind adesea în contact. Vom încheia cu un citat dintr-o tabletă a lui Codrescu, 

în „Dilema veche” – „Paradoxul nu este pentru cei slabi de înger, aşa că se poate spune că românii, care trăiesc zi de zi printre paradoxuri, 

sunt nişte oameni curajoşi. Sunt şi eu – unul, un paradox vreau să spun”. 

altă parte. Ceauşeştii voiau distrugerea Bisericii Părintelui cu 

o furie nestăpânită. Ceea ce a dus în primăvara anului 1989 la 

pălmuirea monahului Arsenie Boca în mijlocul bisericii în sfânta 

zi de Paşte. Înverşunarea lor împotriva călugărului iconar care 

s-a opus cu fermitate dărâmării Bisericii de la Drăgănescu nu s-a 

stins până nu l-au condamnat la o moarte martirică (v. Isabela 

Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un 

adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus). 

În categoria miraculosului intră şi supravieţuirea picturii 

Bisericii executată de Părintele Arsenie Boca în ultimii douăzeci 

de ani ai vieţii sale. Fiindcă din interiorul Bisericii din Bălteni au 

dispărut “figurile impunătoare ale sfinţilor” realizate pe cheltuiala 

şi cu efortul Olgăi Greceanu în anii 1945 şi 1946 ajutată fiind 

de Eduard Săulescu şi Theodora Cernat-Popp. În 1972 fresca 

a fost refăcută de Olga Greceanu (v. prof. univ. dr. Adina Nanu, 

Olga Greceanu, album editat în 2004 de Centrul de Cultură 

Palatele Brâncoveneşti, p.49). Din păcate, pictura Bisericii din 

Bălteni care prin “ritmul cumpănit al compoziţiei de o sobră şi 

gravă armonie” îi păruse Adinei Nanu că “învăluie şi linişteşte 

sufletul privitorului ca o rugăciune” n-avea să scape decât într-o 

primă instanţă de furia destructivă a dărâmătorilor de biserici 

specializaţi în terorizarea populaţiei (nu numai) cu doctrina 

materialismului-dialectic. Frescele Olgăi Greceanu pictate în 

Biserica din Bălteni n-au mai putut supravieţui valului distrugător 

al inculturii sub aparenţe bine-voitoare. 

Pe 5 septembrie 2010, anul centenarului naşterii Părintelui 

Andrei Codrescu – un nume, îl cunoaşteţi? 


Arsenie Boca, un preot venise cu soţia să vadă pictura Bisericii 

Drăgănescu. Eram şi eu acolo, poate ajunsă în acea zi ca să nu 

ratez întâlnirea cu soţia acelui preot. Fiindcă de la ea am aflat că 

trecerea Părintelui Arsenie Boca era însoţită de atâta veneraţie 

încât credincioşii îi atingeau pe furiş haina monahală. În ce-l 

priveşte pe bătrânul preot care tot găsea defecte picturii bisericii, 

văzându-l aşa de ostil, nu m-am putut reţine să-i citez o spusă a 

Părintelui Arsenie Boca: “Să nu pronunţaţi prea des numele meu 

că pe unii îi arde”. Asta pentru că de la acel specialist în pictură 

bisericească aflasem (fără să doresc acest lucru) nişte aşa-zise 

neajunsuri ale picturii. Vezi Doamne, culorile vesmintelor nu 

corespundeau canoanelor, şi nici feţele sfinţilor nu erau pe placul 

preotului venit din Bucureşti, care tocmai îmi spusese că face 

parte din Comisia de pictură bisericească a Patriarhiei. Noroc 

că în 1971 fostului profesor de Teologie Mistică aceeaşi pictură 

îi plăcuse. 

Dacă Nichifor Crainic nu si-ar fi exprimat în scris entuziasmul 

pentru scenele pictate în biserică de Părintele Arsenie Boca, 

cine ştie dacă soarta lor n-ar fi fost aceeaşi cu soarta frescelor 

Olgăi Greceanu care din 1992 au încetat (cu acordul Comisiei de 

pictură bisericească a Patriarhiei) să existe pe pereţii Bisericii din 

Bălteni (Dâmboviţa). Uimitoare pare şi profeţia Părintelui Arsenie 

Boca prevăzând ostilitatea oficială care se va prelungi şi după 

moartea sa. El a spus: “Ierarhia BOR îşi va face de lucru cu mine 

şi după moartea mea” (pr. N. Streza, Mărturii despre Părintele 

Arsenie Boca, Ed. Credinţa stămoşască, 2009, p.223).

Mesaj dela Hürrem 

Adrian Irvin 

Rozei 

File de jurnal (Stambuliote 2) 

« J’ai vu tant de merveilles, 

J’ai vu tant de trésors 

Que j’en rêv’encore. 

J’ai vu l’enchantement 

Du soleil du Levant 

Et des nuits de l’Orient ! » 

Le Secret de Marco Polo 

Sunt mai bine de trei ani de când 

n-am mai văzut-o pe Hürrem. Şi asta nu e 

deloc obiceiul meu ! De patruzeci de ani, 

de câte ori tot trec, mai des sau mai rar, 

prin Istanbul, n-am uitat nicicând să-i fac 

o vizită ! 

La început, prin anii ’70, treceam pe 

la ea cu prietena mea « Aziyadé », cu care 

ne ţineam de mână ca nişte copii cuminţi, 

fără să ne privim în ochi, rugând-o fiecare, 

în secret, să binecuvânteze şi să protejeze dragostea noastra. 

Veneam cu o lalea roşie în mână, pe care o lăsam pe treptele 

« turbé»-ului ei, când porţile erau închise. 

Pe atunci, rari erau străinii care treceau prin acel loc. Toţi 

se înghesuiau să viziteze moscheea lui Soliman Magnificul, în 

vârful dealului ce domină Istanbulul. Şi nu dădeau nicio atenţie 

mausoleului discret, ascuns printre mormintele, mai mult sau 

mai puţin abandonate, din micul cimitir de lângă moschee. Însăşi 

inscripţia de pe poarta mai toată vremea închisă cu un lacăt greu, 

era redactată doar în limba turcă şi vorbea de « Hürrem Sultan ». 

Însă cei care ar fi avut curiozitatea de a cerceta cu mai 

multă atenţie imaginea de pe placă, 

ar fi remarcat portretul unei tinere, 

oarecum timide, visătoare, îmbrăcată 

cu o rochie sobră de catifea roşie, 

purtând câteva bijuterii discrete. 

Numai acoperământul de pe cap, un 

fel de bonetă albă, înaltă, cu un voal 

ce-i cădea pe umeri şi ascundea un 

păr roşu ca flacăra, indica prezenţa 

marcantă a unei doamne de calitate. 

Însă de aici până a-ţi închipui că 

te afli în faţa portretului celei mai 

atotputernice sultane din istoria 

Imperiului Otoman… Şi cu atât mai 

puţin s-o imaginezi veşnic surâzătoare 

şi veselă : în limba turcă « Hürrem » 

înseamnă « cea care râde ». Sau cel 

puţin, aşa a poreclit-o soţul ei, Soliman 

Magnificul ! 

Nimic nu o predispunea pe Alexandra Lisowska, fiica 

unui preot ortodox ucrainian, născută pe la 1505 în regiunea 

subcarpatică a Ruteniei de azi, să devină cea mai celebră sultană 

din istoria Imperiului Otoman, cunoscută în Apus sub numele de 

Roxelane. Capturată de tătari cu ocazia unuia dintre raidurile lor, 

Hürrem este dusă ca sclavă, mai întâi în Crimea şi, mai apoi, la 

Istanbul, pe la 1518. Odată închisă în haremul sultanului, Hürrem 

reuşeşte să devină favorita acestuia şi, după naşterea primului el 

copil – desigur, un băiat !- să ocupe poziţia importantă de « soţia 

no. 3 ». 

Încet, încet, în ciuda intrigilor şi conflictelor din harem, 

Hürrem reuşeşte să devină, la numai 25 ani, soţia principală a 

sultanului, ba chiar şi să-şi elimine concurentele cu desăvârşire. 

Oare ce fel de farmece a ştiut să utilizeze Hürrem ca să 

reţină până la moarte, nu numai dragostea sultanului, dar chiar 

şi să-i modifice deciziile, atât familiale, cât şi politice ? Oare o fi 

fost numai datorită frumuseţii şi abilităţii ei ? Sau, mai ales, unei 


ESEU 

inteligenţe excepţionale ? Ori, pur şi 

simplu, graţie caracterului ei fericit ? Nu 

degeaba sultanul o numise « cea care 

râde » ! Poate că tocmai ca să înţeleg 

acest mister vin şi revin de patruzeci de 

ani la mormântul Roxelanei. 

Numai că, de trei ani, poarta grea 

de lemn şi metal este închisă cu un 

lacăt enorm ! Toţi ghizii din Istanbul miau 

explicat că oraşul a fost desemnat 

« Capitală culturală a Europei în 2010 » 

şi că lucrări importante de restaurare 

sunt în curs peste tot, dar, mai ales, 

la moscheea lui Soliman Magnificul, soţul lui Hürrem. Ce pot 

face ? Aştept 2010, în speranţa că voi putea reveni la mormântul 

sultanei mele favorite ! 

Într-adevăr, în luna octombrie, imediat după sosirea la 

Istanbul, alerg de dimineaţă, la ora deschiderii, la moscheea lui 

Soliman. Care, bine înţeles, este închisă ! Lucrările, care trebuiau 

să fie terminate pe 1 ianuarie, sunt în întârziere ! « Reveniţi Dvs… 

la anu’ ! » 

Cam bozumflat, mă învârt în jurul moscheii. Şi deodată, ce 

observ? Poarta grea a cimitirului e deschisă! 

Mormintele de marmoră albă, bine restaurate, cu plăcuţe 

explicative, se alinează de-a lungul aleii principale care duce 

la « turbé ». E devreme, de dimineaţă, în cimitir nu e nimeni, 

soarele de toamnă învăluie pietrele sculptate cu un halou auriu ; 

pe ici, pe colo, un trandafir roşu sau « pembé » aruncă o pată de 

culoare vie pe lespezile albe ! Sunt singur, într-o lume imemorială, 

înconjurat de o linişte de moarte, care însă nu are nimic macabru. 

Din contra ! Simt fizic profunzimea Eternităţii. Totul e în echilibru ! 

Dacă Paradisul există cu adevărat, trebuie să fie cam aşa ! 

Îmi scot pantofii şi calc cu sfială pe covoarele groase din 

« turbé ». Linişte… nu se mişcă o 

frunză ! 

Uşor, uşurel, simt ca atingerea 

unui suflu printre picioare ! Privesc 

cu atenţie… şi ce văd ? O pisică, 

ocupată să-mi dea târcoale, se 

învârte printre picioarele mele, ca 

şi cum aş fi o mobilă ! După câteva 

tururi, se opreşte, se uită lung la 

mine, scoate un « miau » discret şi 

se îndepărtează. E clar că mă invită 

undeva ! Se apropie de mormântul lui 

Hürrem şi îi dă târcoale, din ce în ce 

mai strânse. Mormântul lui Soliman 

n-o interesează. Din când în când, 

îmi aruncă o privire pe sub gene, ca 

şi când ar vrea să se asigure că n-am 

pierdut-o din vedere. Se opreşte o 

clipă, reflectează un moment şi… 

sare drept pe gardul de lemn care înconjoară mormântul ! Încet, 

încet, se învârte pe împrejmuirea de lemn sculptat, aruncândumi 

câte o privire oacheşă… până când se opreşte chiar deasupra 

plăcii care povesteşte istoria sultanei roşcovane, acolo unde 

scrie ca n-ai voie să iei poze cu flaş. 

Sunt fascinat ! Nu îndrăznesc să mişc nici măcar un 

deget ! Numai că pisica mă priveşte şi… par’că spune : « Ce mai 

aştepţi ? N-ai înţeles că trebuie să faci o poză ? Câtă vreme crezi 

c-o să mai aştept ? Doar de aia ai venit ! Nu vrei o amintire ? » 

Apăs în neştire pe butonul aparatului. Dumnezeu ştie ce-o 

să iasă ! În mintea mea, mă rog să dureze, clipa asta, o veşnicie ! 

Pisica găseşte că am avut destul timp, sare pe creasta 

mormântului, îl parcurge de sus în jos de vreo trei ori, în semn de 

posesiune deplină… şi dispare, nu ştiu unde ! 

Nu mai ştiu ce să cred ! Oare am visat ? 

Mă aşez pe banca de piatră a ferestrei, în faţa mormântului 

lui Hürrem, şi încerc să-mi strâng ideile, jum’ate treaz, jum’ate 

în vis ! Şi deodată, ce simt ? Lipită de coapsa mea, încolăcită şi 

torcând liniştită, stă pisica ! Ai zice că doarme ! Nici nu-i pasă de 

mine ! De-abia acum remarc blana ei tărcată, asortată la culorile 

covorului brodat cu litere de aur de pe mormântul lui Hürrem. 

Şi acum, ce fac ? Aştept să se trezească pisica ? Sau, 

precum Mahomed, tai mantaua, ca să n-o deranjez ? 

După câteva minute, pisica deschide un ochi, … pe urmă 

al doilea,… cască, se întinde, sare de pe tocul ferestrei, îmi 

întoarce spatele şi dispare pe poarta dela « turbé ». 

De afară, îmi provine ca prin ceaţă râsul cristalin al unor 

fete tinere care… se trag de şireturi! Sau poate… ! 

În tot cazul, am înţeles în fine cum a făcut Hürrem ca să-l 

hipnotizeze pe sultan ! 

7005

ESEU 

Întrebări şi mirări la masa trecutului 

Nicolae Bălaşa 

Deşi, veşnic, ocupat peste măsură, ce-i drept, uneori, şi cu chestiuni de trei parale, 

deschid, întâmplător, o adresă de internet (http://prelipcean.ablog.ro/2009-02-05/nicolaeprelipceanu.html), 

trimisă de către un amic, nu dau nume, însă persoană importantă, 

vorba Maiestrului, şi văd scris: ,,Prelipcenii şi Hodorodnicenii”, „Local de întâlnire al celor 

ce se cheamă Prelipcean”. Titlul, ce să zic, nevoie mare! Mintea mi-a zburat undeva, 

în antichitate, la Platon (427- 347 îHr., perioada încă suportă, şi astăzi, după atâtea 

cercetări, aproximările), la cel care a pus, pentru prima dată, bazele învăţământului 

superior în lumea occidentală, la cel fără de care chiar şi Kant nu ar fi fost filosoful pe 

care îl ştim noi astăzi, mai ales cel din Critica raţiunii pure (o spune, înşuşi autorul în 

Prolegomene: ...,,fără Platon şi empirismul lui John Locke, apriorismul meu,...”). Deşi nu 

cred că e cazul, amintesc, totuşi, despre Academia din Atena ca despre o instituţie şi 

idee, funcţionale, în acelaşi timp, chiar şi pe vremea când, pentru o nouă carte, trebuia 

să treci marea, până în Egipt, sau să te laşi prăjit de arşiţa soarelului, până departe, pe 

drumuri pustiite, spre şcolile zidite în îndepărtata Ionie. Asta e! Nimic, de când lumea, nu 

a cerut un mai mare sacrificiu decât setea de cunoaştere, de cultură, de civilizaţie! Mă 

întreb însă (fireşte, având în vedere relaţionările anterioare), dacă Platon, filosoful, ar 

fi avut posibilitatea, prin absurd, ca la vremurile de atunci, să fii avut acces la internet, 

şi-ar fi creat oare o pagină, pe care să o fi numit ,,Platonicienii şi Hodorodplatonicienii”, 

„Locul de întâlnire al celor ce se cheamă Platoncean”? Sună uşor ridicol, însă tocmai 

de aci, din ridicol, şi întrebarea! Când văd însă că pagiana (http://prelipcean.ablog. 

ro/2009-02-05/nicolae-prelipceanu.html) se reduce la văicărelile specifice unei babe 

frustrate, sau înjurăturile unui tractorist, abia ieşit de pe brazdă, când văd că la capitolul 

comentarii (adică întâlniri), stă, la loc de cinste, cifra 0 (zero), când mai văd şi că Ablog. 

ro (adică domeniul de internet cu pricina) este, la data scrierii acestor rânduri, 25 03 

2011, de vânzare, deşi mă dumiresc niţel, când însă văd scris: ,,13. (sic). Noi, cei care 

am avut marele noroc de a nu face puşcărie la comunişti, am fost, totuşi, închişi 

între zidurile unei culturi imbecile, am fost opriţi de la lectura marilor cărţi, pe care 

le vedem astăzi şi ne gândim unde, cine am fi fost, dacă le-am fi citit la timpul 

potrivit”, n-am ce face şi tot întreb: Sadovenu, Labiş, Nichita, Sorescu, Preda, ca să 

nu mai zic de Blaga etc., unde, Doamne iartă-mă, or fi învăţat carte încât au fost în stare 

să scrie „Carte” pentru noi şi generaţiile viitoare. Un fel de răspuns (cel puţin în privinţa 

lui Sorescu, valabil chiar şi pentru ceilaţi), mi l-am dat în „Viaţa ca Iluzie şi clipa ca 

destin”, p.p 137-138, când personajul principal masculin, Nick, se opreşte deasupra Gurii 

Racului, locul din care se vede uşor Valea Bulzeştiului (acolo a văzut poetul lumina zilei), 

şi îi spune Olesyei (o ucraineancă): 

,, – Pe aici, prin văgăuna asta, s-a plimbat, într-o zi, Cel de Sus. 

– Ca să vezi ! 

– Nu glumesc ! …Cu cercul, de-a lungul drumului ! Vâşti, la deal, vâşti, la vale ! 

Dădea lumii de veste ! Asta, cândva, de mult ! 

– Mă, uite, de-aia îmi vine să te mânânc ! Că ştii să spui poveşti ! 

– Ascultă-mă ! La plecare, s-a înfipt spre cer copac. Îl vezi ? Acolo, departe… 

Stă rotit, ca un paşă ! Tot semn ! Cum ar putea să stea, altfel, Dumnezeu ?” 

Mda! Abia acum îmi dau seama şi vă spun şi vouă că, pe unde s-a plimbat 

Dumnezeu şi s-a mai lăsat şi semn, pentru cei de acum şi cei ce vor fi, poţi să te pui 

de-a curmezişul cu tot neamul, cu întreg arsenalul nuclear al omenirii, că tot degeaba! 

În pagina următoare (139), din aceeaşi carte, împins, ce ştiu eu de cine, scriu şi 

mai şi afişez la vedere, pe ultima copertă (nu de alta, dar deştepţii prezentului doar atât 

citesc, apoi se bat cu pumnii în piept că au înţeles totul!),: 

,,Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. 

Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul ! …Sau, 

alternativ, când Dumnezeu, când diavolul ! Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, 

urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată, punere pe gânduri ! …Apoi, moartea, cortină 

a zădărniciei ! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ?! Să rămâi, aşa, stană 

de piatră şi să te îngropi singur, perpen dicular pe axa vremurilor ! Să fii un fel de antenă, 

prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul ! În realitate, noi, tot una cu pământul, 

un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă 

iţele ! Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde ! Asta e ! Una e să vrei şi alta 

e să fii!”, tot un fel de răspuns! (Vă asigur, nu e plagiat, cum s-ar fi exprimat un nu mai 

ştiu care!). Un răspuns însă a cărui luciditate ,,Una e să vrei şi alta e să fii!” te duce la 

demenţă (mai ales când, cu vârsta, ,,ţi se încurcă iţele”, adică, mai pe româneşte, ţi se 

mai împuţinează minţile, în condiţiile, în care, cândva, le-ai mai şi avut!). 

Până aici, mai nimic deosebit! Încă nu am puterea de a absolutiza banalul! Trebuie 

să fii omul dracu, sau să-ţi dea Dumnezeu şi minte şi talent, cu carul, să faci, în formă 

genială, o chestiune de genul ăsta. Nu se ştie însă niciodată când se crapă de ziuă! 

În problema ridicolului, nu ştiu de ce, dar parcă am făcut-o în romanul „Pe apa 

sâmbetei”, când un pesonaj, Cercelaru, primar în timpul colectivizării, îşi înscrie un 

consătean mort, punându-i degetul pe o hârtie, în momentul în care s-a dus cu lumânare 

la el. (Pe apa Sâmbetei, Ed. Horion, pp.178 - 179). Oricum, scena e unică în literatura 

română şi este scrisă înainte de `89, pe vremea când unii regizau spectacole şi închinau 

ode iubiţilor conducători, iar acum într-un picior, şi ăla de lemn, ţin lecţii despre cum 

trebuie să fie scriitorimea română. 

,,Stan şi Băcanu au apucat să fugă. Florea, Boade şi ceilalţi au îngroşat însă 

rândurile celor dintâi. Câteva ceasuri, Cioacă a rămas singur. Lumânările puse într- 


un sfeşnic s-au stins. Norocul lui avea 

să-i fie cu Cercelaru care abia venea 

prin mijlocul satului, de unul singur, cu 

o lumânare în mână. Din dosul ulucilor, 

îl priveau cu ochi speriaţi, femeile. 

- Doamne, ăsta nu e om să-l laşi 

să pună în mână lumânarea mortului ! 

– îşi ziceau toţi, fără a îndrăzni să-i iese 

în cale. 

Cercelaru a intrat. S-a uitat în 

jur. A scos repede hârtia lui Cioacă 

de înscriere în colectiv, i-a înmuiat 

degetul în cerneală, apoi i l-a apăsat 

pe ea. A aprins după aceea lumânările 

în sfeşnic. S-a mai uitat cu frică într-o 

parte şi-n alta, de parcă s-ar fi luat mortul 

după el, apoi a plecat. 

- Credeai că scapi ? Ei, uite că nu 

poţi ! 

În vreme ce primarul îşi îndeplinise 

sarcina, Tingirică şi ceilalţi, luaţi de 

jandarmi, îşi dăduseră aproape tot ce 

agonisiseră, după ce mâncaseră bătaie 

ca hoţii de cai. Pe Stan şi Băcanu, 

fiindcă nu-i putuse prinde, le luaseră 

jandarmii tot, fără să mai întrebe dacă 

vor sau nu colectivizare. La poartă, au 

rămas Anica şi Băcănica cu mâi nile 

împleticite de durere şi cu lacrimi pe 

obraji. 

Vremea ca Cioacă să intre în 

mormânt sosise. 

Boderică şi Boade au pus 

coşciugul pe loitrele carului. Crucea 

au aşezat-o lângă el. Popa şi gor nistul 

au luat-o înaintea boilor. Lângă mort, 

bocea femeia lui Vărzaru. Din mers, în 

urma lor, se adu naseră şi alţii. 

– Uite, aşa ne ducem unul câte 

unul, dacă nu ne îngroapă ăştia de vii !” 

Ridicolul supunerii, slugărnicia 

î

Iluzii şi destin 

Discrete nostalgii pentru vechile 

structuri epice, pe-alocuri sporadice! 

Comportamentele vieţii se schimbă şi, 

odată cu ele, şi modul de percepere 

şi transfigurare la nivel ficţional. În 

actul creaţiei, apar noi forme de limbaj, 

marcate încă de poetici normative sau, 

în accepţiune modernă, debarasate de 

ele. Cert este însă faptul că întânim puţini 

prozatori novatori în plăsmuirile lor epice. 

Romanul, privit ca ,,metaforă a vieţii’’, 

rămâne însă o ispită pentru cei stăpâniţide 

un daimon socratic, şi nu numai în 

accepţia lui! 

Nicolae Bălaşa, doctor 

în Filosofie, face parte din 

puţinii romancieri, detaşaţi, 

ficţional şi conceptual, de 

canoanele epicii tradiţionale, 

unele crepusculare. În 

prezentarea unor teme, 

extrase din păienjenişul vieţii 

cotidiene, el se dovedeşte 

un subtil narator: intrigă, 

reflecţie filosofică, tipologie, 

logos încărcat de sensuri ce 

solicită prudenţă şi cumpăniri 

în zonele fiecărei meditaţii. 

Nu este un debutant! A mai 

publicat: Blesteme, Editura 

„Spirit Românesc“, 1995, 

Craiova, Pe apa Sâmbetei, 

Editura „Horion“, 1998, 

Craiova, Organizarea şi 

funcţionarea mass-media în Oltenia, 

Editura „Spirit Românesc“, 2000, Craiova, 

Comunicare şi Înţelegere, Editura 

Newest, Târgu-Jiu, 2005, Puntea frântă 

şi căderea spre niciunde, Editura 

Newest, Târgu-Jiu, 2007, Mătăniile 

Alexandrei, Editura Newest, Târgu- 

vremurilor de atunci şi parcă, la noi, din 

toate timpurile, este, în aceste rânduri, o 

absolutizare a absurdului, dacă cuvântul 

absurd suportă absolutizarea. 

Până una, alta, ca să ne mai şi 

descreţim frunţile, şi pentru că anul acesta 

mi-am propus un serial al destăinuirilor, am 

să vă povestesc mai întâi, cum eu şi soţia 

mea, Beatrice Silvia Sorescu, am aşezat 

în jurul unei mese de bucătărie, într-o 

sufragerie de bloc, din apartamentul în care 

locuiesc şi astăzi, apartament din Craiova, 

strada Nicolae Iorga, nr. 134, bl. A32, 

sc1, ap 13, tocmai la etajul 4, pe Eugen 

Simion, D.R. Popescu, Maya Simionescu, 

regretatul Grigore Vieru, Cătălin Ţîrlea, 

Ioana Drăgan, Tudor Nedelcea, Tudor 

Gheorghe, George Sorescu... 

Se împlinea un an de când murise 

Marin Sorescu. Să vă mai amintesc faptul 

că unii au savurat momentul încetării lui 

din viaţă?! Nu e, cel puţin acum, cazul! 

Probabil am să revin, am să nuanţez, am 

să mă întorc undeva, în timp, înainte de 

89 şi, imediat, după aceea... Când însă 

mă gândesc că cei ce îşi lingeau degetele 

atunci când Sorescu era pe catafalc, ei 

erau deja, cadavre ambulante, că erau 

morţi de dinainte (paradoxal, un fel de 

morţi mergători!), parcă îmi vine să o las 

baltă! Voi vedea eu cum şi în ce fel voi 

face! Subiectul e încărcat de mizerii umane 

până dincolo de limite. Repet, voi vedea! 

Revenind, la un an după moartea 

scriitorului, Primăria Craiova, Consiliul 

Jiu, 2008, Vămile apocalipsei, Editura 

Newest, Târgu-Jiu, 2009, Acvariul cu 

fâţe, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2010, 

romane şi lucrări cu evocări şi deschideri 

în orizontul cunoaşterii. 

Actualul roman Viaţa ca iluzie şi 

clipa ca destin are o viziune mai largă, 

chiar dacă în restu filonlui epic stăruie 

obsesiv povestea unei iubiri. O viziune 

neoromantică eternă, indiferent de 

orientări şi destine. Ea există succesiv în 

culturi. 

Eroii - Nick, tânăr profesor de 

filosofie, Olesya, fostă studentă în Cernăuţi 

şi Kiev, româncă prin ascendenţă paternă, 

Yanina, colegă de studii din Odesa, cu filon 

slav, Igor, Gelu, Titu şi Nadin, întregesc 

personajul tipologic; provin din ţări şi zone 

geografice şi configurează 

mentalităţi diferite. Este de 

altfel şi intenţia autorului 

de a înmănunchea trăiri 

eterogene în derulări dincolo 

de doctrine şi conjuncturi 

istorice. 

Montpellier şi Lyon, 

toposuri de întâlnire 

temporară şi întoarceri 

spre zonele de obârşie, cu 

itinerarii şi popasuri în câteva 

ţări cu vechi tradiţii de cultură. 

Popasuri în parcuri, hoteluri 

şi catedrale – Complexul 

Brîncuşi din Tg. Jiu etc., toate 

dovedesc o reală capacitate 

de cunoaştere şi cuprindere. 

Istoria se repetă pentru că 

autorul, ,,ab imiţio” (pp 2-3), 

schiţează imagini ale unor vechi civilizaţii. 

Deci, eroii noştri sunt, într-un fel, argonauţi 

moderni ai spiritului. Alte Colhide cu iluzii, 

alte destine!... 

Idila Nick - Olesya - odată cu plecarea 

din campusul universitar, din Montpellier - 

cu excursii în câteva zone din ţara noastră, 

Local împreună cu Teatrul Naţional, ce 

astăzi îi poartă numele, au organizat 

prima manifestare sub genericul „Zilele 

Sorescu”. S-a dat şi un premiu, pe care l-a 

primit dramaturgul D.R. Popescu. Seara, 

după spectacol, domnul Emil Boroghină, 

la vremea aceea, directorul teatrului, din 

toată sărăcia, a pus pe masă, în sala 

bibliotecii, de la etajul 1, câteva castronele 

cu fasoale bătută, pâine, niste suc, apă... 

Şi cam atât! Sărăcie mare la noi, şi atunci, 

ca şi acum! Vorba lui Creangă! Nu o mai 

amintesc pentru că abia am terminat cu 

înjurăturile pe ziua de astăzi. 

Parcă văd momentul: nişte actori 

mai tineri, chemaţi de la Bucureşti să recite 

din opera poetului, au înghiţit în sec. În 

acel context, ştiind că acasă am o oală 

cu sarmale, fasole pregătită de nevastămea 

(Dinescu, în privinţa asta, ar trebui 

să ia lecţii de la ea), precum şi carne şi 

cârnaţi rămaşi de la Crăciun, i-am invitat 

la mine. Nu, n-am uitat: vinul, cei ce mi-au 

trecut pragul casei, îl ştiu. Şi alb, şi roşu, o 

minune! Astăzi, după atâţia ani, ar trebui 

să-i mai cer scuze domnului Academician, 

Eugen Simion, pentru faptul că mai mult 

de ½ dintr-o sticlă, deja spumată peste 

măsură, la deschidere, i-am turnat-o 

pe sacou. E, asta e! În ultimă instanţă, 

şi întâmplarea cu pricina a făcut parte 

din spectacolul prelungit al serii. Vârful 

distracţiei s-a conturat în jurul momentului 

în care toţi cei prezenţi, înfometaţi, 

aşteptau să îi aşez, cumva, la masa în jurul 


ARTE 

evoluează 

într-un mariaj 

cu tonalităţi 

mistice şi cu 

recuperarea 

eroinei într-un 

spital din Tg. 

Mureş. (Este 

victimă a unui 

grup agresiv). 

Ne aflăm 

într-o zonă a 

tragicului intuit 

în momente 

de zbucuim 

şi căutări. Un 

complex tragic, tutelat imprevizibil de un 

mitic destin. Tragicii greci îl prezentau 

scenic în reprezentări nu lipsite de tâlc. 

Prozatorul excelează în arta 

portretului, conturat prin dialoguri vii, cu 

subtilităţi semantice şi încărcături afective. 

Olesya – spiritul feminin – inteligenţă, 

naivitate, puritate şi trăiri aparte, Nick, 

dimpotrivă – orizont, putere de deschidere, 

– oscilând între ispita erotică şi concept. 

Este obsedat de disjungeri – separă şi 

judecă fiecare trăire. Nu duplicitate în gest 

şi în logos, şi, dimpotrivă, o voluptate a 

trăirii sub semnul miticului eros. 

Idila pare să amintească scenarii din 

poezia ,,Floare – Albastră” a nemuritorului 

poet din Ipoteşti (Eminescu) – poetul care, 

încă din tinereţe, evocase, fascinând, 

spiritul şi meleagurile de basm ale 

Bucovinei!. 

Cuplul - Nick - Olesya constituie 

însă un model de intuire a vieţii într-o 

perioadă când pasiunile vârstei, înaripate, 

caută noi contururi cu posibile realizări 

în arii ideatice. Nicolae Bălaşa, prin 

certă vocaţie epică, rămâne un autentic 

prozator. 

George Sorescu 

căreia nu puteau sta mai mult de patru 

persoane. Acum, când scriu, şi mi-i aduc 

sub priviri, îmi dau seama câtă disperare, 

lipsa mesei! Forţat de împrejurări, pe la 

miezul nopţii, am scos o uşă din balamale, 

şi, în sfârşit, am improvizat o masă de 

cel puţin 12 persoane. Seara (pentru 

exactitate), noaptea s-a sfârşit cum 

trebuia. S-a mâncat şi s-a băut bine! Şi 

bine că a fost aşa, pentru, că a doua zi, în 

post, invitaţi la masă, (Eugen Simon, D.R. 

Popescu, Grigore Vieru, Tudor Nedelcea şi 

eu, Nicolae Bălaşa), la Mitropolie de către 

Î.P.S.,Nestor Vornicescu, am fost serviţi 

cu nu mai ştiu câte feluri de mâncăruri de 

urzici. Domnilor, credeţi-mă, atunci, nu 

am putut să o spunem, dar parcă până şi 

vinul ni s-a oprit în gât. 

Ca să închei: un an de la moartea 

lui Sorescu, Eugen Simion stropit de viu 

cu vin, la mine acasă, în jurul unei mese 

improvizate, personalităţile neamului 

(de aici şi de dincolo de Prut), Platon, 

Kant, pagina de internet şi ,,Prelipcenii 

şi Hodorodnicenii”, „Local de întâlnire al 

celor ce se cheamă Prelipcean”! Sună cam 

prost! Numai că ăsta e, cu siguranţă, felul 

de a nu bate cu graţie câmpii (în termeni 

literari de acum, se cheamă eseu). Mai 

diplomat spus, întrebări şi mirări la masa 

trecutului, câtă vreme viitorul încă îţi mai 

curge din podul palmei, pe linia vieţii, prin 

vârful degetelor. 

7007

JURNAL DE BIBLIOTECĂ 

„GIUBILEO” 


1700, a fost un an jubiliar dificil, din cauza calamităţilor 

naturale: cutremurul, epidemia de ciumă şi cumplitele inundaţii 

ale Tibrului, din anul 1695, care au pus la grea încercare viaţa de 

zi cu zi a cetăţenilor romani. 

Un an trist, năpăstuit şi de doliul papal. Papa Inochentie al 

XII-lea - di Spinazzola (1691-1700), moare chiar la 27 septembrie 

1700, în plină desfăşurare a sărbătoririi anului sfânt, astfel că, 

la 23 noiembrie, în acelaşi an, Conclavul întrunit de urgenţă, 

confirmă ca papă pe Clemente al XI-lea Altieri (1670-1676). 

În anul jubiliar 1750, papa Benedetto al XIX-lea - Lambertini 

(1740-1758), a celebrat sfânta liturghie în amfiteatrul Flavio „il 

Colosseo”, locul martiriului primilor creştini. Totodată, credincioşii 

au parcurs, în amintirea patimilor lui Iisus, pentru prima oară întrun 

an sfânt, drumul spre Golgota „via Dolorosa”, purtând Crucea 

în rugăciune, pe itinerarul sacru, de la Coloseum , care se va 

numi de atunci „Via Crucis”. 

La ceremoniile religioase au participat peste 450.000 de 

pelerini, printre ei aflându-se şi iluministul francez Voltaire care, 

impresionat de manifestarile religioase şi de adoraţia creştină, ar 

fi notat: „Încă un Jubileu de acest fel şi toată filosofia noastră va 

fi sfârtecată” ... 

La 1800 nu s-a aniversat „Anul Sfânt”, pentru că papa Pius 

al VII-lea - Luigi Barnaba Chiaramonte (1800-1823), nu găseşte 

oportună sărbătorirea jubileului şi nici deschiderea Porţilor Sfinte, 

din cauza raporturilor tensionate dintre Napoleon Bonaparte şi 

Sfântul Scaun. 

După moartea Papei Pius al VI-lea (1775-1799), prizonier 

al lui Bonaparte, în zorii zilei de 29 august 1799, vine desemnat 

în scaunul papal Pius al VII-lea din Cesena (1800-1823), o 

alegere rapidă, de compromis pentru membrii conclavului, ţinut 

la Viena, sub protecţia Austriei. Oricum, Pius al VII-lea a reuşit 

să mai remedieze câte ceva din prejudiciile suferite de biserica 

romano-catolică în timpul lui Pius al VI-lea. Dar foarte curând, 

resemnat, a trebuit să semneze, în1801, concordatul cu Franţa, 

iar în anul 1804 să asiste, ca simplu spectator la autoîncoronarea 

lui Napoleon. Iată cum consemnează istoria încoronarea de 

la 2 decembrie 1804, din Catedrala Notre-Dame din Paris: 

„Napoleone prende da sé la corona nel momento in cui il Papa 

avrebbe dovuto incoronarlo e se la pone sul capo con le proprie 

mani dicendo: . 

La 17 mai 1809, Roma va fi declarată ”oraş liber, imperial” 

sub comanda generalului Miollis. La „Castel S. Angelo”, în locul 

„bandiera pontificia” va flutura tricolorul francez, iar Bonaparte 

anexează Statul papal teritoriului Franţei. Fără nicio ezitare, 

Papa Pius al VII-lea îl excomunică pe Napoleon. Drept urmare, 

Sfântul Părinte va fi luat ostatic, prizonier la Savona până în 

1812, când va fi transferat la Fontainebleau, unde va rămâne 

până la căderea lui Napoleon, în 1814. 

Odată reîntors la Roma, Pius al VII-lea decide în primul 

rând să facă imediat ordine în Statul papal. Un sprijin important 

în restabilitrea autorităţii spirituale a Papalităţii s-a dovedit a fi 

Ordinul iezuiţilor pe care Pius al VII-lea l-a reînfiinţat prin bula 

„Sollicitudo omnium ecclesiarum”, la 7 august 1814. 

După exilarea lui Napoleon din anul 1815, Papa Pius al 

VII-lea, generos, acordă refugiu membrilor familiei lui Bonaparte. 

Ba mai mult, fără a-i purta, în niciun fel, ranchiună Împăratului, îi 

trimite un capelan la patul său de moarte... Bonaparte va muri la 

5 mai 1821, în insula Sfânta Elena... 

Sfântul Părinte a reuşit să depăşească, până la urmă, toate 

problemele dificile care s-au ivit în legatură cu noua orânduială 

a relaţiilor ecleziastice din aproape ţările Europei, lucrând cu 

stăruinţă şi multă osteneală la restaurarea şi reformarea Statului 

pontifical. 

Dar, după suferinţa pricinuită de un incendiu devastator, 

izbucnit în noaptea de 15 spre 16 iulie 1823, când biserica San 

Paolo fuori le Mura este distrusă din temelii, Papa Pius al VII-lea 

mai suportă şi durerile cumplite provocate în urma unei căzături 

(fractură de femur). Inima Înaltului Pontif (avea totuşi 81 de ani), 


greu încercată, nu va mai 

rezista şi Papa îşi va da 

obştescul sfârşit la 20 august 

1823. Rămăşiţele sale 

pământeşti vor fi depuse 

într-un grandios sarcofag 

realizat de sculptorul danez 

Bertel Thorwaldsen (1770- 

1844) expus în catedrala 

San Pietro. Impunătoarea 

înfăţişare a Papei este 

însoţită de două statui 

feminine simbolizând de o 

parte „puterea” şi de cealaltă 

„inteligenţa”, calităţile care 

au caracterizat „magistero 

apostolico” al papei Pius al 

VII-lea. 

Matei Romeo Pitulan 

1875. Pius al IXlea 

- Giovanni Maria 

Mastai-Ferretti (1846-1878) convoacă, la 8 decembrie 1869, în 

Catedrala San Pietro, un conciliu general, rămas în istorie cu 

numele de Conciliul Vatican I. Printre actele şi documentele care 

condamnau materialismul şi ateismul contemporan, este inclus 

şi Decretul privind infailibilitatea papală: „Declarăm şi definim 

drept dogmă a revelaţiei divine că atunci când pontiful roman 

vorbeşte ex cathedra, ...prin ajutorul divin ce i-a fost dăruit de 

Petru cel binecuvântat, posedă infailibilitate pe care Mîntuitorul 

Divin a încredinţat-o Bisericii...” Tot Pius al IX-lea, proclamase, 

pe 8 decembrie 1854, dogma Concepţiei Imaculate a Fecioarei 

Maria, teză promovată activ de iezuiţi. 

Decizia Papei din anul 1848 de-a nu interveni în războiul 

Italiei contra Austriei, care ocupa nordul Italiei, a nemulţumit 

profund masele populare. Evenimentele se succed cu grabă mare 

şi, la 9 februarie 1849, Italia se proclamă republică, iar în data 

de 17 martie 1861 Vittorio Emanuele al II-lea (Vittorio Emanuele 

Maria Alberto Eugenio Fernando Tommaso di Savoia; Torino, 14 

martie 1820 – Roma, 9 ianuarie 1878), este proclamat rege al 

Italiei. În fapt, la 1 octombrie 1870, în urma plebiscitului popular, 

trupele de eliberare italiene, conduse de generalul Cadorna, trec 

pe sub Porta Pia şi confirmă Roma capitala Regatului Italiei, la 20 

septembrie în acelaşi an. 

La începutul anului 1871, Pius al IX-lea, înfuriat de 

anticlericalismul lui Cavour şi Garibaldi, manifestat o dată cu 

unificarea Italiei, se declară prizonierul lor şi se închide în Vatican. 

Forţat de mişcările politice, Papa arată lumii creştine, 

în bula din 24 decembrie 1874, motivul pentru care nu vor fi 

organizate manifestări religioase în anul jubiliar 1875: „ per 

gravi calamita della Chiesa e di questo secolo”... Aşa se face 

că Porţile Sfinte ale bisericilor patriarhale au rămas încuiate iar 

Sfântul Părinte s-a rugat, claustrat în Vatican, împreună cu preoţii 

şi parohii romani. Dar cu toate greutăţile cauzate de impasul 

politic dintre Statul italian şi Sfântul Scaun, în Cetatea leonină au 

fost prezente personalităţi de seamă ale lumii: Regina Suediei, 

Marea Ducesă a Toscanei, Maria Antonietta precum şi noul 

cardinal John Manning convertit de la anglicanism la catolicism. 

Când la 9 ianuarie 1878, regele Vittorio Emanuele al II- lea 

( supranumit „Padre della Patria”), se stingea din viaţă, în palatul 

Quirinale, după ce primise sfânta împărtăşanie, papa Pius al 

IX-lea ar fi remarcat: „Non contento di avermi preso il „posto” 

sulla terra, é andato a prendermerlo anche in cielo!”. Dar, la nicio 

lună de la tristul eveniment, la 7 februarie în acelaşi an, Sfântul 

Părinte, având conştiinţa împăcată şi, pregătit să urmeze calea 

Crucii, se va muta la cele veşnice. 

Anul Jubiliar 1900. Papa Leon al XIII-lea - Gioacchino 

Vincenzo Pecci (1878-1903), prin bula „Approssimandosi il 

secolo al suo termine”, a luat poziţie faţă de marile probleme 

care frământau societatea la sfârşit şi început de secol cu privire 

la socialism, la problemele sociale şi la principiile fundamentale 

ale creştinismului. Pentru istorie, de cea mai mare importanţă a 

fost decizia luată de Leon al XIII-lea, în anul 1881, de-a deschide 

Arhivele Vaticanului. În data de 15 septembrie 1881, trimisul 

special al Papei asistă la Moscova „accolto con benevolenza”, la 

încoronarea din palatul Kremlinului a ţarului Alexandru I Pavlovici 

Romanov. 


România a avut 

întotdeauna un loc 

important în inima mea, 

în sufletul meu, în 

sensibilitatea mea de om 

― interviu cu scriitorul de origine haitiană Jean Métellus ― 

Laureat al Premiului internaţional Benajamin 

Fondane al Poeziei francofone, 2010, care i-a fost înmînat 

la Institutul Cultural Român din Paris, al Marelui premiu 

de Francofonie al Academiei franceze (2010), al Marelui 

premiu internaţional Léopold Sédar Senghor de Poezie, 

al Marelui premiu de Poezie al Societăţii Oamenilor de 

Litere, pentru opera sa, Jean Métellus s-a născut în 

1937, la Jacmel, Haiti. În 1959 s-a stabilit în Franţa. Aici 

şi-a clădit atît o bogată carieră ştiinţifică în neurologie şi 

lingvistică, cît şi literară. Opera literară, pentru a ne limita 

doar la acest aspect al creaţiei domniei-sale, cuprinde 

poeme, romane, teatru, eseuri. Primul volum de poeme, 

Au pipirite chantant, i-a apărut în Paris în 1978, la editura 

Maurice Nadeau. De atunci, aproape anual a publicat 

cel puţin un volum. Primind să-i traducem pentru prima 

oară în limba română, cîteva poeme pentru volumul 

antologic bilingv, franco-român, de poezie contemporană 

din cele cinci continente Voci fără hotare ― volum în care 

se regăsesc, alături de cei 56 de poeţi din 29 de ţări, şi 

distinşii noştri Gheorghe Neagu şi Ştefania Oproescu 

―, Jean Métellus a avut generozitatea de a ne acorda 

interviul de mai jos pentru cititorii revistei Oglinda literară. 

Marilena Lică-Maşala 

― Sfătuiţi-mă, vă rog, către cine să-mi îndrept întrebările 

întru început, către poetul, către omul, către medicul ori către 

umanistul Jean Métellus? 

― Puteţi să vă adresaţi în acelaşi timp omului, cît şi 

poetului, medicului ori umanistului, în ordinea pe care o doriţi. 

― În timp ce omenirea sărbătorea centenarul Zilei 

internaţionale a Femeii (8 martie 1911), ochii mi-au căzut pe 

cartea dumneavoastră „Visages de femmes” (Chipuri de femei). 

Aţi putea să ne explicaţi acest adînc respect pentru toate aceste 

femei care au revoluţionat, într-un fel ori altul, lumea, în jurul lor, 

la vremea lor? 

― Respect mult toate femeile. Am fost crescut în primul 

rînd de mama, deşi tatăl meu era mereu acasă. Se îngrijea de 

treburile lui de la brutărie, de gestiune, iar educaţia o lăsa în grija 

mamei noastre. Cît despre femeile revoluţionare pe care le evoc 

în volumul meu, „Chipuri de Femei”, cred că este important să le 

omagiem, pentru că nu li s-a recunoscut întotdeaua adevărata 

valoare în societate şi nu au putut să se exprime în aceeaşi 

măsură cu bărbaţii, pentru că dreptul de vot le era refuzat. 

― Daţi-mi voie să vă pun o întrebare indiscretă: care sunt 

femeile care v-au influenţat destinul? Care sunt femeile cu care 

v-aţi împrietenit? 

― Nici o femeie nu mi-a influenţat destinul. Prima femeie 

plăcută pe care am întîlnit-o în Franţa a fost doamna Hurel Py, 

profesoara mea de biologie vegetală de la Facultatea de Ştiinţe 

din Jussieu, în PCB. Îmi plăcea întrucît cursurile sale erau 

pasionante şi mă primea o dată pe lună cu prietenul meu, Jean- 

Marie Gousse, în biroul ei de la Sorbona, pentru a ne încuraja. 

Avea o fată studentă la medicină, deja Externă de Spital. În 

primul an de medicină, am întîlnit o psiholoagă franco-americană, 


DIALOGURI PARIZIENE 

aflată temporar în Franţa, 

dar nu pot să spun că 

m-a influenţat; totuşi, m-a 

ajutat în perioadele de 

descurajare şi m-a ajutat 

să cred în mine. Am întîlnit, 

de asemeni, pe coridoarele 

UNESCO, o profesoară 

care semnase un contract 

de muncă în Congo, 

după plecarea belgienilor. 

Ştiind situaţia grea în care 

mă aflam, m-a readus la 

credinţa catolică, pe care 

nu o pierdusem niciodată, 

mi-a susţinut curajul prin 

numeroasele scrisori şi 

mi-a făcut cadou o Biblie 

pe care o am încă. M-a dus 

să văd biserica Fecioarei Negre, era pasionată de Charles de 

Foucauld, dar nu a avut o influenţă intelectuală hotărîtoare, în 

afară de faptul că îi plăcea stilul scrisorilor mele. Am avut ocazia 

de a o întîlni pe Hélène Védrine, care mi-a vorbit despre filozofia 

lui Giordano Bruno, mi-a făcut cadou teza sa şi astfel am aflat 

lucruri interesante. Trebuie să o amintesc şi pe Colette Privat ― 

am întîlnit-o la sărbătoarea Umanităţii, prin 1984 ―, care fusese 

deputat, foarte aproape de Césaire, profesoară de litere; de 

atunci, este una dintre cititoarele mele preferate, observaţiile ei 

contează mult pentru mine. 

― Cu ocazia vizitei pe care v-am făcut-o pentru pregătirea 

acestui interviu, am observat prezenţa discretă a soţiei 

dumneavosatră. Permiteţi-mi încă o întrebare indiscretă: cine 

este doamna Métellus pentru dumneavoastră? 

― Întrebarea este corectă, directă şi inteligentă. Vorbeam 

adineaori despre femeile care m-au influenţat şi ziceam că 

nici una n-a avut vreun rol în scrisul meu, ficţiunile şi himerele 

mele. Dar, datorită soţiei mele mi-am putut termina studiile de 

medicină, de-a lungul cărora m-am poticnit nu o dată. Trebuie 

să ştiţi că fără ea, nu aş fi putut reuşi nici în studiul medicinei, 

nici în studiul lingvisticii, nici să mă gîndesc să scriu sutele de 

articole de specialitate, monografiile medicale, cărţile despre 

limbajul normal şi patologic. În acest sens, este singura femeie 

care a avut o influenţă pozitivă asupra celor ce le-am făcut, 

asupra devenirii mele şi asupra celor pe care mai vreau să le 

scriu, fac, devin. Discreţia pe care aţi observat-o la ea este una 

dintre calităţile ei. Îi datorez cam tot sau aproape tot, de aceea îi 

dedic toate cărţile mele. 

― Sunteţi născut în Haiti, trăiţi în Franţa. Mergeţi des 

acasă? 

― Nu m-am putut întoarce acasă timp de 25 de ani ― 

dictatura lui Duvalier obliga ―, dar, din 1986 m-am dus acasă 

de mai mult de zece ori, pentru scurt timp, aproape o săptămînă. 

Din 2005 nu mai merg des în Haiti, pentru că nu mai am rude. În 

1959, cînd am plecat din Haiti, aveam două case şi unu sau două 

hectare de pămînt, dar am pierdut totul. Acum, cînd merg în Haiti, 

trebuie să trag la hotel. 

― Cum a fost drumul tînărului poet necunoscut ieri către 

faima maturului de azi? 

― Drumul a fost haotic, deloc liniar. Printre oamenii care 

mi-au arătat cu încredere şi convingere drumul, se află Claude 

Mouchard, care a prefaţat cea mai mare parte a cărţilor mele şi 

care este în prezent un mare scriitor la nivel internaţional. Ca şi 

Roland Chollet, un eminent balzacian. Un rol l-a avut contextul în 

care am trăit după sosirea mea în Franţa, la Cité Universitaire, în 

special la Casa Elveţiană, au fost apoi, desigur, singurătăţile cu 

Rousseau, Balzac, 

î 

― Sunteţi unul dintre continuatorii spiritului negritudinii, iar 

poemele dvs au contribuit la recunoaşterea acestei filozofii. De la 

negritudine la universalitate, cum a fost drumul poetului haitian? 

7009

DIALOGURI PARIZIENE 

― Fără negritudine, negrii nu ar 

fi existat, cu toată fanfaronada unora şi 

altora. Am putea spune că negritudinea 

se află încă la început de drum şi că 

ne va rezerva şi alte suprize. Fiind 

negru, „negrist” sau ‚negriteur’, cer 

universalitatea. Am (scris) de altfel două 

carnete numite, unul „particularul şi lumea 

neagră”, iar celălalt „universalul”. 

― În tinereţe aţi fost aproape de 

viziunea marxistă de organizare socială. 

Din nefericire, dacă dictaturile din Estul 

Europei şi din Asia au compromis această 

idee, dictaturile de dreapta au compromis 

principiile capitalismului, în special în 

ţara dumneavoastră şi America de Sud. 

Toate aceste ţări au fost scăldate în 

sîngele opozanţilor. Care este privirea 

dvs asupra lumii politice şi socioculturale 

contemporane? Unde credeţi că se 

originează eşecul mediului politic pentru 

a reda pacea şi dragostea fraternă pe 

Terra? 

― Sunt discipolul lui Ernst Bloch, 

autorul „Principiului Speranţei”, sunt 

discipolul lui Karl Popper, autorul „Lecţiei 

acestui secol”. „Trebuie să ştim că nu ştim 

nimic – sau aproape nimic, iar Gorbaciov 

se află în aceeaşi situaţie cu noi. Pentru 

a ne apropia de pace fie doar cu un pas, 

trebuie să renunţăm la ideologii... Trebuie 

să tatonăm terenul cu prudenţă, cum fac 

omizile şi să căutăm adevărul cu toată 

modestia. Trebuie să încetăm de a mai 

vrea să facem pe profeţii atotştiutori. Asta 

înseamnă că trebuie să ne schimbăm” 

(Popper în op. cit. p. 146). 

― Aţi primit, în urmă cu un an, 

premiul „Benjamin Fondane”. Este 

acum, România, mai aproape de 

dumneavoastră? 

― Am primit premiul Benjamin 

Fondane cu multă recunoştinţă şi emoţie 

pentru că poetul Fondane a fost un mare 

printre cei mai mari (l-am citit la Casa 

Elveţiei, în 1961). Prietenia lui cu Céline 

poate să uimească, desigur, dar Fondane 

era un clarvăzător, el i-a prezis lui Céline 

ceea ce-şi asuma în angajamentul sau 

militantismul antisemit, şi tot ce i-a prezis 

Fondane, i s-a întîmplat. Fondane avea 

puterea de a prezice celor mai mulţi care-l 

frecventau. Tot ce i-a prezis, de exemplu, 

lui Aragon, s-a adeverit: gloria, onorurile 

etc. Aici se vede stofa de clarvăzător. 

Pentru alte motive, mă simt aproape de 

România, pentru că am lucrat la Paris, la 

spitalul Salpêtrière, la spitalul Charles Foix 

d’Ivry-sur-Seine, la spitalul Henri Mondor 

din Créteil cu medici şi psihologi români. 

Îmi place mult această ţară, creatorii săi, 

precum Cioran, Celan, Mircea Eliade, ori, 

mai aproape de noi, Horia Bădescu, pe 

care am avut bucuria să-l cunosc în cadrul 

celei de a XXVI-a Bienală de poezie din 

Liège, al cărei preşedinte am fost; a ţinut 

o strălucită conferinţă cu tema „Poezia, 

limba sufletului”. Premiul Fondane nu a 

făcut decît să întărească relaţiile mele cu 

o ţară care avut mereu un loc important în 

inima mea, în sufletul meu, în sensibilitatea 

mea de om. 

― În ultimii cinci ani, poemele v-au 

fost publicate, la Paris, în special de 

două edituri, “Le Temps des Cerises” şi 

„Janus”. Mă folosesc de această ocazie 

pentru a mulţumi încă odată lui Luce Jane, 

fondatoarea editurii Janus, pentru că ne-a 

permis să vă traducem în limba română. 

Cum vă înţelegeţi cu aceşti doi editori, cu 

editorii în general? 

― Lucrez cu patru edituri pentru 

publicarea poemelor mele şi aş adăuga 

încă una, Hatier, despre care vom mai 

vorbi, dacă veţi dori. Dar, Le Temps des 

Cerises şi Janus sunt edituri serioase, 

loiale, care nu-mi cer să merg din uşă-n 

uşă pentru a-mi vinde cărţile. Aceste 

edituri se ocupă ele însele de difuzare şi, 

chiar dacă vînzările nu sunt copleşitoare, 

nu-mi reproşează că le ruinez. Aş spune că 

Marilena Lică Maşala şi Jean Métellus 

sunt fraterne, umane, mai ataşate calităţii 

cărţilor pe care le pun pe piaţă, decît 

clinchetului presei şi zornăitului banilor. 

Pentru aceste motive le rămîn loial şi nu 

mă gîndesc de a mă face luntre şi punte 

pentru a merge la marile edituri care, se 

spune, publică de asemeni poezie. Dacă 

aş fi fost capricios, oportunist şi aventurier, 

nu mi-ar fi fost greu să merg la marii 

editori la care vă gîndţi, poate, dar, nu e 

cazul meu. Am mîndria omului care nu va 

uita niciodată că strămoşii lui şi-au cucerit 

cu arma în mînă, pe cîmp, pe dealuri, în 

munţi, libertatea. Sunt un cocoş sălbatic 

şi mîndru, cu acea sălbăticie şi mîndrie pe 

care nu o au mare parte dintre semeni. 

Am amintit mai sus de Hatier, să uităm. Un 

alt editor, pe care încă nu l-am numit, este 

un negru ca mine, un camerunez, Paul 

Dakeyo1, care a fost om cu mine. 

― Cine vă sunt prietenii, Jean 

Méttelus ? 

― Prietenii mei sunt puţini, se 

limitează la familia mea, soţia mea, copiii 

şi cîteva excepţii alese pe sprînceană. 

L-aş aminti pe Claude Mouchard cu 

care sunt prieten din octombrie 1960, pe 

Roland Chollet pe care îl cunosc din iulie 

1960. Fireşte, am prieteni haitieni cu care 


pot să vorbesc ore în şir despre situaţia 

din ţara noastră. Mă gîndesc la Ulrich 

Joly, René Théodore, Daniel Arty, Gérard 

Pierre Charles, dispărut din nefericire, ori 

Jean-Claude Charles, un important scriitor 

haitien, ziarist, cronicar la „Le Monde”, pe 

care Marguerite Duras îl aprecia, dispărut 

şi el. I-aş mai aminti pe Max Bourjolly, 

Elie Lescot junior, Hermann Jean, înfocat 

admirator al lui Leslie Manigat. 

― Care sunt oamenii pe care i-aţi 

cunoscut şi locurile pe care le-aţi vizitat, 

care v-au rămas în amintiri? 

― Locurile pe care le-am vizitat: 

mai întîi, oraşul meu natal, Jacmel, apoi 

Elveţia, în special sătucul Môtiers, unde 

Jean-Jacques Rousseau a trăit, castelul 

Saché, unde Balzac a scris, La Chaise- 

Dieu, în Auvergne, unde eu însumi am 

scris cea mai mare parte dintre romanele 

mele, şi, în fine, Bonneuil-sur-Marne, 

oraşul meu adoptiv, în care locuiesc 

pe strada Speranţei de mai bine de 35 

de ani. Am revenit de curînd din Maroc, 

o ţară care îmi place mult şi în care mă 

voi întoarce cu plăcere. Am avut norocul 

să-l cunosc pe Jacques Stephen Alexis, 

marele romancier haitian, la Port-au- 

Prince, într-o dimineaţă de neuitat: era 

foarte frumos afară, iar omul m-a copleşit. 

Mulţumită unui prieten haitian din Jacmel, 

Jean-Jacques Dessalines Ambroise 

(acest om, profesor de istorie, m-a iniţiat în 

tezele marxiste şi leniniste), am putut să-l 

întîlnesc, în casa lui, în acea zi. Ne-a primit 

într-un veşmînt de casă, cu multă eleganţă 

şi prietenie, căci făcea parte din Comitetul 

revoluţionar din 1946, ca şi Ambroise. 

A doua oară, l-am revăzut pe Alexis la 

Paris, cu prietenul Schiller Thébaud, pe 

bulevardul Saint-Michel; Alexis era însoţit 

de un prieten şi se întorcea din China. 

Ne-a strîns mîinile şi ne-a spus „va fi în 

curînd”. Pleca în Haiti, pentru a-l da jos 

pe Duvalier, dar a fost omorît de zbirii 

tiranului, tontons-macoutes. Păstrez, 

de asemeni, o amintire vie lui Juvigny 

Leroy, un intelectual haitian de înaltă 

ţinută, contemporan şi tovarăş cu Alexis 

şi Ambroise. În Franţa, i-am cunoscut pe 

Maurice Nadeau şi Aimé Césaire, care 

mi-au încurajat dorinţa de a scrie, am 

corespondat cu André Malraux, care mi-a 

dat încredere în mine, în mod real. 

― Vă rugăm, Jean Métellus, un gînd 

pentru cititorii români. 

― Invit cititoarele şi cititorii români 

ai acestui interviu să-mi descopere cu 

plăcere ţara, Haiti, şi opera mea, desigur. 

Fie ca acesta să-i inspire să scrie, la rîndul 

dumnealor. 

Interviu realizat şi tradus de 

Marilena Lică-Maşala, 

Paris, 14 martie - 21 aprilie 2011 

_____________ 

1. Paul Dakeyo este sociolog, poet, editor 

camerunez, stabilit în Franţa. În 1980 

şi-a creat propria editură, Silex, devenită 

Nouvelles du Sud, care l-a publicat pe 

Jean Méttelus din 1981 pînă în prezent.

Plimbându-mă prin Bucureşti, prin preajma Casei Poporului, 

pe Bulevardul căruia-i zicea Victoria Socialismului mi-am agăţat ochii 

de o firmă: La EROTICA. BIROU de PREDICŢIUNE Autorizaţia nr 

777/1999. 

Recunosc, m-am blocat. Să mă explic: Cu câteva decenii în 

urmă, pe când se dădea la liceu examen de treapta a doua, agitaţie 

din partea cavalerilor: Pe locul întâi, nu era o elevă de la noi din liceu 

ci Erotica Ciolan. Am primit felicitări de la cel recunoscut craiul -crailor 

din instituţie, Bunburel. Şi rugămintea de a-i da aprobarea să-i facă 

…grădiniţă. Normal că am luat-o ca pe o ironie şi mă întrebam ce 

matracucă o să am pe cap doi ani de zile. În clasă recunosc, am cam 

uitat să inched gura. Într-un taior cu emblemă de la casa de modă 

Versake. Pe cap, o tocă. Mi-amintea de versurile lui Coşbuc: “Mlădie ca 

un spic de grâu, cu pletele care-i curgeau…ochii cei mai verzi din câţi 

văzusem. Toc-cui, în ton cu verdele costumului şi pantofilor. 

- Să nu mă vrăjeşti, am strigat, în hohotele elevilor. Nu vreau să 

fiu un Făt-Frumos! 

-Nu vă râdeţi, naşparliilor. Din păducherniţa asta de localitate, 

cred că ‘mnealui are cel mai curat şi frumos suflet, pahar dă cristal, nu 

alta. Da-dă unde ştiurăţi? 

- Ortopepia şi lexemele folosite. 

- Încă nu’ş ce-s astea, dar sper să le bag la meleacă. Mă ajutaţi, 

nu? 

Pentru mine era clar. Noi ne tragem din indo-europeni, ea doar 

din latura indică. 

Mă simt obligat să lămuresc contextul de atunci. Îmi făcusem 

datoria demografică. Aveam patru descendenţi, două perechi. Şi intram 

în deceniul al cincilea de viaţă. Asta nu însemna că în cele o mie de 

minute dintr-un an şcolar, câte le petrec într-o clasă, nu admiram acele 

domniţe care se împlineau, înfloreau, treceau de la stadiul de prăjini 

sau butoiaşe formându-şi amfora feminităţii. Eram şi sunt un tip raţional. 

Ştiam până unde să-mi las imaginaţia să circule, de aceea n-am permis 

sectorului vise erotice să prolifereze pe subiectul respectiv. Formula 

autopersiflatoare: Noi le creştem pentru distracţia altora! Sed lex! Ceaş 

mai fi dat de-a Dura cu asta! Să nu uităm că mai era şi nevasta! 

Am întrebat-o de Galateea, de Bernard Shaw. Clei de Manciuria. 

Excelent prilej să mai adaug minute la capitolul admiraţiei, în cadrul 

programului de la biblioteca liceului Era de-o inteligenţă sclipitoare şi de 

o lene triplă faţă de colegi. 

Pe scurt, la prima şedinţă cu părinţii m-am trezit în clasă cu o 

baragladino-balabustă de nouă ocale şi tot atâtea fuste. 

- Mi-s mama Eroticei, Kira, poate aţi auzit de mine, am cel mai 

mare ghioc. Îţ’ dau în cărţi, ghinghi-şefule! 

Nu mi-a dat în cărţi, dar mi-a dat voie să mă ocup , ştii matale 

cum, de fata ei, ca să rupă gura târgului.Să se “contabelescă”, mâncaiaş…nu 

spui ce! 

Fotinia, dorita mea Galafuterică, vorba ei, a trecut de la ţaţă, 

la statuie, şi de acolo la persona care vorbea cel mai alambicat, apoi 

pitoresc, apoi academic ... 

Final: Fontica a luat din primul foc la facultate. După studii 

strălucite la ASE a lucrat 2-3 ani şi s-a zvonit că a zburat “dincolo”. 

I-am pierdut urma. Cred că au trecut două decenii. O fi ea? Am intrat. 

Aşa-zisul hol avea câte trei boxe-cabine de cam un 1,5 metri 

pătraţi, cu un fotoliu, o măsuţă. uşă de sticlă mată pe trei sferuri, din 

geam obişnuit în partea de jos. M-am uitat, se zăreau pantofi de dame, 

siluiete. Erau cabine-te de aştepate aduse din America, pentru a păstra 

…”imunitatea şi discreţia solicitatoarelor”Pe uşa din capătul holului 

scria Numai pentru femei! M-am gândit că-I toaletă, darn u vedeam 

emblema. Am bătut în uşă. 

A ieşit o damă suplă, la talie, simpatică, nasul puţin coroiat. 

- Nu ştiţi să citiţi? Sau sunteţi femeie în travesty? 

- Nu. Sunt curvă stilistică. (Vânam perlele elevilor din teze şi 

lucrări de vreo 20 de ani, concretizate apoi în cartea La Plezneală!). 

- Ptiu, a scuipat îmaginar şi şi-a făcut semnul crucii. Nuş’ce-i aia! 

- Erotica e aici? 

- Şefa? E o Doamnă… 

- Ooo fi. Uite cartea mea de vizită. Să-i spui că fostului ei profesor 

pofteşte de la ea, acum, doar ceva de la auricolul stâng. 

Le spuneam elevilor că acolo este depozitul de sentimente 

frumoase. Stau pe o ulicioară. La nici o săptămână un claxon uită să se 

oprească. Un tip îmi face semn să mă apropii. Prima reacţie era să-i 

întorc spatele. Îmi zic, poate vrea o informaţie. 

Un Gipan, cam cât o camionetă. Geamuri fumurii, mate. Eu în 

salopetă şi nişte gumari plini de noroi, răsădeam nişte flori. 

- Poftiţi în maşină! 

- Să intru aşa? Nu e civilizat, domnuţă! Să mă dezbrac? 

- O, ar fi chiar tentant a clinchelit o voce de contaalto. Vă rog să 

urcaţi, domnule professor! Insist!!! 

- N-ar fi mai bine să pofteşti înăuntru? 

- În dormitory? Doamna e acasă? 

- Da. 


PROZA 

Curva stilistică Atunci nu poftesc. Curaj găină…! 

- Vreţi să urc, ca să vă dovedesc ce..? 

Urc. Perete despărţitor de scaunele din faţă. Simt o ventuză 

C.T. Ciobotaru 

parfumată pe gură şi gâdilici de la zulufi! Şi…mă smulg. 

- De când aşteptam momentul ăsta! Facem fotoliu-pat? Şi Fotinia 

râde dând din mâini exact cum făceam noi când ne credeam păsărici. 

Să mă scuzaţi că n-am putut veni mai repede, serviciul, de! 

- Galateio, te-am rugat fără silaba “de”, de sprijin! 

- De, pe toate le-am făcut, de “De” n-am putut scăpa! Trebuie să 

veniţi la Bucureşti, să stăm de vorbă, noi doi. Sinteză, vorba matale. 

Tot din prostia celorlalţi se câştigă muult mai uşor…Am cliente, numai 

mahărese, olei, scuze, neveste de mahări. Da. Acuma…literalmente 

nu ştiu cum s-o luăm cu impozitarea… 

- Nici eu. Că, din ce mai avem, ne-a mai şi tăiat-o! Cică 

pesionarilor nu le-ar mai trebui... 

- Nu mi-i că ne ia nouă, că ştiţi cum se face? Cerem mai mult de 

la clienţi, ca să ne scoatem pârleala, deci tot ei plătesc! Mă credeţi, nu, 

am fugit dincolo să mă reciclezi în meseria de ghicitoare.Vă spun asta 

fiindcă, poate nu ştiţi, există şi la noi cărţi, facultăţi, doctorate şi celelalte. 

Am început să cred că am ceva talent adică dar de predicţie şi mă 

tem de ceea ce văd. N-am înţeles ce e cu greva foamei la învăţătoarea 

aceea, nu m-a afectat reducerea salariilor, micşorarea unor pensii, dar 

când am asflat că se loveste în handicapaţi, că li s-a tăiat ajutorul de 

înmormântare la văduvele vetreranilor de război şi mai ales când l-am 

văzut pe acel inginer aruncându-se în gol, la parlament…Olei! Să vă 

vând ultima perlă votată acolo: Li s-a interrupt plata medicamentelor 

la pensionari pentru că se consuma prea multă Viagra! E supper, nu? 

Aşa că vî înţeleg de ce staţi aşa de cuminte, dar.. Hai să fim serioşi!Am 

mers în străinătate, unde oamenii acolo judecă fără părtinirea de 

roman şi mă tem. Mi-aduc aminte de un proverb: Când Dumnezeu 

vrea să piardă pe cineva îi ia minţile. Aş vrea să fac ceva şi nu ştiu … 

Asta pentru că am respectat cu stricteţe un sfat de la domnul diriginte, 

aici de faţă: “Dragilor, când faci un bine, în primul rand tu eşti mulţumit! 

Un om cinstit suferă când provoacă un necaz altuia. Ştiţi că pot invoca 

forţele întunericului să distrugă? 

- Ţie-ţi bubuia mintea din liceu. Credeam că asta nu se mai 

vindecă odată cu trecerea anilor. Aşa că dacă vrei, îţi dau ca temă sămi 

spui ce am putea să mai îndreptăm prin ţară, ce crezi că am putea 

face. Au sunat vreo trei mobile. Avea cincncisprezece, de culori 

diferite, de aceea le-am numărat. Erau pe un suport care îl folosea ca 

birou. Trebuie să plec…Voiam să mă sfătuiesc cu dumneata, de fapt 

să vă întreb de ce mi-aţi spus , când eram elevă că sunt o Curvă 

stilistică? 

-Pentru că le-ai spus colegelor tale să-mi transmită că trup şi 

suflet ai vrea să mi te oferi, Nu puteam recunoaşte că mă hârţuiai … 

lexical, ştiam asta, acum e clar?Eu ţi-am trimis vorbă că m-aş mulţumi 

numai cu o sutime din trupul tău…. Atunci n-am înţeles de ce mi-ai spus 

că te rogi ca Razele Violete să nu mă atingă. Afirmai că ele se iau prin 

contact sexual, ca ştim noi ce! Ca formulare de imaginaţie artistică mi-a 

plăcut. Şi că prin sacrificiul poftei sale “Vă salvez de cel mai cumplit 

virus al omului: ambiţia, setea de putere, de mărire deşartă!” 

- Am venit să cer un sfat. Sefa de Oculte s-a sesizat şi mă 

cheamă, dar trebuie să mă descarc, simt nevoia să mă confesez. 

M-am gândit c-o să ştii matale cum să spui lumii că…că..că Razele 

Violete există! Eu sunt una dintre mesagerele lor! Nu spui cine este în 

mreaja lor dintre cei mai cei. Eu-l am în grijă pe unul care mental atestă 

că a dat Bacu’ cu nume de filozof, Baco, parcă? Da’ţiu mai bine minte 

că-l asociez cu Bacovia. Nnumele lui aree ceva din Nikyduţă.. 

- Eroticoo, tu ai pitici pe creier? 

-Ce bine ar fi! Ştiu că nu credeţi în aceste Raze şi tocmai de 

aceea am îndrăznit să vă vorbesc. Forţele Oculte cărora cei infectaţi 

de ambiţii li s-au vândut cu suflet cu tot este cea mai crudă realitate. 

Ceea ce se întâmplă azi în ţară nu vă surprinde? Citesc ce gândiţi, 

Vă oripileză! Asta este! De dragul banilor şi nu numai respectivii au 

acceptat să li se facă o operaţie pe creier. Şi mulţi dintre parlamentari. 

Vi se pare S.F. dar de fapt în Parlament sunt Sosiile parlamentarilor. 

Cei adevăraţi îşi petrec fericiteleşi prelungitele vacanţe în ţări exotice, 

în Dubaiurile dorite. 

Telefoanele, deşi date la silenţios, se roşiseră de atâta zbatere. 

-,,,cel de care vorbesc trebuie să se smulgă din braţele unei 

superbe brunete şi să reziste tentaţiei şampaniei. Nu poatee! Gata! 

Trebuia să fie la o întrunire sticto-oficială-secretă pentru aderarea la 

Spaţiul Şender, ori cum i-o zice. Ne drăcuieşte cu tot cu neamul nostru 

de opincari. Gataa! Adio şi un praz verde! L-au aşteptat culmeaculmilor, 

o jumătate de oră!: Pe timpul lui Pazvante al doilea poate c-o 

să se facă şi asta! 

- Fatoo, ai luat ceva la bord. Tu vorbeşti prostii! 

- Poate, dar alţii le şi fac! Of că tare multe aş avea de discutat 

cu matale! Unde mi-o fi fost capul? Poftim acest telefon. E făcut la 

comandă şi doar noi doi putem vorbi. Sper să mă găsiţi la birou. Vă 

aştept cât mai repede, de nu, să ştiţi că pun să văăă răpească! 

Când m-am dat jos şoferul în livrea mi-a cerut telefonul. 

- Ca să vă scap de necazuri. 

Peste o săptîmână am dat cu pasul pe Bulervard. Acolo era o 

nouă firmă: 

Reparăm şi umplem …Baloane! Şi Sifoane! 

7011

IN MEMORIAM 

AL MIRODAN – UN 

MONUMENT 

In memoriam (1927-2010) 

A trecut un an de la dispariţia 

fizică a lui Al Mirodan. Cu puţin 

înainte de tragicul eveniment, pe 

care nu-l prevăzusem, am scris un 

articol despre el şi revista sa. Deşi 

scriitorul nu mai vorbea la telefon 

cu nimeni, m-a sunat şi a apreciat 

acest reportaj – numit de unii literar. 

S-a scuzat că nu poate vorbi mai 

mult, bolnav fiind (se simţea asta 

şi-n vorbele-i din receproc), dar nu 

a vrut să treacă sub tăcere reacţia 

Roni Căciularu sa asupra celor însemnate de mine. 

Mi-a mulţumit, iar eu i-am spus 

neconvenţional că nu are pentru ce. 

Am scris doar adevărul. 

... A trecut un an! Deja? Reiau, în memoria Marelui Dispărut 

Fizic, rânduri care mi-au rămas dragi. IN MEMORIAM; căci ce 

altceva aş putea face acum? Mirodan şi revista „Minimum” au 

fost şi sunt UN MONUMENT. Aici - în Israel, acolo - în România, 

oriunde în lume, unde oameni inteligenţi îl citeau, respirau cu 

el, cu paginile sale, se bucurau de fructele inteligenţei artistice 

şi gazetăreşti ale Mirodanului. Al Mirodan a plecat. Monumentul 

său EXISTĂ! 

CAFENEAUA DE LA NR. 88 - TEL AVIV, STR. DISENGOFF 

Rânduri despre strălucita revistă „Minimum”, a scriitorului 

Al Mirodan 

„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele 

pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Căci domnu’ 

Mirodan, se ştie, este un mare autor de piese de teatru. Are 

„scena” în sânge. „Minimum” e făcută de el (şi 

numai de el), cu sânge mirodanian. Şi e făcut 

de încă un milion de ziarişti şi scriitori. De 

fiecare dată, cu fiecare număr, avem de-a face 

cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi 

şi de-acum. Cu evrei şi români şi oameni de 

pretutindeni. Al lumii în luptă. Pentru mai bine, 

pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun 

simţ, pentru adevăr, pentru omenie, pentru 

libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, aşa 

cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, 

la o publicaţie de tineret din România, de prin 

anul 46, la numai 17 ani. 

De atunci şi până azi scriitorul ziarist 

Al Mirodan s-a constituit într-o aprigă reacţie 

împotriva a tot ce „violează şi umileşte individul”, 

după cum îşi recunoaşte şi singur alergia, 

într-un interviu acordat Lucreţiei Berzintu din 

Israel, pentru revista românească „Agero”, din 

Germania: „Nu suport pe nici un plan al relaţiilor 

interumane – contiunuă scriitorul - condiţia de 

prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, ştiri. 

Era înfulecător de realitate, naiv şi exacerbat în lupta pentru 

o lume nouă, mai omenoasă, atât de dorită după sălbăticiile 

războiului mondial. O lume mai bună şi pentru evrei, desigur... 

El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de 

debut a actualului director de la „Minimum”, piesă care s-a bucurat 

de un mare succes - „Ziariştii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, 

„Şeful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii 

necunoscute”, Primarul lunii şi iubita sa”... Un moment de nouă 

direcţie tematică al teatrului mirodanian, moment de răscruce, îl 

constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în 

care atacă ascuţit şi răspicat antisemitismul. 

Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei 

Române, sau cel al Ministerului Culturii etc., etc. sunt lăsate în 

urmă: drama vieţii sale se produce! Are loc părăsirea României, 

plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viaţa lui, spre a-şi 

fi credincios sieşi, gândirii şi speranţelor sale. A lăsat fizic, dar a 

luat cu sine, în inima şi conştiinţa sa, prietenii adevărate, amintiri 


şi vise. În Israel, unde se stabileşte definitiv, în inima Tel Aviv-ului, 

porneşte tot de la gazetărie. Începuse a scrie un fel de „Dicţionar” 

cu privire la scriitorii evrei din România şi din Israel, şi de oriunde 

ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am născut. E vorba de o 

reacţie unicat şi substanţială, inteligentă şi puternică, împotriva 

antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât... Dramaturgul Dorel 

Dorian subliniază, pe drept, că Mirodan a „nemurit” o sumedenie 

de scriitori... 

Publica cu regularitate pagini din acest „Dicţionar” în ziarul 

de limbă română de aici, care aparţinea atunci unui tartor, şef 

de trust de presă, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! 

Totul la porunca şi pe gustul lui. Un Neica Nimeni, hălăduind 

prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, şi dirijând-o după 

un Nord al lui, altul decât cel adevărat: nordul politic, legat de 

nordul totalitar şi, desigur, financiar. Într-un astfel de context 

Mirodan a făcut o anchetă despre mascarada premiilor literare 

cu diplome de carton şi bani de fason; premii de batjocură – mai 

ales prin sumele minuscule - la adresa condeielor de pe „uliţa 

românească”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii 

„româneşti” de aici. 

Articolul este oprit de la apariţie, autorul - chemat la 

„Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului şi rămâneai 

fără pâine, sau chiar şi măcar fără perspectiva ei. In esenţă, 

nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta 

putea însemna sfârşitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”... Dar 

Mirodan nu răspunde chemării himelfarbului. Nu stă cu capul 

plecat. Nu e în firea lui. Şi scoate, nici mai mult, nici mai puţin 

decât o REVISTĂ! Fără bani, fără alte mijloace, doar cu talent, 

cu prieteni, cu ambiţie şi, mai ales, cu încrederea în libertatea 

spiritului, a omului! 

Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit căutată. În ţară dar 

şi peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci şi 

în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă, 

Insulele Fiji... Revista e citită cu plăcere şi în România. A fost 

„o victorie asupra fricii”, spune Al Mirodan. A fost o răzbunare. 

Împotriva oricărei forme de prizonierat! A fost o sănătoasă 

reacţie alergică. La întrebarea: „Ce vă caracterizează?”, Mirodan 

răspunde: „Teama de frică”. 

(...) 33 de ani în Israel. Şi îşi zideşte sufletul, tânăr şi tenace, 

în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” şi în 

care se desfăşoară, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele 

mai bune spectacole ale lumii noastre de azi! 

Răsfoiesc revista cu o plăcere anume, 

precum aceea pe care o aveam când, la sfârşit 

de săptămână, lipseam de la cursuri şi seminarii 

şi, în Iaşii studenţiei mele, singur, singurel, mă 

ascundeam în a doua cameră a unei cofetării 

de pe strada Lăpuşneanu, goală de lume la 

acele ore de dimineaţă, cu „Contemporanul” 

lui G. Ivaşcu, cu „Gazeta literară”, cu „Tribuna” 

de la Cluj şi cu alte vreo două publicaţii pe 

masă. Eram rege! Făceam ce-mi plăcea! Şi mă 

îmbătam cu farmecul unor litere de aur, atât de 

dragi sufletului meu... 

Tel Aviv. Strada Disengoff – renumita 

stradă a cafenelelor de mai ieri. Renumita stradă 

a taifasurilor, a promenadei, a discuţiilor de-o 

clipă, de-o oră, la un cataif de omorât ziua şi 

pensia... Disengoff – strada toaletelor cochete ( 

mai mult sau mai puţin!), a modelor amestecate, 

a unor flirturi scurte, strecurate parcă dintr-o altă 

lume. Dimineaţă de iarnă israeliană, luminoasă, 

care poate echivala oricând cu o primăvară 

bucureşteană. Este acum şi aici un aer burghez, 

uşor modern şi, totuşi, cam patriarhal. 

Iată-mă ajuns. Cafeneaua de la numărul 88. Intru. Mese 

libere, oră de neafluenţă. Mobilier de culoare închisă. Deasupra 

mesuţelor, la care sunt doar câte două scaune, lampadare care 

luminează discret dar eficient. Loc elegant, vizibil şi retras, 

destinat parcă, la ore matinale, discreţiei, dar şi jocului perfid al 

imaginaţiei. La fereastră, alături de o doamnă delicată, văd un 

cunoscut şi reputat istoric. Discută ponderat. Desigur, chestiuni 

ştiinţifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, 

stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în 

spate, în sala cu mesuţe ce-mi aminteşte de genul de cofetărie 

provincială din România. Nu-i! Mă uit şi pe terasă. Goală. M-ntorc 

să plec. Dar cine-i tipul ăsta, dintr-o parte a sălii, aplecat peste 

masă astfel că nu i se vede faţa, având deja a doua ceaşcă de 

cafea, şi câteva file desprinse de prin diferite publicaţii străine? 

Citeşte absorbit, cu pixul în mână, transcriind ori traducând ceva 

pe un caiet de lucru. O ceaşcă e deja goală. Da, el e!

DUMITRU 

PRICOP 

Primăvara poeţilor 

vrânceni 

* 

Mă împlinesc în 

junglele urgiei 

simt, pe aproape, 

strigătul final 

adu-mi, iubito, 

hainele de bal 

şi sacra lumânare a Poeziei… 

Tu însăţi, jumătatea mea de moarte 

dă peste sâni şi buze cu mult fard 

să cred în ceasul de adio, că mai ard 

ca şi atunci când totul era foarte… 

Oho! ce ştiu că-mi merit chinul 

de a muri fără să ştiu că pier 

în mascarada trist cotidiană 

Nu-mi pasă, mă ajută-n taină vinul 

fiindcă i-am fost şi stâlp şi cavaler 

iar trupul meu i-a fost şi pisc şi hrană… 

* 

Sunt pelerin la casa lui Ghiniţă, 

un înger strâmb ca un butoi diform 

dar încă-n mine visele nu dorm 

şi sângele se-mbracă-n foi de viţă… 

De ce să creadă timpul că am fost. 

că ne zâmbesc vampirii din fosile 

că mi se-aşază bruma peste zile 

iar creieru-i din ce în ce mai prost… 

O, Doamne, Doamne, recunoaşte-mi 

vina 

De-a fi păcătuit la orice pas, 

şi de-o fi scris poeme pe iubite 

De aceea, poate, moartea nu ne-nghite 

şi nu vă invităm la parastas 

cât Ana şi Rodica ni-s… REGINA! 

* 

Iubite Poete ai ceasul tău de lut 

care-ţi leagă lanţul de existenţă 

fără să te cunoască în esenţă 

şi-n sanctuarul unde te-ai născut. 

Acolo s-a născut o-ntreagă lume 

şi-n strigătul de-ntâi, profund şi greu 

a coborât, din ceruri, Dumnezeu 

el, însuşi, să-ţi dea viaţă, chip şi nume 

Ce-ţi pasă dacă unii, încă, vor 

să-i însoţeşti pe mările prostiei 

şi să te-alături muzicii lor tâmpe 

În ei nimic divin n-o să se-ntâmple 

şi nici coroana sfântă-a Poeziei 

N-o să se urce-n crestele lor… 

LA MAL 

POEZIE 

MIRELA 

CADAR 

Mi-ai limpezit gândurile 

Am disecat 

Neputincioasa 

Un suflu de magie 

La mal 

Nostalgii. 

LIBERTATEA 

Doreste 

Sa nu depinda de nimeni 

Se simte padurea... 

Pasarile, cerul, apele 

Unde va supravietui? 

Decât… în cugetul tuturor? 

MELANCOLIE 

Ploua 

Serile plâng 

Suspine adânci si dureroase 

Într-un labirint imens ma simt 

Maleficul vrajeste, biciuieste 

Contemplu… 

E rece 

Sinistrul 

Labirint. 

ODISEEA 

Mi-ai acoperit corpul 

Cu gelozie 

Fila de fildes 

Fisura din slabiciunea mea 

Ai oftat 

De glorie sau de esec? 

E prima vera 

Revino… 

Deschide usa sa intre lumina! 

Pluteste… 

În odiseea de amor! 

PAMÂNT 

Cursa fatala devine 

Revenirea în subsol 

Patosul 

Îl târaste în terenul mlastinos. 

Se amageste destoinic 

Elogii se aud 

Dar perpetuu necazuri 

Moristile se-nvârt 

Alungându-l. 

Pamântul l-a înghitit 

Spre marea bucurie. 


MARINA-RALUCA 

NOAPTE DE 

ŞOAPTE 

BACIU 

Pe sub iarba, fericită 

ascultând poveşti în 

seară 

savurez cu tine, frate 

Slovele lui Pierde- 

Vară 

Sunt afoane-a câta 

oară ? 

Căci nu ştiu să simtă-n stele, 

Doar plăpânde-ntre sulcele 

Neted creştet, cristalin 

îngânând un cânt divin. 

Sincer, spune!- Ai vrut grăi, 

Printre-afoanele sulcele 

Pierde-Vară, joc de stele? 

...ori, ai depănat cu ele 

gânduri verzi, zilelor mele... 

DEBUT 

Mintea ţi-e pătată-n lacrimi? 

Plângi! Agită-te-în baltă 

Pierde-Vară, joc de stele 

Ochi-ţi mari ascultă-n pleoape 

şi corneea-ţi smulge-aproape 

cam tot ce-ai visat vreodată. 

Lacrimi, plângeri, nestemate, 

De-ţi ajută, scumpe frate, 

Cu Credinţă în mai Bine, 

Lasă-mă să plâng cu tine!... 

NEDUMERIRE 

Lacrimă... amarul tău gust. 

Deloc nu-mi prieşte. 

Până şi somnul mi-l stinge ... 

Iubite, 

N-o asculta, 

ci cântă smereniei , 

Din lira vieţii ce se scurge-ncet 

Pe valurile mării lungi ca viaţa dinainte.. 

Pentru noi... 

Ai ochiul larg deschis 

Dar tot nu vezi... 

...de ce-ai vedea, 

când lumea-ntunecată-i grea 

Şi minte şi mă joac-uşor 

Precum un verde coşmar, pudrat cu dor... 

şi jale? 

În pleoapa-mi plânsă, ea o şti ce-a fost. 

Din ea mai picură o existenţă fără rost, 

Cu slove scrise prin cerneala de amar 

A sufletului tău, curmat încet. 

Stingher se scurge, plânge, fără preţ, 

Iar eu aştept... 

şi te aştept. 

7013

AESOTERICAE 

Moartea unui mason 

Prin partile noastre (si nu numai) 

se zice ca toamna se culeg bobocii, 

acordandu-i acestui ano-timp calitatea 

de a culege roadele a ceea ce s-a pritocit 

in timpul verii. Pentru mine ca mason semantica 

este, insa, diferita. Dupa solstitiul 

de vara, adica in vacanta, masonii, ca mai 

toti oamenii normali se dedica relaxarii 

si concediilor, sau, unii “stahanovisti” 

(categorie in care cu obstinatie nu 

contenesc sa ma plasez si eu in ultimii 

ani), continua sa munceasca, fara ragaz. 

Oricum, in toate ipostazele este vorba 

de o lunga intoarcere (scufundare?) in 

existenta profana. 

Iata de ce, reluarea lucrarilor in luna 

septembrie (a devenit in fapt o obisnuinta 

anticiparea echi-noctiului pe post de 

semafor verde), pentru cei care simt cu 

adevarat aceasta apartenenta, si nu se 

gandesc neaparat la numarul eghiletilor 

de pe sorturi si esarfe, este asteptata 

cu nesat, speranta (de perfectionare, 

pentru ca avem un templu de construit!) 

si bucuria revederii fratilor. Mi-am permis 

sa generalizez trairile mele interne intr-o 

paradigma. 

Inca din luna august mi-a sosit vestea 

ca in prima duminica din septembrie, loja 

Il Dovere (adica “Datoria”) isi reia lucrarile 

cu o ceremonie de initiere. Asa cum am 

mai amintit si in alte misive, re-gistrul 

pentru oaspeti in care semnez, incepe 

din anul ... 1897! Vin sa lucrez (folosesc 

aceasta expri-mare considerand nepotrivit 

termenul “frecventez”) in aceasta loja de 

mai bine de trei ani si poate voi avea 

cinstea si bucuria ca la un moment dat 

sa fiu numit membru onorific. Cunosc 

deja mare parte din fratii acestei loji, cu 

care ma simt acum atat de bine impreuna 

si imi pare ca timpul a trecut neverosimil 

de repede daca stau sa ma gandesc ca 

am participat deja la patru cine de gala 

de Cra-ciun pe care ei le organizeaza 

impreuna cu familiile. 

De fapt, loja lucreaza in timpul 

saptamanii, dar ceremoniile de initiere au 

fost plasate de catre Maestrul Venerabil 

duminica, pentru a permite fratilor din 

Italia sa poata participa (prentru mine, 

de exemplu, de la Novara la Lugano sunt 

100 km, iar trecerea granitei nu este o 

problema). Zambim intotdeauna, pentru 

ca a devenit aproape un “ceremonial” 

sa ne oprim sa bem o cafea intr-un bar 

situat chiar pe granita, cand intalnim in 

parcare destul de multe masini cu numar 

de Italia din care coboara domni imbracati 

in negru, cu camasi albe, etc, cu care ne 

salutam discret. 

Pentru noi toti figura Venerabilului, 

dincolo de respectul cuvenit rangului, a 

avut intotdeauna si o nuanta paterna. 

Giancarlo Puccio era o persoana mica de 

statura, schiopatand destul de evident, 

dar fata era impresionanta, exprimand 

intelecpiune, toleranta si multa afectiune. 

Am aflat destul de tar-ziu ca in urma cu 

ceva ani trecuse printr-o operatie de 

cancer de colon. 

Cu mare bucurie in suflete si 

nerabdare de a reintalni fratii italoelvetieni, 

am plecat, duminica dimineata, 

5 septembrie, spre Lugano. Din pacate 

nu am putut pleca mai devreme de ora 

9, pentru ca eu ieseam din garda si a 

trebuit sa trec sa iau de acasa si un alt 

frate. Si ca tacamul sa fie complet, am 

gasit coada la frontiera, astfel ca am ajut 

cu 10 minute dupa ora prevazuta (10.30). 

Ori, nu de-geaba se fabrica in Elvetia cele 

mai celebre ceasuri, punctualitatea este 

una din caracteristicile lor principale, asa 

ca usa templului era inchisa. (Apropro, 

proaspatului initiat, pe langa traditionalul 

sort si cele doua perechi de manusi albe, i 

se da cadou si un ceas...elvetian). 

Ne-am plimbat pe strazile din jur, am 

baut o cafea, si ne-am intors sa-i salutam 

macar pe frati la sfarsitul lucrarilor. 

Incepand cu Venerabilul, nu ne-au lasat 

sa plecam si au insistat sa ramanem sa 

pranzim impreuna (asa cum cere ritualul) 

in sala pasilor pierduti. 

Maestrul Venerabil m-a oprit in hol 

si mi-a spus sa vrea sa aprofundeze o 

plansa de-a mea (pe care am prezentat-o 

mai de mult in loja de la Novara), pe care 

i-o dadusem in urma cu cateva luni si apoi 

sa mai discutam pe marginea ei. El ma 

numea “giovanotto” (adica tinere). Am stat 

de vorba intre patru ochi cam 10 minute, 

ceea ce n-a scapat atentiei celorlalti. 

La sfarsitul pranzului ritual, cand am 

trecut sa ne luam ramas bun, m-a intrebat 

daca pot veni peste doua saptamani, 

intr-o miercuri seara la un spor de salariu 

si de ce nu vin sa-i frecventez si pe linie 

de rit scotian. Ca de fiecare data cand ma 

intorc de la Lugano, ma simt patruns de o 

stare de multumire launtrica, incat nici nu 

ma mai deranjeaza traficul – de obicei in 

crestere la acea ora – de pe autostrada. 

Duminca urmatoare eram de garda 

in spital la Novara. Eram cat pe ce sa 

adorm cand a sunat te-lefonul celular; 

vazand pe ecran numele unui frate din 

Milano si considerand ora inaintata 

(cateva minute inainte de miezul noptii) 

am banuit ca de bine nu poate fi vorba. 

Stirea pe care mi-a dat-o mi-a parvenit si 

a doua zi printr-un e-mail, a carui copie o 

redau in continuare. 

Fw: R:.V:.M:.I:.C:. Fr:. Giancarlo 

Puccio 

Lunedì 13 settembre 2010, 15:42 

Da: 

“gaetanotruppo@tiscali.it” 

 

A: 

“Florin Bulboaca”

INTERNAT LA PSIHIATRIE 

-o epistolă către Coryintina- 

Cam de-o săptămână sunt internat la 

Spitalul de nebuni, dacă nu vă deranjează. 

Intr-una din zile a apărut un domn 

poliţist în civil, care i-a întrebat pe infirmieri: 

–Ăsta-i ăla ? 

–Ihî! au răspuns ei. 

–Domnule, mi-a zis, eu sunt 

comisarul Henry al treişpelea... 

Am înţeles că era numele său 

conspirativ... 

–Încântat, i-am răspuns întinzându-i 

mâna. Haralampy Vreischte întâiul,muncitor 

necalificat la... 

–Ştiu. Domnule, m-a întrerupt cu 

asprime. Auzi, mie-mi place lucrul scurt: 

recunoşti că ai ucis o fată în blocul X7 din 

colonie ? 

–Yes. 

Pentru domnul comisar din poliţia 

britanică, răspunsul meu sună obraznic, 

aşa că le atrage atenţia celor doi infirmieri 

care îl însoţesc: 

–De ăsta să aveţi mare grijă... 

Şi au, deşi nu mă aşteptam la atâta 

docilitate din partea lor. 

Drept urmare, în momentul de faţă 

nu mai am cuvinte din cauza maxilarului 

inferior deplasat spre stânga cu vreo trei 

centimetri, reprezentând cam O,OOO23 % 

din lungimea Ecuatorului – onimica toată – 

faptcare mi-a şi creat o stare sufletească 

extrem de pozitivă. Mă privesc într-un 

ciob de oglindă amuzându-mă copios de 

figura mea semiturtită şi strâmbându-mă 

urât spreunii de dincolo de fereastră, care 

mă arată cu degetul. Ii scuip exact când 

prin dreptul ferestrei trece domnul director 

al Balamucului. Mă scuipă şi domnia 

sa, dar ceva mai profesional, aşa că îi 

apreciez înţelepciunea de bun conducător 

şi organizator prin această coborâre la 

nivelul de comunicare al pacienţilor. I-am 

făcut complice cu ochiul, iar după câteva 

minute m-au băgat într-o cămaşă de forţă 

nou-nouţă, cadou din partea conducerii 

Balamucului primite ca ajutoare de la 

americani – un gest pentru care trebuie 

să ai şi tu toată consideraţia. Mulţi colegi 

de salon şi chiar de palier neştiind exact 

despre ce este vorbamor de invidie în timp 

ce eu îi privesc de sus, din patul suprapus 

de care m-au legat infirmierii... 

Până una-alta, mă opresc aici cu 

scrisul, atenţionându-te încă odată, cu tot 

dragul, autoritatea şi responsabilitatea, 

să ai grijă ce faci cu fidelitatea şi te rog 

comportă-te în lipsa mea, că altfel vă 

(fragment) 

Intre timp am reluat si noi lucrarile in Loja Antonelli din 

orientul Novara si am facut-o chiar cu o initiere. Viata merge 

inainte. Asa cum cere ceremonialul, dupa lucrari, cand se 

cineaza impreuna in sala pasilor pieduti, se “incarca tunurile” si 

se fac cele sapte libatiuni traditionale, din care una este dedicata 

tuturor fratilor risipiti prin lume, iar alta pentru toti fratii trecuti la 

Orientul Etern. 

Cu o tripla acolada frateasca, 

Florin Bulboaca. 

P.S. Am ezitat putin in alegerea titlului acestei misive. M-am 

gandit la un moment dat sa scriu “Moartea unui frate”, dar nu 

mi s-a parut foarte sugestiv. Eram hotarat sa scriu “Moartea 

unui Venerabil” si aceasta pentru ca, chiar daca noul venerabil 

(interimar si de limba germana, care se exprima destul de dificil 

belesc pe toţi. Te îmbrăţişează, al tău 

Porumbic Haralampy. Pa, tu! 

Ziua a... 

Dar ce rost mai are calendarul ? Ce 

rost mai am şi eu pe lumea asta ? 

Îmi vine să-mi plâng de milă şi 

chiar simt o lacrimă alunecându-mi 

compromiţătoare pe obraz. 

–Iauite, mă, la ăsta – plânge!, 

exclamă un infirmier. Ce ai, mă ? Vrei să 

ne impresionezi, sau vrei să zici că te-am 

lovit de să-ţi pişi ochii ? 

Şi mă trage viguros de mustaţă apoi 

de perciunul drept. Doamne, ce intuiţie la 

oamenii ăştia! Era tocmai zona unde mă 

lovisem căzând în copilărie dintr-un cireş. 

Cu acea ocazie am stat în comă trei zile 

şi toată lumea s-a bucurat că, în sfârşit, va 

scăpa de mine – ceamai perfectă puşlama 

din câte hălăduiseră prin acele meleaguri 

de-a lungul istoriei – s-ar fi bucurat mai 

ales străbunicul. Dar le-am făcut figura, 

deoarece, imediat după revenire la viaţă, 

am constatat întrebând: 

–Unchiule Norbert, tu de ce ai nas de 

porc ? 

Ce să aştepţi de la un copil de şase 

ani ? 

Insă unchiul era un om hotărât, călit 

în lupta cu viaţa şi cu personalitate, aşa 

că mi-a tras o palmă relativ zdravănă din 

moment ce am reintrat rapid în comă unde, 

probabil, mă simţeammai bine... 

Este foarte posibil, din punct de 

vedere ştiinţific, ca acea întâmplarecădere 

petrecută în copilărie, coroborată 

cu gena din partea străbunicului meu 

adoptiv şi cu palma unchiului Norbert, să 

fi dus la construcţia unei personalităţi atât 

de accentuate cum este a mea. Desigur, 

aceasta este o simplă ipoteză, însă poate 

constitui un indiciu la o adică... Astfel stând 

lucrurile, declar cu mâna pe marginea 

patului meu fără saltea şi în deplină 

încorsetare în cămaşa de forţă, că am 

unele presimţiri cam negre în legătură cu 

viitorul imediat aici, în sânul Spitalului de 

nebunatici, cum îl alintă asistenta şefă – o 

frumuseţe cum numa’-n vis un demon se 

arată... Parcă aşa zicea unu’, înainte de 

internarea la Săftica… 

–Fiţi atenţi la Ulise şi la calul de lemn, 

le zic infirmierilor. Ceva îmi spune că aici se 

vor petrece înfăptuiri mari... 

Le mai spun vreo câteva încercând 

să-i conving asupra acestui adevăr şi că, 

nu peste multă vreme, vor fi mândri ca au 


Dumitru Hurubă 

PROZA 

avut un pacient ca mine. 

–Adică, ce vrei să ne parleşti, bade? 

râde unul. 

Râd şi ceilalţi bătându-mă 

prieteneşte pe umăr, pe spate, pe burtă în 

zona ficatului până ce mă ia cu leşin. Încep 

să behăi ceva între rock, twist cu alunecări 

spre samba, în timp ce domnii infirmieri 

mă lovesc în continuare pe unde apucă, în 

semn de apreciere. Urlu, iar toată floarea 

Balamucului mă aplaudă şi scuipă spre 

mine prin geam să nu mă deoache. Nu 

le răspund cu aceeaşi monedă, fiindcă ţin 

prea mult la prestigiul acestei instituţii care 

mă adăposteşte cu dragoste de părinte 

prin intermediul personalului asupra căruia 

evit să mai fac vreun fel de consideraţii. 

Acum mă bântuie ipotezele, simt că posed 

fler de poliţist, aşa cum constatase cândva 

o mătuşă venită din Australia de Sud: 

–Doamne, băiatul ăsta are nas mai 

fin decât Messi! 

Aici trebuie să precizez că este 

vorba despre Messi, câinele nostru şi unul 

dintre cei mai jigăriţi patrupezi din istoria 

zbuciumată inter şi postbelică a satului 

meu natal. Javra avea atât de dezvoltat 

simţul mirosului, încât a scăpat cu greu de 

recrutare între noile cadre ale Serviciului 

Intern Secret, pe scurt şi codificat: SIS. 

Acel câine, începea să urle a pustiu şi lună 

plină ori de câte ori unchiu-mi-o Carlos 

din satul vecin sărea gardul ca s-o scape 

de călduri pe vecină-sa Măriuţa pe care 

o apuca febra ori de câte ori bărbatu-so 

era plecat la oraş după cumpărături. Mă 

rog…Că dacă l-ar fi prins pe unchiu-mi-o la 

oblojirea neveste-si, habar n-am pe unde 

ar fi scos cămaşa lui de in atât de cârpită 

că, pusă la uscat în curte, ciorile ocoleau 

satul... Dacă îl prindea. Daca nu... 

in italiana) ne-a rugat sa venim sa-i gasim la fel ca inainte, ceva, 

greu de pus in cuvinte, s-a schimbat. Eu consider ca atunci cand 

un oaspete viziteaza pentru prima data o alta loja si mai ales 

cand se face o initiere, figura venerabilului pe care il gaseste la 

acel moment este de o importanta capitala. Pentru mine, in ciuda 

trecerii anilor, ramane la fel de proaspat in me-morie impactul 

pe care persoana fratelui Neagu, cu vocea lui (cel putin asa mi 

se parea) tunatoare dar totodata calda, l-a avut asupra mea. 

De aceea el va ramane intruchiparea Venerabilului. In ace-lasi 

sens, puternica impresie a personalitatii fratelui Puccio imi va 

ramane gravata in amintire intr-un mod absolut particular. In cele 

din urma am ales titlul de mai sus pentru ca el a reprezentat cu 

desavarsita onoare calitatea de mason. 

7015

MERIDIANE 

JURNAL CHINEZ 


Marţi, 4 noiembrie 

Iar nu m-am odihnit azi-noapte. Nici Oana, cu toate că 

ne-am luat pastilele de somn. Skippy, deşi se poartă cu totul 

deosebit, mai uită, (deh, e în firea omului!) şi tot mai izbeşte câte 

ceva pe pardoseală, chiar dacă e 1:30 noaptea. După-amiază 

vin doi studenţi care aduc caietele de teste. Sunt foarte dornici 

să converseze cu noi. Oana a cumpărat patru rogojini din pai de 

orez (din acelea pe care noi le folosim la plajă) în loc de covoare, 

ca să mai acopere goliciunea living-ului şi a sufrageriei. Studenţii 

au rămas uimiţi de acestea. Ne-au întrebat dacă nu cumva, din 

cauza căldurii dormim pe jos. Le explicăm că nu sunt pentru 

dormit, ci pentru estetică. Suntem şi noi „oleacă de neam” de 

Oriental, da’ Orientali mai de mijloc, şi ne plac covoarele, crezând 

în valenţele covorului zburător, protector. N-au înţeles nimic din ce 

le-am spus. Nu corespunde realităţii Chinei! Oana discută cu ei. 

Toată lumea e foarte interesată de ce a venit Oana să predea în 

China. Vine o altă studentă împreună cu croitoreasa din campus. 

Discutăm costumele pentru piesă, şi stabilim să mergem în oraş la 

cumpărături, joi, adică a doua zi, la 10 dimineaţa. Croitoreasa, se 

dovedeşte o femeie inteligentă, frumoasă, intuitivă, cu bun gust şi 

extrem de pricepută în costumaţia europeană a secolului al XIXlea, 

o maestră în meseria ei. O îndrăgim din tot sufletul. Sună şi 

Tata Lu (tata lui Bobie) şi o a anunţă pe Oana că vineri dimineaţa 

vor merge împreună la Shantou să consulte pe cel mai renumit 

medic din acest oraş, specialist în medicină tradiţională chineză. 

Să vedem... 

La prânz am tras o fugă prin parc, până la cantină, să cumpăr 

bere, căci acolo e mai ieftină. E o toamnă de vis. Deşi sunt 30º C, 

aerul nu e fierbinte, soarele este blând, copacii în parc au început 

să-şi coloreze frunzele ici şi colo în roşu aprins, semn că unele 

din ele au să cadă. Descopăr, (citind inscripţiile în Latină de pe 

plăcuţele de pe copaci), că minunaţii pomi cu flori 

mari, mov, parfumate dulce ca teii noştri, fac parte 

din familia magnoliilor. Seara mă plimb la garaj. Prin 

parc, ca şi la noi, „vântul toamnei sună prin frunze”! 

(Eminescu) 

Miercuri, 5 noiembrie 

Am dormit astă noapte bine. Amândouă. Mă 

trezesc cu altă poftă de viaţă. La 10:30 se întoarce 

Oana de la orele de dimineaţă. Pe cine a găsit în 

clasă aşteptând-o ca din întâmplare? Surprise! 

Pe Alihahava, Ma Giun, care s-a întors în campus 

după o absenţă de o lună şi jumătate! A fost în State 

şi în vizită la părinţi, lângă Shanghai. Vrea să o 

inspecteze, dar de această dată, ştie să se poarte. În 

schimb, a intrat în clasă în ţinută total neacademică. 

Parcă venea de la jogging: cu picioarele goale în 

sandale, pantaloni scurţi, tricou. Pentru că are oră 

de gramatică, Oana îi trânteşte din minte, o lecţie 

„beton”, despre Nominativ şi acuzativ + infinitiv, şi-l lasă bouche 

bée. Mai mult! Îi face şi o poantă. Îl consideră student nou venit 

şi-l pune să răspundă la întrebările pe care studenţii nu le rezolvă. 

Tot bouche bée. Mai bine zis behehe... Să vedem cât o va costa 

această distracţie! Un lucru este, însă, sigur. Nimeni nu o va mai 

călca cu asistenţa la ore, căci nivelul ştiinţific al celorlalţi este acelaşi 

cu al celui de mai sus. Pentru a-l epata, Oana aplică şi celelalte 

metode. Eseurile, cititul la microfon, disputa provocată între fete şi 

băieţi pe teme juridice, precum şi metoda peer response, atât de 

dragă Mangustei şi Alihahavei. Pare încântat. Vom vedea... 

Joi, 6 noiembrie 

Mergem down town, să cumpărăm materiale pentru 

costumele piesei ce se va juca de Crăciun. Împreună cu noi, 

studenta Wing şi croitoreasa campusului. Mă-ncântă bazarul cu 

varietatea lui de materiale şi pasmanterie. Găsim mărfuri ieftine şi 

frumoase. Bine-nţeles, vestita mătase chinezească, chiar dacă e 

sintetică, va îmbrăca personajele piesei. Intrăm în conflict cu şoferul 

minibusului, deoarece neştiutoare, obişnuite cu optica Europei, am 

depăşit ora 12, când acesta trebuia să ia masa. Băgăm la cap, 

şi pe viitor nu vom mai greşi. Acesta ne-a reclamat conducerii 

universităţii şi, pe viitor, a refuzat să mai meargă cu noi, dacă el 


cădea de serviciu în ziua când 

aveam nevoie de el. Nu ne-a 

mirat faptul că i s-a dat lui câştig 

de cauză şi am băgat la cap că 

în China omul este respectat şi 

că, dacă vrem să supravieţuim, 

va trebui să ne respectăm şi noi 

la noi acasă. Inteligentă lecţie de 

viaţă. Mulţumim China! 

Seara mă duc la English 

Corner. Conferenţiază un 

oarecare din Australia despre 

acest continent minunat. Eu 

sunt încântată. Constat că e 

foarte uşor pentru conferenţiar. 

Nu are nevoie să-şi pregătească 

expunerea. Are toate datele pe Yu Lan Hua 

retroproiector, pe care le citeşte 

şi le comentează superficial. (Ar 

putea face acest lucru şi un copil de şcoală primară). Mă întâlnesc 

cu Augusta şi Alihahava, cu care ne salutăm cordial. Interesante 

datele despre Australia. Ocazie cu care mai bag la cap ceva cuvinte 

în ceea limbă. 

Vineri, 7 noiembrie 

Dimineaţa mergem cu Tata Lu în oraş să consulte Oana un 

medic ce practică medicina tradiţională chineză şi vindecă bolile pe 

bază de plante. Policlinica are un program special. Este destinată 

cu precădere pensionarilor, atât în ceea ce priveşte personalul 

cât şi pacienţii. Personalul este alcătuit din cei ieşiţi la pensie, iar 

pacienţii sunt cu precădere pensionari. Drept urmare, consultaţia 

este gratuită, iar preţurile medicamentelor, simbolice. În plus, 

aşezământul oferă programe speciale pentru pensionari, de tipul: 

gimnastică tradiţională, tratament de întreţinere, între care uimitor 

este cântatul în cor cu acompaniament de pian pentru întreţinerea 

stării psihice benefice şi dezvoltarea plămânilor, în scopul prelungirii 

vieţii până la cei „zece mii de ani”, pe care şi-i urează chinezii atunci 

când se salută. Foarte politicoşi medicii din policlinica respectivă! 

Se cunoaşte că sunt intelectuali. Educaţia tradiţională îşi spune 

cuvântul. Ne tratează cu multă bunăvoinţă. Nu ni se încarcă nota 

de plată şi pe deasupra bem ceai cât putem, căci paharele par a nu 

avea fund, umplându-se „de la sine”. După o aşteptare de câteva 

minute, pătrundem toţi trei în cabinet. Consultaţia se face cu uşa 

deschisă, la acelaşi birou cu un alt medic, care la 

rându-i consultă un alt pacient, venit, de asemeni, cu 

toată familia. Membrii acesteia pătrund la rându-le în 

cabinet. Toţi sunt curioşi s-o vadă pe Oana la consult. 

Toţi vor să afle de ce suferă şi ciulesc urechile la 

explicaţiile şi răspunsurile la întrebări, pe care la va 

traduce Tata Lu. Doctorul e înalt, bine legat, cu părul 

negru, fără fire albe. O roagă pe Oana să-i descrie 

simptomele, apoi într-o engleză cu puternic accent 

chinezesc îi ordonă, „Stick out your tongue!”, râzând 

cu gura până la urechi de reuşita sa lingvistică. 

Ne spune că a lucrat în America, în California, şi 

că acolo a învăţat puţină engleză. O întreabă, mai 

departe pe Oana, de culoarea urinei şi de cantitate, 

dacă urinează noaptea, cum transpiră şi când, cum 

se sufocă, dacă tot timpul sau numai la efort, apoi 

îi ia pulsurile chinezeşti, lucru ce durează, taman 

ca-n jurnalul Spărtarului, zeci de minute în şir, de li 

se face rău amândurora... Ascultă ce spune Oana, 

şi ascultă, şi-ascultă, dar nu se plictiseşte. Îi propune o medicaţie 

tradiţională şi-i cere acordul. Cu alte cuvinte, dacă nu vrei, nu ţi-o 

prescrie. Avertizează că gustul fierturii nu va fi tocmai plăcut, şiatunci 

voinţa de vindecare a pacientului e hotărâtoare. Vecinul său 

consultă o bătrână, apoi pe nepoţelul acesteia. Copilul se joacă 

în timp ce este consultat cu un avion pe care-l face să zboare 

imaginar prin tot cabinetul, încurcându-l şi pe doctorul Oanei, şi 

pe cel care-l consultă. Părinţii nu-i fac nici o observaţie. Doctorul 

nu manifestă agasare, din contră, se apleacă după copil, merge 

după el, glumeşte, vorbeşte îndelung cu acesta despre lumea 

copilăriei lui. Apoi se întoarce la părinţi şi-i chestionează, şi pe ei, 

şi pe bunică, apoi iar vorbeşte ceva cu copilul. Metoda anamnezei 

nu prezintă nimic din stresul copilului de la noi, care este dus cu 

forţa la doctor cu ameninţarea că dacă nu-i cuminte, acesta îi va 

face cel mai mare rău al copilăriei, injecţia. Observ cum în China 

manevrele de consult pediatric nu au duritatea celor de la noi. Pe 

chipul medicului nu se citeşte acreala, pungăşia, insatisfacţia că pe 

lângă salariu nu a primit darul, peşcheşul pentru a se purta conform 

deontologiei profesionale şi jurământului pe care l-a făcut. 


Ceandalaua 

ca destin istoric 

Adrian Majuru 

Moto: „Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom 

umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre 

negre!” (I.D. Sîrbu, 1956) 

Se pare că această profeţie a scriitorului I.D. Sîrbu, 

detaliată în romanul său „Lupul şi Catedrala”, a început să prindă 

contur de când cu promovarea cuvântului „rrom” în detrimentul 

milenarului „ţigan”. În toată copilăria mea nu am auzit vorbindu-se 

decât despre ţigani, iar această periculoasă şi forţată substituire, 

cu lungă trimitere, dintre român şi rrom, a explodat artificial după 

1990. 

Foarte interesant căci în tot arealul european nu avem 

nicăieri cuvântul „rrom” care să-i desemneze pe ţigani: în 

spaniolă avem Gitano; în italiană, Zingaro; în franceză, Gitane; 

în sârbo-croată, Ciganin; în slovenă, Cigan; în maghiară, Cigány, 

în poloneză şi rusă, Cygan; în limba turcă, çengene. 

Cuvântul românesc Ţigan derivă din slavul (a)Ciganinŭ 

(Al. Ciorănescu, 2002). Aşadar, popoarele Europei au cunoscut 

simultan povestea unei populaţii unice, cultural şi comportamental. 

A existat în istoria noastră o categorie socială mai de plâns 

decât aceea a robilor ţigani. A fost starea de „rumânie” din spaţiul 

muntenesc echivalentă cu iobăgia. Aristocraţia liberală de la 

1848 a ales să evacueze starea de „rumânie”, care, deşi a fost 

desfiinţată încă din 1748 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, 

mai trebuia alungată şi din sufletele oamenilor, or, codul civil 

nu era de ajuns. De aceea au ales să numească tânărul stat 

creat la 1859 România, după o scurtă perioadă de coabitare 

moldo-valahă. Cu toţii deveniseră români, egali prin lege. Astfel, 

cuvântul „ţigan” ar trebui asumat, şi nu înlocuit cu un periculos 

subterfugiu lingvistic. 

Dincolo de aceasta se află ceandalaua ca destin istoric. 

Termenul nu este cuprins în dicţionare. Este mai degrabă 

circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal 

cultural, pe cale a se împământeni pe meleagurile noastre. 

Potrivit unor opinii, ţiganii noştri ar fi sosit pe filieră otomană. 

În timpul campaniilor militare turceşti din secolul al XIV-lea şi până 

la asediul Vienei, şatrele erau adevărate accesorii de îngrozire a 

duşmanului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă 

şi urlau, zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzaţia 

unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul 

campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când acţiunile turceşti au 

încetat, devenind o problemă supravieţuirea militară, aceste 

populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre, colonizate 

aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar care 

guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei (dr. 

Şerban Milcoveanu, 2005). 

Petre Pandrea a căutat şi el un răspuns infiltrărilor hinduse 

în spaţiul românesc: „În «Upanişade» am găsit texte relative la 

infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din imperiul indian. 

Printr-o judecată sumară, pater familias îl declara ceandala 

pe delincvent” (Petre Pandrea, 2001). Cuvântul indian are 

echivalentul pe româneşte în „cinghinea”. Acest termen apare 

ca regionalism învechit şi înseamnă „obrăznicătură”, iar „cinghia” 

erau numite dansatoarele publice al căror dans din buric era 

numit adesea „cinghie” (Constantinescu-Dobridor, Gh. Bulgăr, 

2002). 

Cel lovit de ceandala trebuia să părăsească imediat casa. 

Nu avea voie să rămână în satul şi oraşul său şi nici în vreun 

sat sau oraş indian. Pleca în emigraţie. I se luau veşmintele şi i 

se dădeau zdrenţe. Nu avea voie să poarte podoabe de aur sau 

argint, ci numai podoabe din fier sau tinichea. Probabil din această 

interdicţie milenară există apetitul ţiganilor noştri pentru colanele 

şi inelele de aur masiv şi palatele cu multe camere nelocuite. 

„Ceandalaua poate fi criminal brahial vărsător de sânge, dar şi 

infractor în frac. Din primele două straturi se recrutează infractorii 


ESEU 

violenţei brahiale, din straturile ultime răsare criminalitatea în 

frac, iubitoare de venalitate, turpitudine şi lipsă de onoare” (Petre 

Pandrea, 2001). 

Desigur se pune adesea problema de ce ţiganii altor regiuni 

europene sunt atât de diferiţi de aceia din Valahia? Aceasta se 

întâmplă pentru că ţiganii reprezintă un barometru social foarte 

fin privind nivelul de civilizaţie al popoarelor în mijlocul cărora 

sălăşluiesc timp de generaţii. Ei au preluat, forţat sau prin 

mimetism, calităţile şi defectele popoarelor în mijlocul cărora 

s-au aşezat. Calităţi şi defecte care au accentuat, menţinut 

sau eliminat efectul ceandalei. Privind spre reversul medaliei, 

ceandalaua s-a menţinut sau nu în funcţie de gradul de toleranţă 

al popoarelor care au acceptat-o. Paradoxal, chiar ţiganii spanioli 

sunt uimiţi de violenţa celor din România. 

Spre deosebire de devălmăşia românească care 

atomizează orice ideal, orice individualitate - fenomen descris 

de Ştefan Zeletin în eseul „Din Ţara măgarilor” -, ţiganii au 

un instinct de solidaritate tribală uluitor. Regiunea Kosovo ne 

dovedeşte faptul că teritoriile zise naţionale nu sunt ale celor care 

le revendică, ci ale celor care le stăpânesc demografic. În anul 

1994, în zona Olteniei, adică triunghiul Craiova – Drobeta Turnu- 

Severin – Tg.Jiu, „împăratul ţiganilor a vrut să proclame aici stat 

independent” (vezi „Adevărul”, 24 XI 2000, p. 11). Cum Europa se 

confruntă cu un proiect secular nereuşit pe măsura aşteptărilor 

sale, privind socializarea comunităţilor ţigăneşti de pe cuprinsul 

ei, asocierea dintre „român” şi „rrom” ar trebui să ne pună pe 

gânduri. Iar pe de altă parte, „a trăi într-un vast penitenciar, fără 

a fi avertizaţi, cum o facem noi, reprezintă o gravă imprudenţă. 

Criminaliştii nu acceptă amestecurile” (Petre Pandrea, 2001). 

Revoltele italienilor şi spaniolilor faţă de violenţa ţiganilor 

din România certifică teoria ciocnirii civilizaţiilor detaliată de 

Samuel Huntington. Popoarele Europei occidentale nu sunt 

tolerante cu nesimţirea, murdăria şi agresivitatea plăsmuite sub 

indiferenţa lui „merge şi aşa”. Uniunea Europeană ar putea găsi 

„soluţii” împreună cu India, ţara de origine a acestor expulzaţi 

milenari, nimic altceva decât o extensie culturală şi de civilizaţie, 

care ar trebui să aibă şansa revenirii la matcă. 

Despre cum putem fi induşi în eroare 

Pe negândite se naşte un nou popor. Istoria se desfăşoară 

după reguli culturale, cu afecte profunde care scapă mulţimii. 

Ea se află în continuă mişcare chiar pe spaţii mici şi se 

metamorfozează permanent. În ceea ce-i priveşte pe români, 

astfel de metamorfozări s-au mai petrecut în istorie în aşanumita 

„perioadă a invaziilor”, de fapt succesiuni de roiri nomade. 

Respectivele metamorfozări, studiate atent îndeosebi de lingvişti, 

au însemnat mai mult decât o „invazie”; ele au însemnat coabitări 

seculare între autohtoni şi cei veniţi în circumstanţe istorice 

complexe. 

Ceea ce numim „slavizare”, perioada „cumano-tătară”, 

„suzeranitatea otomană”, au fost moduri de viaţă, de obiceiuri, 

de coduri comportamentale, de ierarhii sociale etc. Toate au 

durat sute de ani fiecare, politic vorbind, dar au continuat să 

evolueze către particularităţi pe care geografia umană a locului 

le mai păstrează. Acest lucru certifică faptul că, de fiecare dată, 

autohtonii au suferit amprentări profunde şi iremediable. 

Nu ştim de ce pravilele interziceau în vechime, chiar cu 

pedeapsa capitală, căsătoriile dintre români şi robii ţigani, chiar 

eliberaţi antefactum. Românii nu aveau voie să se căsătorească 

cu ţigănci chiar eliberate din robie. A fost o realitate istorică şi 

socială, care, deşi aparţine Evului Mediu (vezi Pravila lui Matei 

Basarab din 1642), a avut o extindere bizară până la mijlocul 

secolului al XIX-lea! 

Astăzi, fenomenul de aculturare este însă foarte interesant 

şi este în plină desfăşurare. Antropologic, etnia ţigănească 

urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru 

vestimentaţie, igienă, pe alocuri chiar fineţuri intelectuale de nivel 

mediu pe care arareori le întâlneşti printre fiii de muncitori care 

au colonizat Bucureştii în anii puterii populare. Acest progres 

este mai întâlnit la femei sau adolescente. La aceasta se adaugă 

o mare abilitate mercantilă, în creştere progresivă începând 

cu anii puterii populare, când mulţi ţigani au intrat în structurile 

statului, pe funcţii publice înalte sau medii, chiar dacă nu ştiau 

carte. Aveau “origine sănătoasă”. Cam de pe atunci centrul vechi 

al Bucureştiului a fost golit de realii proprietari şi colonizat cu 

aceia pe care-i vedem azi. 


7017

INTERVIU 

Între America şi România, pe malul stâng al Dunării 

Pe 5 martie 2011, Galeriile de Artă gălăţene Nicolae Mantu vernisau expoziţia de portrete a 

americancei Carol Van Wagoner, misionar mormon venit de mai bine de un an de zile în România. 

Norocul de a-l avea vecin de scară pe un important om politic local, (aşa s-a exprimat însăşi artista 

americană) Dl. George Cubasa, i-a deschis porţile atât de procustiene ale Galeriilor UAP din această 

urbe, porţi rămase închise multor pictori cu ştaif din alte ţări ale lumii. (Sau poate conducerea 

Galeriilor nu a ştiut la vremea „românească” a respectivilor pictori că aceştia se înrudeau la nivel 

de „văr primar prin alianţă” cu însuşi cu Preşedintele Consiliului Judeţului?…) Publicul amator 

de artă americană, care a participat la vernisajul expoziţiei, a numărat figuri interesante, de la 

oameni politici locali, care mai de care mai „traşi” în penel, până la copii nenorociţi, obiect al 

activităţilor de misionariat creştin ale soţilor Van Wagoner, de la profesori de liceu, de gimnaziu, 

medici, şi aventurieri orbiţi de mirajul poligamiei creştine lipsite de obligaţii, la mari figuri ale vieţii 

universitare locale. Considerată ca o expoziţie de portrete şi doar incidental de peisaje şi câteva 

naturi moarte, Aplauze pentru Galaţi a stârnit o gamă largă de atitudini atât profesionale, cât şi… 

tipic balcanice, să le zicem: de la extazul politicos şi pe alocuri ipocrit, stârnit de perfecţiunea 

talentului Doamnei Carol Van Wagoner în redarea chipului uman, până la „lipsa de tehnică” şi 

„amatorism” (considerente ivite din invidie, cumva?), de la aprecierile sincere ale eforturilor de a 

dona unei fundaţii caritabile majoritatea tablourilor sale, până la insinuările mai mult sau mai puţin 

voalate ale „adevăratelor” intenţii destabilizatoare ale purei credinţe ortodoxe. Aşadar, se poate Oana Dugan 

afirma că vernisajul expoziţiei a rezumat o gamă largă de trăiri, care mai de care mai apropiată 

catharsisului. Au fost voci care au şuşotit că doar paşaportul american şi mirajul ţării de peste 

Atlantic au deschis porţile Galeriilor gălăţene pentru o astfel de expoziţie. (Şi aici trebuie să-i dau dreptate unei foste colege 

americance, profesoară de Business, care îi mulţumea lui Dumnezeu doar pentru faptul că pe lumea aceasta îi dăduse un 

paşaport american…) Alte voci au afirmat că numai legăturile cu oameni „mari” i-au ajutat lui Carol să aibă o expoziţie, altele 

au îndrăznit chiar să amintească de „mafia” cultelor neo-protestante, destul de influente în toate straturile sociale şi altele 

care au opinat că numai dolarii şi valoarea lor la cursul zilei au făcut totul posibil, iar altele au readus din nou în discuţie 

atitudinea românului în faţa străinilor, extrem de tributară Orientului în toate detaliile aspectelor sale, de la politeţe, curtoazie, 

deschidere, prietenie şi până la pura ipocrizie… 

De la înfierarea cultului mormon de către multe Biserici, inclusiv de cea oficială şi naţională, până la acceptarea acestuia 

ca pe salvatorul lumii şi al naţiunilor, de la deschiderea porţilor galeriilor UAP, în toată ţara, numai pentru artiştii plastici cu 

studii de specialitate şi patalama de pictor la mână (garanţie a calităţii actului artistic), până la sinceritatea discursului prozelit 

sau la formalismul celui oficial şi rigiditatea răspunsurilor diplomatice, un interviu neconvenţional sau, cel puţin foarte sincer 

în intenţia autorului, se pune înaintea tuturor celor ce doresc să afle adevărata cheie a succesului în viaţă. 

Iată-ne, pe malul Dunării ieşind din iarnă cu apele umflate, în cetatea Galaţilor. Ţin foarte mult să vă mulţumesc pentru 

faptul că aţi acceptat să-mi oferiţi acest interviu. Cu siguranţă şi cititorii noştri vă vor aprecia francheţea răspunsurilor în 

aceeaşi măsură în care au apreciat sinceritatea mesajului din tablourile Dumneavoastră. 

O.D. Cum se face că aţi ales România şi Galaţii ca punct 

terminus al misiunii Dumneavoastră, într-un anumit moment 

al vieţii? Sau v-a ales cumva România? După ce aţi petrecut 

aproape doi ani aici şi după ce aţi întâlnit oameni din toate 

straturile societăţii (de la oamenii politici de succes ai momentului, 

profesori, medici, pictori şi artişti până la cele mai defavorizate 

categorii sociale), cum i-aţi descrie pe români? (Vă rog să lăsaţi 

politeţea deoparte şi să vă îndepărtaţi categoric de ipocrizie, 

deoarece nu învăţăm decât din defecte.) Ce v-a plăcut aici? Ce 

v-a jenat şi, desigur, ce v-a displăcut total în România? 

Chiar putem spune pe drept cuvânt că Dumnezeu ne-a adus 

aici. În religia noastră, după ce ţi-ai terminat cariera, ai întemeiat 

o familie şi ai destui bani ca să trăieşti, te gândeşti ce mai poţi 

face cu viaţa ta. Ni se oferă astfel şansa de a face cel mai mare 

serviciu în această formă de existenţă – de a-i aduce pe calea 

credinţei christice şi pe alţii şi de a-i ajuta să se ridice. Procedura 

este următoarea: în primul rând te înscrii şi anunţi pe mai marii 

Bisericii că eşti gata să porneşti pe calea misionariatului. După 

ce acestea te-au evaluat şi ţi-au considerat calităţile, talentele, 

experienţa anterioară şi chemarea pentru această misiune, ţi-o 

vor încredinţa. Poţi accepta sau refuza ce ţi se oferă, dar de 

ce ai respinge ceva ce Dumnezeu ţi-a pus în suflet, când doar 

El Însuşi îţi cunoaşte inima chiar mai bine decât tine? Astfel am 

fost desemnaţi, sau mai bine zis, am fost chemaţi la Misiunea 

mormonă din Bucureşti, sub îndrumarea directă a Preşedintelui 

James Lundberg. El ne-a trimis la Galaţi, spre bucuria şi 

uşurarea noastră, deoarece preferăm oraşele ceva mai mici. 

Pentru noi, Galaţii s-au mulat ca o mănuşă personalităţii noastre. 

Ba chiar putem spune că am trăit aici o experienţă ruptă din 

Rai, fiindcă este un oraş în care poţi întâlni de două ori aceeaşi 

persoană pe stradă 

sau pe faleză şi să te 

împrieteneşti apoi cu 

ea. În acest fel ne-am 

făcut prieteni în Galaţi 

şi prin intermediul 

acestor prietenii am 

început să descoperim 

cât de extraordinari 

sunt toţi oamenii pe 

are i-am cunoscut şi, 

la rândul nostru, am 

îndrăznit să le arătăm 

acestor oameni cât îi 

apreciem şi-i preţuim, 


mai ales pentru realizările lor. Ne place să cunoaştem oameni 

şi să le aflăm povestea vieţii şi viziunea asupra lumii. Adorăm 

cultura în care oamenii oferă flori fără nici o pretenţie şi mai fac 

şi complimente de genul: „Să vă trăiască!”, „Cu plăcere!”, „Sărutmâna!” 

Dar, ca să vă zic drept, nu m-am obişnuit cu diviziunea 

socială şi cu, hai să-i spun, un soi de cameleonism 

comportamental: aici, într-un anumit mediu social sunt cineva 

şi imediat ce am schimbat acest mediu devin o altă persoană, 

mă metamorfozez complet, de ca şi cum mi-ar fi ruşine cu mine 

însumi. Mi-ar fi plăcut ca oamenii pe care i-am cunoscut să fi fost 

ei înşişi în toate aspectele sociale şi de viaţă şi aş fi preferat ca 

aceştia să se considere acceptaţi ca persoane pe acest tărâm 

numai şi prin simplul motiv că Dumnezeu se manifestă în fiecare 

dintre noi într-un anumit fel, şi nu prin prisma unui anume statut 

social sau academic. Iar ce ne-a displăcut este acest sentiment 

de blocare a tuturor celor care vor să întreprindă ceva, de către 

legile guvernamentale şi de către impedimentele pe care le ridică 

fenomenul corupţiei la toate nivelele. Este de ca şi cum toată 

lumea s-ar simţi neajutorată, incapabilă de a schimba ceva sau 

de a face ceva. Acest lucru este foarte frustrant chiar şi pentru 

noi, cei veniţi din America. Vreau să cred că este totuşi posibil să 

avem mai mult control asupra vieţii noastre decât atât. 

O.D. Ce alte ţări aţi mai vizitat? Numele dumneavoastră, 

de fapt cel al soţului, indică o ascendenţă olandeză. Aţi mai 

avut misiuni şi în ale ţări europene sau în cele ale „rădăcinilor” 

Dumneavoastră? 

Am vizitat Canada, Anglia, Ţara Galilor, Portugalia, 

Germania, Austria, 

Italia, Grecia, 

Singapore, Mexic şi 

Croaţia dar numai 

pentru perioade scurte 

de timp. Ne-am 

propus să facem turul 

Olandei odată ce ni 

se sfârşeşte misiunea 

aici, dar, familia 

va avea prioritate. 

Sperăm să revenim 

când vom avea mai 

mult timp la dispoziţia 

personală şi să ne 

î

căutăm locurile străbunilor noştri. 

O.D. Cum v-aţi descrie? (Carol Van Wagoner misionarul, 

Carol Van Wagoner artistul, Carol Van Wagoner profesorul de 

artă şi Carol Van Wagoner mamă şi soţie?) 

Mi-a plăcut să cred că întotdeauna am găsit un echilibru 

destul de stabil, mai ales în ceea ce priveşte priorităţile. Pe 

primul plan am situat întotdeauna familia. Credinţa în Dumnezeu, 

Scriptura şi predicile profeţilor din zilele noastre m-au ajutat să 

înţeleg ce este pe primul plan pentru o femeie sau, cel puţin, 

pentru mine. În Ecleziast se spune că pentru toate lucrurile 

este un loc sub soare dar şi un timp al său. Chiar pot spune 

că a fost o binecuvântare să-mi dau seama care a fost lucrul 

de care a trebuit să mă ocup mai întâi în viaţă. M-am căsătorit 

şi am întemeiat o familie, am predat mai apoi la şcoală, după 

ce l-am pus pe orbita vieţii pe ultimul copil şi acesta a devenit 

independent, apoi m-am apucat de pictură şi în cele din urmă 

am pornit într-o misiune. Dacă aş fi abordat o altă ordine a 

priorităţilor, unele lucruri n-ar fi fost posibile, 

astfel că îi sunt etern recunoscătoare Celui 

de Sus pentru învăţăturile Sale. Evanghelia 

după Iisus Christos (evanghelie mormonă, 

n.n.) ne învaţă cum să atingem succesul în 

toate domeniile vieţii şi cum să ne alegem 

priorităţile. 

O.D. Când aţi ajuns aici, v-aţi fi 

imaginat că pasiunea Dumneavoastră 

pentru pictură se va dezvolta? V-aţi fi 

aşteptat să deschideţi o expoziţie în Galaţi? 

Vi s-a mai întâmplat ceva similar şi în alte 

ţări prin care aţi fost? 

Am veni aici cu speranţa de a-mi 

îmbunătăţi talentul de a picta portrete şi, 

sinceră să fiu, chiar am căutat persoane care să mă inspire. 

Faptul că am avut vernisajul expoziţiei şi chiar o expoziţie mi-a 

întrecut cu mult aşteptările. 

O.D. De ce tocmai portret? Oricine vă admiră tablourile 

este uimit de perfecţiunea cu care redaţi realitatea. Iar ochiul 

unui cunoscător, dacă pot să mă exprim aşa, este imediat plăcut 

surprins de capacitatea şi uşurinţa cu care transpuneţi realitatea 

tridimensională într-un joc al culorii, luminii şi contururilor. Criticii 

de specialitate vorbesc despre un declin major al artei portretistice 

în secolele al XX-lea şi al XXI-lea. Sunteţi de aceeaşi părere 

că acest fenomen e mai degrabă un handicap european în 

domeniul artei vizuale? Cum vă explicaţi faptul că arta portretului 

este încă atât de vie în Statele Unite? 

Trebuie să recunosc că nu-mi sunt 

atât de cunoscute tendinţele în arta 

contemporană europeană sau americană. 

Eu ştiu doar că sufletul omului are valoare 

înaintea lui Dumnezeu iar munca şi slava 

Acestuia constau în capacitatea de redare 

a nemuririi omului prin mâna artistului 

plastic. Din această cauză consider că un 

artist nu lucrează de unul singur, ci numai 

sub inspiraţia venită de Sus. Astfel, a picta 

chipuri făurite mai întâi de mâna Divinităţii 

este una dintre cele mai mari fericiri ale 

mele. Ador provocările pe care ţi le impune 

redarea asemănării. Îmi doresc mereu să 

pot picta astfel încât cei ce privesc tablourile 

să poată identifica personalitatea şi nobleţea 

în formele redate ale modelului. 

O.D. Sunt sigură că sunteţi la curent cu arta lui Robert 

Duncan, cu atât mai mult cu cât şi el este tot cetăţean al statului 

Utah. În România, acesta este renumit pentru acurateţea 

tablourilor sale şi capacitatea sa de a transpune realitatea întrun 

mod cât mai fotografic cu putinţă. Dar, dacă publicul larg 

apreciază foarte mult această tehnică şi, în pictura europeană 

aminteşte de un stil folosit mai ales în decorarea cărţilor de 

poveşti de la începutul secolului al XX-lea, anterioară Primului 

Război Mondial, criticii de artă susţin că acest fel de a desena 

nu e artă în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă s-ar 

apropia de kitsch. Cel puţin aşa stau lucrurile cu o întreagă 

pleiadă de pictori post realişti şi post impresionişti. Unde situaţi 

stilul lui Robert Duncan şi cum îl consideraţi pe al dumneavoastră 

raportat la tendinţele europene clasice şi moderne din pictură? 

Îmi dau seama că stilul lui Robert Duncan presupune mult 

efort şi o răbdare extraordinară, dar nu merg până într-acolo încât 

să-l consider ori foarte calitativ ori total lipsit de valoare estetică. 

Atunci când vine vorba de literatură beletristică, ador stilul acelor 

autori care-mi lasă şi mie dreptul de a imagina ceva în ficţiunea 

lor. O astfel de scriere nu-mi insultă cu nimic imaginaţia şi nici 

inteligenţa, ci din contră, mă implică şi mă provoacă. Compar 

acest stil literar cu o operă de artă. De aceea consider că sunt 

atrasă mai degrabă de impresionism, deşi sunt conştientă de 

faptul că sunt departe de obţinerea acelor efecte tipice acestui 


INTERVIU 

curent. Din această cauză am fost foarte bucuroasă când am 

avut ocazia să colaborez cu pictorul Teodor Vişan, pe care, 

personal, îl consider un maestru al impresionismului. La început 

am mers la el pentru a-mi înrăma lucrările, dar am rămas plăcut 

surprinsă şi chiar încântată când a început să-mi dea sugestii 

şi chiar să-mi critice tehnica. Sper să fi învăţat câte ceva din 

abandonul expresiei sale artistice dar şi din încrederea pe care o 

respiră operele sale. 

O.D. Ce tehnică folosiţi? Pictaţi după modele vii sau după 

o fotografie a modelului? Cum vă alegeţi modelele? Cum poate 

cineva să pozeze pentru Dumneavoastră? Ce calităţi îi trebuie 

pentru a vă fi model? Ce vă impresionează cel mai mult când vă 

alegeţi modelele? 

Pictez destul de greu şi din această cauză ar fi foarte greu 

pentru cineva să-mi pozeze. Astfel că pictez după poze, dar 

prefer să-mi fac singură fotografiile viitoarelor modele, ca să-mi 

pot alege conul de lumină şi umbră. Am pictat după fotografii 

făcute de altcineva numai atunci când persoana era decedată. 

Aici, în Galaţi, am făcut portretele celor pe 

care i-am întâlnit şi al căror caracter l-am 

admirat. Au fost şi situaţii în care oamenii 

mi-au cerut expres să le fac portretul şi 

cum sunt relativ începătoare în domeniu, 

am acceptat şi mi-am dat silinţa. Chipurile 

unora sunt mai uşor de reprodus, anumite 

caracteristici mai uşor de redat, decât ale 

altora. Desigur, cel mai important lucru 

în această situaţie este dorinţa mea de a 

încerca şi de a reproduce. Totuşi, dacă sunt 

extrem de ocupată, atunci trebuie să schimb 

ceva. De la vernisaj încoace am avut deja 

cinci noi cereri de portrete. 

O.D. Cum aţi descrie relaţia 

profesională cu pictorul gălăţean Teodor 

Vişan? Domnul Vişan a avut amabilitatea să mă ajute cu expoziţia. 

Am apreciat foarte mult toate părerile sale şi dorinţa de a mă 

îndruma în lucrul meu dar şi faptul că m-a ajutat enorm cu 

vernisajul. 

O.D. Întorcându-ne la scopul non-artistic, dacă pot spune 

aşa, al venirii Dumneavoastră în România, cum v-aţi descrie 

misiunea din Galaţi? O vedeţi ca pe un succes? Oferiţi-ne, vă 

rog, detalii generoase despre activitatea Dumneavoastră de 

voluntariat. 

Scopul nostru principal aici este să-i atragem pe cât mai 

mulţi la credinţa noastră, aceea a unui Christos revelat printr-o 

scriptură nouă, un Christos al împăcării 

lui Dumnezeu cu omu , al îndreptării, al 

mântuirii, al botezului, al Duhului Sfânt şi 

al acceptării destinului său până la capăt. 

Din punctul de vedere al revelării acestor 

adevăruri, da, pot spune că am avut succes. 

I-am invitat pe mulţi să ni se alăture. Unii au 

venit, alţii nu. Aceasta este, însă, alegerea 

lor. Dar noi le-am prezentat aceste adevăruri 

pe care abia le-am menţionat şi au încă tot 

timpul să le adopte sau accepte. 

O.D. Când vine vorba despre cultul 

mormon, mulţi români au prejudecăţi. 

Principala prejudecată, aşa cum rezultă şi 

din mesajele cititorilor din pagina de internet 

a ziarului Viaţa Liberă, este poligamia. Ce 

secrete ale credinţei Dumneavoastră (şi 

spun credinţă şi nu religie!) le-aţi revela cititorilor noştri, secrete 

ce nu se regăsesc în nici o broşură prozelită sau pe vreun sit de 

internet. 

Poligamia este încă, din păcate, una din marile prejudecăţi 

legate de credinţa noastră, deşi ea nu se mai practică de 

mai bine de un secol iar cine îndrăzneşte s-o facă este 

excomunicat. Dar, pe de altă parte, din toate bisericile creştine, 

cea mormonă este cea mai legată de ideea de familie şi cu cea 

mai mare influenţă asupra acestei celule a societăţii. Societatea 

mormonă este cea care are cele mai puternice familii din lume, 

unde divorţul este foarte redus, sau aproape deloc întâlnit. 

Cel mai mult timp îl petrecem în credinţa noastră cu sfătuitul 

părinţilor şi al copiilor cum să fie părinţi buni şi copii ascultători. 

Puterea familiei înseamnă, în cele din urmă, puterea unei 

naţiuni. Am tipărit o broşură ce conţine Proclamaţia Familiei, ce 

s-a trimis fiecărui lider de pe mapamond şi în care se spune că: 

„Familia este celula de bază a societăţii şi este parte integrantă 

a planului Creatorului pentru Odraslele sale.” Responsabilitatea 

familială este un lucru sacru şi etern. Dumnezeirea a lucrat 

mereu prin intermediul profeţilor, pe care-i trimitea să-şi îndrume 

şi binecuvânteze creaţia. Este aşadar logic ca acest lucru să se 

mai întâmple şi azi şi să nu fie numai apanajul trecutului. Astfel 

că împărtăşim lumii ideea că Dumnezeu îşi are profeţii săi chiar 

şi în zilele noastre, tocmai pentru a putea fi mai bine pregătiţi 

pentru a doua venire a Mântuitorului. Un astfel de profet al zilelor 

î 

7019

ESEU 

BHAGAVAD-GITA ŞI MIORIŢA 

Ioan St. Lazăr 


Cu toate acestea, pe cât de similar, pe atât de diferit este 

rezultatul demersului iniţiatic din cele două texte. În textul indian, 

a cărui acţiune se petrece în „Câmpia Legii”, pe câmpul de luptă, 

înaintea acesteia, „dialectica verticală a revelaţiei se încrucişează 

grandios cu dialectica orizontală a istoriei” - scrie importantul 

indianist român Sergiu Al. George.[27] Într-adevăr, eroul (Arjuna) 

îşi reia în mână arcul pe care-1 lăsase să-i cadă, dându-şi acum 

seama că nu există opţiune, că alegerea este hotărâtă de legea 

proprie a fiecărei fiinţe, că libertatea (Actului) este cealaltă forţă a 

necesităţii (Actului), că anularea păcatului (de a-şi ucide rudele, 

semenii) nu o aduce virtutea, ci libertatea actului”; în consecinţă, 

nu mai împiedică conflictul sau nu se mai retrage din el, ci, cu 

conştiinţa eliberată, îl dezlănţuie, conducând la „cea mai sumbră 

tragedie a eposului indian”. [28] Figura lui emblematică de erou 

luptător cu arcul şi săgeata se va profila supraumană şi simbolică 

în memoria epică, făcând pe unii comentatori europeni să-1 

asimileze ca un precursor al supraomului nietzschean, iar pe 

Krşna ca teoretician avânt la lettre al acestuia. [29] 

Cu totul altfel, se profilează finalmente eroul mioritic, care 

nu mai este produsul unei şcoli aristocratice de gândire şi acţiune 

(cum este Bhagavad, Krşna), ci exprimă o gândire colectivă, care 

a „ajustat” în timp accentele tari şi a configurat, în testamentul 

lui o viziune echilibrată, în care valorizarea Transcendentului 

nu înseamnă, ca în textul indian, „ruptura”/„desolidarizarea 

axiologică”, dimpotrivă implică o prelungire a vibraţiei afective 

pentru valorile umane din Contingent, o „solidarizare axiologică” 

cu pulsaţia concretă a vieţii din cadrul acestuia, o continuitate, 

în plan imaginar, a legăturilor dintre lumea „de aici” şi cea 

„de dincolo”, marcată, mai ales prin „nunta cosmică” în care 

elementele cosmosului capătă atribute umane (contingente), iar 

cele umane dobîndesc atribute cosmice (transcendente) pentru 

ceremonialul fastuos şi fabulos, de trecere în plan metafizic. 

Substanţiala diferenţiere (produsă contextual) între 

finalităţile celor două texte-eşantion îşi află premisa tot în ceea 

ce am numit „nucleul” generativ al fiecăruia dintre ele. Concis 

vorbind, în textul indian, tema (dilema) este legată de necesitatea 

sau non-necesitatea Actului (Karman), de libertatea lui, mai 

concret, este legată de Actul de a da semenilor/rudelor moartea; 

în textul românesc, tema (dilema) este legată de necesitatea 

sau non-necesitatea Actului de a primi moartea, de libertatea 

sau non-libertatea acestuia. A da şi a primi moartea sunt două 

Acte pe cât de individuale, pe atât de contigui cu ideologia sau 

mentalitatea grupului social, sau, respectiv, a colectivităţii din 

care cei doi eroi fac parte. În acest sens, Arjuna, după opinia 

noastră, nu este, în alegerea lui, atât de liber pe cât pare în finalul 

textului, întrucât este rodul „îndoctrinării” cu o perspectivă care 

noastre este Thomas S. Monson, mereu călăuzit de inspiraţia 

divină, pe care noi îl mărturisim alături de Iisus Christos. 

O.D. Ajungând la finele interviului nostru, cum aţi considera 

şederea în Galaţi? Sunteţi mulţumiţi de ce aţi realizat? Misiunea 

Domniilor Voastre s-a dovedit utilă şi fructuoasă? Vă pare rău că 

veţi părăsi acest loc? Dar despre satisfacţii, ce ne puteţi spune? 

Aveţi vreun mesaj pentru gălăţeni? 

Ne-a plăcut enorm să stăm în acest oraş. Oamenii s-au 

dovedit foarte prietenoşi şi de ajutor. Au fost, desigur, şi dintre cei 

care ne-au ascultat mesajul liturgic şi doresc să afle mai multe, 

sunt şi dintre cei care ne-au refuzat vădit invitaţiile dar sperăm că 

le-am prezentat o imagine corectă a Bisericii lui Iisus Christos 

a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Poate că într-o zi vor pricepe şi 

vor rezona la acest mesaj. Ne dăm seama de impactul acestui 

mesaj asupra oamenilor. Nu ne descurajăm dacă el nu ajunge 

încă la cei cărora le este menit. Într-o bună zi îşi vor da seama 

de importanţa lui şi de faptul că şi în ziua de azi Dumnezeu le 

vorbeşte copiilor Săi. Îi sfătui pe toţi cei care vor să vadă despre 

ce este vorba, să citească şi să mediteze în rugăciune, cercetând 

astfel dacă ceea ce propovăduim noi este adevărat sau fals şi 

dacă poate avea vreun impact asupra vieţilor lor. Viaţa nu este 


iese din temporalitatea umană şi istorică, proiectată fiind la scara 

cosmică a ciclicităţii, a „roţii universale” care acţionează şi trebuie 

acţionată continuu, indiferentă la dramele umane - ceea ce este 

pe cât de sublim, pe atât de tragic. Dimpotrivă, spre deosebire 

de Arjuna, care ajunge să fie campion al violenţei, ciobanul 

mioritic, căruia autorul anonim îi lasă şi posibilitatea să aleagă 

lupta (ceea ce ne sugerează versul „şi de-o fi să mor”, prezent 

în multe variante prealecsandriene), alege nu resemnarea sau 

fatalismul [29] (atâtor filosofi şi artişti), ci dreapta cumpănire 

raţională a situaţiei sale liminale, care, interpretată prin prisma 

sacrificiului, chiar implică asumarea conştientă, asimilarea 

resorturilor iniţiatice ale acestuia. Alegând să fie campionul nonviolenţei, 

o soluţie existenţial-socială, caracteristică pentru codul 

etic uman (pe care şi Arjuna îl reprezenta la început), ciobanul 

mioritic este pus de către autorul anonim în situaţia ontologică 

de a primi moartea, exprimând conotaţia individuală respectivă, 

dar şi viziunea filosofică a poporului său la fel de paşnic, de la al 

cărui cod etic el nu se îndepărtează. 

Aşadar, pentru că am tot pedalat pe ideea că rezultatul sau 

finalitatea Actului / şi a textului se află inclus, „precum stejarul 

în ghindă”, în premisa acestuia, să remarcăm, în sfârşit, că 

numitorul comun pe care-1 căutam acestei premise ne pare a 

fi tocmai dilema între necesitatea sau non-necesitatea Actului, 

ceea ce instituie dialogul iniţiatic. În schimb, inclusă în aceeaşi 

premisă, concretizarea şi particularizarea Actului - „a da” şi, 

respectiv, „a primi” moartea - diferenţiază cele două texte. 

Totodată, pentru că orice Act (asemeni celui de comunicare) 

exprimă o relaţie între un emiţător şi un destinatar, în premisa 

(nucleul) textelor trebuie perceput, la modul intenţional, cadrul 

lor contextual, adresabilitatea şi modul de acceptare şi modelare. 

Cu alte cuvinte, în „mecanismele cognitive” care reglează 

subiacent sintaxa de suprafaţă a semnelor textului, se află in 

nuce şi „transmisiile cognitive” de la autor la publicul său (fără 

să evocăm aici, fiindcă nu e cazul, influenţe, contaminări etc. 

între cele două texte). În cazul nostru, o elită filosofică a produs, 

prin Bhagavad-Gita, o doctrină la scara universală şi istorică 

şi astfel s-a putut justifica o mare tragedie către publicul său 

istoric; pe de altă parte, o altă elită (presupusă), cea a dacoromanilor 

(?), a produs probabil în amurgul ei, o viziune (ritualistă 

şi artistică asupra unei teme filosofice (a primi moartea), pe care, 

încifrată în engrama poveştii mioritice, a lăsat-o testamentar unui 

popor român, cel care, adoptând-o şi modelând-o contextual, 

a supravieţuit istoriei, asigurându-şi o relaţie metafizică între 

Transcendent şi Contingent. 

Departe de noi gândul de a ierarhiza textele în cauză dar 

o întrebare din multe altele ne putem pune în final: care soluţie 

existenţială şi ontologică este mai bună, aceea non-violentă, în 

care codul etic, încercat de milenii, ghidează, cu raţionalitatea 

lui subiacentă, comportamentul individului, ca şi al colectivităţii, 

realizând echilibrul vital între ale Cerului şi ale Pământului sau 

soluţia violentă, care depăşeşte codul etic tradiţional şi produce, 

fără responsabilitate, un carnagiu tragic al umanităţii? Oare, dacă 

nu logica filosofică, istoria recentă nu ne dă răspunsul corect? 

statică, ci într-o continuă schimbare, astfel că mereu trebuie să 

ai cugetul pregătit pentru ceea ce va să vină. A fi membru al 

acestei Biserici înseamnă a avea o imagine largă şi clară asupra 

lumii din care provii, a celei în care te afli la un moment dat şi a 

celei în care vei merge la plecarea de pe acest tărâm. Numai aşa 

putem şti cum să ne folosim resursele la maximum şi mai ales 

timpul ce ni s-a dat. Astfel că le cerem celor ce cu adevărat caută 

cuvântul Domnului şi urmează adevărurilor biblice, să citească 

din nou Biblia dar şi Cartea lui Mormon, al doilea martor al venirii 

lui Christos pe Pământ. Încercaţi să vă adaptaţi viaţa la cerinţele 

christice şi veţi observa imediat că nu aţi trăit degeaba. Citiţi 

Evanghelia lui Iisus Christos aşa cum a scris-o Acesta când s-a 

pogorât pe Pământ. El este încă viu şi ne iubeşte. Şi cu siguranţă 

ne va mântui de toate relele dacă ne vom întoarce cu adevărat 

privirile şi inima către El. 

În final, aş dori să vă mulţumesc încă o dată pentru 

amabilitatea de a-mi fi acordat acest interviu şi pentru timpul 

pe care l-aţi petrecut răspunzând atâtor întrebări, indicii ale 

curiozităţii noastre. Sperând ca perioada petrecută în România 

să fi fost una fructuoasă, vă dorim să reveniţi şi să culegeţi 

roadele a ceea ce bunăvoinţa şi înţelepciunea Dumneavoastră 

a semănat.

AMITA BHOSE – 

O NOBILĂ PRIETENĂ 

În lunga, foarte lunga mea carieră 

universitară, întâlnirea cu mult regretata 

Amita Bhose a constituit un moment cu 

totul singular. Începând de la prezenţa 

ei uşor exotică, de la silueta graţioasă 

şi mişcările delicate dar sigure, până 

la ochii vii, pătrunzători, şi glasul cu 

modulaţii muzicale întrerupte din când în 

când de un hohot de râs care avea şi o 

imperceptibilă ironie, Amita sugera de la 

început o personalitate puternică, în ciuda 

fragilităţii ei. Mi se pare că mi s-a adresat 

în engleză, o engleză impecabilă, cu 

accent, fireşte, indian. De altfel, stăpânea, 

cu perfecta ei discreţie, o frumoasă cultură 

engleză. De câte ori mergea în Anglia 

(avea acolo un frate cu o bună situaţie 

materială), îmi trimitea ilustrate din locurile 

legate de existenţa marilor poeţi pe care 

ştia că-i iubesc. 

Ne-am apropiat foarte repede. 

Calitatea umană, intelectuală şi spirituală 

şi, mai cu seamă, scopul venirii ei în 

România m-au făcut să o preţuiesc de 

la început. O indiană aparţinând unei 

distinse şi cultivate familii din Calcutta, cu 

studiile superioare încheiate, a descoperit 

pe Eminescu după două vizite în România 

şi a hotărât să se dedice cercetării lui şi 

să facă o teză de doctorat despre el. 

Bineînţeles, a avut de înfruntat dificultăţi 

mari din partea familiei şi soţului (tot o 

persoană de calitate, al cărui frate a fost 

ambasador la noi în ţară). Când a ajuns în 

România în 1971, Amita purta încă numele 

de Ray. A susţinut-o în hotărârea ei, după 

câte mi-a povestit mai târziu, un vis în care 

zeiţa (Mama Kali, cum îi spunea ea, foarte 

credincioasă) îi poruncise să plece să-şi 

îndeplinească misiunea. 

Începuse deja să traducă, timid, 

din Eminescu în limba bengali chiar de 

la Calcutta. În România însă ajunge să 

stăpânească perfect limba noastră, aşa 

încât, pe lângă aceea de traducător, o 

capătă şi pe aceea de critic şi exeget al 

textelor. Treptat, Amita a intrat în viaţa 

culturală românească, încercând, conform 

percepţiei sale despre cele două culturi, 

indiană şi română, să descopere publicului 

românesc aspecte importante şi expresive 

ale vieţii şi spiritualităţii subcontinentului 

asiatic. Organizam împreună, mai întâi 

la Institutul G.Călinescu, al cărui director 

eram, şedinţe de lecturi comparate din 

Tagore şi Eminescu, conferinţe despre 

poezia indiană sau despre alte subiecte 

care interesau deopotrivă India şi România. 

Datorită Amitei, Institutul a avut-o oaspete 

pe Maitreyi Devi (cum o numea discipola 

sa, care, de altfel, a informat-o despre 

cartea lui Mircea Eliade a cărei eroină 

era), cu o conferinţă despre poezia indiană 

Zoe Dumitrescu-Buşulenga 

şi cu precădere despre Tagore, maestrul, 

“guru”-ul său. Tuturor acestor împrejurări, 

Amita le dădea o nuanţă de sacralitate. 

Îmbrăcată în “sari”-urile sale de o nobilă 

eleganţă, ca şi cum s-ar fi pregătit 

pentru a oficia pe altarul artei, ea ardea 

beţişoare de santal, creând în sală o aură 

parfumată, potrivită deopotrivă poeziei, 

muzicii, dansului, teatrului. La insistenţele 

ei, ambasada indiană organiza din când 

în când festivaluri de muzică şi dans 

tradiţional, spre delectarea estetică foarte 

rafinată a spectatorilor. 

Entuziasmului său sincer, atât 

de adânc, autorităţile româneşti au 

răspuns însă incredibil de neelegant, ca 

să folosesc un eufemism. Au urmărit-o 

întruna, cu neîncredere, cu suspiciune 

chiar. Iar în 1977, în momentul în care 

Amita a făcut gestul supremei iubiri faţă 

de România, cerând cetăţenia ţării pentru 

care-şi părăsise patria, răspunsul a fost 

negativ la început, însoţit de hărţuiala unor 

întrebări stupide şi ofensatoare. Abia după 

doi ani, în 1979, primeşte domiciliu stabil 

în România. Dar ea a mers neclintită mai 

departe. A susţinut teza despre Eminescu 

în 1975, a căpătat, în 1978, un mic post 

de suplinitor la Catedra de limbi orientale, 

pentru a preda sanscrita şi bengali. Apoi a 

lucrat în colectivul însărcinat cu editarea 

operei eminesciene, ceea ce i-a dat prilejul 

cunoaşterii adâncite a poetului, a gândirii 

sale. Şi a început să publice pagini de 

analiză a textelor lui antume şi postume, 

a însemnărilor de pe manuscrise, a 

variantelor, cum numai puţini eminescologi 

au izbutit. Cu o acirbie de om de ştiinţă 

şi cu o intuiţie ascuţită a contextului, 

Amita a deschis un unghi de perspectivă 

comparatistă între spiritualitatea indiană 

şi română, cum nu se mai întâlnise până 

atunci. Şi nu numai în ceea ce îl priveşte 

pe Eminescu. A tradus, tălmăcind şi 

sensurile textelor în pagini de critică 

excelente, proverbe româneşti alăturate 

produselor înţelepciunii indiene; a tradus 

Iona a lui Sorescu, dându-i o interpretare 

de o înaltă spiritualitate. 

Pe lângă traduceri, scria articole în 

presa română şi indiană, ţinea conferinţe 

şi mai cu seamă preda, în modeste posturi 

la Universitate, limbile sanscrită şi bengali. 

Avea o audienţă impresionantă. Şi poate 

acest fapt a contribuit la dificultăţile tot 

mai sporite care s-au ridicat în calea 

activităţilor sale universitare. Invidii, 

resentimente, complexe ale unora şi altora 

care râvneau la măruntul ei post, probabil, 

s-au revărsat asupra fragilei persoane a 

Amitei. Din 1986 au început hărţuilelile; 

ba se încearcă retrogradarea de la postul 

de lector la cel de asistent ba, în 1989, 


ISTORII 

se dă cursului ei statutul de facultativ* 

(cursului de sanscrită şi bengali), în vreme 

ce cursul de hindi rămâne obligator, dar 

fără a avea cadru didactic de specialitate. 

La sfârşitul anului, postul i-a fost chiar 

desfiinţat, în ciuda tuturor memoriilor sale 

la conducerea Universităţii şi a Ministerului 

Învăţământului. Înfiinţarea unui Centru de 

Studii şi Cercetări Indiene, cerută presant 

de oameni de cultură şi de studenţi în 

1990, se anulează în 1991. Şi ca să poată 

să-şi câştige totuşi existenţa, această 

intelectuală de înaltă calitate care nu mai 

avea alt mijloc de subzistenţă a cerut 

transferarea la Institutul de Etnografie 

şi Folclor al Academiei Române, a cărei 

vice-preşedinte fiind, i-am aprobat-o, în 

1991. 

După o călătorie în India, pentru 

adunarea de material, a revenit în 

România. Se strânseseră prea multe 

suferinţe, prea multe umilinţe în sufletul 

ei mare şi trupul a cedat. Ficatul bolnav a 

necesitat o operaţie care, nereuşită, pune 

capăt nobilei şi chinuitei vieţi a Amitei 

Bhose, la 24 octombrie 1992. 

Imaginea ei îmi este foarte vie în 

minte şi în suflet. Dar de câte ori o evoc, 

mi se strânge inima şi nu pot evita un 

sentiment de vinovăţie, nu pentru mine 

personal, ci pentru ţara noastră pe care ea 

a iubit-o poate mai mult decât mulţi români 

şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei. 

Binecuvântată să-i fie amintirea! 

------------------------------------------- 

* Cursurile de limba bengali şi de 

limba sanscrită au avut întotdeauna statut 

facultativ. Confuzia doamnei Buşulenga 

cu statutul obligatoriu vine, cu siguranţă, 

din faptul că studenţii studiau aceste 

două limbi cu seriozitate iar rezultatele lor 

depăşeau nivelul unei discipline oficiale. 

(Carmen MUŞAT-COMAN, director 

editorial al volumului „Manual de limbă 

sanscrită”, Editura Cunumi de stele, 

Bucureşti, 2011) 

7021

ARTE 

PAMFLET: REPAGINĂRI CU HAZ 

GROTESC 

Motto: Primim din America 

“Arzi, deci exişti!Ce vîlvătăi 

ce rug superb sînt anii tăi! 

Dacă-ai muri şi iar te-ai naşte 

În acest semn te voi cunoaşte: 

Trecut prin flăcări, pur, subţire, 

Şi mistuit în omenire”. 

Nina Cassian, trans-nonagenară 

O pagină din „epopeea zgîmbaiana”* Hazul şi grotescul - 

sau Titi zis Zombi* Chestia aia... revoluţie…*! „striviţi partidele”! 

Zgîmbău de Hunedoara, sau noua heraldică a corbilor de 

semănături… 

Realizările 1990-2011, ale artistului plastic de care facem 

veselă şi necum tristă vorbire aniversară, aşa cum au apărut în 

răposata revistă Memoria, a fie iertatului Banu Rădulescu, fost 

pacient pe rotile la Geoagiu Băi. Prietenii ştiu de ce. 

Anno Domini 1990. Un tânăr agitat foarte, revoluţionar cu 

banderolă în decembrie, acum plin de verva revoluţiei justiţiare, 

cocoţat pe wc-urile stadionului „Corvinul”, cu o pancartă, la vizita 

electorală a lui Ion Ilici-Iliescu şi Dan Iosif, Constantin Zgîmbău 

scapă de furia aplaudacilor fanaţi ai „Eliberatorului”. Îi public în 

ziarul „Renaşterea Hunedoarei” un atac la adresa orfelinatului 

din Baia de Criş, unde C.Z. îl acuză pe director că ar fi fost 

abuzat în anii internării lui acolo, (el fiind nu orfan, ci abandonat 

de familia săracă, cu numeroşi copii, originară din Moldova. 

Îi public şi un drept la replică directorului. Înainte de a pleca la 

facultate, C.Z. iniţiază campanii de distribuire a ajutoarelor venite 

din occident (Franţa, Olanda, Germania), pentru orfanii din judeţ, 

cu un activism ieşit din comun şi apoi se manifestă protestatar. La 

facultate, devine lider sindical al studenţilor şi erou al unor acţiuni 

protestatare, soldate cu acte de violenţă în urma cărora Zgîmbău 

este amendat (amenda i-o plăteşte Ion Cristoiu, care avea un 

subiect suculent astfel), dar apoi, acuzat de agresiune, Zgîmbău 

este deţinut în penitenciarul Bîrcea. Va susţine că adevăratul 

motiv ar fi unul politic… 

Coment redacţional 2011: Curioase sunt câteva detalii 

din estimp. 

1. Zgîmbău nu s-a aliat cu dl ex. fost preşedinte de onoare 

al revoluţionarilor hunedoreni (oraş martir, cu şapte împuşcaţi 

în dec. 1989) – Iv Martinovici, nici cu primul senator emanat din 

zonă, dl. prof Diniş Ion, fost prof. de marxism, nici cu ţărăniştii 

lui Coposu, pe listele cărora eroul C.Z. a candidat iniţial, ci abia 

mai târziu, cu pedeliştii lui Stolojan-Pogea, sub cerul portocaliu al 

Hunedoarei. 

Revenind lapidar la story-ul comemorativ: întemniţat la 

Bârcea, Titi acuză poliţia (fosta miliţie) de nedreptate, remember 

excelente versisaje de CARICATURĂ, a la maniere de Goya în 

perioada CAPRIICIILOR, dar el fiind şi subiect frecvent al presei 

în alegerile locale şi parlamentare, caricaturizând-o prin expoziţii 

ulterioare, şi devenind subiectul preferat al ziarelor şi tv. locale. Un 

amic, big jurnalist post-revo’, bine a zis: „Păi măi, Gelule, dacă nu 

ar fi Titi, noi ce am avea să scriem la ziar?” 

Este susţinut de p.d. iar fiind susţinut de Ghe. Pogea, 

primarul ales N. Schiau îl va salariza ca funcţionar principal al 

primăriei Hunedoara, calitate în care C .Z. va dirija tot ce mişcă 

în domeniul artei şi culturii, etc. La alegerile din 2007, candidează 

pt funcţia de primar, dar nu obţine decât cca. 15 voturi... etc… 


Epopeea zgîmbăiană 

culminează cu „spectacolul” 

care, peste ani, va semăna 

cu cel al secuiului Barna, 

recent (2011), al spânzurării 

simbolice în piaţă, a unei Eugen Evu 

păpuşi din cârpe numite 

Avram Iancu. Zgîmbău, însă, 

a oferit un spectacol cum spune el „hazos şi grotesc”, datorită 

pierderii alegeri locale de dl primar Schiau, (pdl) în favoarea, în 

favoarea lui Ovidiu Hada (pnl): în faţa primăriei, a înscenat un 

absolut ionescian teatru-ambulant, în care a intrat îmbrăcat în 

zeghe, pe platforma unui camion de pompe funebre, strigând 

lozinci, eshibând scene în care îşi auto-înscena execuţia dă către 

călăi mascaţi, a la maniere medievale, etc. Apoi a stat câteva 

zile în „ recuzita” de rigoare, la uşa primăriei… Neluat în seamă, 

el a intrat cu lanţuri la picioare în clădire, astfel determinându-l 

pe primară să îl evacueze cu jandarmeria... Astfel a luat sfârşit 

episodul ix al unui lung serial, de 20 de ani, din tele-novelaepopee 

(cum preferaţi), a dlui Titi care în anii 1990, clama curentul 

revoluţionar în artă, îmbrăcat în sumanul lui Zelea, „Zombart”, 

adică, explica el, de la Zombi africani, sau dacă vreţi strigoii din 

mitologie. 

Cu toate faţetele ei, epopeea lui Titi este într-adevăr, o 

alegorie grotesc- hazoasă, a ultimilor 20 de ani, din fosta cetate 

a oţelului, Hunedoara. Iar acum, dl profesor de desen Constantin 

Zgîmbău, stabilindu-se pe dealul Ghelariului, pare a fi atins 

înţelepciunea, dedicându-se catedrei, şi valorificându-şi, se aude 

că e un as al proiectelor şi al facerii banilor prin artă, talentul 

autentic, pe care personal îl consider nu atât rodul şcolii, cât al 

frustrărilor din copilărie şi resimţite cu surdină, probabil până în 

adâncile bătrâneţi… 

---------------------------------------------------------------------- 

P.S. Dragă Titi Zombartistule, ca fost editor al acelui 

săptămânal numit „Renaşterea Hunedoarei”, care avea deviza 

creştină „Dacă dragoste nu e, nimic nu e” (via Marin Preda), după 

20 de ani parafrazez: „Dacă adevăr nu e, mai nimic nu e!” 

*** 

Notă: 

Constantin Zgâmbău face greva foamei, după ce a înfundat 

şi puşcăria pentru modul extravagant de a se certa cu puterea. 

Artistul hunedorean este încă în greva foamei şi spune că nu va 

renunţa nici în ruptul capului până când comisia de disciplină nu 

se va întruni să analizeze plângerea formulată de primarul Ovidiu 

Hada. Acesta din urmă a declarat că o parte din membrii comisiei 

au demisionat şi că aceasta va fi formată când se vor găsi 

oamenii necesari. „Când va exista o comisie ea se va întruni. Voi 

propune ca domnul Zgâmbău să fie expertizat psihic la Bucureşti 

şi îmi pare rău că legea nu îmi permite să îl arestez”, a declarat 

edilul şef Hada. Zgâmbău povesteşte că a început campania 

de proteste încă din 1990” de la chestia aia care-i zice revoluţie”. 

„De atunci mă aflu în opoziţie cu toate puterile, pe care am reuşit 

să le irit nu mult, ci foarte mult, motiv pentru care eram vânat. 

Cu toate acestea, orice protest al meu s-a bazat pe spectacolul 

vieţii. Protestele mele îmbină hazul, dar şi grotescul, totul fără 

violenţă” a declarat Zgâmbău. Dar seria lungă de proteste la care 

a participat Zgâmbău a sfârşit de două ori în închisoare, odată la 

Jilava şi odată la Bârcea Mare.

Adevăruri prea puţin cunoscute 

EMINESCU A FOST OTRĂVIT 

În 28 iunie 1883 a fost o zi neagră 

pentru Eminescu. Nici României nu-i era 

mai bine. Trebuia semnat Tratatul secret 

cu Austro-Ungaria; articolul 4 încerca 

să penalizeze orice intenţii unioniste cu 

Ardealul. Pătimaş al unirii, Eminescu 

acuzase îndelung aceste pretenţii oculte. 

In articolele începute în 15 iunie acuza 

furios politica de maghiarizare a românilor 

din Transilvania. Tocmai venise la Capşa, 

de la sediul Societăţii Carpaţii, principalul 

for unionist, în care era membrul cel mai 

înflăcărat. Atât de înflăcărat, încat nu 

mai avea voie să intre în Ardeal. Poliţia 

devastase în acea dimineaţă Societatea, 

cu intenţia de a o închide. Eminescu 

era convins că suspendarea Societatii 

şi semnarea Tratatului secret iniţiat de 

Germania, cu acordul lui Carol I, va 

bloca orice şansă de unificare. Surescitat 

la culme, Eminescu flutură revolverul. 

Clienţii de la Capşa se înspăimântă. Chiar 

şi doamna Capşa, instalată la un birou, în 

dreptul ferestrei. Eminescu strigă: „..şi la 

toate astea nu e decât un singur leac : să 

împuşc pe Rege!” 

Scena e povestită de Grigore 

Ventura; el pretinde că apără viaţa 

doamnei Capşa şi îi propune lui Eminescu 

să plece la Cotroceni, să-l împuşte acolo 

pe Rege. Eminescu ascultă sfatul. La 

Cotroceni, nici urmă de Rege. Carol 

venea rar şi stătea puţin aici. 

Eminescu ştia bine că Regele nu era 

la palat. Ziarul Timpul avea abonament 

la Havas, agenţia de presă care informa 

zilnic asupra Casei Regale. Prin urmare, 

Eminescu, coordonatorul paginii politice 

de la Timpul, nu avea de ce să bată la 

această poartă. Grigore Ventura e cel 

care a intoxicat saloanele bucureştene şi 

o parte din biografi cu versiunea tentativei 

lui Eminescu de a-l ucide pe Rege. Să nu 

cădem şi noi în capcanele minciunilor lui. 

Mai bine să ne întoarcem şi să lămurim 

lucrurile. 

La Capşa, peste tot, se văd 

însemnele masonice; sunt discrete, 

dar sesizabile în tot salonul. Majoritatea 

junimiştilor erau masoni. Mai puţin 

Eminescu. La Capsa veneau şefii lojelor, 

crema politichiei, personajele cele mai 

influente. Poate ca Eminescu venise 

pentru Petre Carp, sau pentru Lascăr 

Catargi. Ori pentru vreun conservator 

influent. Chiar gazda, Grigore Capşa era 

conservator. 

Camelia Robe 

În cadrul mediatizatei emisiuni „Mari Români” difuzată de Televiziunea 

Naţională, fiecărei personalităţi i s-a realizat un film documentar în care se 

încerca, sintetic, să i se prezinte aportul la dezvoltarea culturii, ştiinţei sau spiritualităţii 

româneşti. Pentru Mihai Eminescu scenariul filmului, consistent ca documentare 

şi străduinţă profesională, a fost scris de Camelia Robe, redactor la TVR. Filmul 

realizat cu acest scenariu, a suscitat numeroase discuţii şi a fost unul care a şocat 

prin unghiul de vedere foarte rar abordat până acum. 

Cu permisiunea autoarei, vă oferim acest scenariu, pentru a pătrunde în intimitatea 

existenţei şi creaţiei eminesciene, din perspective mai puţin cunoscute. 

Adrian Munteanu 

Mai degrabă, Eminescu a venit să-l 

întâlnească pe şeful legaţiei americane, 

instalat la etaj; Eugene Schuyler, despre 

el este vorba, un diplomat pe care îl mai 

vizitase în câteva rânduri. Între 1872 

şi 1874, Eminescu lucrase în Legaţia 

României de la Berlin. Cunoştea protocolul 

diplomatic; cercetase documente şi 

coduri secrete. Avea toate motivele să-l 

contacteze pe Eugene Schuyler, în acel 

context internaţional foare tulbure. Austro- 

Ungaria ameninţa Regatul României cu 

ruperea relaţiilor diplomatice. Saloanele 

şopteau că Germania trimitea telegrame 

cifrate privind intervenţia armată. 

Întâlnirea cu şeful legaţiei americane n-a 

fost încurajatoare. Sau poate n-a fost 

deloc. Viaţa lui Eminescu are prea puţine 

date certe. Cea mai mare parte e povestită 

din surse indirecte şi părtinitoare. Ziua de 

28 iunie 1883, de care vă povestim, apare 

diferit în jurnalele lui Maiorescu, Slavici 

şi a altora…ei au rescris-o subiectiv, din 

memorie sau din interes. Adevărul despre 

viaţa lui Eminescu nu-l veţi găsi în nici 

o carte, oricât de bine scrisă. Adevărul 

deplin şi nepreţuit despre Eminescu, 

iată-l, este în palma mea : volumul de 

poezii. Aici îl găsim pe Eminescu. Şi pe 

noi înşine. O să-l deschidem….un pic mai 

târziu. Acum ne aşteaptă trăsura în faţă la 

Capşa; ne duce la băile Mitraşewski, de 

pe Strada Poliţiei. 

Prezenţa lui Eminescu la baia 

publică e dovedită de raportul poliţiei. A 

stat aici, mai bine de opt ore. A dormit, 

a mâncat într-o apă atât de fierbinte 

încât putea fierbe ouăle. Cele zece ouă 

consemnate în raport . 

Poliţia dă buzna împreună cu 

Siderescu, Ocăşanu şi Sântion – amici 

ai lui Eminescu. Cu Sântion Eminescu 

se întâlnise dimineaţă la sediul Societăţii 

Carpaţii ameninţate de poliţie cu 

desfiiţarea. Iar acum Sântion se aliază cu 

poliţia ca să-l aresteze pe Eminescu! Ei, 

cum să nu înnebuneşti ? 

Poliţia îl acuză că şi-a îmbrâncit 

amicii ca să-i dea afară. Imaginaţi-vă 

scena. Eminescu gol, sculat din somn, 

buimac, roşu ca racul, fără nimic uscat. 

Pusese si hainele la spalat. Poliţistul 

cotrobăia după pistol. Proba de lez 

majestate! Fără pistol, Eminescu nu putea 

fi arestat. Dar pistolul nu exista decât în 

delaţiunea lui Ventura care-l urmărise 

pe Eminescu toată ziua si turnase apoi 

prefectului mătrăguna exagerarilor sale. 

Prefectul l-a crezut si a trimis poliţia să-l 


EMINESCIANA 

aresteze pe jurnalistul opoziţiei. Din 

păcate, pe Ventura l-au crezut mulţi, chiar 

si biografi ai lui Eminescu. 

În absenţa pistolului, ca probă a 

tenatativei de asasinare, Eminescu nu 

poate fi trimis în arest la poliţie. Asa că 

e îmbrăcat în cămaşa de forţă şi trimis la 

nebuni. Să se calmeze. Poliţistul a scris 

în raport : 

„ Am zis numitului Eminescu, că 

n-are să sufere nici un dezagrement, că 

trebuie să se calmeze şi, drept răspuns, se 

repede la amicii săi, şi la servitoarea baiei, 

îmbrâncindu-i pe uşe, apoi aruncându-se 

în baia plină cu apă, stropea pe oricine 

voia să-l scoată afară.” 

În cămasa de forta, ghemuit în 

cuşcă, Eminescu traversează oraşul sub 

ochii şocaţi ai trecătorilor. Din strada 

Poliţiei, până spre Foişor, pe Plantelor nr. 

9, la stabilimentul Caritatea. 

„A înnebunit Eminescu.” Asta era 

ştirea zilei, purtată de Ventura în saloane 

şi gazete. Ventura scria la Românul, 

gazeta puterii, în lupta cu Timpul. 

Eminescu îi ironizase adesea producţiile 

şi îl demascase într-o afacere cu Creditul 

Mobiliar. Ventura se strecurase în 

Societatea Carpaţii unde forţa o ruptură; 

se infiltrase într-o lojă masonică si în tot 

felul de comitete şi comiţii. A fost răsplatit 

cu un loc în Parlament. Acest „ nebun şi 

ticălos indiscret”, cum îl numea Maiorescu, 

era detestat de toată lumea. Şi folosit de 

toată lumea. A ţinut primul necrolog la 

înmormântarea lui Eminescu. Il bârfea în 

saloane, dar mima că-l apără în gazete. 

Nu e destul că amicii de la Societatea 

Carpaţii însoţiseră poliţia ca să-l aresteze, 

dar aici la „ Caritatea”, Casa de sănătate a 

dr. Şuţu, pe Eminescu îl internează tocmai 

Maiorescu. El rezervase internarea de la 

prima oră a dimineţii. Maiorescu! Omul 

providenţial! Cel care îl protejase de 

peste un deceniu. La Maiorescu cinase de 

nenumărate ori, fusese găzduit, primise 

bani, burse, şi îl vizitase chiar în dimineaţa 

acelei zile. 

Din seara de 28 iunie 1883 începe 

intoxicarea lui Eminescu cu doze uriaşe 

de mercur. Şi alte tratamente chinuitoare. 

Coşmarul durează 6 ani. 

6 ani în care Eminescu învaţă să 

moară. 

Fişa lui de internare nu mai există. 

Nici cea de externare. Sunt puţine 

documente despre Eminescu. De aceea 

viaţa lui este atât de controversată. 

Mai ales sănătatea lui. Nici măcar data 

naşterii nu este sigură. O fi 15 ianuarie 

1850 sau 14 decembrie 1849 ? Ori poate 

16 decembrie, sau 20? În actul de deces, 

doctorul Şuţu care-l tratase 6 ani, trece 

vârsta cu 5 ani mai mare, greşeşte numele 

tatălui şi nu găseşte ca martori decât doi 

analfabeţi. 

După autopsie, creierul lui de 1,5 kg, 

cât al lui Schiller, e abandonat la soare pe 

un pervaz, într-o vara toridă. Nu era ros 

de sifilis. Nici urmă de spirocheta. Starea 

creierului proba eroarea medicală. Fusese 

6 ani intoxicat cu mercur degeaba. Iar 

intoxicatia cu mercur provoacă demenţă. 

Inaintea morţii se credea Matei Bassarab 

si oferea frunze în loc de bani. Cele 4 

grame de mercur injectate zilnic - adesea 

7 grame de mercur pe zi! - ar fi ucis în 

î 

7023

EMINESCIANA 

câteva luni un om slab de înger; iar 

Eminescu a rezistat 6 ani. Moartea s-a 

datorat, de fapt, pietrei care l-a izbit în 

tâmplă. 

Creierul este aruncat la coş tocmai 

de Gh. Marinescu; se grăbea să plece din 

ţară. „Ai noştri tineri la Paris învaţă…” In 

momentul în care creierul lui era zvârlit 

în coş, la Bellu se înşirau necroloagele. 

Convoiul funerar fusese condus de 3 primminiştri. 

Între doliul naţional şi creierul din 

coş se cască prăpastia dintre cum mimăm 

că ne pasă de valorile noastre naţionale şi 

ce facem de fapt cu ele. 

Oricum, nu bolile lui Eminescu 

contează. Contează să-i citim opera 

poetică şi publicistică. 

La momentul internarii, Eminescu 

era puţin cunoscut ca poet. Până în 1883 

publicase doar 30 de poezii. Celebritatea 

lui se clădise pe articolele din Timpul. 

Publicistica lui Eminescu indică 

fidel şi patologia politicii româneşti 

contemporane, nu doar bolile guvernării 

din vremea lui. De parcă politicienii de azi 

ar veni direct din România secolului 19. 

Cam aceleaşi afaceri corupte. 

Pornise campanii usturătoare împotriva 

„gheşeftarilor” politici. De pildă, căile ferate 

costaseră de 3 ori preţul lor real. Finanţate 

pe bani publici, devin proprietatea lui 

Strussberg, un protejat german al lui 

Carol şi al lui Bismark. Bismark, cel 

pentru care Romania însemna mai 

puţin decât un pahar de bere gol. Căile 

ferate sunt falimentate de Strussberg 

cu intenţia răscumpărării de către statul 

român la un preţ piperat. Întocmai la fel, 

Strussberg făcuse şi în Serbia. Anton de 

Hohenzollern, tatăl lui Carol, era acţionar 

principal la Societatea lui Strussberg. 

In 1882, Românul, gazeta puterii, 

dăduse 187 de replici la articolele 

muşcătoare ale Timpului, scrise de 

Eminescu. C. A. Rosetti, vedeta gazetei 

liberale, recunoştea în Eminescu cel mai 

strălucit ziarist român. 

Timpul o ducea nesigur cu banii. 

Sediile redacţiei se schimbau des. O 

vreme, Eminescu îi încondeia pe liberali 

din Palatul Dacia. Nici pe conservatori 

nu-i ierta când cedau la compromisuri. 

Era dezamăgit de junimiştii „miluiţi”, adică 

mituiţi cu funcţii publice de către liberali. 

P.P.Carp, stâlp al conservatorilor, primise 

de la Brătianu postul de ministru la Viena; 

Maiorescu căpătase tot de la Brătianu un 

fotoliu confortabil ca Avocat al Statului. 

Junimiştii negociau la sânge portofoliile 

din Guvern. 

Compromisurile conservatorilor îl 

înfuriau pe Eminescu la culme. 

„… Şi mai potoliţi-l pe Eminescu” 

îi scria P. P. Carp lui Maiorescu, iritat de 

articolele din Timpul. Chiar şi Maiorescu 

fusese atacat frontal în pagina coordonată 

de Eminescu, cu câteva săptămâni înainte 

de 28 iunie 1883. 

Aşa că dizlocarea lui Eminescu din 

presă mulţumise tot spectrul politic. 

Câţiva ani Timpul s-a instalat 

pe strada Covaci. După plecarea lui 

Eminescu ziarul şi-a îndulcit tonul si 

ducea trena puterii; mai ales în preajma 

semnării Tratatului secret cu Tripla Alianţă 

din octombrie 1883. 

Tirajul s-a prăbuşit, Timpul nu 

mai conta. Erau duse vremurile în care 

Eminescu, Caragiale şi Slavici plecau 

împreună , după o şedinţă de redacţie. 

Slavici povesteşte cum se fereau ei 

de „limba păsărească”… spune că „ bune 

sunt numai vorbele şi formele gramaticale 

cu care sunt deprinşi toţi românii.” 

Cei 3 făuritori ai limbii cercetau 

„melodia frazei”, căutau „ferecătura, ritmul 

vorbelor , interpunctuaţia”…Nu ştiţi ce-i 

interpunctuaţia? Vă spune Caragiale: 

„e gesticulaţia gândirii. Dac-o fi să 

îmbătrânesc să-mi ziceţi moş Virgulă”. 

Caragiale îl tachina pe Eminescu 

cu întrebări despre „moftangiul de Kant”. 

Cum tachina el pe toată lumea. 

Cu două săptămâni înainte de 28 

iunie, Eminescu fusese trimis de redacţie 

la Iaşi, pentru serbările închinate lui Ştefan 

! A scris „Doina” ca s-o recite aici. 

„ Ştefane, Măria Ta, 

Tu la Putna nu mai sta … 

De-i suna din corn odată, 

Ai s-aduni Moldova toată…” 

N-am să vă povestesc cum a adunat 

pământ într-o urnă, din toate provinciile 

româneşti, ocupate în parte; nici cum a 

reuşit să fie sufletul serbărilor de la Putna; 

sau cum a împărţit la Cernăuţi un text 

redactat de Slavici, „Răpirea Bucovinei”, 

cu o prefaţă de Kogălniceanu. Astăzi stăm 

cu ochii pe Bruxelles – Paris – Berlin, 

nicidecum pe axa Putna – Cernăuţi – 

Arboroasa. Patriotismul se vâră sub preş; 

iar în urechile de mătase ale occidentului, 

el sună provincial şi expirat. 

Oricât de patriot, nu era Eminescu 

omul care să stea la coadă pentru un 

discurs, după te miri ce politicieni. Aşa că 

n-a mai venit la Statuie, s-a dus direct la 

Bolta Rece pentru o vorbă cu Creangă. 

Un Cotnari adevărat face cât 1000 de 

discursuri. 

Eminescu n-a avut niciodată o 

casă a lui. Târa două cufere prin camerele 

ieftine, prost încălzite, din care se tot muta 

: Strada Speranţei, Caimatei, Biserica 

Enei, Buzeşti, Ştirbei Vodă… 

De pe masă nu lipsea niciodată 

cafeaua. Lângă călimară. „Mi-e acru 

sufletul de cerneală”, îi scria tatălui, 

scuzându-se că nu poate veni de Paşti la 

Botoşani, pentru că n-are pe cine lăsa în 

loc la gazeta. „Noi, negustorii de gogoşi 

si de braşoave, adică gazetarii…” Finisa 

îndelung articolele cu amărăciunea că 

ratează principala lui datorie – poezia. 

„ La ce mânjeşti hârtia în şiruri 

măsurate 

S-o dai pe-a caracudei mânuri 

nespălate 

Şi pierzi a ta viaţă şi creierul îl 

storci 

Svârlind mărgăritare în troaca unor 

porci.” 

Citea cu disperare. Ziua şi noaptea. 

Pe cărţi dădea cea mai mare parte din 

bani. Nu era atât de sărac pe cât se spune, 

de vreme ce ducea la spălat şi câte 12 

cămăşi odată! E drept că adesea umbla 

neglijent; chiar fără pălărie; ăsta era un 

scandal în epocă. Maiorescu a traversat 

odată oraşul fără pălărie – smulsă de 

vânt, şi saloanele au tras concluzia : „ A 

înnebuit Maiorescu !” 

Vă imaginaţi ce spuneau despre 

Eminescu: el nu săruta mâinile cucoanelor, 


nici măcar nu scotea pălăria când le saluta 

– în momentele când purta melonul şifonat 

pe cap; mai rău – umbla cu mâinile în 

buzunar. Dar, când se îndrăgostea, dansa 

vals de minune, descoperea eleganţa, 

jobenul. Cum îl vedeau prietenii purtând 

joben, îi strigau : „ A venit Veronica !” 

Un cufăr era plin cu manuscrise, 

celălalt cu cronicari şi dicţionare. Învăţa 

cu disperare limbi străine. Vii şi moarte. 

Latina, greaca veche, sanscrita, turca 

sau albaneza. Nu se putea instala deplin 

în limba română decât cercetând-o şi din 

afară, prin ferestrele altor limbi. 

Ştia că nu noi stăpânim limba, ci 

limba ne stăpâneşte pe noi. Iar ca să 

apuce toate frâiele limbii române trebuia 

să încerce şi hamurile altor graiuri. 

Pentru Maiorescu studiul albanezei 

era indiciul clar al nebuniei lui Eminescu. 

Dar albaneza e cea mai veche limbă a 

acestui continent, cu un avans important 

faţă de toate limbile indoeuropene. Pentru 

Eminescu, pătimaş al graiurilor…până la 

mânie şi dincolo de ea…. albaneza era 

calea către izvoarele lingvistice; căuta 

intersecţii cu propria limba. Nu-i de mirare 

că programul infernal de studiu l-a epuizat. 

Căuta cuvântul potrivit cu voce tare, 

tropăind prin cameră, într-un halat uzat, cu 

poalele vechi; trecea prin multe variante: 

„ Să mă lăsaţi să mor 

La marginea mării” 

sau 

„ Să mă duceţi tăcând 


mai bine 

„ Săpaţi-mi un mormânt 


…Dificil vecin. Nici Slavici nu-l mai 

suporta, deşi îl adorase. Eminescu îl 

descoperise pe Slavici şi îl sprijinise printre 

junimişti. Dar toată noaptea Eminescu 

hurducăia prin casa lui Slavici unde era 

găzduit, căutând strofa perfectă : 

„ Să mă – ngropaţi pe când 

Trec stoluri greu sburând 

La marginea mării.” 

Eminescu a cumpărat un caiet 

cu lacăt, în care să treacă PE CURAT 

creaţiile care îl mulţumeau; cele pe care 

le simţea împlinite, fără fisură. L-a purtat 

cu el îndelung, prin călătorii, trăsuri, odăi, 

cufere… 

Caietul a rămas alb. La toate 

poeziile lui ar mai fi schimbat un cuvânt, 

o rimă, măcar o virgulă… Aşa că nu s-a 

încumetat să scrie nici un rând pe filele 

lucioase, de hârtie veline ale caietului 

cu lacăt. Chiar şi-n ziua morţii, avea în 

buzunar o variantă la STELELE-N CER… 

cine ştie a câta variantă! 

Nu e carte să înveţi 

Ca viaţa s-aiba preţ – 

Ci trăieşte, chinuieşte 

Şi de toate pătimeşte 

Ş-ai s-auzi cum iarba creşte. 

î 

Fără hoinăreala prin pădurile 

Ipoteştiului, cum s-ar fi ivit nunta din Călin, 

file de poveste ? 

„Trec furnici ducând în gură de făină 

marii saci, 

Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte

şi colaci , 

Şi albinele-aduc miere, aduc colb 

mărunt de aur…” 

De zece ori l-au rugat junimiştii să 

reciteasca scena nunţii, să identifice exact 

făpturile pădurii cu nuntaşii. 

A fugit de la şcoala din Cernăuţi 

spre Blaj, apoi la Sibiu, la fratele lui; a 

traversat ţara în căruţă şi mai mult pe 

jos. Dormea prin poduri, pe unde apuca, 

mânca ce i se dădea, dacă i se dădea. 

Era fericit să asculte baladele şi cântecele 

ţăranilor. 

„Îmi făcui legăturica, o pusei în 

vârful băţului şi o luai la picior. Zi de vară 

pân-în sară am tot mers fără să stau de 

fel. Soarele era la apus, aerul începea a 

se răcori, holdele păreau că adorm din 

freamătul lor lung, de-a lungul drumului 

de ţară oamenii se –ntorceau de la lucrul 

câmpului, cu coasele de-a spinare, fetele 

cu oale şi doniţe în amândouă mâinile, boii 

trăgeau încet în jug şi carul scârţâia, iar 

românul ce mergea alături cu ei şi pocnea 

din bici şi ţipa eternul său hăis, ho!...” 

Eminescu a fost tălpaşul acestei 

ţări; a căutat-o prin toate cotloanele, de la 

ţăranii cei mai săraci pân’ la casa regală. 

Nimic nu i-a rămas necercetat. Toate s-au 

aşezat în el. Şi au rodit. 

Opinia publică în epocă n-o făceau 

ziarele, cât o făceau saloanele, iar regina 

Elisabeta patrona, la Cotroceni, salonul 

saloanelor. Lecturi, recitări de poezie cu 

lumea cea mai selectă. În 1878 Regina i-a 

tradus lui Eminescu „Melancolie”. Iată ce 

spune Regina în jurnalul ei: 

„Îmi amintea de Manfred şi de 

Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale 

marilor romantici.(…) Avea pe chip acel 

vag surâs crispat şi copilăresc ce se 

zăreşte pe portretul lui Shelley (…).Mi-a 

sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o 

privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia 

parcă a-mi secătui spiritul; mă compătimi 

că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui 

natală. În toată viaţa mea, el a rămas 

pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici 

a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci 

a poetului aruncat dezorientat pe pământ, 

nemaiştiind cum să regăsească aici 

comorile pe care le poseda. Când i-am 

lăudat versurile, a înălţat din umeri : „ 

Versurile se desprind de noi ca frunzele 

moarte de copaci.” Regina îl serveşte 

chiar ea cu ceaşca de ceai. 

„ A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile 

feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite 

fără bucurie. Mi-am dat foarte bine seama 

că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, 

ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu 

însămi a fost singurul lucru care i-a făcut 

plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul 

unui zeu servit de-o muritoare.” 

Eminescu, perfect cunoscător de 

germană, a tradus libretul operei „Vârful 

cu dor „ scris de Carmen Sylva, iar regina 

i-a tradus poezii în germană. Acurateţea 

limbii lui era de neconfundat, în marea de 

neologisme şi franţuzisme care inunda 

saloanele. 

Posteritatea s-a hrănit îndelung din 

opera lui. Lucrări, doctorate, cărţi din cărţi, 

scrise adesea într-o limbă nisipoasă, care 

n-a făcut decât să îngroape strălucirea 

operei: „aducând pe căile deschise tipului 

stilistic, această unică sinteză de absolut 

stăpânit şi organizat, cu adâncimi care-l 

depăşesc chiar şi pe el ….” Câtă zgură! 

Tone de maculatură. Până şi Chişinevschi 

l-a omagiat. Cel mai bun omagiu pentru 

Eminescu e să-i citim poezia. 

„ Iar deasupra tuturora va vorbi vr’un 

mititel, nu slăvindu-te pe tine …lustruinduse 

pe el, 

Sub a numelui tău umbră. Iată tot 

ce te aşteptă.” 

Noica pune diagnosticul exact 

asupra delirului omagial : „ eminescianita”. 

Ea camuflează cu lozinci neputinţa studierii 

complete a celor 44 de manuscrise. Din 

cele nouă mii de pagini, mare parte au 

rămas necercetate, mai ales cele scrise 

în germană. Lada lui cu manuscrise a stat 

sub cheie, la Maiorescu acasă, până în 

1902, când a donat-o Academiei. 

Mai toţi scriitorii români s-au 

raportat la Eminescu. Cioran spunea :„ 

tot ce s-a creat până acum în România 

poartă stigmatul fragmentarului. Afară de 

Eminescu, totul este aproximativ.” 

L-au cercetat cu pasiune - Iorga, 

Călinescu, sau Perpessicius – minţi 

providenţiale. Marii poeţi români i-au 

rezervat drepturile de autor pe vorbele 

noastre. Arghezi, Blaga, Nichita s-au 

înclinat şi au recunoscut că Eminescu 

are copy-right pe limba română. Asta e 

! În schimb, manualele îl îngroapă. Sunt 

scrise în „păsăreasca” pe care Eminescu 

o detesta: „infiltraţiile unor elemente de 

filozofie schopenhaueriană, kantiană sau 

budistă, şi stoicismul lui Hyperion…” Cât 

savantlâc. 

Schopenhauriană ! 2-4-6-14 litere 

! Bietul elev, nici nu le poate spune, 

d-apoi să le mai scrie la teză. Noroc cu 

fiţuicile. Eminescu este o staţie lungă, şi 

chinuitoare în traseul manualelor. La fel, 

şi-n harta oraşelor ţării. 

Sub tăbliţa care indică numele 

străzii, MIHAI EMINESCU, picoteşte 

un bătrân rufos. Totul are un aer uzat, 

vechi, de mahala; case mici de secol 19, 

ţigani, cerşetori, bătrâni ponosiţi, prea 

puţine accente cochete la case, maşini 

ori trecători. Prezentatorul cumpără un 

covrig şi un ziar de la o tarabă şuie de pe 

stradă. Cercetează restul. Mai ţineţi minte 

bancnota de 1000 de lei care îl găzduia 

pe Eminescu? A fost scoasă din circulaţie; 

astăzi nu ar ajunge nici pentru un covrig. 

Până de curând îl puteam zilnic primi pe 

Eminescu în palmă, cu alte mărunţisuri.” 

Banca Naţională l-a promovat pe 

bancnota de 5 milioane; cu portretul 

cel mai demonetizat, lângă semnătura 

guvernatorului. „Calităţile morale ale unui 

popor atârnă de starea lui economică” – 

asta-i şopteşte guvernatorului. 

Evocarea apoteotică de jumatate 

de secol, plină de stereotipii şcolăreşti - 

„Poetul nepereche”, „Luceafărul poeziei 

româneşti” s-a răsturnat de un deceniu, 

în contrariul: sifiliticul nebun cu gulerul 

plin de păduchi, naţionalist, antisemit, 

toate cele rele. Etichetarea de naţionalist 

i se trage din patriotismul lui înflăcărat. 

Eminescu şi-a iubit ţara cu o disperare 

care a căpătat accente dramatice şi care, 

pe o sensibilitate specială, a provocat 


EMINESCIANA 

pierderea libertăţii si agravarea stării de 

sănătate. 

Astăzi, să-ţi iubeşti ţara e atât de 

provincial! Mai ales pentru lumea “bună” 

cu paşaportul plin de vize, care nu vede 

graniţele din avion, iar pe hartă nu caută 

România, ci Europa din dreptul Americii 

de Nord. 

E tot mai old-fashion să vorbeşti 

româneşte! Intelectualul “subţire” nu 

mai frecventează patriotismul. Elitele 

se conformează tabieturilor “office” şi 

ciugulesc engleza cu ifosele cu care, în 

vremea lui Eminescu, până şi subretele 

ronţăiau franceza. Şi atunci, ce şansă mai 

poate avea patriotul EMINESCU? Ce ne 

mai trebuie un român dedicat cu patima 

ţării lui şi limbii lui?!? Devotat unor cauze 

expirate! Ce ne mai trebuie Eminescu? 

Valorificarea electorală a celui 

mai lucid şi critic publicist a început din 

vara lui 1889, cu înmormantarea la care 

au participat 3 prim-ministri. Continuă 

până astăzi. E trivializat de peste un 

veac prin gurile îndoielnice ale clasei 

politice româneşti din toate epocile şi 

de toate culorile. Ziua de nastere, la o 

săptămână după ziua Tovarăşei şi cu o 

săptămână înainte de ziua Tovarăşului, 

a ajuns pretextul delirului omagial din 

toată luna ianuarie. Nici după Revoluţie 

nu a fost cruţat de exaltările electorale. 

Pare mut, dar ascultaţi-l bine; spune aşa 

politicienilor: “Dacă port cu uşurinţă şi 

cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur 

m-ar mâhni peste măsură”. 

În articolul „Independenţa”, evoca 

basmul „Tinereţe fără bătrâneţe, şi viaţă 

fara de moarte”. Fiul de împărat se întoarce 

din tărâmul nemuririi în ţara lui, peste sute 

de ani. In mijlocul oraşului, vede o statuie 

care-l întruchipează. Le spune oamenilor 

că el e cel de pe soclu. Nimeni nu-l 

recunoaşte. Încercă să-i convingă; dar 

oamenii îl cred nebun. Creatorul fusese 

înghiţit de propriul său mit. 

Dacă Eminescu ar trece astăzi 

printre noi, cred ca s-ar prezenta ca în 

vremea ieşeană: „Michalis Eminescu, 

vecinic doctorand în multe ştiinţi 

nefolositoare, criminalist în senzul prost al 

cuvântului şi în conflict cu judecătorul de 

instrucţie, fost bibliotecar când a şi prădat 

bibilioteca, fost revizor la şcoalele de… 

fete, fost redactor en chef al foii vitelor de 

pripas…”. 

Găinaţul porumbeilor de pe creştet îi 

e mai drag decât cuvântările politicienilor 

la dată fixă, în miez de ianuarie, din anii 

cu miză electorală. Cu cât puterea e mai 

nesigură pe ea, cu atât creşte exaltarea 

omagială a lui Eminescu. Si-l îngroapă în 

discursuri. De peste un veac, patriotismul 

autentic al poetului a devenit cârja 

electorală pentru cohorte de politicieni. Ei 

speculează suprapunerea poetului peste 

neliniştile identitare ale unui popor mereu 

dezamăgit de liderii săi. 

Nu conteză discursurile şi cărţile 

despre Eminescu, contează volumul lui de 

poezii. Citiţi-l cu voce tare ! Ascultati cum 

sună. E atât de muzical… de tulburator… 

Lăsaţi cuvântul să treacă prin voi. Simţiţi 

cum vibrează ?…. 

7025 

G 

M 

Le 

cu 

de 

Bu 

Ci 

Ba 

M 

di 

o 

o 

co 

D 

si 

cu 

cr 

D 

În 

Ba 

„N 

de 

de 

al 

îti 

de 

da 

as 

m 

Pe 

ic 

(în 

D 

de 

Ca 

I-a 

St

PROZA 

Transmodernismul în sens tainic al lui Victor Teleucă 

Potrivit conceptului filosofic înaintat de poetul V. Teleucă 

„ Ţărmul nu este altceva decât un obstacol pus mării pentru ca 

ea să aspire şi mai mult spre acest infinit care cheamă şi după 

care ea tânjeşte zi şi noapte. Marea tindea spre început când era 

numai apă.” Dar să fie ţărmul un obstacol? El este mai degrabă 

orizontul definit prin care necuprinsul se transformă în mare. 

„Începutul” spre care „tindea” marea era însuşi acest ţărm. Din 

acest motiv marea nu-şi uită originea, confirmând ideea eternă, 

că toate în această lume oceanică pornesc dintr-un început. 

Căci, orizontul nu anulează infinitul, ci doar demonstrează că 

spre infinit se porneşte din finit, aşa cum ca să ajungi la poezie 

trebuie să treci la început prin creierul poetului. 

V. Teleucă şi-a plasat poezia în chiar punctul originii sale 

ca poet, iar pe sine la infinitul visat de poezia sa. Potrivit filozofiei 

sale lumea (omul) este produsul unei îndelungate contemplări 

narativo-monologice a lui Dumnezeu. Nu este de mirare că 

V. Teleucă numeşte frumuseţe mişcarea contemplatoare a 

gândurilor ca un prototip al mişcărilor lucrurilor din jur care nu 

are origine, ci numai „finalizare” în infinit. În acest sens este 

de înţeles travaliul enorm pe care l-a depus poetul pentru a 

transcendenta acest univers contemplator atât de aglomerat 

pentru a-L descoperi pe Dumnezeu. Dar uimeşte insistenţa 

enormă cu care el se aventurează să-şi sacrifice resursele 

pentru ca prin poezie să ajungă la esenţial, spre deosebire de 

alţi postmodernişti care neagă, chiar din strat, existenţa unui 

astfel de început, munca lor de ocnă logo-logistică demolându-L 

pe Dumnezeu în loc să-L edifice. Am putea spune, că pentru 

V. Teleucă este caracteristic un transmodernism în sens tainic 

(invers), care merge dinspre infinit spre finit. Dovada acestui fapt 

o reprezintă însăşi opera sa poetică a cărei unicitate se cuprinde 

în înseşi destăinuirile sale potrivit cărora el ar trăi „... sub zodia 

târziului” unde „ninge ca la o margine de existenţă”, identificată cu 

infinitatea, din profunzimea căreia s-a ridicat la suprafaţă printr-o 

încordare sufletească ce a durat întreaga sa viaţă, şi al cărei 

traseu a coincis cu drumul ce duce spre Dumnezeu. Dar până 

a ajunge la Dumnezeu poetul caută potecile mizate aducătoare 

de adevăr cu atâta perseverenţă, încât, rătăcind prin desişurile 

junglei logosului, descoperă că poezia este ceva în sine şi de la 

sine, care nu are nici o influenţă asupra destinului celui care-i dă 

viaţă, şi nici asupra celora pentru care este creată. Căci, spune 

el „Cuvintele nu exprimă un adevăr, ci absenţa acestui adevăr, 

exprimă mai curând iluzia” iar „Poezia e făcută pentru altă lume 

şi poate schimba doar o lume ipotetică”. 

Se naşte această idee aparent adevărată, pentru că poezia 

ţine într-adevăr de ceea ce este sublim - sufletul ce transpare 

perceperii noastre drept ceva ipotetic şi care nu poate fi simţit 

în mod obiectiv, ci doar în mod subiectiv, fapt care nu poate să 

ne conducă la concluzia falsă, că el nu ar ţine de ceea ce este 

esenţial în fiinţă. Această poziţie are la bază conceptul conform 

căruia poezia este considerată drept oceanul şi nu marea al cărei 

„ţărm nu este altceva decât un obstacol”. 

Or, ţărmul există, pentru că există Dumnezeu, el 

identificându-se cu Dumnezeu. Pentru V. Teleucă lumea este 

atât de transparentă încât şi Dumnezeu a devenit transparent, 

din care cauză ea încetează de a se mai avea pe sine. Totul 

se transformă astfel într-un vis în vis, motiv care ne dă dreptul 

să considerăm, că poetul era marcat de o dezamăgire aproape 

apocaliptică, cauzată de faptul că, totuşi, îşi simţea existenţa 

ca o realitate, cu toate că el şi-ar fi dorit-o ca un vis în vis. Aici 

se produce şi se adânceşte ruptura dintre logos şi logică, dintre 

poezie şi ideea de poezie, care la V. Teleucă iau amploarea 

unei dileme pe drumul rezolvării căreia va păşi aproape pe 

tot parcursul vieţii sale de creator. Însă dezamăgirea nu pune 

stăpânire în totalitate pe el, deoarece ea nu este provocată de 

o paralizie a sferei mişcărilor, ci de neputinţa de a valorifica 

potenţialul edificator al antipozilor lumii, generatori ei înşişi de 

sfere a mişcărilor de orice tip. 

Aceasta este explicaţia tăcerii de lungă durată a poetului 

de după anul 1983. Luând în consideraţie atare lucruri se poate 

spune că V. Teleucă a trăit ceea ce i-a fost dat, fără să creadă el 

singur că a făcut-o cu desăvârşire. Iată de ce „ Poezia e făcută 

pentru altă lume şi poate schimba doar o lume ipotetică”. 

Însă spre deosebire de cei mai mulţi dintre poeţii 

postmodernişti, care caută infinitul, fugind de Dumnezeu în loc 

să-L caute în fiinţele lor, V. Teleucă face cale întoarsă dinspre 

infinit, unde se plasează într-un mod misterios, identificânduse 

cu el, spre ”zidul care are nevoie de o fereastră” (N. Dabija) 


şi care este însăşi fiinţa sa, 

dar folosind cărarea tainică 

din spatele casei, şi nu pe 

cea din faţa ei. El adună 

elementele cunoaşterii 

sale dispersate pe toată 

această cale lungă de 

întoarcere, creând o 

poezie filozofică foarte 

profundă pentru a descoperi 

originea esenţialului în 

lucruri spre deosebire de 

postmoderniştii de tipul lui 

Em. Galaicu-Păun, care 

desfac Întregul în elementele 

sale compoziţionale, 

spulberându-le în bătaia 

unui vânt ce le goleşte pe 

dinăuntru până şi seminţele. 

Nu e de mirare că poetul 

vine în poezie cu o idee Petru Ababii 

„gata ucisă”. Acest lucru se 

întâmplă, deoarece ea se 

identifică cu chiar infinitul, poziţia de start din care el crede că 

poate porni pentru a constitui un element al realităţii. 

Nu este clar cum poezia poate să se nască înaintea 

pregătirii (naşterii) ideii de poezie. Anume din această cauză 

creatorul de poezie se simte ucis de ideea de poezie, şi implicit 

şi de propria poezie, riscând să se prăbuşească în prăpastia 

unui gol absorbitor de sensuri, în loc ca la sfârşit de cale să se 

identifice cu infinitul mult râvnit. 

Înainte de a fi identitate, poetul a cunoscut identicul fără 

a conştientiza, însă, acest fapt, din care motiv el îşi credea 

eu-l înaintea sine-lui, adică înaintea identicului. El concepea 

că poezia vine spre sine de undeva din afară, astfel golinduse 

aparent de esenţa ei. Însă, de fapt, sufletul poetului era 

plin de poezie prin ideea de poezie, din cauza că poezia căuta 

infinitul, iar sufletul său se identifica cu el. Când, de fapt, o astfel 

de stare paradoxală poate pune stăpânire pe un suflet poetic? 

Doar poate numai atunci, când poezia este suficientă sieşi, adică 

este poezie în poezie, încât nu există un element de raportare 

care să o ajute să se perceapă ca identitate purtătoare legitimă 

de identic. Acest lucru s-a produs în sufletul poetului într-o aşa 

măsură, încât el nu a sesizat, că poezia sa este purtătoare de 

identic prin însăşi acest suflet şi ca suflet. Prin aceasta poezia 

lui V. Teleucă reprezintă un fenomen unic în poezia românească. 

Identic-u este Dumnezeu. Poeţii şi filosofii care au căutat să 

scoată identic-u din personalitate (din eu) s-au lipsit de identitate, 

adică s-au privat pe sine (eu-l de sine). Spre deosebire de aceştia 

marele poet M. Eminescu a socotit eu-l ca pe un centru al 

Universului prin identic-u din identitatea lui, astfel descoperindu-l 

acolo pe Dumnezeu, căutând să-I descifreze esenţialul. 

„ ... Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea, cum fără 

eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.” În 

contrast cu căutările lui Eminescu oare nu este mai uşor de a 

te priva de sine, devenind aproape o absenţă, decât să duci pe 

umeri povara eu-lui ? - lucru pe care-l fac cei mai mulţi dintre 

postmodernişti. Cei ce nimicesc eu-l, îl nimicesc pe Iisus. El a 

luat pe umerii Săi povara tuturor identităţilor eu, preluând odată 

cu ea şi suferinţele prin care acestea aveau a-şi răscumpăra 

păcatul neglijării identic-ului (lui Dumnezeu). 

Eu-l V. Teleucă este mereu altul, pentru că altul este trupul 

- lăcaşul sufletului pe care eu-l nu vrea să-l recunoască ca 

fiind al său, deoarece este prea vicios şi de care doreşte să se 

distanţeze, atribuindu-i mereu altă identitate. Faptul se întâmplă, 

pentru că identic-u este confundat cu totalitatea identităţii, pe 

când el este doar o parte din aceasta. 

Descoperitorul lui altul este tocmai partea din fiinţă care 

este veşnic nemulţumită de prestaţiile sine-lui (ale eu-lui), şi 

care se defineşte ca identitate cu o conştiinţă de sine manifestă 

(dezvoltarea acestei idei necesită o temă aparte de abordare). 

Nu este întâmplător deci, că pentru V. Teleucă „Dumnezeu a 

fost întotdeauna al treilea ca mijlocitor între eu şi tu„. Însăşi 

faptul, că poetul l-a pus pe Dumnezeu în postură de persoană 

a treia explică fenomenul transmodernismului cu caracter tainic 

în creaţia sa prin care el şi-a purtat paşii dinspre infinit spre finit. 


CONFERINŢA 

INTERNAŢIONALĂ 

DESPRE AVANGARDA 

ROMÂNEASCĂ LA 

UNIVERSITATEA DIN 

IERUSALIM 

Mirel Horodi 

Centrul pentru Studierea 

Iudaismului din România, din cadrul 

Universitaţii Ebraice din Ierusalim, 

în colaborare cu Institutul Cultural 

Român, a organizat, între 12 şi 

14 decembrie 2010, o conferinţă 

internaţională, intitulată „Avangarda 

românească între Bucureşti, Paris şi 

Tel Aviv”. Programul foarte încărcat 

al conferinţei, la care au participat 

specialişti din România, Israel, 

Franţa, Elveţia, Suedia, Statele Unite, 

a cuprins 15 comunicări, două filme şi 

o masă rotundă. 

Unele comunicări au avut 

caracter de sinteze, altele au fost dedicate unor artişti avangardişti 

(Isidore Isou, Gherasim Luca, Ilarie Voronca, Paul Celan, Sesto 

Pals, Marcel Iancu). S-a discutat despre avangardă din punct 

de vedere conceptual şi al continuităţii fenomenului în timp. 

Diversitatea subiectelor şi al abordărilor depăşeşte cadrul limitat 

al unui articol. De aceea, în cele ce urmează, mă voi referi la 

masa rotundă care a concluzionat conferinţa şi la câteva puncte 

de vedere abordate în comunicările de sinteză. 

Masa rotundă, având ca subiect raportul dintre „periferie 

şi centru” în cadrul avangardei, a fost moderată cu tactul şi 

priceperea cunoscută de Michael Finkenthal (Johns Hopkins 

University, USA). La întrebarea dacă Parisul sau alt oraş 

european poate fi considerat ca fiind centrul avangardei şi care 

a fost rolul Bucureştiului, în acest cadru, s-au dat răspunsuri 

diferite, fiecare participant la discuţie privind problema din alt 

punct de vedere. 

Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim), a 

deschis dezbaterea amintind scandalul pe care l-a provocat 

B. Fundoianu, în anii ’20, prin afirmaţia şocantă că din punct 

de vedere cultural, România era de fapt o colonie a Franţei. 

Complexul periferiei, care exista în general în cultura română, 

era mai pronunţat în rândurile intelectualilor evrei, complexaţi 

psihologic, deoarece nu mai erau legaţi de cultura tradiţională 

evreiască şi nici nu erau primiţi în cultura românească. Ei erau 

marginalizaţi de două ori: odată ca evrei, nefiind acceptaţi în 

centrul culturii române şi, a doua oară ca români, în raport cu 

marea cultură europeană. De aceea aderarea la avangardă a 

fost o soluţie, întrucât prin caracterul ei cosmopolit, le oferea 

posibilitatea afirmării. O altă soluţie a fost emigrarea. De pildă, 

la Paris, unde artiştii străini erau acceptaţi şi, unde mulţi dintre 

ei s-au afirmat pe plan internaţional. Unul din exemple este 

chiar Fundoianu, devenit pe malurile Senei, Benjamin Fondane 

(trebuie totuşi notat că, la Paris, Fondane s-a depărtat de 

cercurile avangardiste). În Israel au emigrat Marcel Iancu, după 

pogromul legionar din 1941, iar Paul Păun şi Sesto Pals, după 

instaurarea regimului comunist. 

Ovidiu Morar (Universitatea Suceava), autorul unui volum 

de sinteză, foarte bine documentat, despre „Avangardismul 

românesc” (Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 

2005), a afirmat că problema este mai complicată, poziţia lui 

Fundoianu neexplicând totul. În primul rând n-a existat o singură 

avangardă şi nici un singur centru – la Paris. Au fost centre 

avangardiste la Berlin, la Viena, la Zürich, Geneva şi chiar la... 

Bucureşti, oraşul unor importante expoziţii internaţionale de artă 

modernă, organizate, începând cu anul 1928, sub egida Revistei 

„Contimporanul”. 

De altfel nu toţi avangardiştii au avut complexul de periferie. 


EVENIMENT 

Într-un manifest publicat 

în revista Contimporanul 

se afirmă că „nu am imitat 

pe nimeni (...) am fost, în 

Europa, dintre cei care au 

ridicat steagul” În 1945 

grupul suprarealist român 

(Gellu Naum, Gherasim 

Luca) şi-a manifestat 

dorinţa subordonării faţă 

de mişcarea patronată 

de André Breton, printr-o 

încercare disperată de 

a-şi continua activitatea, 

în condiţiile iminentei 

instaurări a dictaturii 

comuniste. Bineînţeles că 

această încercare nu avea 

nicio şansă să reuşească, 

şi grupul suprarealist s-a 

autodizolvat, de voie, de 

nevoie, în 1947. 

Evreii, suferind din cauza nerecunoaşterii lor în România, 

au fost atraşi în mod firesc de avangardism, care este prin 

esenţă cosmopolit. Aşa se explică ponderea neobişnuit de 

mare în avangarda românească a poeţilor şi artiştilor de origine 

evreiască: Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Mihail 

Cosma, Saşa Pană, Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost, 

Isidore Isou, Marcel Iancu, Victor Brauner, Jules Perahim, M. H. 

Maxy, Jacques Herold, Arthur Segal, etc. 

Cosmopolitismul, aşa cum a arătat Guy Scarpetta, 

respinge orice tendinţă de „înrădăcinare”, care-l conectează pe 

individ la gintă, naţiune, rasă, etc. Iar, Eugène Ionesco definea 

avangarda „în termeni de opoziţie şi ruptură”, considerând că 

artistul avangardist este un opozant al sistemului existent. 

Camelia Crăciun (Universitatea din Bucureşti), a afirmat 

că problema trebuie analizată în contextul situaţiei intelectualului 

evreu în România acelor ani, când populaţia evreiască suferise 

schimbări datorită fenomenelor de aculturaţie (preluarea unei 

alte culturi) şi de secularizare. De altfel, unii scriitori evrei au 

abordat în literatura lor subiecte evreieşti: Ion Călugăru, Isac 

Peltz, Uri Benador. 

Complexul culturii mici a existat la toată generaţia 

anului 1927, nu numai la scriitorii evrei. Paralel cu înflorirea 

avangardismului în România, el a înflorit în Ungaria şi în alte ţări 

est-europene. 

Ion Pop (Universitatea din Cluj), autorul a numeroase 

lucrări de referinţă în domeniul avangardei (ultimul volum „Din 

avangardă spre ariergardă”, Editura Vinea 2010, a fost lansat la 

16 decembrie la ICR Tel Aviv), a subliniat că problema centruperiferie 

are mai multe dimensiuni. România se găsea pe drumul 

modernizării, chiar dacă procesul nu se împlinise. Marele critic 

Eugen Lovinescu preconiza sincronizarea culturii române cu 

cele europene. Ceea ce apărea la Roma, la Paris, la Berlin, era 

imediat cunoscut la Bucureşti. Lumea modernă era o lume a 

interferenţelor culturale. Desigur Parisul era marea metropolă, 

care încă din timpul generaţiei de la 1848, a influenţat cultura 

din Principate. În Ardeal era mai pronunţată influenţa vieneză. 

În realitate au existat centre avangardiste şi la Zürich, la Berlin, 

la Viena, cu caracteristici diferite. Expresionismul, într-o formă 

moderată, a fost asimilat chiar şi de un poet tradiţionalist ca 

Lucian Blaga. 

De altfel, avangardismul român, s-a dezvoltat pe bazele 

moderniste existente încă dinaintea primului război mondial, 

la post-simbolişti (Adrian Maniu). În 1912 a apărut revista 

„Simbolul”, editată de Ion Vinea şi de Tristan Tzara. Precursorul 

avangardismului românesc a fost Urmuz. Avangardismul 

românesc a fost divers. Tristan Tzara şi Marcel Iancu au început 

ca dadaişti, în schimb Ion Vinea n-a fost dadaist. Revista 

„Contimporanul”, înfiinţată de Ion Vinea şi Marcel Iancu a fost o 

tribună constructivistă, promovând modernismul care decurgea, 

în domeniul artistic, din revoluţia industrială. Avangardismul 

românesc a avut o caracteristică eclectică, de sinteză între 

diferitele curente. Un exemplu a fost revista „Integral”, care 

promova modernismul, indiferent de curent. Numai suparealiştii 

s-au afirmat ca un curent aparte, dar şi ei au fost mai puţin 

dogmatici decât colegii lor francezi. 


7027

NOTES 

Turnirul florilor 

Pentru a vă dărui ceva simbolic, colorat, care să pară 

venit din paradis, am călătorit înaintea sărbătorilor sfinte ale 

Paştelui în Olanda. Datorită unui program european Grundtvig 

ce încurajează proiectele valoroase ale adulţilor dornici să înveţe 

şi să descopere ceva nou, inovator, am putut face această 

călătorie de studii la care am avut timp să meditez câteva luni, 

din decembrie 2010, de când am primit vestea câştigării acestei 

burse pentru mobilitatea de la Amsterdam intitulată Le „Grand 

Tour” en Europe: art, paysage, jardins, créativité, innovation. 

Aşadar, o vizită în care să descoperi creativitatea, 

frumuseţea, tradiţiile, inovaţiile într-un spaţiu cultural european 

unic! Despre una dintre cele mai frumoase grădini din lume vreau 

să vă vorbesc, un parc în care o imensă expoziţie florală este 

reeditată an de an începând din 1949 încoace: Keukenhof. M-am 

gândit să nu folosesc prea multe superlative, pentru a nu se crede 

că ador stilul bombastic, dar voi încerca să vă 

conving prin imagini create din cuvinte, deşi am 

realizat, desigur, şi câteva zeci de fotografii... 

Lalele multicolore, zambile, narcise, clopoţei, 

anemone... Floarea Paştelui în câteva culori 

şi variante, celebre şi cunoscute sub numele 

latineşti de Fritilaria imperialis, meleagris, 

persica... 

Aici, pe 20.000 de hectare care 

echivalează cu 40.000 de terenuri de fotbal 

se cultivă 70% din producţia mondială de flori 

– de ordinul miliardelor, iar trei sferturi dintre 

acestea se exportă în mai mult de 100 de ţări, 

din care Olanda adună peste 600 de milioane 

de euro. Principalul client: SUA, apoi Japonia. 

Pentru că Germania este însă pe plan mondial 

clientul numărul unu, fiind ea însăşi şi o mare 

producătoare de flori, anul acesta expoziţia de 

la Keukenhof a fost dedicată acestei ţări având 

tema Germania – ţara poetilor şi filozofilor. Iar 

rezultatul e o policromie florală debordantă, o 

splendoare vegetală multicoloră inegalabilă 

în care lalelele, aduse în Olanda în secolul al 


XVI-lea de la picioarele Himalaiei şi 

devenite acum simbolul naţional al 

acestei ţări care o cultivă pe lanuri 

întregi şi o exportă în întreaga lume, 

îţi fură ochii şi îţi câştigă inima. 

Am aflat acolo şi o legendă 

a frumoasei, vitezei şi nefericitei 

stăpâne a acestor locuri – 

Jacqueline de Bavaria. S-a născut 

în 1401, s-a luptat vitejeşte pentru 

ţinuturile sale şi a murit singură şi 

bolnavă de ftizie la doar 35 de ani 

în Castelul Teylingen. Am putea 

spune că stăpâna acestor meleaguri 

veghează şi guvernează blând 

peste aceste fantastice frumuseţi 

Georgeta Adam 

create anual de expozanţii care se întrec în adevărate turniruri 

ale florilor... 

Galben-oranj-roşu-roz-violet-albastru... Unde pot fi atâtea 

culori deodată adunate şi asamblate ca într-o simfonie fără 

sfârşit? La Keukenhof, fireşte. Iar pentru a avea şi opinia unui 

specialist, consemnez în acest chenar on line spusele domnului 

Gerard de Wagt de la Vaste Keurings Commissie 

despre gradina-eveniment: „Pentru cultivatorii 

şi selecţionerii acestui sector al bulbilor de flori, 

parcul constituie un loc inconturnabil pentru a-şi 

expune produsele unice şi inovatoare în atenţia 

colegilor şi a consumatorilor. Această întâlnire 

de parfumuri, de culori şi de forme suscită 

numeroase emoţii, chiar şi pentru profesioniştii 

pretenţioşi. Aceasta face din Keukenhof platforma 

ideală pentru reuşita sectorului de bulbi de flori.”... 

Interesul meu aparte pentru flori vine 

dinspre bunica mea maternă care căra apă cu 

cobiliţa să-şi ude florile din grădina ei de pe malul 

Prutului. Pentru noi, vizita în împărăţia ei avea 

o putere aproape magică. Apoi, mama mea, i-a 

urmat, dăruindu-ne nouă o frumoasă şi acum 

aproape sălbatică grădină de flori rămasă în urma 

ei... Imagini din grădina savantă de la Keukenhof 

şi din cea a mamei mele vă inserez aici, în acest 

eseu dăruit dumneavoastră în a treia zi de Paşti 

ca să vă împodobiţi sărbătoarea. Pentru că – nu-i 

aşa? – încă ne amintim faptul că veşnicia s-a 

născut la sat şi că Blaga a scris şi celebrul vers 

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...

VITRALII P(L) – ATINATE 

Mariana Vicky Vârtosu 

Sfîrşitul lui aprilie aduce, în 

incinta Bibliotecii ,,Duiliu Zamfirescu,, 

lume multă, lume curioasă, lume 

deosebită. Într-un spaţiu neîncăpător, 

mic şi mare, admiratorii autoarei 

( Theodora Fîntînaru – la prima 

,,abatere,, de acest fel!) am dorit 

să-i fim alături la,,cea mai frumoasă 

zi ,,din existenţă – cum a numit-o 

domnia sa. Graţie Teodorei Fîntînaru, 

directorul instituţiei, lansarea de carte, 

la cel mai înalt nivel de prezentare, 

desfăşurată în această dimineaţă 

de mijloc de primăvară, la maxim 

şi la superlativ, într-o regie inedită, 

autentică, evenimentul se datorează. 

,,VITRALII-lor PATINATE,, o sinteză 

a fondului vechi de carte. Prin 

strădania neobosită(ei) a autoarei ei, 

Teodora Fîntînaru, lansarea a fost un 

adevărat spectacol.Gabriel Funică, 

vorbitor şi prezentator deopotrivă, 

a creat atmosferă, a ţinut trează 

atenţia, pe tot parcursul prezentării 

(prin glumiţe pertinente, cum le-ar 

fi numit Florin Paraschiv, unul dintre 

îndrumătorii spirituali ai Teodorei). 

Printre cei ce au vorbit despre autoare 

şi carte, s-au numărat scriitorul şi 

cercetătărul zamfirescolog, Ioan 

Adam, prefaţatorul volumului. 

Preocupat de conţinutul volumului 

prefaţat, renumitul zamfirescolog,,a 

uitat,, să amintească, în discursul 

său, despre cel ce i-a fost obiect de 

studiu o viaţă întreagă. Au mai vorbit 

despre autoare şi cartea sa(succint şi 

la subiect) scriitorii Gheorghe Andrei 

Neagu, Culiţă Ioan Uşurelu, Mircea 

Dintz, dna Georgeta Adam. Fiind în 

săptămîna aniversară a bibliotecii 

şi bibliotecarilor, Teodora Fîntînaru 

i-a avut alături(o parte) pe acei 

focşăneni care au practicat această 

nobilă profesie, de bibliotecar. Un 

alt moment emoţionant, portretul 

autoarei, creionat şi desăvîrşit prin 

cuvintele celor care i-au îndrumat 

paşii în alegerea carierei; profesori, 

dintre care citez pe dna Maria 

Nica de la Colegiul Gheoerghe 

Asachi, prof.Şaigău de la şcoala din 

Faraoanele(un moment emoţional 

deosebit), prof.Costică Neagu, fostul 

director al bibliotecii dl. Renea, prof.de 

istorie Nazîru.Nu pot să nu-i amintesc 


EVENIMENT 

de dnii directori ai Direcţiei pentru 

Cultură(,,cartea este un dar, o floare, 

un semn,, - a spus domnia sa);dl. 

Sorin Francu, directorul Teatrului 

Municipal, care a felicitat-o cu toată 

sinceritatea pe autoare, pentru 

esenţa de spiritualitate adunată între 

coperţile cărţii sale. Veleităţile şi 

valenţele Teodorei în arta prieteniei, 

în schimbul energetic oferit de acest 

nobil sentiment, au fost punctate 

de Janina Vadislav, realizatoare 

de emisiuni culturale, una dintre 

numitele la acest titlu. Despre 

mulţumiri şi recunoştinţă a vorbit 

autoarea în cuvîntul său de încheiere. 

Ca la orice lansare, Teodora Fîntînaru 

a oferit cartea însoţită de un preţios 

autograf.Cît priveşte conţinutul cărţii, 

el va fi analizat, aşa cum se cuvine 

unei cărţi de asemenea factură. 

Timpul a zburat fără să-l simţim. La 

final, ne cuprinde regretul încheierii 

evenimentului. Felicitări Teodora, dar 

al lui Dumnezeu, mulţumim pentru 

darul oferit focşănenilor prin VITRALII 

PATINATE.Aş face o paranteză:după 

cele auzite, îndreptăţit pot fi numite… 

vitralii platinate. 

7029

CRITICĂ LITERARĂ 

METAPOETICA 

MACEDONSKIANĂ 

Miron Costina Violeta 

Putem vorbi despre metapoetică deoarece termeni ca 

“metalingvistică”, “metamatematică”, “metapsihologie” etc. au devenit 

termeni curenţi aşa cum observă Al. Husar, iar evoluţia actuală a 

poeticii este în funcţie de un atribut ce-o însoţeşte, care poate fi de 

cele mai multe ori chiar cel care a scris-o, ca de exemplu poetica lui 

Alexandru Macedonski, care tratează despre poetică în articolele 

macedonskiene: Despre poezie, Despre poemă, Despre logica poeziei, 

Poezia viitorului (1892), Simbolismul, Decadentismul, Arta versurilor, 

publicate în Literatorul, ca fiind metapoetică. “Poietica (facerea) devine 

şi/sau metatextualitate, adică şi spunere (poetică) a facerii, relaţie sub 

semnul căreia stă întreaga poezie modernă.” 1 Poetica lui Macedonski 

conţine un program al literaturii, în vederea producerii “poeziei viitorului” 

în concordanţă cu exigenţele unei şcoli, Macedonski însuşi fiind şef 

de şcoală. Saltul de la poetica operei izolate la poetica creatorului, 

“metapoetica se constituie astfel ca o Summa Poetica sau Poetica 

Major, definindu-şi deci sfera şi obiectul de studiu prin însuşi numele ei.” 2 

Despre influenţa lui Mihai Eminescu asupra poeziei române 

moderne, Nicolae Oprea consideră că “funcţionează numai la 

nivelul textului poetic, conotativ” 3 şi continuă acelaşi critic: “Alexandru 

Macedonski excelează din raţiuni polemice, adesea – în reflecţii asupra 

poeziei” 4 . Tot criticul Nicolae Oprea numeşte discursul lui Macedonski, 

“discurs metapoetic”, iar “cel dintâi text teoretic substanţial” este Despre 

logica poeziei în care Macedonski separă poezia de proză deoarece 

“poezia comportă o logică deosebită de a prozei” 5 şi continuă Macedonski: 

“Poetul care nu-şi deosebeşte logica sa de aceea a prozei poate deveni 

un Molière, ale cărui versuri sunt, însăşi pentru acest cuvânt, curată proză 

rimată, poate deveni un Voltaire chiar, care cade ca poet tocmai pentru 

acelaşi motiv, dar nu va deveni niciodată descatenatul Shakespeare, 

furtunosul Byron, divinul Dante sau incomparabilul Musset.” 

Macedonski numeşte poezia în Despre logica poeziei, (1880) 

“schinteie a Divinităţii” după ce în prealabil stabileşte că “Dumnezeirea 

este Neînţelesul”, Macedonski invocă şi exemplul “cântecului popular”: 

“Cântecele noastre populare sunt dovada cea mai pipăită că nu ne 

înşelăm şi valoarea acelor cântece nu o poate tăgădui nimeni, fiind 

apreţuite ca nişte adevărate pietre scumpe de toată lumea adevărat 

literară. Meritul de fond al acestor poezii stă însă mai cu seamă în forma 

lor poetică şi cu totul nelogică pentru proză.” Din acest discurs reiese 

aşa cum precizează şi Adrian Marino că Macedonski nu s-a desprins 

niciodată de romantism, iar folclorul ca inspiraţie pentru romantici este 

evocat şi în Introducţiunea la Dacia Literară a lui Kogălniceanu. 

În Despre poemă 6 , Macedonski caracterizează poema ca fiind 

“toate coardele Harpei, toată inima, toate patimile omeneşti! Surâs 

şi lacrămi, râs şi disperare, batjocură şi blândeţe, luptă între bine şi 

rău, cerul plin de stele şi stradele pline de noroi, iată după mine ce 

este o poemă, sau ce trebuie să fie, ce trebuie să conţie!”, în această 

caracterizare se observă interferenţe romantice prin evocarea “Harpei”, 

simboliste şi parnasiene în acelaşi timp, prin simbolul muzicalităţii, 

“harpa” instrument antic, prin “surâs şi lacrimi” se îmbină romantism 

cu simbolist, “cerul plin de stele” romantism, iar prin “stradele pline de 

noroi”, “citadinismul” se îmbină simbolismul cu naturalismul. Continuă 

Macedonski discursul despre poemă: “Totul e mare şi mic într-însa. Este 

un haos de spirit şi materie, de strigăte şi disperare şi de râsuri nebune. 

Este şi noroiul stradelor format din victimele sociale şi cerul plin de soare 

şi de colorit. Stele, fluturi de aur, raze, flori, parfume, şoapte se amestecă 

şi se întreciocnesc pe vasta ei ţesătură.” În acest discurs metapoetic, 

poetica despre poetică ca fiind intertextualitate: “stele, fluturi de aur, 

raze, flori, parfume, şoapte se amestecă şi se întreciocnesc pe vasta ei 

ţesătură”, aceste “întreciocniri” sunt interferenţe, iar ceea ce interferează 

sunt elementele romantice cu cele simboliste şi parnasiene: “stele, fluturi 

de aur, raze, flori, parfume, şoapte”, prin elementele vizuale, auditive şi 

olfactive se creează sinestezia simbolistă: “muzică, parfum şi culoare”. 

“Prin poiein arta ridică simbolul peste cercul intuiţiei şi al înfăţişării, ca 

şi peste semnificaţia pură prin mimesis. Simbolizarea pare a fi o relaţie 

între trei termeni, în care simbolul se referă la poiein, precum prin poiein 

mimesis se referă la simbol, care devine o prezenţă corporală –în 

structuri concepute ca moduri de a crea, prin însuşi sensul lor...” 7 

Aceeaşi idee este prezentă în continuarea discursului poetic 

macedonskian despre poemă: “Acelaşi haos, aceleaşi defilări de 

oameni sub alte chipuri seprezintă în cuprinsul ei, şi din acea colosală 

întreciocnire de strigăte de disperare şi de plăceri, de patime şi de 

fericiri, fiecare strigăt devine un cântec care vibrează peste omenire, 

când dulce şi melodios, când amărât şi plin de sarcasm, după omul din 


care izbucneşte, şi care îl adaugă ca un nou inel la tot ce s-a scris şi 

s-a făcut până în acel moment!” Aceasta este poema “scrisă, simţită şi 

coordonată astfel cum o întrevăd eu” afirmă Alexandru Macedonski. 

În Fondul şi forma, Macedonski afirmă: “Fondul nu există prin sine 

însuşi, ci numai prin alcătuirea de forme ce-l întocmeşte.” Adrian Marino 

subliniază că în ceea ce urmează să domine în materie de fond este 

“complexitatea sufletului modern” 8 , idee preluată şi dezvoltată şi de Marin 

Beşteliu 9 . Tot Adrian Marino observă că unele manifestări imprevizibile 

ale lui Alexandru Macedonski devin tot mai intense, mai puternice, mai 

stăpâne peste sufletul său generând “complexe”: “complexul bovaric”, 

“complexul persecuţiei”, respectiv al “damnării”, “complexul genialităţii”, 

“complexul narcisist”, “amoralismul” etc. evidente atât în biografie cât 

şi în operă, folosind expresia lui Charles Mauron, putem vorbi despre 

imaginea unui “mit personal” 10 , urmărind cum se repetă şi se modifică 

imagini obsedante de damnare, persecuţie din viaţa poetului reflectate în 

opera sa. Adrian Marino referitor la “complexul narcisist” este de părere 

că “Macedonski împrăştia încă din tinereţe o mare putere de atracţie, 

dorinţa de a fi ascultat, admirat şi înconjurat de iubire trădându-se la el 

în chip organic.” 11 Alexandru Macedonski era fermecător, având o privire 

profundă, fiind o figură care atrăgea oricând privirea ni se dezvăluie 

din cercetările lui Adrian Marino, care afirmă: “pur complex narcisist, şi 

totuşi un anume adevăr se cuprinde în această aparent banală laudă 

de sine a poetului, care ştim că punea atâta grijă, alunecată curând spre 

preţiozitate şi dandism, în ţinuta sa exterioară.” 12 

În primul manifest simbolist al literaturii române, din 1892, 

considerat aşa de Nicolae Oprea şi nu numai, Macedonski defineşte 

Poezia viitorului: “Poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine, aceste 

două eterne şi principale sorginţi ale ideii.” 13 Macedonski aşază în fruntea 

poeziei moderne “poezia simbolistă complicată de instrumentalism” şi 

continuă: “Acest gener, cel mai înalt, provoacă râsete. Cu toate acestea, 

astăzi când simbolismul numără geniuri ca Baudelaire, ca belgianul 

Maeterlinck, ca Mallarmé, ca Joséphin Péladan, ca Moréas şi alţii, 

simbolismul, fie el în proză, fie în versuri, fie el numit decadentism sau 

cum se va voi, pare în ajun să triumfe. Se impune dar a se pune cititorul 

inteligent în curent cu noul pas pe care poezia îl realizează în domeniul 

artei.” Pe linia procesului ascensiv, pas cu pas, metapoetica îşi trage, 

deci numele din însuşi acest salt în sensul în care prefixul meta defineşte 

acest salt, cum observă Al. Husar metapoetica “din treaptă în treaptă (de 

la poetica operei izolate la poetica artistului, a diferitelor arte...) privind 

elementele comune poeticilor în ansamblu, ea reduce extensiunea 

obiectelor (artei) de la multiplicitatea istorică şi practic infinită a produselor 

ei, la unitatea lor esenţială, în jurul unui concept definind arta în genere.” 14 

În Poezia viitorului, Macedonski descrie simbolul ca fiind “apropiat 

de natură, fiindcă el, pentru a ne sugera idei, procedează întocmai ca 

dânsa, cu alte cuvinte, fiindcă ne înfăţişează una sau mai multe imagine 

ce se transformă la urmă în cugetări” şi defineşte instrumentalismul ca 

fiind “tot un simbolism, cu ideea că sunetele joacă în instrumentalism 

rolul imaginelor” şi conchide: “Ca şi wagnerismul, simbolismul unit cu 

instrumentalismul este ultimul cuvânt al geniului omenesc. Poezia 

viitorului nu va fi decât muzică şi imagină, aceste două eterne şi principale 

sorginţi ale ideii. Şi iată cum poeţi zişi cu idei se vor trezi se vor trezi în 

secolul al XX-lea că n-au avut niciuna.” 

NOTE BIBLIOGRAFICE: 

1 Irina Mavrodin, Modernii, precursori ai clasicilor, Editura Dacia, 

Cluj-Napoca, 1981, p. 20 

2 Al. Husar, Metapoetica. Prolegomene, ediţia a II-a, Priceps Edit, 

Iaşi, 2005, p. 146 

3 Nicolae Oprea, Alexandru Macedonski între romantism şi 

simbolism, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p.83 

4 Idem, p. 83 

5 Alexandru Macedonski, Despre logica poeziei în Opere, 

III. Publicistică (Literatorul. 1880-1919), ediţie alcătuită de Mircea 

Coloşenco, Introducere de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, 

Bucureşti, 2007, p. 47 

6 Alexandru Macedonski, Despre poemă în Opere, III. Publicistică 

(Literatorul. 1880-1919), ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, 

Introducere de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 

2007, p. 62 

7 Al. Husar, op. cit., p. 268 

8 Idem, op. cit, p.632 

9 Vezi Marin Beşteliu, Alexandru Macedonski şi complexul 

modernităţii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984 

10 Charles Mauron, De la metaforele obsedante la mitul personal, 

Traducere din limba franceză de Ioana Bot, Aparat critic, bibliografie şi 

note pentru ediţia românească de Ioana Bot şi Raluca Lupu, Editura 

Dacia, Cluj-Napoca, 2001 

11 Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, Editura Pentru 

Literatură, Bucureşti, 1966, p. 72 

12 Idem, p. 101 

13 Alexandru Macedonski, Poezia viitorului, în Opere, III. Publicistică 

(Literatorul. 1880-1919), ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, 

Introducere de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 

2007, p. 84 

14 Al. Husar, op. cit., p. 145

Dacă vrei să scrii despre 

Veronica Micle, să îi citeşti poeziile sau 

corespondenţa, să ţi-o imaginezi văzând-o 

cu ochii minţii, nu poţi s-o faci decât 

luând-o împreună cu Mihai Eminescu, 

căci dragostea ce i-a legat, a creat şi cele 

mai frumoase poezii de dragoste ale limbii 

noastre şi cea mai frumoasă poveste de 

iubire a literaturii române. 

Gândind la frumoasa lor poveste 

de dragoste, cred că puţine sunt femeile 

care să nu fi visat să fie iubite ca Veronica, 

şi puţini bărbaţii care să nu fi visat să 

întâlnească iubirea întruchipată într-o 

femeie asemenea ei. 

Iubirea dintre acest “înger blond”, 

Veronica şi Eminescu a fost mare, 

adâncă, a învins totul şi a reuşit să existe 

dincolo de răutăţile unor oameni care 

îi voiau despărţiţi. Iubirea tuturor a fost 

eclipsată de acea mare iubire a unui “chip 

de înger drăgălaş”. Eminescu, poetul-om, 

a fost fascinat de frumuseţea feminină a 

Veronicăi. Au fost şi câteva “focuri de paie” 

stârnite de Cleopatra Lecca-Poenaru sau 

de Mite Kremnitz, dar chipul Veronicăi le-a 

sters repede urma. Fata ei, Virginia Gruber 

scria : “Mama a fost plină de viaţă, plină 

de farmec, frumoasă, doamnă perfectă şi 

avea o voce superbă. În societatea aleasă 

pe care o vizita, din cauza acestor calităţi 

superioare, făcea umbră întotdeauna în 

jurul celorlalte femei”. 

Nemuritoarea muză eminesciană 

s-a născut în Năsăudul ardelean în 

ziua de 22 aprilie 1850, în acelaşi an în 

care la Ipoteşti s-a născut “Luceafărul 

poeziei româneşti”, Mihai Eminescu. Tatăl 

Veronicăi, Ilie Câmpeanu, a fost un erou 

al luptelor conduse de Avram Iancu şi a 

murit în urma rănilor căpătate în luptă. 

Mama, Ana, rămasă văduvă, s-a mutat cu 

cei doi copii la Tg. Neamţ, apoi la Roman 

şi, în sfârşit, la Iaşi. Veronica a primit la 

naştere numele mamei ei, Ana, dar ea şi-a 

schimbat numele în cursul primar şi astfel 

a devenit Veronica. A fost un copil crescut 

în răsfăţul dragostei de mamă, deşi au 

trăit înfruntând multe nevoi materiale. Ea a 

urmat şcola primară şi cursurile gimnaziale 

la Iaşi, la Scoala Centrală, unde a fost 

bursieră. A fost o elevă excepţională, 

dând dovadă de o înteligenţă deosebită. 

A terminat şcoala în 1863 şi pe certificatul 

ei de absolvire este trecut calificativul 

“eminentă”. La examenul final a asistat 

rectorul Universităţii din Iaşi, profesorul 

universitar Ştefan Micle, ardelean de 

origine. El a fost vrăjit de frumuseţea, 

inocenţa şi inteligenţa ei şi, deşi era mai în 

vârstă cu 30 de ani, a cerut-o în căsătorie. 

La insistenţele mamei sale, peste un 

an, frumoasa şi tânăra Veronica, devine 

respectabila doamnă Micle, la numai 14 

ani. 

În tinereţea mea, am văzut-o pe 

Veronica cu ochii minţii, în ziua cununiei, 

timp de patru ani, aproape zi de zi, de 

câte ori intram sau ieşeam pe poarta 

şcolii ca profesoară, ori când îmi aruncam 

privirile pe fereastră. In faţa şcolii, pe acea 

Elena Buică 

CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE DE 

IUBIRE A LITERATURII ROMÂNE 

VERONICA MICLE 

22 APRILIE 1850 - 6 AUGUST 1889 

străduţă foarte strâmtă. In centrul oraşului 

Cluj, se află bisericuţa “Bob” pe al cărui 

gard din zid gros şi purtând patina vremii, 

era o plăcuţă comemorativă. Pe ea sta 

scris că la această biserică, Veronica şi 

Ştefan Micle au fost cununaţi de preotul 

Ioan Pamfil, în data de 7 august 1864. Şi 

de câte ori nu m-a purtat gândul pe firul 

vieţii acestei femei cu un destin atât de 

deosebit, la tulburătoarea, fascinanta şi 

scurta ei viaţă! 

A fost o soţie bună şi o mamă 

iubitoare. Pe soţul ei nu l-a iubit, dar nici 

nu l-a urât sau detestat, ci l-a respectat şi 

l-a preţuit ca om şi ca intelectual. Fiicelor 

ei, Valeria şi Virginia, le-a dat o educaţie 

aleasă şi le-a crescut cu dragoste, aşa 

cum fusese crescută şi ea de mama 

ei. Valeria a fost solistă de operă şi i 

se spunea “Privighetoarea Iaşului”, iar 

Virginia a studiat ştiinţele. Amândouă au 

scris poezii. 

Veronica dispreţuia distracţiile 

uşoare şi festivităţile, pe care le ocolea, 

cu toată poziţia socială 

înaltă pe care o avea. 

Urmând sugestia lui 

Maiorescu că Veronica 

ar fi născută pentru 

a zăpăci destinele 

marilor bărbaţi, diferiţi 

istorici literari, biografi 

şi publicişti, în cursa 

pentru spectaculos, 

au creat Veronicai 

Micle efigia unei femei 

uşuratice, nestatornice 

şi indiferentă la 

sentimentele înalte ale 

poetului. Realitatea 

a fost tocmai invers, 

dar clişeul impus de o 

societate nedreaptă, 

grăbită şi superficială 

este greu de înlăturat 

cu toate dovezile 

incontestabile. Muza lui 

Eminescu nu a fost o 

femeie uşoară, nu era 

dornică de petreceri. 

Ea şi-a jertfit toată tinereţea familiei şi s-a 

preocupat atent de educaţia fiicelor ei. A 

făcut parte din societăţi de caritate, iar în 

timpul războiului de independenţă, a fost 

soră de caritate voluntară. 

Dragostea dintre ea şi Eminescu a 

fost castă până la moartea lui Ştefan Micle 

(1879). Abia după moartea acestuia, după 

7 ani de când s-au cunoscut, Eminescu 

i se adresează pe nume într-o scrisoare. 

Când i s-a permis, pe Eminescu l-a îngrijit 

cu multă devoţiune şi a participat la 

suferinţa lui cu toată fiinţa ei. Pe Eminul 

ei, cum îi plăcea să îl alinte, l-a iubit cu o 

dragoste profundă. Oricâtă răutate ar nutri 

cineva, nu se poate să nu se lase cuprins 

de tonul ars de iubire care se desprinde 

din scrisorile ei şi din poeziile pe care i 

le-a dedicat lui Eminescu, şi în marea 

majoritate, îi sunt dedicate lui. Poeziile ei 

sunt un adevarat jurnal de iubire, trecând 


EMINESCIANA 

prin toata gama de sentimente. Dragostea 

ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe 

Eminescu şi dincolo de pragul pământesc. 

A lăsat în urma ei două fete, pentru a-şi 

împlini destinul de iubită, săvârşind “nunta 

in cer”, infinit mai durabilă decât căsătoria 

cu acte. 

Pe Eminescu l-a cunoscut în martie 

1872, la Viena, unde se afla pentru un 

tratament. Il cunoştea doar după nume, 

numai după câteva poezii publicate. 

Tânăra Veronica, cu toate că era 

căsătorită, avea doua fetiţe, îşi respecta 

soţul, simţea că îi lipseşte o atmosferă 

veselă şi o iubire ideală învăluită în 

mister. Ea trăieşte acum primii fiori ai 

dragostei şi se comportă ca orice fată la 

vârsta ei. “Galopul biografiilor - cum zice 

Tia Şerbănescu - nu modifică vârstele 

organismului oricât le-ar brusca”. Legile 

firii nu ţin cont de convenienţele sociale. 

Veronica se afla la prima ei iubire aproape 

adolescentină, şi ca orice adolescent sau 

tânăr, ascultă această chemare, dincolo 

de orice raţiune. Cu un tact deosebit, ea va 

şti totuşi, ca în acelaşi timp să îşi respecte 

soţul şi familia, dar şi să dea frâu liber unei 

iubiri romantice. Până la moartea soţului 

ei, iubirea lor a fost pură şi neîntinată. 

Intre ea şi Eminescu s-a născut o 

frumoasă idilă la Viena, care peste timp 

se va transforma în iubire profundă şi va 

continua apoi cu mici întreruperi până 

la moarte, şi chiar dincolo de graniţile 

vieţii, căci, cine ştie dacă nu se continuă 

frumoasa lor iubire în alte zări, într-o altă 

dimensiune, dincolo de coloana infinitului, 

dincolo de răutăţile celor 

care le-au stat împotrivă. 

Virginia, fiica Veronicai, 

scria despre mama ei: 

“l-a iubit pe Eminescu 

cu o iubire nemărginită. 

Împrejurările şi oamenii 

au făcut ca ei să nu fie 

uniţi niciodată. Veronica 

a refuzat cererea în 

căsătorie a mai multor 

pretendenţi, preferand 

să rămână “muza unui 

geniu, decât soţia unui 

prinţ”, aşa cum a afirmat 

ea. Pe Veronica a 

atras-o, nu gloria, ci 

talentul pe care l-a intuit 

cu o mare precizie, egală 

cu cea a lui Maiorescu. 

Cu toate ca Eminescu 

publicase doar câteva 

poezii, intuiţia perfecta 

a Veronicai a facut-o 

să înţeleagă din capul 

locului ce valoare au. Ea l-a numit pe 

Eminescu poetul-geniu, înaintea altora, 

cam în acelaşi timp cu Maiorescu, dar 

cu mai multă fervoare. Chiar numai 

pentru intuiţia ei fără greş, ar trebui să 

îi recunoaştem inteligenţa şi calitatea 

gustului artistic. Eminescu, îndrăgostinduse 

de frumoasa, spirituala, cultivata 

Veronica, cea plină de mister şi poezie, 

romantică şi provocatoare, îşi va întrerupe 

studiile şi se va întoarce la Iaşi ca să fie 

aproape de “dulcea minune”, “îngerul 

blond”. El îi dedică poezii eminente, iar 

ea îi dedică delicate versuri. O vizita în 

salonul ei de poezie sau se întâlneau 

sub teiul de la Copou. Când nu se puteau 

întâlni, comunicau prin scrisori. Ştefan 

Micle era îngăduitor cu această situaţie, 

având încredere în soţia lui, accepta ca 

Veronica să fie muza unui poet de geniu, 

aşa cum Laura a fost pentru Petrarca. 

î 

7031

EMINESCIANA 

Veronica şi-a înţeles din capul locului menirea. Şi-a asumat acest 

destin şi apoi l-a desăvârşit în chipul cel mai fericit posibil. Câte 

femei ar fi făcut asta? 

Eminescu şi-a dat seama chiar de la început că Veronica 

întruchipează idealul feminin pe care l-a visat. El îi scria: 

“Adormind aseară cu gândul la tine şi deşteptându-mă dimineaţa 

tot cu el, aş putea să îţi scriu toată ziua fără să obosesc, dacă 

cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar şi 

acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine. 

Ce ai tu de împărţit cu teii, cu florile şi frunzele de tei? Poate 

unde eşti aşa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora. Şi dacă 

se întâmplă pe tine să te văz,/ Desigur că la noapte un tei am 

să visez./ Şi dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,/ Desigur toată 

noaptea visez la ochii tăi”. 

Veronica îi răspundea: “Imbătată de florile teiului, de 

vorbele ademenitoare şi dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe 

bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie”. 

Eminescu o iubea cu patos, cu putere şi cu sinceritate. “Mi-e 

dor de tine, moţule ce esti, femeie gentilă şi dulce, inteligentă şi 

radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor”. 

Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: “Scumpa mea 

amică, Dulcea mea doamnă, Măi îngeraşule, Dulce şi dragă 

Cuţa, Draga mea copilă, Stimabilă doamnă şi respectată mea 

amică, Doamna mea, Dulcea mea Veronică, Draga, dulcea şi 

îngereasca mea Cuţă, Momoţi dragă, Draga mea Veronicuţa, 

Draga mea Nicuţa, Măi Momoţelule, Dragă şi mititica mea Moţi, 

Fetiţule dragă, Dragul meu bobocel moţat, Măi ramură de liliac”. 

Veronica îi răspundea: “Miţule iubit şi al meu scump şi drăgalaş, 

Miţule, Băiet iubit şi drăgalaş, Eminul meu, Eminescul meu iubit, 

Scumpul meu Eminescu”. 

Când Ştefan Micle s-a stins din viaţă, a lăsat-o pe Veronica 

şi pe cele două fetiţe fără sprijin material. Veronica i-a scris lui 

Eminescu: “Toţi duşmanii or să se bucure de moartea lui Micle, 

crezând că aceasta bucurie se reflectă şi în sufletul meu. Dar nu. 

Sentimentul care mă călăuzeste în acest moment este cu totul 

altul”. Prima persoană care a aflat despre marea lor dragoste, a 

fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La început nu s-a 

opus. A considerat că fiecare poet trebuie să aibă muza lui. Mai 

târziu, când Eminescu şi-a mărturisit intenţia de a se căsători cu 

Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui opunându-se 

căsătoriei. Se temea că această împlinire îi va aduce fericirea 

supremă şi atunci nu ar mai fi avut motiv “să plângă aşa frumos”. 

Din dragostea lui pentru Veronica se “naşteau” poezii geniale pe 

care poetul le dedica muzei sale. 

Într-o scrisoare din 1882, Eminescu îi scria: “Tu ai fost 

şi eşti viaţa mea, cu tine s-a început şi s-a incheiat şi dacă nu 

traiesc pentru a gandi măcar la tine, nu am la ce trăi”. „Nu voi 

iubi niciodată altă femeie şi tu rămâi în mintea mea şi în sufletul 

meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele, singura 

mea aspiraţie, şi viaţa cu tine, singura mea speranţă”. Eminescu 

o prezenta pe stradă amicilor lui drept logodnica sa. 

Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma 

că “nu merită această cinste”, deoarece ar fi o “uşuratică”. Pe 

deasupra este “o femeie fără avere”. Probabil Maiorescu nu 

i-a putut ierta Veronicăi faptul că la 14 ani, depusese mărturie 

împotriva lui într-un proces de moralitate. Eminescu şi Veronica 

nu s-au căsătorit deşi erau legaţi printr-o puternică dragoste şi 

o sumă de afinităţi. Neîmplinirea căsătoriei a adus după sine o 

mare tragedie. Moartea i-a răpit prematur. 

Veronica i-a închinat şi ea frumoase şi delicate versuri 

adunate în volumul “Poezii” în 1887. Eminescu era încântat de 

acest volum. “Cartea ei e veşnic nouă pentru mine. Ce frumoase 

versuri întâlneşti în cărticica asta”. Chiar dacă aceste poezii 

îi erau dedicate, Eminescu nu era omul care să făcă concesii 

pe această linie, el era sincer în aceste aprecieri. Cele mai 

valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevărat jurnal 

poetic de dragoste, cuprinzând toată gama de sentimente: 

bucurii, supărări, momente pasionale, revolte, temeri, mărturisiri, 

împăcări. Versurile ei parcă stabilesc o complicitate cu cititorii. 

Au valoarea sincerităţii şi a unei graţii de necontestat: „De câte 

ori am tresărit/ La fiece mişcare,/ Crezând că poate vei veni/ O, 

dulce alinare.// De câte ori am plâns/ Văzând că noaptea vine/ Şi 

lampa singură s-a stins,/ Iubite, fără tine//” (Lampa). 

Dacă nu ar fi avut decât meritul de a fi muza lui Eminescu, 

Veronica ar trebui veşnic venerată. Dar ea a fost mai mult decât 

atât, a fost un om minunat şi o scriitoare cu mijloace de expresie 

delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura 

română. Tudor Vianu remarca cu obişnuitu-i discernământ: 

“Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol 

al marelui poet, cu versuri stilizate şi tipizate în factură poetică 

a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care 

creaseră în aceeaşi vreme nivelul liric general”. N. Iorga a 


comparat-o cu “o eroină antică”, iar Duiliu Zamfirescu o considera 

“poeta unui cult”. 

Volumul ce cuprinde corespondenţa dintre M. Eminescu si 

Veronica Micle şi poartă titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu 

iubit”, cuprinde numeroase scrisori până acum necunoscute. 

Volumul acesta prezintă o spectaculoasă redimensionare a figurii 

Veronicăi Micle. Ni se dezvăluie o femeie superioară, inteligentă, 

cultivată, care l-a iubit şi înţeles pe Eminescu. 

Referindu-se la puternica personalitate a Veronicăi Micle, 

George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse 

proprii sexului ei pentru a-l ţine în neîntreruptă uimire şi în 

pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisă, 

fermecator comunicativă, menită să surprindă agreabil-tiranic 

prin toate manifestările ei. Atâtea cuvinte şi moduri întregi de 

exprimare, care în gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica 

se salvează prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trăirii. Este 

o copleşitoare feminitate prototipică în scrisul şi în felul ei de a fi, 

este acel “feminin”, atat de admirat, de cântat şi uneori blestemat 

de către bărbaţi. Veronica era deplin conştientă de toate acestea”. 

Putea oare Eminescu să nu observe aceste valori 

feminine? Care altă femeie i-ar fi oferit mai mult şi în aşa fel ca 

să nu stârneasca ironiile unui şir nesfârşit de critici? Cum trebuia 

să arate acea femeie? Veronica a fost prima şi singura femeie 

care l-a iubit pe Eminescu. 

Faţă de o fire atât de expansivă, temeinic ancorată în 

concret, ripostand cu măsuri adecvate la nedreptaţi, jicniri, 

bârfe, Eminescu se simţea oscilatoriu, la polul celălalt. “Neavând 

curajul vieţii, neavând o rază de senin în suflet, am îndrăznit 

cu toate astea a te iubi, am pus dorinţa de a fi a mea peste 

orice consideraţii şi peste orice cuvinte de cruţare aş fi vrut”. 

Firea tonica a Veronicăi era binefacatoare pentru Eminescu. 

“Eminescu al meu, singurul şi unicul obiect al dragostei mele, 

singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele, dacă între tine 

şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia 

soartei. În mizeria asta a lumii trebuie să primim cu inimă bună o 

clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea, cu toată ferocitatea 

ei razbunătoare”. 

Tia Şebănescu a publicat un amplu eseu în România liberă 

în 1992 comentând cu multă competenţă şi mult fler feminin 

aura personalităţii Veronicăi Micle aşa cum se desprinde din 

corespondenta lor. Printre altele, ne spune: “Şi-a dozat foarte 

bine notele comportamentului. A ştiut să fie muza ideală: 

cochetă când trebuia, indiferentă când trebuia, fidelă mereu şi 

înfidelă din când în când, adică exact cât era necesar pentru ca 

această iubire să-şi găsească mereu prospeţimea, şi ca poezia 

să înflorească pe soluri noi, copleşitoare când se cuvenea şi, 

în fine, solidară şi în moarte. Pentru o femeie care se afla sub 

reflectoare ce-i cântăreau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. 

A fost discretă şi delicată şi a ştiut să întreţină buna funcţionare 

a discernământului, observând reaua credintă. Iubirea lor s-a 

desfăşurat vrând-nevrând la scena deschisă, în care oricine se 

simţea îndreptăţit să intervină”. 

Veronica a cântat necontenit două arii simultan - cea a 

femeii egală în iubire cu bărbatul şi cea a poetei subalterne marii 

poezii eminesciene: „Vârful nalt al piramidei, ochiul meu abia-l 

atinge./ Lângă-acest colos de piatră, vezi tu cât de mică sunt,/ 

Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,/ Al tau geniu 

peste veacuri rămânea-va pe pământ./ Şi doreşti a mea iubire. 

Prin iubire pân-la tine/ Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta 

s-o leg./ Cum să fac! Cand eu micimea îmi cunosc atat de bine,/ 

Când mareaţa ta fiinţă, poate nici nu o-nţeleg” (Lui Eminescu). 

Sunt versuri pline de adoraţie şi de modestie, publicate în 28 

august 1885. În această poezie, adevărat testament poetic, 

impresionează conştiinţa propriei micimi în faţa genialităţii 

poetului iubit, dar mai ales faptul că nu s-a sfiit s-o arate. Când 

Eminescu se îmbolnăveşte în 1883, Veronica spune: „Să pot 

întinde mâna, s-o pun pe fruntea ta,/ Încetul la o parte, şuviţele 

le-aş da./ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire, 

la care mă închin”. 

Scânteierile inteligenţei şi ale iubirii au facut-o pe Veronica 

să prevadă totul. Încă de la 27 de ani, pe o fotografie dăruită 

lui Eminescu nota urmatoarea dedicaţie: „Sufletul meu şi după 

moarte va căuta umbra poetului iubit”. În 1881 îi scria: “noi vom 

muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar unul 

pe altul”, apoi: “eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea” (1882). 

Şi Veronica şi-a ţinut jurământul de credinţă. Viaţa crudă şi 

nemiloasă, a făcut ca Eminescu să fie smuls din braţele îngerului 

de pază. Murind, el a luat şi viaţa Veronicăi cu sine, dăruindu-i 

nemurirea. La numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, la 

mânăstirea Văratec, Veronica îşi cheamă prietenii şi le citeşte 

dintr-un jurnal pe care îl alcătuise în ultimile zile, “Dragoste 

şi Poezie”. Acolo a transcris poeziile pe care i le dedicase lui 

Eminescu şi unele din cele care i-au fost dedicate ei, însoţindu-le 

cu comentarii. Şi-a procurat arsenic de la farmacie şi în timpul 

î

ANCA BULGARU – 

Îngemănarea sclipirilor 

divine ale unui destin, 

pus în slujba artei 

(urmare din nr. anterior) 

Legată indisolubil pe pământul 

acestei binecuvântate ţări, pictoriţa încarcă 

de culoare, locurile pe care le redă în 

peisajele sale. Astfel, redă în tonuri calde şi 

vii, în culorile unui imperial apus, frumuseţi 

fără de asemănare, desprinse din sufletul 

său generos şi nobil. Peisajele Ancăi 

Bulgaru poartă rareori doza aceea de 

neobişnuit, de fantastic. Ele sunt pe cât de 

reale, pe atât de somptuoase. Cu o atenţie 

desăvârşită la detaliu, poeta exprimă 

„Tristeţi de toamnă aurie”, declarânduse 

profund îndrăgostită de două momente 

astrale magice: toamna şi apusul. Astfel, 

foarte multe dintre picturile sale, executate 

în cea mai mare parte în ulei pe pânză, 

poartă numele de apus: „Tăcere ninsă în 

apus”,”Miraj de seară”, „Amurg Violet”, 

„Apus pe mare”, „Apus nins”, „Apus 

înflorit”, „Apus imperial” (1,2), „Apus 

cu maci”, „Apus”(1,2). 

V-aţi întrebat adesea: de ce Anca 

Bulgaru nu pictează figuri, portrete, 

oameni? Am încercat să găsesc măcar 

o infimă explicaţie a acestui fapt, 

observându-i tablourile. Poate pentru că 

(este doar un modest punct de vedere) în 

fiecare tablou al său, Anca îşi pictează de 

fapt sufletul, îşi pictează de fapt culorile 

multiple ale stărilor pe care le trăieşte. 

Astfel, ca extensii ale propriilor reverberaţii, 

artista îşi dăruieşte bucuria de a picta prin: 

culorile metamorfice ale frunzelor toamnei, 

bogăţia cromatică a florilor de câmp, în 

fâneţele proaspăt cosite, în licărirea apelor 

din pădurea inundată, în anotimpurile ce se 

perindă cu ciclicitate şi nonşalanţă. Artista 

mai pictează flori. 

Flori, neasemuit 

de frumoase! Le 

simţi culoarea 

nopţii, acesta i-a adus sfârşitul. Ea a săvârşit un gest ca în 

antichitatea greaca, aşa cum a subliniat N. Iorga. 

Şi astfel, în curtea bisericii “Sf. Ioan” din Văratec, îşi 

doarme somnul de veci cea mai frumoasă şi mai cultă femeie 

a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de 

mormântul acestuia pentru care şi-a jertfit viaţa din iubire fără 

margini. Dar ei sunt legaţi pe vecie prin iubire, căci prin această 

dovadă supremă a Veronicăi, ea s-a legat de Eminescu şi în cer. 

Iubirea lor va trăi veşnic şi pe pământ prin cei care se apropie cu 

dragoste şi căldură de poeziile lor şi citindu-le corespondenţa, 

pătrunzându-se de iubirea care i-a unit. Tragedia finalului vieţii 

lor este copleşitoare: „Ce s-au ales din două vieţi?/ O mână de 

cuvinte,/ Căror abia le-or da un preţ/ Aducerile-aminte”. 

Referindu-se la scurta ei viaţă, Tia Şerbanescu spune: „Te 

şi întrebi când a avut timp Veronica Micle în numai 39 de ani 

Gheorghe A. 

Stroia 

şi contemplându-le frumuseţea, parcă 

le percepi şi aroma. Personal, am iubit 

dintotdeauna florile. Le-am privit mereu 

cu ochii unui copil neastâmpărat, care le 

„amesteca” aroma (acum inconfundabilă) 

cu varietatea coloristică. Observând şi 

trecând prin filtrul „raţiunii” florile pictate 

de draga noastră Anca, am realizat că o 

simplă floare, înseamnă mult mai mult 

decât atât. Florile, pentru pictoriţă, sunt 

altceva. Cred că „reprezentarea” unei flori 

îi dă un sentiment de nostalgie, pe care 

cu greu se hotărăşte să-l pună pe pânză, 

un sentiment care uneori, nu este deloc 

confortabil. Pentru Anca Bulgaru, o floare 

înseamnă un act de curaj, un demers 

finalizat prin aşternerea bucăţilor de suflet 

în armoniile unice ale corolelor florale. 

Ca o magnifică dovadă a unei autentice 

simţiri româneşti, pictoriţa ieşeană redă, 

pe pânza sa, culorile vii ale florilor plaiurilor 

natale. Astfel sunt ilustrate: „Imortele” 

(Nemuritoarele), „Floarea Soarelui”, 

„Maci imperiali”(1,2…), „Bujori”, 

„Crizantemă”, „Anemone”, „Flori de 

câmp”, „Trandafiri roşii”, „Dumitriţe în 

vas de lut”, „Margarete albe”, „Albe flori 

de primăvară”. 

Pentru pictoriţă, sursele de inspiraţie 

sunt variate. Inspiraţia poate veni de 

oriunde, sau de unde te aştepţi mai puţin. 

De multe ori arta înseamnă surprinderea 

unei idei, a unei teme iar apoi lucrul la 

acea tema depăşeşte barierele inspiraţiei 

şi se converteşte în chin. Un chin, prin 

care artista renaşte de fiecare dată, în 

pete de culoare, atinse de aripile divine ale 

creaţiei. Acolo, la intersectarea chinului cu 

inspiraţia, se naşte lumea, se naşte lumina, 

străluce speranţa sacră a Muzei. Ce m-au 

surprins la lucrările pictoriţei Anca Bulgaru 

au fost: culorile, gama cromatică vie, cu 

tonuri calde, utilizate cu generozitate de 

fiecare dată, creând iubitorului de artă acel 

unic melanj de linişte, confort şi meditaţie. 

Privind undeva dincolo de reprezentarea 

artistică, vei găsi o întreagă lume, care 

vibrează şi care îţi este dăruită doar ţie. Cu 

o rară generozitate, Anca Bulgaru dăruieşte 


ARTE 

tuturor, câte ceva. Are pentru fiecare: o 

floare, o primăvară, un soare de vară, un 

amurg de toamnă sau un bulgăre de nea, 

un copac cu ramurile îngemănate ca într-o 

îmbrăţişare, toate acestea dovedindune 

că pe tărâmul artei pot sta faţă în faţă 

“Doar doi”: cel care dăruieşte (artistul) 

şi cel care primeşte ( iubitorul de artă). 

Nu ai cum să nu fii în tagma admiratorilor 

artei Ancăi Bulgaru, ţinând cont că poartă 

în ea crâmpeie din veşnicia noastră, din 

veşnicia României – în genere. Aş îndrăzni 

să-l citez pe Henri Focilllon care, spunea 

despre marele nostru Grigorescu: “Nicolae 

Grigorescu este român cu tot sufletul şi 

în toată opera sa... Prietenia cu artiştii 

francezi nu a reuşit să-l smulgă meditaţiei 

româneşti, amintirii doinelor, imaginii 

întinsei câmpii dunărene, argintate de 

pulbere, acestei dulci ţări de coline, cu vii 

şi căsuţe acoperite cu şindrilă. ...El rămâne 

poet, iar arta sa este un cântec de pasăre. 

El este român prin sentiment, prin lirismul 

fin, prin simpatia pe care o pune în pictură, 

în alegerea motivelor de-o melancolică 

întindere sau de-o intimitate visătoare, prin 

ceea ce are tandru şi spiritual în maniera 

sa.”. Observându-i creaţiile şi cunoscându-i 

devotamentul meritoriu în domeniul 

artelor, daţi-mi voie, ca prin analogie să 

o „denumim” pe această doamnă a artei 

plastice româneşti : un GRIGORESCU, 

în variantă FEMININĂ. Şi nu este o 

exagerare, acest punct de vedere fiind 

împărtăşit de foarte mulţi iubitori de artă, fie 

ei avizaţi sau nu! 

Aş încheia intempestiva mea 

incursiune prin galeria de artă a doamnei 

Anca Bulgaru, redând un fragment dintr-o 

notă de corespondenţă personală cu 

artista. Cu o simplitate şi o modestie 

extraordinară, îşi amintea: „Ţin minte că 

am fost la Câmpina, când eram copil şi am 

vizitat şi casa MARELUI GRIGORESCU... 

profesoara care ne însoţea ... mi-a adus 

aminte să respir... căci mi s-a oprit 

respiraţia în faţa pânzelor lui. Nu o să uit 

niciodată că muzeografa mi-a dat voie( pe 

ascuns ) să le ating. Eu sunt doar un om 

simplu, amator de frumos , care doreşte să 

slujească frumosul, cu modestie şi credinţa 

că oamenii încă îl doresc şi îl caută. Sunt 

în foarte mare măsură un autodidact. Profit 

de timpul care mi-a rămas.... să pictez cât 

e ziua de lungă. Într-adevăr mă simt bine 

în lumea mea colorată , unii se bucură 

de lucrările mele, alţii le atacă , alţii mă 

laudă...dar eu sunt fericită să mă trezesc 

dimineaţa cu gândul că în sfârşit am timp 

suficient să pictez..... şi asta înseamnă 

totul pentru mine”. Cu adâncă reverenţă în 

faţa unei cariere de excepţie, practic a unei 

vieţi puse în slujba artei, aş aminti crezul 

de viaţă, dar şi de artist al Ancăi Bulgaru: 

“Daca vezi întotdeauna unde ţi-e locul, 

nu poţi face greşeli majore” 

să fie o elevă strălucită, o voce căreia i s-a oferit angajamente 

într-o trupă de operă, martoră într-un proces ce i s-a intentat lui 

Maiorescu, o soţie ireproşabilă - din punctul de vedere a lui Ştefan 

Micle - mamă a două fiice (cărora le-a dat o bună educaţie), 

soră de caritate voluntară în războiul de independenţă, poetă şi 

traducătoare, o bună pianistă, o vaduvă cu necazuri financiare 

şi, mai presus de toate acestea, iubita pasionată şi inspirată a 

lui Eminescu”. 

Poezia lui Eminescu este imposibil de înţeles fără Veronica 

Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat într-o nota 

muzicală nelipsită din tot ceea ce se înţelege prin poezie de 

iubire eminesciană. Astfel ei au creat cea mai frumoasă poveste 

de iubire a literaturii române, trezind în sufletele cititorilor visul 

tainic de a întâlni o astfel de iubire. 

7033

DEZVĂLUIRI 

PREŞEDINŢI ŞI 

INTELECTUALI 

MOLDO-VALAHI 


Un cunoscut director de ziar şi televiziune m-a întrebat zilele 

trecute: „ce va fi în următorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar 

avem nevoie de răspunsuri la astfel de întrebări, iar un universitar 

care îşi ia în serios îndatoririle este obligat să le dea. 

Îmi amintesc, însă, în prealabil, două situaţii: prima s-a 

petrecut prin 1923, când distinsul rector al Universităţii din Cluj, Iacob 

Iacubovici, a respins cererea de intrare în universitate a agronomilor 

spunând: „aceştia nu sunt încă de universitate!”. Putem comenta 

dacă renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un 

motiv rămâne de reţinut: nu poţi fi universitar fără a fi intelectual, iar 

un intelectual presupune, totuşi, o concepţie civică şi morală şi un 

angajament explicit pentru aceasta, pe lângă multe altele. A doua 

situaţie se petrece sub ochii noştri: dacă un universitar se desprinde 

din tăcerea adesea oportunistă şi, oricum, costisitoare de la noi şi 

formulează o opinie în chestiuni ale societăţii, diplomaţii de carton 

şi noii politruci, ce proliferează în regimul actual din România, pun 

imediat întrebarea aparent adâncă: cu ce partid este oare acela? 

Sofismul e simplu: se crede că orice opinie este partinică şi, deci, 

pătată de subiectivitate, încât orice vorbitor în viaţa publică ar fi bine 

să fie cel mult un participant care ascultă. 

Îmi asum deliberat răspunderea de a discuta pe faţă chestiuni 

de viaţă, cu argumente fireşte, chiar dacă risc, la rândul meu, să fiu 

taxat drept „politic”. Replica mea e simplă: ţara, singura, de altfel, 

care a proclamat după 1989 „apolitismul” intelectualilor, România, 

o duce cel mai rău în Europa comunitară, iar pretinşii apolitici s-au 

dovedit a fi anodini propagandişti de sezon. Îmi asum ceea ce Toma 

d’Aquino spunea cu înţelepciune – „prostia este păcat” – iar Angela 

Merkel a afirmat recent, cu toată energia: „creştinismul nu este 

apolitic”, încât, prin implicaţie, intelectualul, demn de nume, nu este 

nicidecum apolitic. 

Vreau să răspund, aşadar, la întrebarea: „ce va fi în trei ani 

în România?” Iau în seamă deciziile care au dus la situaţia actuală, 

de la care trebuie, în orice caz, să plecăm, pe care vreau să le 

evoc succint. O fac la Alba Iulia, căci aici, în locul Marii Unirii şi 

al reangajării moderne a României, răspunderea analizei trebuie 

să fie mai mare. Ne amintim, fireşte, ce se scrie în însufleţitoarea 

Declaraţie de la 1 Decembrie 1918: „În domeniul vieţii publice, se va 

instaura un regim de guvernare democratică. Drept de vot universal, 

secret, egal, pe bază de sistem comunal, pentru toţi cetăţenii bărbaţi 

şi femei ce au împlinit vârsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru 

presă, drept de întrunire şi de asociaţie. Libera manifestare a 

spiritului şi a răspândirii ideilor.” 

Unde ne aflăm acum cu ţara noastră? Să amintim doar că 

Guvernul României din 2009-2010 a „reuşit” „performanţa” de a 

scădea cu 1/3 PIB-ul României, de a genera peste 600.000 de 

şomeri, de a mări datoria ţării la peste 90 de miliarde de Euro, 

de a tăia veniturile cetăţenilor cu 25-63% şi de a demotiva toate 

generaţiile. „Performanţa” este rară în Europa şi în lume şi nici o 

deviză n-a fost mai flagrant contrazisă, de faptele celor care au 

cultivat-o, pe cât este deviza „Să trăiţi bine!” lansată în 2004! 

Autorităţile României nu au la această oră nici o proiecţie de 

viitor pentru ţară, nici un proiect major nu este în curs de realizare, 

populaţia tânjeşte să lucreze, dar unităţile se închid (după ce s-au 

închis peste 30.000 de unităţi în ultimii doi ani!). În 2008, „The 

Economist” scria că România va suferi datorită „incompetenţei” 

decidenţilor, iar Comisia Europeană arăta, în 2009, că România 

este vecină „incapacităţii administrative”. Recent, Banca Mondială 

acuza proiectul de buget 2010 că este făcut „după ureche”. În 

fapt, în 2009-2010 România a devenit univoc „lanterna roşie” a 

Uniunii Europene. Toate evaluările obiective, internaţionale (inclusiv 

temerea deunăzi exprimată la Washington DC, a „falimentului”) sunt 

negative în privinţa actualei Românii. 

Mai profund decât orice, România trăieşte, sub multe aspecte, 

cel mai grav declin instituţional de la alegerile din 1948 încoace. S-a 

intrat în Uniunea Europeană (începând cu decizia din decembrie 

1999), în NATO (începând cu pregătirile din 1996), dar meritul nu 

aparţine nicidecum liderilor de astăzi: nici unul dintre aceştia nu a 

fost în stare să închidă vreun capitol de negocieri, nici unul nu are 

la activ vreo faptă remarcabilă. Alegerile prezidenţiale din 2009, 

probabil singulare în Europa actuală, au reluat „tradiţia” din 1948: 

nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numărat voturile (după 


ce ministrul de interne a 

fost înlocuit brusc!), iar 

ambasadele României 

(începând cu cea de la 

Paris), au făcut executări 

de voturi cu viteză record 

pe continent! Apoi – tot 

ca premieră continentală 

– preşedintele (uzând de 

arbitrara sa confundare cu 

„suveranitatea poporului”) 

a rupt o bucată din PSD şi 

o alta din PNL (împotriva 

votului nominal şi a votului 

cetăţenilor) şi şi-a creat 

partiduţe la purtător. S-a 

ajuns astfel la „democraţia 

aritmetică” ce guvernează 

astăzi România, cu 

rezultatele amintite, şi, apoi, 

la o Curte Constituţională 

(prin deformarea, devenită 

regulă, a votului în Camera 

Deputaţilor). Preşedintele 

s-a instalat în fruntea unei ierarhii, numită pe drept „africană”, în 

lucrările de drept constituţional, îşi orientează fără orizont cetele de 

fideli (ce amintesc adesea de trupeţii din anii treizeci) şi dirijează 

cu rezultate mediocre o ţară deocamdată înmărmurită. Samuel 

Huntington vorbea de emergenţa unui „sistem pretorian”: România 

confirmă diagnoza: o preşedinţie ce destructurează instituţiile 

şi caută fără ezitare „uzurpări constituţionale” (precum slăbirea 

Parlamentului) şi „uzurpări legislative” (reducerea la tăcere a unor 

cetăţeni) pentru a promova un sistem ciocoiesc. 

România este astăzi pradă unei patologii politice, pe care oricât 

am fi de îngăduitori, este realist să o luăm în seamă. Prima patologie 

a politicii româneşti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: 

acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată 

cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum 

câţiva ani, tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi 

şi aşa mai departe. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în 

jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din 

lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor 

şi, până la urmă, sărăcia. 

De „guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte 

patologii. Prima este „disfuncţia prezidenţialismului actual”: 

preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (fie 

cu Parlamentul, fie cu opoziţia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) 

şi stimulează o „competiţie sălbatică (savage competition)”, în 

condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice 

altă societate. A doua este „fuga de răspundere a celor care decid”: 

aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice („criza mondială”, „greaua 

moştenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără 

ca vreun moment să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă 

a crizelor actuale. A treia este „constituţie fără constituţionalism”: 

cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai 

respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, 

la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând 

să se sustragă controlului constituţional. A patra este „conceperea 

instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre Parlament de 

către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul 

public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă. A cincea 

este „dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei 

dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca 

un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi 

aritmetice – a rămas străină actualilor lideri din România, iar deciziile 

se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. A şasea maladie, care 

încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de 

astăzi din România, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclamă 

obsesiv dezideratul „guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată 

preferă „guvern competent”. În practică, la noi, se ajunge, astăzi, la 

compromisuri de neadmis pe seama adevărului şi performanţelor. 

Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o 

şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei 

de către cei care conduc, care face ca democraţia să nu se mai 

deosebească îndeajuns de „consultarea maselor” din regimul de 

tristă amintire sau de „democraţia faptelor” a militanţilor extremismului 

de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o 

simplă unealtă de promovare a intereselor de „gaşcă” (pentru a 

folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi 

caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. 

Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile 

actuale din România prin trei observaţii. 


KOSSUTH LAJOS 

ŞI „LUPTA PENTRU 

ELIBERAREA 

UNGARIEI” 

Peste câteva zile, în România, dar şi în alte zone ale Europei de 

sud-est, se va marca împlinirea a 163 ani de la izbucnirea Revoluţiei 

de la 1848 – 1849, eveniment politic major care a zguduit din temelii 

structurile de tip feudal a Imperiului Austro-Ungar care cuprindea între 

fruntariile sale Ungaria, cât şi Transilvania românească. După cum 

se ştie, după o absenţă de peste trei secole, cvasitotală de pe harta 

Europei ca stat independent, suveran, de sine stătător, Ungaria dădea 

semne că nu mai tolerează condiţia de colonie a imperiului şi, încurajată 

de revoltele de la Paris, Milano şi Viena 1 , a declanşat, la 3 martie 1848, 

o mişcare de protest ce viza obţinerea statutului de independenţă şi a 

libertăţii pentru această ţară. 

După cum se ştie, monarhia habsburgică a refuzat vreme 

îndelungată acordarea drepturilor democratice atât Ungariei, cât şi 

celorlalte provincii anexate Imperiului. Revoluţionarii maghiari au 

promovat ideea obţinerii libetăţii cuvântului şi a conştiinţei, eliminarea 

claselor sociale, anularea legii de scutire de taxe şi impozite a nobilimii 

şi crearea condiţiilor pentru acordarea de drepturi cetăţeneşti pentru 

ţărani prin abolirea iobăgiei. 

Deşi părea să fie o perioadă extrem de favorabilă pentru 

protestatari, deoarece coroana Imperiului revenise, de scurtă vreme, 

tânărului şi puţin experimentatului împărat Franz Joseph, sub influenţa 

puternică a împărătesei Sofia, Austria a refuzat acordarea oricărora din 

drepturile menţionate. În acele condiţii, Ungaria s-a autoproclamat ca 

Republică şi l-a ales pe Kossuth 2 ca guvernator al noului stat. 

O asemenea decizie a fost salutată cu entuziasm de aproape 

toate clasele sociale maghiare mulţumite pentru acest prim pas de 

reafirmare atât a Ungariei pe scena politică europeană în calitate de 

stat de sine stătător. 

Dovedind o deosebită abilitate politică, Kossuth Lajos a 

prezentat mişcarea revoluţionară drept un război pentru eliberarea 

Ungariei, acţiune la care a încercat să atragă şi alte minorităţi etnice 

din cadrul monarhiei. Aşa se explică faptul că el a beneficiat de ajutorul 

a numeroşi macedo-români 3 , sârbo – croaţi 4 , sau aventurierul general 

polonez Jozsef Bem. 

Mişcarea protestatară maghiară a dat curaj şi altor provincii 

din spaţiul sud-est european de a declanşa mişcari de protest şi 

promovarea unor obiective sociale, politice, economice etc. Am în 

vedere în mod deosebit mişcările revoluţionare din ţările române, 

care, într-o oarecare măsură, au cooperat cu mişcarea revoluţionară 

maghiară. Cercurile francmasonice din cele două părţi au făcut eforturi 

deosebite pentru apropierea între liderii revoluţionari maghiari cu cei 

din ţările române. Personal, Nicolae Bălcescu a încercat, zadarnic, 

să acţioneze ca liant şi să aplaneze stările conflictuale izbucnite între 

revoluţionarii ardeleni şi cei maghiari 5 . 

Deşi Kossuth Lajos era de orientare declarat liberală, iar mişcarea 

sa a dat multe speranţe poporului maghiar subjugat de imperialii 

vremii, în cele din urmă, atât el, personal, cât şi ceilalţi lideri maghiari 

s-au dovedit extrem de naţionalişti şi egoişti, dar şi primitivi din punct 

de vedere politic; deşi obiectivul lor declarat era eliberarea Ungariei 

şi obţinerea de drepturi cetăţeneşti, social-politice şi economice, care 

odată câştigate ar fi produs mutaţii majore, de esenţă, în societatea 

vremii, s-a dovedit că ei militau, pe faţă, ca de astfel de libertăţi şi drepturi 

să nu beneficieze şi celelalte minorităţi etnice din imperiu, aflate într-o 

stare la fel de deplorabilă ca poporul maghiar. 

În loc să profite de izbucnirea în Transilvania, îndeosebi în 

munţii Apuseni a unei extrem de curajoase mişcări revoluţionare, 

Kossuth Lajos, făcându-se ecoul intereselor nobilimii maghiare, a 

declanşat un război împotriva românilor ardeleni. În cadrul acestor 

lupte absurde, liberalul Kossuth Lajos a încurajat, tolerat şi incitat la 

crime abominabile împotriva adversarilor săi din Transilvania, care 

au condus la uciderea a peste 60.000 de români şi ştergerea de pe 

faţa pământului a circa 200 de sate 6 , precum şi a nenumărate biserici 

şi aşezăminte mănăstireşti. Datorită nefastei sale angajări într-o 

dispută cu un alt popor, care aspira, la rândul său, la fel de justificat, la 

libertăţi democratice şi la o existenţă demnă, Kossuth Lajos şi ceilalţi 

conducători unguri au uşurat, în mare măsură, sarcina imperialilor 

austrieci de a înfrânge astfel de mişcări protestatare. Dacă, în loc să 

angajeze lupte împotriva românilor ardeleni, forţele revoluţionare ale lui 

Kossuth Lajos s-ar fi aliat cu aceştia, el ar fi sporit substanţial şansele 

reale de victorie ale mişcărilor revoluţionare izbucnite în imperiu, luptâd 

cu şanse de reuşită împotriva armatei austriece şi a celei ţariste, venită 

în sprijinul monarhiei habsburgice. Pierderile materiale şi umane au fost 


uriaşe şi în tabăra maghiară. 

Însuşi poetul Petőfi Sándor 

a fost luat prizonier, în timpul 

luptei de la Albeşti, de lângă 

Sighişoara 7 , dus în Rusia şi 

apoi trimis în Siberia, unde îşi 

va găsi sfârşitul, după 12 ani 

de detenţie grea. 

Prin intermediul 

trupelor ţariste, solicitate de 

imperialii austrieci, venite în 

Transilvana în acest scop, 

austriecii au reuşit să învingă 

mişcarea revoluţionară din 

Ungaria şi Transilvania, dând 

ulterior frâu liber represiunii. 

În august 1849, 

ca urmare a eşecurilor 

zdrobitoare suferite, Kossuth 

Lajos se retrage la Arad 8 , 

SEMNAL 

Dan Brudaşcu 

unde demisionează din funcţia de guvernator al Ungariei în favoarea 

generalului Görgey. După doar 6 zile, pentru a scăpa şi a nu fi arestat 

de forţele imperiale de la Viena, Kossuth traversează Dunărea pe la 

Orşova 9 şi, după o călătorie lungă, ajunge la Kűtahya, unde guvernul 

Imperiului Otoman îi stabileşte domiciliul de exilat, în Turcia. Pe când 

se găsea la Vidin 10 , el trimitea o scrisoare ministrului de externe englez, 

lordul Palmerston, scrisoare prin care solicita sprijin pentru ceilalţi exilaţi 

ai revoluţiei maghiare. 

După cum se ştie, Kossuth Lajos va rămâne în Turcia până 

în septembrie 1851, fiind urmărit atât de serviciile secrete turce, cât 

şi de cele austriece. În această perioadă el a menţinut legăturile cu 

organismele francmasonice, care au preîntâmpinat orice acţiune de 

represiune îndreptată împotriva sa. 

Prin lobby-ul puternic promovat de mişcarea francmasonică 

nord-americană 11 , la 9 februarie 1950, preşedintele nord-american 

Zachary Taylor 12 determină parlamentul Statului Ohio, dar şi Camera 

Reprezentanţilor de la Washigton să adopte o moţiune prin care se 

cerea Turciei eliberarea lui Kossuth şi a emigranţilor unguri din Turcia. 

Această acţiune a determinat influentele forţe francmasonice din 

S.U.A. să declanşeze o adevărată uvertură diplomatică în sprijinul lui 

Kossuth şi a adepţilor săi. Viitorul preşedinte nord-american, Fillmore, 

a continuat acţiunile politice favorabile cauzei lui Kossuth şi a obţinut 

votarea rezoluţiei senatorului Henry Foote de Mississippi, referitoare la 

trimiterea unei fregate a marinei nord-americane pentru a aduce familia 

Kossuth în America. Urmare a intervenţiei insistente a influentelor 

cercuri francmasonice nord-americane, s-a reuşit ca, la 10 septembrie 

1851, familia lui Kossuth să se îmbarce pe fregată la Smirna, asigurând 

plecarea sa dintr-o zonă de maxim risc pentru propria securitate. După 

o scurtă escală în Anglia, Kossuth debarcă, la 5 decembrie 1851 la 

Staten Island, în statul New York, iar la 30 decembrie 1851 ajunge la 

Washington D.C. Încă de la venire, pe tot parcursul său pe teritoriul 

american, au loc primiri entuziaste şi banchete, în persoana sa fiind 

salutat un erou european ce lupta împotriva regimului totalitar al 

Imperiului Habsburgic 13 . Kossuth Lajos şi însoţitorii săi beneficiază de 

concursul larg al emigraţiei maghiare, dar şi al cercurilor francmasonice, 

căuta să obţină sprijin material, politic şi diplomatic pentru noile sale 

activităţi privind destabilizarea situaţiei din Imperiul Habsburgic 14 . 

Vor avea loc turnee în mai multe state nord-americane, urmate de 

entuziaste recepţii, dar şi de discursuri fulminante 15 , atât din partea 

gazdelor, cât şi a oaspetelui maghiar. El se va bucura începând cu 

1851 şi de sprijinul unui important cotidian nord-american, New York 

Times, la al cărui banchet, din 15 decembrie 1851, Kossuth Lajos 

va ţine un discurs în care, culmea, aducea elogii ideii de libertate 

a poporului, de respect faţă de istoria, limba şi tradiţiile lor. Mai mult, 

Kossuth vorbea despre energia şi geniul fiecărei naţiuni care trebuie 

să se bucure de respect şi consideraţie, deoarece, în opinia sa, „toate 

popoarele sunt capabile de nobile împliniri”. Adoptând o atitudine abilă, 

oportunistă am spune noi, şi dovedind o bună cunoaştere a mentalităţii 

poporului american, pentru a-i câştiga şi mai mult încrederea pentru 

proiectele sale viitoare, Kossuth Lajos încerca să-şi convingă auditoriul 

că el era campionul luptei europenilor pentru libertate şi independenţă. 

El nega orice posibilă acuzaţie că ar fi luptat pentru dominarea rasei 

sale asupra celorlalte etnii şi susţine că întreaga sa activitate a vizat 

eliberarea poporului său şi combaterea oricăror forme de despotism. 

În opinia sa, marile armate ale statului sunt „elemente despotismului”. 

Ziarul NewYork Times a arătat o atitudine extraordinar de favorabilă lui 

Kossuth şi luptei acestuia. În paginile respectivului ziar se regăseşte 

cronica turneului efectuat de Kossuth Lajos în timpul scurtei sale şederi 

pe pământ nord-american 16 . Cuvântările şi declaraţiile sale se bucură şi 

graţie acestui ziar de o largă mediatizare, atrăgând numeroşi suporteri 

pentru promovarea politicilor viitoare ale lui Kossuth. 

Dealtfel, după propriile declaraţii ale membrilor staff-ului redacţiei 

acestui ziar, ei au îmbrăţişat cauza maghiară şi pe cea a lui Kossuth, 

întrucât au văzut în ele expresia dragostei faţă de principiul libertăţii şi 

î 

7035

SEMNAL 

naţionalismului. 

A contribuit la o astfel de atitudine şi necunoaşterea detaliilor 

privind desfăşurarea revoluţiei maghiare de la 1848 – 1849. Prin 

intermediul numeroaselor relatări consacrate întâlnirilor, discuţiilor şi 

chiar declaraţiilor personale, Kossuth este privit în America drept un 

erou al luptei împotriva despotismului imperial austriac. 

Datorită relaţiilor cordiale, după revenirea sa în Europa, pe timpul 

şederii la Londra, Kossuth a activat ca şi corespondent al ziarului New 

York Times. Din capitala britanică, Kossuth Lajos va trimite numeroase 

depeşe ziarului New York Times cu informaţii de ordin politic şi 

diplomatic privind Marea Britanie şi continentul european 17 . 

Mai este de menţionat că, Ludovic Kossuth a beneficiat şi de 

sprijinul şi de prietenia personală a fondatorului ziarului New York 

Times, Raymond, care, cu diverse prilejuri, va răspunde atacurilor 

îndreptate împotriva lui Kossuth şi la intervenţia căruia s-a acceptat 

angajarea sa în calitate de corespondent al ziarului la Londra. 

După cum se ştie, având în vedere riscurile constante la care 

era supus, Kossuth părăseşte, după un amplu turneu nord-american, 

această ţară, la 14 iunie 1852, la bordul navei de linie Africa, sub numele 

fals de Adam Smith şi Lady Smith. El a rămas, se pare, în capitala Marii 

Britanii 18 până în 1861, când se mută la Milano şi apoi la Torino, urmând 

să locuiască aici până la decesul său. 

În toată această perioadă, Kossuth nu renunţă la activitatea sa 

politică. La 5 mai 1859 se întâlneşte cu împăratul Napoleon al III-lea, 

la Paris. În acelaşi an este ales preşedinte al Directoratului Naţional 

Maghiar 19 în mai 1862. Preocupat de mutaţiile ce avuseseră deja loc 

în Europa de sud-est, el iniţiază un plan pentru o Federaţie a Dunării 20 . 

Datorită conjuncturii internaţionale a momentului respectiv, niciunul 

din proiectele sale nu va avea câştig de cauză. Totuşi, mişcarea 

revoluţionară condusă de Kossuth Lajos a avut o importanţă uriaşă 

pentru noile prefaceri în Europa Centrală. 

Nici chiar împăratul Franz Joseph nu rămâne indiferent faţă de 

mişcarea protestatară din Ungaria. De teama unor noi revolte şi pentru 

a descuraja orice formă de secesionism politic, împăratul va achiesa 

la Asociaţiile Ungureşti la putere şi la constituirea Imperiului dualist, 

bicefal Austro-Ungar. 

În felul acesta, după abile negocieri şi compromisuri, se împlinesc 

multe din obiectivele Revoluţiei de la 1848 – 1849, dar chiar dacă 

Ungaria devine partener în monarhia Austro-ungară, nu se poate vorbi 

că se realizează şi idealul identităţii maghiare. 

În pofida progreselor obţinute de clasa politică budapestană, 

Kossuth rămâne un izolat, fiind obligat să moară în exil 21 , departe de 

ţara pentru a cărei libertate luptase. 

_________________ 

1 Dar şi de se semnele de slăbiciune din imperiu, datorită noilor evoluţii social-politce 

pe plan european şi a celor interne, care au destabilizat sistemul autocrat habsburgic. 

2 Ludovic Kossuth s-a născut la 19 septembrie 1802 la Monok, în nord-estul 

Ungariei; în primăvara lui 1803, familia lui s-a mutat la Olaszliszka unde copilul este 

botezat în biserica luterană. În martie 1808, familia se mută din nou, de data asta la 

Sátoraljaujhely. 

3 După distrugerea oraşului Moskopole, centrul cultural, politici şi eonomic al 

macedo-românilor din Balcani, multe familii au emigat în impetriul austriac, unde, 

datorită unor calităţi excepţionale, ajung să controleze comerţul şi schimburile 

comerciale dinăuntru şi din afara acestuia. Datorită averilor imense acumulate, ei vor 

obţine nu doar înalte ranguri aristocratice: conţi, baroni etc., ci şi foarte înalte demnităţi 

adminisrative. O perioadă de câteva decenii, comunitatea macedo-română din 

Budapesta, de exemplu, a deţinut controlul economic şi politic din Ungaria. După 

o absenţă de două veacuri, elementul românesc a ajuns iar să controleze, din 

funcţiie deţinute, viaţa politică din Ungaria. Nu întâmplător, graţie investiţiilor familiei 

Gojdu s–a construit, de exemplu, Politenica din Budapesta,dar şi numeroase edificii 

din plin centrul capitalei ungare, pe care, după 1918, toate guvernele Ungariei 

post-trianonice au refuzat să le restituie moştenitorilor Fundaţiei Gojdu, respectiv 

Mitropoliei Ardealului. Un alt macedo-român, baronul Sina, a consruit Podul cu 

lanţuri de peste Dunăre, o bijuterie arhitectonică încă în explotare şi azi. O mătuşă a 

viiorului mitropolit Andrei Şaguna deţinea, a Budapesta, un salon artistic, frecventat 

de elita culturii române din imperiu, dar şi de scriitori şi artişti din Moldova, Muntenia 

şi Ardeal.Graţie sprijinului şi intervenţiei influente a macedo-românilor s- reuşit 

nu dor înfiinţarea Mitropoliei Ardealului, dar şi construirea primelor biserici de zid, 

pentru credincioşii ortodocşi ardeleni:Biserica cu lună (Oradea), Bisericuţa Ortodoxă 

(din Cluj), Bisrica Ortodoxă din Someşeni, cea din Sebeş, ca şi aşa zisa Biserică 

grecească (din apropierea Bisericii Negre), la Başov. A fost, de asemenea, sprijinită 

apariţia d publicaţii în limba română (inclusiv revista Familia, în care a debutat Mihai 

Eminescu) şi s-a reuşit înfiinţarea, la Universitatea Eötvös Loránd a Catedrei de limba 

şi literatura română, cu concursul marelui dascălşi cărturar Alexandru Roman etc. 

Fără contribuţia remarcabilă a elementului românesc din imperiu şi de la Budapesta, 

cultura maghiară ar fi mult mai searbădă şi săracă. Căci, din punct de vedere cultural, 

românii pot fi consideraţi, pe dept cuvânt, ctitori importanţi pentru cultura şi civilizaţia 

statului vecin. 

4 Un exemplu grăitor, în acest sens, a fost poetul Sándor Petrovici, devenit, prin 

magharizare, Petöfi. 

5 Eşecul unor astfel de demersuri a fost determinat de orientarea extremist 

naţionalistă a liderilor revoluţionari maghiari, care, în realitate, nu urmăreau doar 

drepturi şi libertăţi pentru cetăţenii de origine etnică maghiară din imperiu sau simpla 

desprindere din structurile politico-administrative ale acestuia, ci asigurarea unui 

statut de superioritate, exclusiv pentru unguri. La o analiză mai atentă, încă din 

declaraţiile lui Kossuth se pot detecta germenii viitoarei orientări politice de asimilare 

şi deznaţionalizare, prin maghiarizare a celorlalte minorităţi etnice, politică declanşată 

aproape imediat după dezastruoasa asociere a Ungariei, în 1867, la conducerea 

imperiului. 


6 O extrem de riguros documentată lucrare realizată cu sprijinul cunoscutului 

universitar şi teolog clujean Alexandru MORARU, în curs de apariţie, va aduce 

dovezi incontestabile, inclusiv liste ale zecilor de mii de români ardeleni ucişi de aşa 

zişii reoluţionari unguri, dar şi cu privire la alte atrocităţi incrediile, greu de descris, la 

care s-au dedat aceştia în prioada 1848-1849, la jafurile şi incendierile unor lăcaşuri 

de cult, alungarea de preoţi şi călugări ortodocşi şi greco-catolici etc., toate fapte ce 

scot în evidenţă o ură şi o cruzime fără seamăn îndreptate împotriva românilor, care 

s-au opus tendinţelor ocupaţioniste ungureşti. În fapt, crime împotriva umanităţii! 

7 Foarte mulţi au crezut şi mai cred încă faptul că Petőfi Sandor ar fi murit pe câmpul 

de luptă de lângă Sighişoara. În acest sens, de altfel, s-a şi ridicat un monument de 

cinstire a lui. Chiar dacă toate căutările, ultima făcută în urmă cu vreo jumătate de 

veac, de un numeros colectiv de cercetători de la institute de istorie ale Academiei 

Române şi a celei Maghiare, nu au dus la nici un rezultat, nedescoperindu-se nici 

trupul poetului, nici alte lucruri care să fi permis identificarea sa. De altfel, o serie 

de cercetători sovietici au descoperit că, în timpul luptelor de la Albeşti, Petőfi şi alţi 

revoluţionari unguri au căzut prizonieri ai armatei ţariste, care i-a trimis în Rusia, la 

Moscova, iar de acolo, în Siberia, unde vulcanicul poet sârbo-croat şi-a găsit sfârşitul. 

Nu ştiu dacă autorităţile politice sau ştiinţifice de la Budapesta ar fi întreprins vreo 

măsură de identificare a locului unde îşi doarme somnul de veci poetul revoluţionar. 

8 Venirea sala Arad a avut loc pe 11 august 1849. 

9 De teama represaliilor din partea autorităţilor austriece, el traversează Dunărea sub 

numele de James Brunswill. 

10 Kossuth şi însoţitorii lui au ajuns la Vidin în data de 22 august 1849. 

11 Graţie şi sprijinului reverendului mertodist Benjamin Fraklin Tefft, membru al 

asociaţiei „Prietenii Ungariei” in Cincinnati, s-au făcut demersuri, inclusiv de ordin 

diplomatic, pentru eliberarea lui Kossuth, aflat pe atunci în exil în Turcia inclusiv prin 

trimiterea unei „solii de pace” sultanului. Multe din intervenţiile şi declaraţiile sale au 

fost cuprinse în volumul „Hungary and Kossuth”. 

12 Preşedintele Zachary Taylor a murit, în data de 9 iulie 1850, fără a fi putut întâlni 

pe liderul revoluţiei ungureşti. 

13 O asemenea primire s-a datorat totalei lipse de informare a cercurilor politice 

şi a opiniei publice nord-americane cu privire la faptele propriu zise a celui elogiat. 

Dacă s-ar fi cunoscut crimele împotriva românilor, a altor minorităţi etnice, dar ai ales 

împotriva evreilor din mai multe oraşe ardelene, îndeosebi din Cluj, mă îndoiesc că 

acest criminal s-ar mai fi bucurat de atenţia americanilor. Foarte curând, istoricul 

Vasile Lechinţan va da publicităţii o serie de documente inedite, descoperite în 

arhivele din Ardeal, privind tratamentul aplicat de Kossuth şi adepţii lui evreilor, fapte 

care ne prmit să-l considerăm pe Kossuth inspiratorul autorilor holocaustului din 

timpul celui de al doilea război mondial. 

14 Demersurile lui Kossuth, care vizau destabilizarea, eventual dispariţia imperiului 

austriac, erau în deplin consens cu interesele politico-diplomatice ale Statelor Unite, 

la acea dată un factor politic fără nici un pic de influnţă pe continentul european 

Pe de altă parte, având în vedere, că încă de la obţinerea independenţei, SUA 

era guvernată de reprezentanţi ai fancmasoneriei, o asemenea acţiune politică 

era î deplin consens cu politica urmărită de această organizaţie secretă careera 

ostilă oricărei stucturi politic de tip autocrat şi lupta pentru dspariţia imperiilor de pe 

continentul european. De aceea, declanşarea de işcări protestatare, care, în final, 

ar fi condus la slăbirea acestor imperii, se bucura de întreaga susţinere şi sprijin din 

partea nord-americanilor. Atâta doar că forţele francmasonice care-l susţineau pe 

Kossuth au săvârşit, cu intenţie, un păcat colosal: ascunderea adevărului despre 

„revoluţia” lui Kossuth şi crimele săvârşite de forţele acestuia împotriva românilor, dar 

şi a evreilor din Ardeal. 

15 Încă de la sosire, el a fost primit cu 31 de salve de tun (câte una pentru fiecare 

din statele ce compuneau pe atunci SUA; la primirea sa a asistat o mare mulţime 

de oameni. Primarul Kingsland a condus parada de pe Broadway dată în cinstea 

celui pe care e l-a numit „strălucitul reprzentant al independenţei ungare, campionul 

prgresului uman şi al libertăţii universale”. Cuvinte mari, după părerea noastră fără 

vădit temei în cazul lui Kossuth. La fel ca şi decizia autorităţilor nord-americane ca 

bustul lui să se găsească în interiorul Senatului SUA. 

16 Deşi apreciem zelul arătat de acest ziar pentru informarea opiniei publice în leătură 

cu acest subiect, nu putem înţelege de ce ziariştii lui au dat dovadă de atâta miopie, 

dar şi încăpăţânare în a ascunde adevărul despre fatele criminal recente ale celui pe 

care îl ridicau în slăvi. De asemenea, ne surprinde şi uşurinţa cu care aceiai ziarişti 

au trecut cu vederea unele declaraţii şocante ale lui Kossuth, un adevărat program 

ideologic şi de acţiune al celor ce vor decanşa criminala politică de deznaţionalizare, 

asimilare şi maghiarizare forţată a minorităţilor etnice din imperiu după fatidicul an 

1867. Căci, în cuvântările sale, el declara, vădit mincinos, că minorităţile asuprite şi 

umilite erau decise să renunţe la limbile lor materne spre a-şi însuşi, de bună voie, 

limba maghiară. Iată cuvintele lui Kossuth: „Croaţii şi slavii (...) ne-au cerut frecvent 

în parlamentul nostru comun să înveţe limba maghiară pentru ca (...) să se poată 

bucura şi ei de beneficiul de a fi angajţi în funcţii guvernamentale în Ungaria noastră 

comună”(extras din cuvântul la Banchetul dat de presa din New York la data de 

15 decembrie 1851). El mai adaugă, în acelaşi discurs: „ungurii au luptat pentru 

dominarea rasei lor. Noi am luptat ... pentru libertate (...) împotriva despotismului”. 

Era evident pentru orice om realist că noua construcţie politică anvizajată de Kossuth 

urmărea o politică de epurare etnică, de interzicere a accesului necunoscătorilor 

limbii maghiare la posturi şi demnităţi şi demnităţi guvernamentale, orientare care, 

de altfel, a dominat întreaga viaţă politică ungurească până în anul 1918 şi care 

caracterizează şi viaţa politică a Ungariei contemporane. (Pentru cei ce s-ar îndoi, le 

recomandăm să urmărească, sine ira et studio, statisticile oficiale ungureşti cu privire 

la evoluţia şi starea actuală a minorităţii române din Ungaria post-trianonică, inclusiv 

studii, pe această emă, realizate de cercetători americani şi vest europeni). 

17 Datorită caracterului inexact sau vădit tendenţios al unor materiale apărute în acest 

prestigios ziar (de la a cărui apariţie se vor împlini, în luna septembrie a.c., 160 de ani) 

şi consacrate spaţiului românesc, suntem tentaţi să considerăm că informaţiile au 

fost oferite chiar de L Kossuth, care, probabil, nu putea uita sau ierta opoziţia demnă 

a românilor, mai ales a moţilor lui Avram Iancu, în timpul sângeroaselor lupte purtate 

de el împotriva lor. 

18 Face, însă, diverse deplasări pe Continent unde se întâlneşte cu personalităţi 

politice sau participă la evenimente şi reuniuni ce urmăreau soluţionarea conflictelor 

şi tensiunilor din diferite zone ale Europei. 

19 Magyar Nemzeti Igazgatóság. 

20 Dunai Államszövetség. 

21 A murit laTorino, la 20 martie 1894.

ONIRISMUL 

lui Leonid Dimov 


La începutul activităţii sale literare (a debutat la 40 de ani, cu 

volumul Versuri, 1966), poetica lui Leonid Dimov stă sub semnul 

intelectualismului balcanizant şi al ermetismului de sorginte barbiană: 

„Voluptatea cuvântului rar şi opulent, purtător de culoare arhaizantă 

sau exotică, ori pitoresc balcanică, autentică beţie senzual - 

intelectuală, unul din mobilurile intime ale lirismului său, îl apropie 

de familia «balcanicilor» (...), de la Anton Pann la Ion Barbu (cel din 

Isarlâk) şi Arghezi, la Fănuş Neagu şi Eugen Barbu...” (M. Niţescu). 

Dar foarte curând, începând cu următoarele două volume de 

versuri - 7 poeme şi Pe malul Stixului (ambele apărute în 1968) -, 

poezia lui Dimov capătă o vădită notă de originalitate, prin orientarea 

spre onirismul estetic. 

În cartea sa Scriitori români de azi (vol. III), Eugen Simion 

stabileşte care sunt trăsăturile acestui concept: „Onirismul estetic 

fuge de visul metafizic al romanticilor (...) Poetul oniric nu vrea să 

nareze vise şi nici să filosofeze în marginea lor pentru a trage un 

sens absolutului, nu intenţionează nici să exploreze inconştientul (...) 

Visul nu este doar o sursă de lirism, este şi un criteriu de valorizare 

(...) Refuzând suprarealismul şi fantasticul romantic, poetul oniric 

cultivă, totuşi, ambiguitatea, dar cu luciditate, în chip calculat. Vrea să 

creeze o lume nu omoloagă, ci analoagă lumii obişnuite (...) Poetul 

oniric, considerând visul nu ca o abdicare de la realitate, ci ca o parte 

esenţială a ei, face o «poezie realistă». 

Conceptul de onirism ar putea fi definit în felul următor: 

foloseşte ca sursă şi criteriu (model) visul, trăieşte sub severa veghe 

a lucidităţii, se supune legilor geometriei prozodice şi tinde spre 

plenitudinea unui nou clasicism”. 

La Leonid Dimov, regizarea insolită (Eugen Simion remarca, 

în acest sens, „puterea de invenţie şi simţul său plastic”) uzitează de 

baroc, definit prin ostentaţia decorativului: “Impresia de irealitate vine 

însă în poemele lui Dimov în primul rând din proliferarea amănuntelor 

de ordin material, din extraordinara îngrămădire a lucrurilor” - s.n. - 

(Eugen Simion). 

Spre a înţelege semnificaţiile Poemului odăilor - pe care îl 

considerăm cel mai reprezentativ pentru onirismul estetic dimovian 

- , se cuvine să ne amintim vorbele lui Mircea Eliade, care, plecând de 

la antinomia dehors/ dedans, spunea: „Natura care pune invizibilului 

masca vizibilului este o aparenţă corectată de o transparenţă “. 

Plecând de la consideraţiile distinsului om de cultură, putem 

lesne observa că poezia în discuţie oferă două nivele de receptare: 

unul de suprafaţă, facil, iar altul de adâncime - nivelul transparenţei 

mesajului poetic. 

În cazul primului nivel, Leonid Dimov propune o contemplaţie 

a toposului imaginat (odăile şi obiectele decorative). Două elemente 

sunt reperabile la acest nivel: unul static, celălalt în mişcare. Însă, 

poetul inversează raportul dintre ele, subiectul cunoscărtor devine 

- paradoxal pasiv (static: „Rămâi alături, să privim din toc”), în timp 

ce obiectele cunoaşterii sunt active, în mişcare. „Interpretarea” lui 

Eugen Simion (în cartea deja amintită, p. 272) se opreşte doar la 

acest prim nivel: „Poemul odăilor este prezentarea unui interior 

baroc, în stil leneş şi luxos. Găsim concentrate imaginile predilecte 

ale barocului, în primul rând această formidabilă «scoică venusină cu 

ghitara», simbolul complex al graţiosului şi al muzicalului. Sunt, apoi, 

fluturii de email, bumbii albaştri, capa de mătase violetă, sofaua, 

sideful, marele chivot portocaliu...” 

Remarcăm, de asemenea, strădania poetului de a conferi 

veridicitate spaţiului şi obiectelor imaginate, în ciuda faptului că 

scenariul pe care îl propune nu este verosimil: să poată privi „din toc” 

(tocul uşii) mobilierul, culorile şi recuzita fiecărei camere. Închipuind 

un spaţiu domestic, a cărui notă caracteristică este familiaritatea, 

acesta este uşor de acceptat. 

Caracteristic acestei poezii este glisarea realului în imaginar, 

iar acesta este încărcat de atâta materialitate, încât lasă impresia că 

privitorul se află în aceleaşi coordonate ale realităţii. Aşa se explică 

prezenţa acelui adevărat bazar, în care obiectele evocă o lume 

veche în sine şi totuşi nouă pentru cel care le priveşte. La această 

senzaţie de noutate contribuie culorile care însoţesc obiectele din 

fiecare odaie: „Strălucirea se asociază cu abundenţa, spectaculosul 

cu diversitatea şi perfecţiunea” (Eugen Simion). 

La un al doilea nivel de receptare, trecând de la aparenţă 

la esenţă, Poemul odăilor este unul iniţiatic, având semnificaţia 

unei coborâri în labirintul sinelui. Din această perspectivă, odaia 

- realitate vizibilă - devine la acest nivel o treaptă întru cunoaşterea 

de sine, paleta cromatică fiind elocventă în acest sens. 



Ca orice călătorie, şi aceasta presupune câteva gesturi iniţiale, 

cu valoare de ritual: „Sunt scoase uşile din loc în loc. / Adună-ţi umerii 

cei reci sub palmă / Rămâi alături, să privim din toc” 

Prima treaptă a cunoaşterii de sine face trecerea, pe de o parte 

de la real la imaginar, iar pe de altă parte de la exterior către interior. 

Culoarea predominantă este grăitoare: „E verdele grădinii primăvara 

/ Înviorat cuminte, din brocart” (s. n.). Este treapta cunoaşterii 

senzoriale, care prilejuieşte eului cunoscător receptarea frumosului 

la nivel vizual şi auditiv: „Şi scoica venusină cu ghitara - / Închisă-n ea 

de-un Odiseu de cart”. 

Următoarea treaptă este specifică prelaţilor, al căror spirit este 

unul ezoteric: „E purpura adâncă-n draperie / Cu fluturi de email în 

cute-ascuns / Şi mantii de prelaţi plecaţi să fie / În reci bazilici de 

pontife unşi”. Metafora fluturilor de email pusă în relaţie cu un verb 

(la participiu, sugerând ideea de mişcare perpetuă) - plecaţi - relevă 

aspiraţia spre cunoaşterea esenţei lumii fenomenale. 

Treapta următoare este una a stagnării (spătarele de jeţuri), 

inerentă în procesul cunoaşterii şi autocunoaşterii (acesta nefiind 

rectiliniu şi uniform, ci presupune şi ocolişuri, ezitări). Gama 

sentimentelor pe care le încearcă eul cunoscător este variată, pentru 

că această treaptă este una a decantărilor şi, prin urmare, se poate 

vorbi de nostalgie, dezamăgire, pesimism. 

Reversul unei astfel de trepte este cea a aspiraţiei departelui 

(„Cu bumbi albaştri în reţea dispuşi” - s. n.), fiind foarte apropiată - 

prin obiectul ei incert - de treapta reveriei („ceţuri”), aceasta având 

totuşi unele reminiscenţe profane („Şi scârţâie-n peisaje cărăbuşii”). 

Treapta cunoaşterii intuitive este ilustrată în poem prin 

metafora capei de mătase violetă. Această nouă treaptă nu poate 

fi atinsă decât dacă subiectul cunoscător ajunge până la uitarea de 

sine: „E capa de mătase violetă / Nepăsător răsfrântă pe sofa, / Când 

aşteptarea înlemni, secretă“. 

Din acest punct, ne aflăm pe tărâmul cunoaşterii prin iubire, 

care incumbă două laturi: credinţa (sugerată prin veşmântul 

alb din catedrale) - cu varianta sa profană („sideful spart peste 

platouri” - s. n.) - şi dragostea Tatălui Ceresc, aşa cum li s-a arătat 

israeliţilor prin Moise („marele chivot portocaliu’’). Dar credinţa în 

cel Atotputernic atrage după sine martiriul şi implicit moartea din 

iubire pentru acesta - aluzie la primii martiri ai creştinismului, în lupta 

cu păgânismul: „Cu sfinţi în sânge presărate în stea / Şi poartă-n 

miez. Mâneru-i negru-l ţin / Din răsputeri...” Simbolistica celor două 

culori fundamentale - albul şi negrul - trimite la cele două laturi ale 

sufletului omului: angelicul şi demonicul. 

Ultima treaptă a acestei coborâri în sine ascunde o alegorie de 

sorginte fabulos - populară şi care însumând componentele esenţiale 

ale treptelor precedente aminteşte de Empireul lui Dante: „E ultima în 

care apoi, zac / Culorile din fiece odaie. / O scenă de irozi cu vârcolac 

/ Împreunarea lor, în mijloc, taie”. 

După cum se poate observa din cele arătate până aici, 

onirismul lui Dimov nu înseamnă o transcriere tale quale a stărilor 

incerte între vis şi veghe, ci „o modalitate conştient regizată pentru a 

răspunde unei obsesii” (M. Niţescu). Este vorba de acea nevoie de 

mântuire - în accepţiunea gândirii indiene -, „ca să te eliberezi de 

această lume a răului, trebuie să renunţi la viaţă, la societate şi să te 

retragi” în forul tău interior. 

Critica literară leagă numele lui Leonid Dimov, alături de cel 

al lui Dumitru Ţepeneag, de iniţierea mişcării onirice, în presa 

literară a anilor ’70. Însă demersul critic al lui V. Mureşan şi T. Ştef 

(în monografia publicată la Editura Aula din Braşov, în anul 2000) 

porneşte de la sesizarea dimensiunii baroce a poeticii dimoviene. 

În acest sens, ei reproduc cele patru trăsături esenţiale pentru barocul 

literar şi artistic, în general, aşa cum le-a definit Jean Rousset (cf. p. 

10). 

În concepţia lui Dimov, scriitorii se grupează în două mari 

categorii: „cei care deschid şi cei care închid o lume.” (p. 18). Din prima 

categorie face parte şi poetul. Prin urmare, cei doi exegeţi apreciază 

că „Figura dominantă este desfacerea, nu desfăşurarea (…). La 

Dimov, totalitatea nu se defineşte nici ca formă organică, nici ca 

structură mecanică, ci ca însumare. Diversitatea apare ca pluralitate 

complexă.” (p. 16). În subcapitolul Jocul sau spectacolul fanteziei, 

aceste idei sunt concretizate în analiza detaliată a Poemului odăilor. 

Spre o limpede înţelegere a metaforei simbol uzitate de poet, cei doi 

exegeţi aduc în discuţie opinia lui Gaston Bachelard, potrivit căruia 

„casa ar însemna fiinţa noastră interioară, pe când componentele 

ei (odăile): diferite stări ale sufletului.” (p. 27). Eroul liric realizează 

aici aventura cunoaşterii unui univers baroc, prin contemplarea 

pasivă a succesiunii odăilor, cu mobilierul inerent fiecăreia: 

„Impresia de lume devitalizată (…) e potenţată în plan lexical de 

recurenţa participiului, formă verbală a unei acţiuni încheiate, având 

darul a ne convinge că şirul odăilor e reductibil la una singură (…). 

Făcută din această perspectivă, lectura textului trece dincolo de 

peretele misteriosului labirint, conferind spectacolului de dinăuntru şi 

o deschidere metafizică, ori cel puţin alegorică.” (p. 27-28). 

7037


TEAMA CRITICII DE 

TĂMÂIA UMORULUI 

La debutul meu literar, cu proză, în prestigioasa revistă 

Vatra din Tg.-Mureş, regretatul Romulus Guga, redactorul 

ei şef, împreună cu Mihai Sin, naşul meu literar – sper să 

nu-l fi dezamăgit de-a lungul anilor! – au decretat că schiţa 

„Probleme la blocul X7”, era satirico-umoristică. Se întâmpla 

în anul marelui cutremur, 1977, dar şi când socialismul ajunsese 

suficient de multilateral dezvoltat, pentru ca un debut cu tentă 

satiric-umoristică să mai poată fi observat. Mi s-a atras atenţia, 

însă, din partea unor redacţii de reviste literare, să practic o satiră 

critico-pozitivă, adică specifică realismului socialist, altfeeeeel… 

Iar acest „altfel” m-a urmărit cu loialitate ani de zile, părtaş sincer 

al creaţiei mele, căreia i s-a găsit ac de cojoc, respectiv: Dumitru 

Hurubă, scriind umor negru, specie care cam sare gardul 

literaturii de tip nou, etico-socialiste, nu consună şi, evident, 

nici nu se încadrează în preceptele ideologiei P.C.R.-iste. În 

consecinţă, indicaţia ar fi se facă abstracţie de creaţia acestui 

autor. 

Dar, să fiu bine înţeles: nu eram singurul autor de literatură 

satirico-umoristică din România, nu eram nici măcar genial, ci 

mă scotea din context umorul… negru. Activiştii de partid s-au 

sesizat din oficiu, iar criticii literari – mulţi sau puţini, câţi or fi 

fost – au luat atitudine prin… tăcere. Sigur că ar fi nedreaptă 

o reducţie unilaterală a capacităţii de analiză a criticului, mai 

degrabă fiind vorba despre teama de ideologie… Însă, la modul 

general vorbind, şi În consecinţă, „Iată-l deci confruntat cu 

nişte experienţe subiective inefabile. (…) Criticul încearcă să 

facă distincţia dintre ceea ce se petrece în realitate în timpul 

confruntărilor sale, chinuitoare şi ratate (…), şi, pe de altă parte, 

postulatul teoretic (empiric fiind intangibil) – «obiectul» său, 

ficţiunea sa; în conformitate cu acest postulat el luptă împotriva 

propriilor sale tendinţe experienţiale şi împotriva reductibilităţii 

lor.” (Murray Krieger: Teoria criticii, Ed. Univers, Buc. 1982, pag. 

79). Deci, e vorba despre o astfel de luptă?, sare ca ars criticul. 

Atunci, mai bine nu! 

După nişte ani, Valentin Silvestru, alt mare regretat al 

sufletului meu, a fost de acord cu zicerea celor doi domni de 

la Vatra, şi a subscris ideii, recomandându-mă conducerii 

Moftulului român, revistă la care, apoi, am şi colaborat cu versuri 

şi proze câţiva ani, respectiv până la asasinarea acesteia de 

către reprezentanţii, ba roşii, ba albaştri, ba portocalii – niciodată 

roşii-galbeni-albaştri – ai libertăţii democratico-postdecembriste. 

Evident că, între timp, Vatra m-a mai publicat, precum şi 

alte reviste literare (dar nu foarte des, recunosc…): Orizont 

(Timişoara), Tribuna (Cluj), Luceafărul (Bucureşti), Ateneu 

(Bacău)… 

Aşadar, până când scriu aceste rânduri, toate creaţiile mele 

– proză, versuri, eseu, chiar şi recenziile sau/şi cronicile literare 

– cu voia sau fără voia mea, au avut o tentă satirică, acolo 

unde umorul „nu dădea bine” sau era substituit ironiei şi chiar 

sarcasticului. Doar într-o telegrafică paranteză, aş mai spune că, 

într-una din zile, la o întâlnire de lucru a Filialei Alba-Hunedoara a 

U.S., Aurel Pantea, preşedintele Filialei, m-a mai îmbogăţit şi cu 

calificativul de cârcotaş, precizând imediat că era doar o glumă... 

Nu l-am crezut. 

Acestea fiind zise, s-ar părea că imaginea mea despre 

spiritul critic este ceva mai greu de definit, sau ceva mai 

complicată? Nici vorbă! Pentru că eu consider spiritul critic 

frate geamăn cu Floarea-Reginei care vieţuieşte mai ales prin 

zone înalte alte munţilor, chiar pe culmi stâncoase sau pereţi 

abrupţi. Aşadar imaginea mea despre spiritul critic este aceea a 

albumiţei (Floarea-Reginei): plantă rară, crescătoare la înălţimi 

mari, uneori printre vârfuri stâncoase, de-aceea fiind şi greu 

accesibilă. Este un impediment care produce sucul ipocrizic(?) 

din care s-a născut principiul vulpisto-viticol, preluat salvator 

de către o parte (mare!) a pleiadei de criticaştri contemporani, 

exact cei care contribuie la murdărirea imaginii şi înceţoşarea ei. 

Altfel, sper că se înţelege frumuseţea imaginii greu-accesibilului 

spirit critic văzută de mine… Din păcate, ea seamănă tot mai 

mult cu o zonă edenic-jinduită, dar prin care fojgăie tot felul de 


vietăţi cu viteză mare în gândire şi 

în scriere, rezultantă firească a 

ritmului în care trăim, dar şi a unui 

mesaj abracadabrant din care nici 

proprietarii înşişi nu mai pricep mare 

lucru. Astfel stând lucrurile, ar fi total 

greşit dacă spun că, în cazul multora, 

spiritul critic este, parafrazând un 

pic, pe veci pierdut, veşnic adorat, 

sau existând sub formă de Fata 

Morgana? Spun că nu. Într-un fel 

de concluzie: imaginea mea despre 

spiritul critic – vorbim despre cel cu 

care intru în contact în primul rând 

prin intermediul textelor-cronici sau Dumitru Hurubă 

textelor-recenzii, el nu arată chiar 

rău. Mai degrabă, amintindu-mi 

de Faulkner, aş zice că mi-e relativ indiferent… Şi mai concret, 

autorul Luminii de august spunea într-un interviu că menirea lui 

era să scrie nu să-l intereseze critica literară… Da, aş completa 

eu, însă, pentru a face asemenea afirmaţii, trebuie, neapărat, 

să ai deja un simţ indubitabil al valorii produsului literar-artistic 

propriu. Dar această valoare – s-o admitem a fi de sorginte divină 

– nu coboară peste conştiinţa creatorului de valori asemenea unui 

duh sfânt, ci ea, conştiinţa, se naşte şi evoluează spre maturitate 

odată cu trecerea timpului, cu acumularea de cunoştinţe noi, cu 

perfecţionarea profesional-creativă şi evoluţia spre receptarea 

corectă a operei literare, proprie sau terţă, a oricărui autor. De 

fapt, cred că este vorba despre o reciprocitate aproape simpatică 

nici într-un caz duşmănoasă vorbind despre relaţia autor-cititor, 

cititorul care, măcar de această dată, este criticul literar... 

Şi-acum, raportând spiritul critic la cărţile publicate de 

mine, mai toate „sub egida” satirico-umorismului, pot spune că 

acesta e cu plus în faţă. Şi nu pentru că – Doamne-fereşte! – ar 

fi vorba exclusiv despre capodopere, ci fiindcă – fapt verificat 

şi oricând verificabil – criticii literari, în general, se feresc de 

literatura de satiră şi umor ca de tămâie, deci au această 

circumstanţă atenuantă... O asemenea atitudine, oficial-seacă, 

sau ofuscată, nu-i împiedică, însă, ori de câte ori au ocazia, să 

se amuze sincer, adesea chiar distrându-se copios, în mare 

taină, poate chiar trăgându-şi pătura-n cap, ca să nu li observe 

grimasa de râs atunci când citesc literatură de acest gen. Că 

nu se… compromit să discute despre ea, aceasta este o altă 

problemă, dar care ne duce cu gândul la următorul comentariuanaliză 

a lui Hans Robert Jauss: „Comicul de contrast rezultă din 

ridiculizarea Idealului până la un nivel ce-i permite cititorului sau 

contemplatorului o identificare cu eroul, identificare resimţită, în 

raport cu presiunea exercitată de autoritate, ca destindere, ca 

protest sau ca solidarizare.”(H.R.Jauss: Experienţă estetică şi 

hermeneutică literară, Ed.Univers, Buc.1983, pag.303). Fără să 

vrei, exclami: aha!, deci, acesta-i pericolul: nu cumva „eminentul” 

critic literar să coboare până la identificarea cu personajul comic, 

primejdie prezumtivă care-l face să lectureze scrierile de gen în 

taină sau, cum corect spuneam, „cu pătura-n cap”, ca să nu-l 

vadă nimeni… Explicabil, în acest fel, de ce cronicile literare 

privitoare la cărţi de umor – dacă nu e vorba despre clasici, sau 

despre reeditări ale aceloraşi – se poate spune, riscând extrem 

de puţin, că lipsesc cu desăvârşire. În această ordine de idei, 

aş întreba: câte cronici literare s-au publicat, în oricare dintre 

revistele literare, referitoare la cărţi semnate de cunoscuţii 

umorişti Dumitru Solomon, Valentin Silvestru, Cornel Udrea, 

Ananie Gagniuc, Aurel Antonie, Theodor Mazilu, Ion Băieşu şi 

încă vreo câţiva? Să le numărăm? Ar fi o cifră nu prea optimistveselă, 

ba chiar tristă… În această situaţie, revin la întrebare 

răspunzând cu… întrebare, în prelungirea ideii de mai sus: dar 

cât de corect este acest spirit critic, în fond, care mă ajută să 

percep şi să evaluez imaginea sa? Cât credit îi pot acorda? Am 

îndoieli mari în ceea ce priveşte corectitudinea sa... 

Dar, circumscriindu-se în contextul erupţiei literarpostdecembriste, 

când grămada de agramaţi îşi publică inepţiile 

în care lipsa de talent este înlocuită cu obscenităţi şi vulgarităţi 

acceptate şi îngurgitate de un public-cititor tot mai tâmp şi, din 

păcate, tot mai numeros, nu puţine sunt cronicile literare care 

trimit spre… nemurire aceste capodopere ale prostului gust, ale 

impotenţei intelectuale, ale lipsei de respect faţă de actul creaţiei 

şi iresponsabilităţii faţă de literatură şi, de ce nu?, faţă de sine.

Dan Coman (1975) 

sunt la bistriţa de treizeci de ani. 

nimic nu mi-a luminat trupul 

Au fost vizate volumele: anul cârtiţei 

galbene (2003) 

şi ghinga (2005). 

sunt la bistriţa de treizeci de ani. cel 

puţin aşa scrie 

în actul de identitate dar filosoficeşte 

vorbind aşa cum îmi place mie 

eu sunt azi aici mâine în bucureşti şi 

de crăciun la moisei. 

nu că n-ar fi şi la bistriţa dar acolo 

taie socru nişte purcei 

în fiecare dimineaţă de ignat câte doi 

de circa optzeci de kile 

numai odată într-un an ţine minte 

n-a avut decât unul pricăjit şi acela 

luat cu pile 

şi anul acela a şi rămas botezat de 

atunci înainte 

anul cârtiţei galbene 

douămiitrei. 

de treizeci şi ceva de ani poezia din 

mine strigă: 

ce vrei fă ceva până-i lumină cheamă 

repede o ghingă 

când se face frig să te încingă şi să 

pot depăşi pielea ta 

de fapt multele tale piei ce-n toţi 

aceşti ani m-au ţinut prizonieră. 

şi eu tot de treizeci şi ceva de ani cu 

o mişcare decentă 

îmi lăcuiesc noaptea pielea s-o fac 

mai rezistentă 

Răzvan Ţupa (1975) 

mă hotărăsc cu tot corpul 

Au fost vizate volumele: corpuri 

româneşti (2005) 

şi fetiş – o carte românească a 

plăcerii (2003). 

forţa poemului te face să crezi 

că dacă eşti român musai să ai 

un corp românesc cu care să te 

integrezi 

literaturii europene acum e o ocazie 

bună îţi spun prietenii ce mai stai 

acum ai cuvântul cuvântează 

situaţia nu e chiar exactă 

corpul românesc nu este încă pregătit 

pentru o invazie 

în spaţiul european 

nu suntem încă pe fază 

s-ar da ca de pe un tobogan 

& ar vedea cum literatura se 

contractă 

& devine compactă 

PARODII 

de Lucian Perta 

aşezându-l pe o bandă rulantă 

cu terminal la marginea unui teren viran. 

unii nu înţeleg de ce sunt prea lenţi imaturi 

alţii îl cred doar un fetiş românesc făcut 

pentru plăcere 

pe când el de fapt este plin de fracturi 

şi când îl atingi urlă de durere şi de durut 

pana mea scrâşneşte inevitabil ajung la 

înjurături 

1.5. Observaţi din final că am fost totuşi 

reţinut. 

Robert Şerban (1970) 

Diverse fapte 

A fost vizate volumul Fireşte că exagerez 

(1994). 

stăteam la timişoara la o gazdă 

în studenţie şi era drăguţă 

numai că pân’ s-a dat târziu pe brazdă 

i-am fost a cincea roată la căruţă 

dar dup-aceea şi-acum o visez 

ce dulce-a fost cum alta-n lume nu e 

fireşte că mai şi exagerez 

era din când în când şi amăruie 

şi ce-mi veni la mijloc de brumar 

nici azi nu ştiu vă rog să mă iertaţi 

m-am angajat redactor la ziar 

că se dădea şi un pistol „Carpaţi” 

Adela Greceanu (1975) 

* * * 

Au fost vizate volumele: Titlul volumului 

meu care mă preocupă atât de mult 

(1997); Înţelepciunea drept în inimă 

(2004); 

Domnişoara Cvasi (2001). 

„Apoi, eu m-oi duce” a zis poezia şi s-a 

ridicat. Eu am 

Condus-o până la Editura Eminescu, 

cumva absentă, 

În minte cu titlul volumului meu care mă 

preocupa 

Atât de mult. Întorcându-mă în cameră 

imediat, 

Cu o firească pornire spre dereticat, am 

mai văzut pe masă 

Câteva cuvinte care pesemne i-au scăpat. 

Le-am 

Ridicat precaută până la nivelul 

perceperii, cu consideraţie 

Şi stimă şi deodată înţelepciunea lor m-a 

pătruns 

Drept în inimă – am văzut nişte lumini 

roşii, portocalii, 

Roz şi maronii şi brusc mi-am dat seama 

c-ar fi trebuit 

S-o conduc spre Paralele 45. Mi-a tot 

vorbit ea despre 

Fiinţele-surori pe care de mici le-a crescut 

la sânul ei 

Ce uneori deveneau mici monştri cu o 

cvasi inteligenţă 

O cvasi memorie şi o cvasi domnişoară, 

asta dacă 


Din întâmplare ajungeau până la Editura 

Vinea şi Ministerul 

Culturii le dădea la timp pensia 

alimentară. Stăteam deci cu acele 

Câteva cuvinte în faţă pătrunsă de o 

bizară senzaţie că intenţionat 

Le-a lăsat să-i pice, recitându-le şi 

repetându-le automat: 

Apoi, eu m-oi duce”. 

Dan Sociu (1978) 

Cântec eXcesiv VI 

Au fost vizate volumele: 

cântece eXcesive (2005); fratele 

păduche (2004) 

şi borcane bine legate, bani pentru 

încă o săptămână (2002). 

Tot mai aproape de tine 

poezia ca nişte cântece eXcesive 

de cântat cu gura uscată 

de ură şi ştii că noaptea vine 

şi se instalează posesiv 

peste coşmarurile tale ca o fată 

ce nu te-a vorbit niciodată de bine 

tot mai aproape de tine poezia 

ca şi fratele păduche 

pe care-l porţi degajat 

an de an prin toată România 

într-un imens borcan bine legat. 

Adrian Urmanov (1979) 

poem de dragoste 

(nu sunt nici eu puternic: dă-mi 

târcoale verifică-mă) 

Au fost vizate volumele: Poeme utilitare 

(2003) 

şi Cărnurile canonice (2001). 

cum naiba să te prind poezie: crezi că 

dacă am 

studii economice voi 

negocia mai bine? 

la urma-urmei îmi vine să fac o prostie: 

să stau în 

faţa ta cu mâna întinsă 

poate mi te dai din considerente 

ilogice, dar umanitare sau utilitare, fii 

convinsă 

că voi improviza eu ceva ca să te fac să 

râzi şi să plângi: voi utiliza toată energia 

mâinii stângi ca să 

te gâdil la buric: ştiu că asta o să-mi 

provoace mici 

erecţii matinale, dar 

ce nu face un poet pentru matale: şi încă 

la 

preţuri modice: 

ţie ţi se vor înfiora toate cărnurile 

canonice, 

dar folosind experienţa mea londoneză 

care nu e de azi de mâine, 

o să te fac să te laşi pe vine 

(după care m-aşez lângă tine-n asceză) 

7039

EVENIMENT 

INSEMNĂRI DE LA TÂRGUL INTERNAŢIONAL 

DE CARTE DE LA IERUSALIM 

Unul dintre cele mai importante 

evenimente ale Târgului este decernarea 

prestigiosului Premiu Ierusalim unui scriitor 

care a exprimat sau a promovat ideea libertăţii 

individului în societate. Din lista de laureaţi ai 

premiului îi citez pe Bertrand Russel (1963), 

Jorge Luis Borges (1971), Eugène Ionesco 

(1973), Simone de Beauvoir (1975), Sir Isaiah 

Berlin (1979), Graham Green (1981), Milan 

Kundera (1985), Mario Vargas Llosa (1995), 

Arthur Miller (2003), Leszek Kolakovsky 

(2007). Anul acesta, premiul i-a fost atribuit 

scriitorului englez Ian McEwan, cunoscut 

publicului românesc prin volumele de nuvele 

şi romanele traduse în româneşte: „Grădina 

de ciment”, „Câinii negri”, „Pe plaja Chesil”, 

„Amsterdam”, „Durabila iubire”, „Ispăşire”, etc. 

Juriul şi-a motivat decizia afirmând că eroii lui 

McEwan luptă pentru dreptul de a-şi exprima 

ideile lor şi de a trăi în conformitate cu aceste 

idei, într-un mediu politic şi social agitat. 

Evenimente deosebite în cadrul 

tîrgului, pe lîngă obişnuitele lansări de carte 

şi întâlniri cu scriitorii, au fost dezbaterile din 

cadrul „Cafenelelor literare“. De aceea, în 

cele ce urmează, mă voi referi la cîteva dintre 

„Cafenelele literare“ cu participarea unor 

oaspeţi din România. 

Seria acestor „Cafenele literare“ a fost 

deschisă de profesorul Solomon Marcus, 

membru al Academiei Române, care a 

dezvoltat tema „Dacă literatura contemporană 

are destulă imaginaţie – pornind de la o 

provocare a lui Eugène Ionesco“. 

În volumul „Între viaţă şi vis” (1966) – 

discuţii purtate cu Claude Bonnefois –, Eugène 

Ionesco afirma că literatura şi teatrul nu mai 

sînt capabile să dezvolte imaginaţia pe care o 

aveau în trecut, cînd erau cu un pas înaintea 

ştiinţei şi a tehnologiei. Altădată, scriitorii, 

poeţii erau consideraţi nişte vizionari, nişte 

profeţi. Aveau o anumită intuiţie, o sensibilitate 

mai ascuţită decît a contemporanilor lor, iar 

imaginaţia lor o lua înaintea a ceea ce ştiinţa 

avea să descopere şi să stabilească mai tîrziu. 

În epoca modernă, astfel de opere literare, 

de o mare imaginaţie, au fost, după părerea 

conferenţiarului, „Muntele vrăjit” de Thomas 

Mann şi În căutarea timpului pierdut de Marcel 

Proust. 

Remediul pentru decăderea actuală 

a literaturii este ca oamenii de litere să 

asimileze imaginaţia ştiinţei şi a tehnologiei 

contemporane. De altfel, în trecut, mulţi dintre 

marii poeţi şi scriitori au fost şi oameni de 

ştiinţă. Profesorul Solomon Marcus subliniază 

că nu există o deosebire esenţială între 

imaginaţia scriitorului şi cea a omului de ştiinţă. 

Conferenţiarul a făcut o incursiune fascinantă în 

Mirel Horodi 

Între 20-25 februarie 2011, a avut loc cea de-a 

25-a ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la 

Ierusalim, la care au participat 22 de ţări, printre care: 

Anglia, China, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Statele 

Unite etc. România a fost prezentă cu două standuri, 

unul al Ministerului Culturii şi al Patrimoniului Naţional, 

prezentând 27 de edituri, şi celălalt al Institutului 

Cultural Român. Târgul are loc la fiecare doi ani. 

istoria dezvoltării literaturii şi a ştiinţei, insistînd 

asupra paradoxurilor în domeniul cunoaşterii. 

Domnia sa a pornit de la enciclopediştii 

francezi de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, 

amintind observaţia lui d’Alembert, că, de 

îndată ce ne apropiem de proprietăţile sensibile 

ale obiectelor, se instalează obscuritatea, 

continuînd cu „paradoxul actorului“, enunţat de 

Diderot, care afirma că un actor inteligent nu 

trăieşte simţămintele personajului interpretat, 

el numai îi dă spectatorului această impresie. 

În aceeaşi perioadă, Condorcet a atras 

atenţia asupra unui paradox psihosocial: din 

faptul că o majoritate preferă pe A lui B şi o 

majoritate preferă pe B lui C nu rezultă că o 

majoritate preferă pe A lui C. Există enunţuri, 

cum ar fi postulatul paralelelor al lui Euclid, 

pentru care şi afirmaţia, şi negaţia lor conduc, 

fiecare în parte, la situaţii coerente (geometriile 

euclidiene şi neeuclidiene). Exemplele date de 

conferenţiar au fost numeroase şi din domenii 

diferite. Mă voi limita să amintesc metafora 

cognitivă a lui George Lakoff, paradoxul 

mincinosului (enunţul „mint“ se află în situaţia 

de a fi în acelaşi timp adevărat şi fals), principiul 

de incertitudine al lui Heisenberg (1927) etc. 

În această lume de paradoxuri, teatrul 

şi spectacolul au o importanţă deosebită. 

Dezvoltînd concepţia sa despre spectacol 

ca paradigmă universală, profesorul Marcus 

consideră că spectacolul, în cel mai larg sens 

al său, este o desfăşurare de evenimente 

capabile să ne scoată din rutina cotidiană, să 

ne surprindă uneori simţul comun, aşteptările 

intuitive, să ne placă, să ne încînte prin 

imprevizibil, prin răsturnări de situaţii sau/şi 

printr-o măiestrie de un fel sau altul, prin modul 

în care sînt puse în dificultate limbajul şi logica 

de fiecare zi, printr-o tensiune emoţională 

neobişnuită şi o deosebită capacitate de 

problematizare. Desigur, există grade de 

spectaculos, nu de fiecare dată se regăsesc 

toate trăsăturile enumerate. Reacţia noastră în 

faţa unui spectacol poate merge pînă la starea 

de vertij, de beţie intelectuală şi spirituală, de 

smulgere din contingent. 

O atare înţelegere a spectacolului se 

degajă din modul în care cuvîntul „spectacol“ 

este folosit azi în cele mai variate contexte, 

nu numai în relaţie cu teatrul, ci şi în relaţie 

cu tot ceea ce este omenesc: competiţii 

sportive, conflicte de orice fel, tablouri ale 

naturii, educaţie, cercetare, artă, ştiinţă, invenţii, 

descoperiri, dezbateri filozofice, confruntări 

politice, viaţa străzii, Internetul, mass-media 

etc. 

Savantul, în vîrstă de 86 de ani, spirit 

enciclopedic şi transdisciplinar, autor a zeci 

de cărţi în domenii precum matematica, 


semiotica, informatica, antropologia culturală, 

a răspuns provocării lui Eugène Ionesco, prin 

considerarea spectacolului ca paradigmă 

universală. Desigur, Ionesco ne atrăgea atenţia, 

în 1966, asupra unei stări de fapt cu privire la 

imaginaţia limitată a literaturii, în comparaţie cu 

cea a ştiinţei şi a tehnologiei. Nu trebuie să uităm 

însă că imaginaţia ştiinţei contemporane nu se 

mai poate baza pe intuiţie, ceea ce, de altfel, a 

subliniat şi profesorul Marcus, într-un colocviu 

la Universitatea din Haifa, vorbind despre 

paradigma neeuclidiană. Aşa cum amintea dr. 

Lucian-Zeev Herşcovici la încheierea întîlnirii, 

chiar şi Ionesco, cu ocazia primirii Premiului 

Ierusalim, în 1973, le recomanda scriitorilor, pur 

şi simplu, să scrie, să scrie, să scrie… 

Întîmplarea a făcut ca următorul oaspete 

al „Cafenelei literare“ să fie scriitorul israelian 

Aharon Appelfed, originar din Cernăuţi. 

Venerabilul scriitor, în vîrstă de 79 de ani, laureat 

al Premiului Israel pentru literatură (1983), le 

este cunoscut cititorilor de limbă română prin 

romanele Pe neaşteptate dragoste şi Badenheim 

1939. Părerea lui Appelfeld despre literatură este 

diferită de cea expusă în conferinţa profesorului 

Marcus. Scriitorul israelian, considerat de Philip 

Roth ca un scriitor de talia unor Kafka şi Bruno 

Schulz, afirmă că literatura nu este nici istorie, nici 

sociologie, nici psihologie, nici politică. În secolul 

al XIX-lea, scriitorul credea că ştie tot. Acest lucru, 

spune Appelfeld, nu mai este adevărat. Fiecare 

om este un secret, care cu greu se înţelege pe 

sine. Scrisul a fost pentru Appelfeld o necesitate, 

prin scris şi-a găsit identitatea. Ziarele scriu 

despre tot. Scriitorul, după părerea lui Appelfeld, 

trebuie să scrie numai despre lucruri pe care le 

ştie. Appelfeld, care este un om credincios, fără 

să fie religios, mărturiseşte că atunci cînd termină 

de scris o carte, înainte de a o publica, o ţine pe 

raft timp de cinci ani, pentru a se întoarce şi a 

şterge tot ce nu este bine sau de prisos. Iată o altă 

abordare a problematicii literaturii contemporane! 

Din toate şi de la toţi avem ceva de învăţat! 

În cadrul „Cafenelei literare“, Andrei 

Oişteanu a discutat cu profesorul Moshe Idel 

şi cu Leon Volovici despre cartea sa „Imaginea 

evreului în cultura română” (Humanitas, 2004), 

apărută în versiune engleză, anul trecut, la 

University of Nebraska Press şi, în versiune 

germană, la Editura Ştiinţifică Frank & Timme. 

Profesorul Moshe Idel a subliniat că, în carte, 

care este un studiu de imagologie, se prezintă 

un sumar al imaginii negative a evreului, care a 

dominat timp de secole în concepţiile, credinţele, 

tendinţele politice şi în folclorul românesc 

şi al altor popoare est şi central-europene. 

Prezentarea cărţii în cadrul Institutului Cultural 

Român, în diverse locuri de pe glob, este un lucru 

foarte pozitiv.

„Cred că nu se poate să 

vorbim de un spaţiu cultural 

românesc în afara Bisericii.” 

Interviu cu actorul şi teologul Cosmin Pleşa 

Dintre cele patru premiere teatrale ale acestei luni, 

de la Teatrul Naţional din Timişoara se numără şi spectacolul 

„Manole”, o adaptarea după piesa „Meşterul Manole” de 

Lucian Blaga; spectacol a cărui regie poartă semnătura 

lui Cosmin Pleşa. Absolvent al Facultăţii de Muzică din 

Timişoara, specializarea Actorie, Cosmin Pleşa devine, câţiva 

ani mai târziu şi absolvent al Facultăţii de Litere, Filosofie şi 

Istorie specializarea Teologie Ortodoxă Pastorală. 

Actor şi teolog, Cosmin Pleşa reuşeşte să îmbine cele 

două profesii aşa cu ştie el mai bine. Din anul 2002 până în 

prezent acesta împărtăşeşte tainele actoriei şi studenţilor săi, 

fiind preparator universitar la Catedra de Actorie din cadrul 

Facultăţii de Muzică al UVT. În perioda 1996-2000, Cosmin 

Pleşa este actor la Teatrul Naţional Timişoara, având astfel de 

colaborări şi cu Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara precum 

şi cu Opera Română. Semnează regia multor spectacole de 

teatru, evenimente sau proiecte culutrale precum: „Ispita lui 

Iuda”, „Primiţi colinda?”, „Veniţi la Sânziene”, „Avarul”, „Ai 

grijă de tine!” şi multe altele. 

Raul Bastean: Teologia şi actoria: două profesii 

total diferite dar pe care dvs. ştiţi să le combinaţi într-un 

mod frumos, surprinzător. Cât de mult se întrepătrund 

acestea? 

Cosmin Pleşa: TEO LOGOS ar fi ştiinţa sau 

cunoştiinţa Lui Dumnezeu! (ştiinţa despre Dumnezeu) Logos 

ar fi cuvânt! Teatrul ar fi arta cuvântului, deci prin deducţie 

simplă matematică, toate sunt ale Lui 

Dumnezeu... Sau mă rog, ar trebui să 

fie... (zâmbeşte). Noi am fost învăţaţi 

să le despărţim. Iniţial orice profesie ar 

trebui să fie împlinită sau împletită pe 

forma vie a teologiei, adică Credinţa! 

„A fi teolog”, spunea Înaltul Nicolae 

Corneanu, Mitropolitul Banatului, nu 

înseamnă neapărat să fii absolvent 

de teologie sau preot ca definire 

profesională, ci să devii o formă vie sau 

activă de credinţă, de rugăciune... 

Pentru Andrei Tarkovsky, „filmul 

devenise rugăciunea lui”, pentru Sfinţii 

Părinţi Isihaşti, rugăciunea neîncetată 

devenise un scop de viaţă, cât pentru 

mine, doar viaţa mi-a mai rămas ca 

o rugăciune. Practic, comunicarea în 

sine este o rugăciune. Atunci când 

ceri, când dai, când primeşti, toate sunt 

în rugăciune... Prin spectacolul de teatru sau prin film, ne 

putem întoarce mult mai uşor la acest sens primar al vieţii... 

R.B.: Am văzut un spectacol de teatru pe un text 

modern şi expresionist în care aţi adus multe elemente 

inedite, unele chiar de natură tradiţionalistă. Care a fost 

concepţia dvs. regizorală în privinţa acestui spectacol? 

C.P.: Se poate spune că textul lui Lucian Blaga din 

„Meşterul Manole” este modern şi expresionist... Se poate 

spune că este şi absurd... Dar eu cred că rămâne un text 

dramatic clasic şi chiar cu unele accente de arhaic... 

Surprinde surprinzător de bine forma tradiţională, veche, 

atemporală de mitic românesc. Vorbeşte de o zonă anume 

folclorică dar nu le pune forţat deoparte pe celelalte... 

dimpotrivă! În concept, sau în idee, durerea, bucuria, iubirea, 

deznădejdea, sunt universal valabile. Poate diferă forma de 

expresie, dar conţinutul este acelaşi. În acest sens, concepţia 

mea regizorală, a avut la bază o idee centrală sau supratemă 

şi anume jertfa! Susţinută de alte trei idei de bază 


INTERVIU 

sau idei principale: ideea 

de spirit sau artă, ideea 

de credinţă sau nebunie 

în credinţă, adică duh şi 

ideea de raţiune! Jertfa 

este Mira, spiritul adică arta 

este Manole, credinţa este 

Găman şi raţiunea este 

Bogomil! 

Un triunghi conflictual 

între cei trei cu un punct 

exterior, dar comun în 

devenirea lor, adică Mira, 

prin jertfă. Peste toate 

acestea, am „născut” un 

personaj care apare „prin” 

textul lui Blaga şi anume Raul Baştean 

Timpul... iată concepţia... 

R.B.: În teatrul lui 

Blaga personajele sunt simboluri ale forţelor stihiale 

ale vieţii, iar personajul dvs. este contradictoriu 

acestor forţe. Astfel, v-a fost mai aproape de suflet rolul 

personajului Manole? 

C.P.: Ca preot, am primit „darul” de a stăpâni duhurile... 

(zâmbeşte) Ca actor, Manole, a devenit drag sufletului meu, 

treptat şi în timp... Lucrez la acest proiect de aproximativ 

patru ani. În text, Blaga pomeneşte de şapte ani şi de peste 

şaptezeci de prăbuşiri. În viaţa noastră de zi cu zi, în viteza 

specifică tehnicii din zilele noastre, iată chiar „interviul” 

d-voastră se derulează atipic, si, noi ca oameni avem o 

anumită conduită...un anumit firesc... Dar prin Manole, am 

reuşit nu doar să mă întorc în timp, am reuşit să mă opresc 

un strop de timp! Spunem azi cu toţii că nu mai avem timp... 

Manole are vreme... şi prin finalizarea lucrării, prin oferirea 

jertfei, el practic nu mai are nimic de pierdut şi devine Timp... 

R.B.: Credeţi că mai există vreo legătură între 

biserica ortodoxă şi spaţiul cultural românesc? De fapt, 

care a fost scopul acestui spectacol? 

C.P.: Cred că nu se poate să 

vorbim de un spaţiu cultural românesc în 

afara Bisericii... 

Poate noi nu mai credem în 

acest spaţiu, dar el există, coexistă, 

fiinţează. Scopul acestui spectacol? Cu 

binecuvântarea Î.P.S. Nicolae Corneanu, 

am încercat să arătăm celor care vor să 

vadă, că între Biserică şi viaţa noastră, 

de cotidian sau culturală, socială sau de 

familie, nu există nici o diferenţă, decât 

dacă noi vrem să le despărţim. 

R.B.: În ce măsură vă simţiţi 

atras de textele care au la bază o temă 

de natură religioasă? 

C.P.: Mă simt atras de orice text 

în care există un conflict dramatic şi nu 

doar religios prin excelenţă. 

R.B.: Aţi colaborat cu nume mari ai unor artişti de 

seamă din România precum naistul Gheorghe Zamfir 

sau actorul Dorel Vişan dar şi cu studenţii dvs. sau 

solişti ai operei. O paletă largă de artişti şi o distribuţie 

interesantă. Am avut de-a face cu un spectacol de 

sincretism? 

C.P.: Teatrul şi filmul în mod special sunt sincretice! 

Cred că pentru studenţii de la teatru a fost o provocare 

şi un mod exemplar de a se integra la un nivel maxim de 

performanţă. 

Pentru artiştii Operei cât şi invitaţii noştri de excepţie, a 

fost un plăcut prilej de a sluji împreună artistic arta cuvântului 

şi cântului. Maestrul Dorel Vişan, acceptând propunerea 

noastră artistică, a devenit pentru noi toţi, un model de 

pasiune, de măiestrie, de dăruire, de talent. Maestrul 

Gheorghe Zamfir a împlinit această formulă de teatru, 

muzică, dans. 

R.B.: Când vom putea revedea acest spectacol? 

C.P.: Cine ştie? Când va trebui... (zâmbeşte) 

7041

ÎNSEMNĂRI 

O REPUBLICĂ NU VINE 

NICIODATĂ SINGURĂ 

O ZI DIN VIAŢA LUI CARAGIALE 

TEHNICA LOVITURII DE STAT LA NIVEL DE JUDEŢ 

-compendiu- 

(simplu exerciţiu de stil) 

Se ştie că secolul al XIX-lea, marcat 

prin liberalismul său (uneori baroc) a 

cunoscut o adevărată epidemie de 

revoluţii. Într-o Europă incendiată de 

spiritul micilor cruciade de buzunar, aceste 

evenimente vor eşua, după expresia unui 

cunoscut exeget al regimurilor totalitare (lam 

numit pe Franqois Furet) în mod 

lamentabil în sisteme de putere. „Încetând 

să mai fie un început, remarca filozoful, 

revoluţia a devenit un bilanţ.” Din placenta 

lui 1789 va mai ieşi un avorton: Republica 

de la Ploieşti. Cu acele trecute vremi, aşa 

cum scria cronicarul Miron Costin, vom 

încerca să aflăm şi noi cele viitoare. „În 

secolul nostru, scrie Caragiale, recte 

haimanaua troţkistă (se înţelege un 

troţkism avant la lettre), s-a născut şi s-a 

sfârşit un stat foarte interesant, pe care 

nu-i este permis unui istoric conştiincios 

să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc 

despre Republica de la Ploieşti, un stat 

care, deşi a durat numai vreo cincisprezece 

ore, a marcat desigur o pagină celebră în 

istoria contemporană. Născută din, prin şi 

pentru popor, pe la două ceasuri în 

dimineaţa zilei de 8 august 1870, tânăra 

republică a fost sugrumată în aceiaşi zi la 

ceasurile patru după-amiezi. Nu face 

nimica! mărirea şi importanţa statelor nu 

se judecă după extensiunea şi durata lor, 

ci după rolul mai mult sau mai puţin pe 

care la jucat în complexul universal.” 

Racordaţi la undele hertziene ale 

evenimentelor internaţionale (la data 

despre care facem vorbire funcţionează 

doar telegraful prin care Farfuridi se temea 

să nu i se recunoască slova), ploieştenii 

vor ca musai oraşul lor să fie condus de o 

Republică, monarhia nemaifiind viabilă. 

Ca şi Franţa, ce se declară la 4 noiembrie 

1848 Republică Democratică unică şi 

indivizibilă, Ploieştiul va deveni, printr-o 

fulgerătoare lovitură nocturnă, o unică în 

felul ei Republică. „Turbulenţa este 

înşelătoare dar nici calmul nu este mai 

puţin. Cetăţeanul oscilează întotdeauna 

între papuci şi baricadă”, va remarca 

Pascal Bruckner în Melancolia 

democraţiei, de parcă s-ar referi în mod 

special la Conu Leonida faţă cu reacţiunea. 

Care sunt avantajele într-o Republică? se 

întreabă Leonida ţinând în faţa Efimiţei, 

soţia sa, un discurs esopic, o adevărată 

poliloghie. „Nu numai «leafa», va remarca 

junimistul Ibrăileanu, şi «pensia», i le va 

respecta, nu numai că el visează că nici 

datoriile nu ai voie să le plăteşti 

în «republică», dar tot, fiecare cuvânt, 

fiecare gest al acestui decrepit respiră 

acelaşi egoism. (…) Când conu Leonida 

zugrăvind Efimiţei «revoluţia de la 11 

februarie» zice «să te ferească dumnezeu 

de furia poporului. Ce să vezi, domnule? 

Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru 

mare şi lume lume», nu e iarăşi o simplă 



Ion Ifrim 

glumă bazată pe contrastul furie-paradă. 

E indicată, se poate zice în chip lapidar, 

fizionomia «revoluţiilor» noastre, căci noi 

nu am făcut revoluţii «drepturile omului» 

ne-au venit de-a gata, evenimentele 

noastre mari ne-au fost impuse de 

presiunea europeană; noi le-am făcut 

primirea cu petreceri, cu muzică şi 

«tămbălău». Furia este o iluzie. Şi corolar, 

conu Leonida ca şi toţi tovarăşii săi din 

Caragiale, pricepe formele nouă exact în 

măsura în care a luptat pentru ele şi la 

nevoie le apără exact cu aceiaşi «furie» 

cu care a luptat pentru ele! (…) Iar când 

trezit din somn de Efimiţa (va remarca cu 

maliţiozitate dar şi cu o doză de naivitate 

Ibrăileanu), conu Leonida declară că 

zarva din stradă nu poate să fie revoluţie 

pentru că nu e voie de la poliţie să se 

tragă noaptea focuri de armă, nu-i aşa că 

acesta, cel puţin pare o pură glumă ba 

încă prea exagerată? Cu toate acestea 

cine nu ştie că revoluţionari de-ai noştri nu 

păşesc la manifestaţie de stradă (să-i 

zicem câteva geamuri sparte) dacă n-are 

asigurată bunăvoinţa autorităţii? Fără 

această siguranţă «revoluţie» e 

întotdeauna un lucru primejdios, în orice 

caz îndoielnic prin urmările lui pentru cel 

ce o face. Revoluţii (adică mai exact 

răscoale) nu fac fără permisiunea 

autorităţii decât golanii (sic! -n.m), cetăţenii 

niciodată.” Dacă ramolitul de Leonida, cel 

ce va confunda revoluţia cu „lăsata 

secule”, impresionat de ceea ce seara 

citise la gazetă, face teoria revoluţiei în 

budoar, peste papucii acestuia, Ibrăileanu, 

şi mai miop, îşi va mai trage încă o 

pereche de galoşi, căci te şi miri cum 

junimistul, cu toată alura lui de mare critic 

al vremii, nu a observat cum în Boborul lui 

Caragiale întregul Ploieşti foşgăie de 

Neceeaevi şi Bacunini magnetizaţi, ce 

visează la mult aşteptatele zori ale frăţiei 

mondiale. Nota Bene: Culmea ironiei, 

oraşul de baştină a conului Leonida este 

tocmai Ploieştiul, unde acesta va 

intenţiona să se refugieze în cazul în care 

lucrurile se vor agrava. Proletariatul, 

aceşti „clănţăi izolaţi”, cum îi numea 

Stirner, îşi va însuşi în mod temeinic o 

regulă precisă: într-un război revoluţionar 

prima condiţie este rapiditatea acţiunii. 

Adunaţi într-un spaţiu unic şi individual, 

dincolo de interferenţa marii scene 

istorice, pe care autorul accentuiază, 

această microsocietate de tip rural, cu 

risipa sa de energie şi agitaţie zgomotoasă, 

creând sentimentul invincibilităţii (fie chiar 

şi numai pentru câteva ore), ploieştenii 

(locul de baştină şi a vitriolantei Miţa 

Baston), vor reuşi ceva mai mult decât 

etnia ţiganilor din Ion Budai Deleanu, ştiut 

fiind că alde Aordel, Căcâcea & comp. 

s-au luptat între ei, aruncând cu pruncii 

unii în alţii, întemeind în felul acesta (şi 

aici vom avea de-a face cu un semieşec), 

republico-monarhia. Fălci mutate din loc, 

dinţi scoşi, prunci ucişi, acesta fusese 

tributul pe care îl plătise etnia gitană, 

ajungând până la urmă (ne facem onoarea 

de a cita un expreşedinte de Republică, 

adept declarat al despoţilor luminaţi cu 

originala lui democraţie rămasă în coadă 

de peşte), la un consens. Căci dacă 

consen(z)ualitate nu e nimic nu e. 

„Teroarea, afirma Robespierre, nu este 

altceva decât justiţia promtă, neclintită, 

este mai puţin un principiu general al 

democraţiei aplicat nevoilor celor mai 

imperioase ale patriei.” În această, în 

fond, dramă de gesticulaţie, se va ascunde 

comedia fraternităţii generale, anunţânduse 

sosirea unei bizare şi stupide dominaţii 

mondiale. Căci în Boborul orice alianţă 

pentru salvarea tinerei Republici, aşa cum 

consemnează Jaures despre 

evenimentele din Franţa, este exclusă. A 

accepta o astfel de coaliţie, ar însemna să 

amâni cauza sfântă a boborului (sic!), 

menţinând mecanismul unei puteri ce nu 

va face decât să consfinţească vechea 

orânduire a împilării oligarhice, pe care 

sora noastră de ginte latină (citeşte 

Franţa), a trimis-o, in corpore, la ghilotină. 

„Cu toate că a vrut să instaureze domnia 

virtuţii, raţiunea revoluţionară a făcut 

inevitabilă domnia suspiciunii şi în curând 

pe cea a terorii.” (Jan Starobinski) Să ne 

amintim chiar de vizionarul Nae, onestul 

familist, unul din amicii autorului, cel cu 

rapiţa şi două kilograme la hectar (având 

cam aceleaşi convingeri pe care le 

avusese şi anarhistul Cristian Racovski, 

alt amic a lui Caragiale ce visa la revoluţia 

mondială), cerând în mod imperios 

instaurarea unei tiranii ca-n Rusia. „Nu 

mai merge, mă-nţelegi, constituţia, care 

aceea ce vezi ce se petrece, nu poţi 

pentru ca…” Fanaticii facerii de bine 

„nifiliştii”, vor avea la bază recrudescenţa 

violenţei, vecină actelor de terorism. Însăşi 

junele entuziast marcat de o aşa zisă 

teologie sentimentală - suportul 

reformismului utopic - ce face istoricul 

evenimentelor, căci în Boborul nu avem 

de-a face cu un narator fictiv, fiind totodată 

şi unul dintre cei mai aprigi susţinători ai 

ordinii în Republica ploieştenilor: „am 

curajul să o spun cu mândrie”, spera în 

prescrierea vinei sale contra monarhiei. 

Cuprins de febrilitatea unei frenezii 

administrativ teritoriale republicane, 

cunoscutul general Candiano Popescu, în 

calitatea sa de Prezident al Republicii, ceşi 

va citi proclamaţia ridicat pe un scaun 

de tocat cârnaţi, va declanşa insurecţia de 

la Ploieşti, fără ca celelalte oraşe ce 

făceau parte din conjuraţie: Bucureşti, 

Buzău, Craiova, să-l fi urmat. Pentru 

moment puciul republicanilor va reuşi. 


Eminescu interzis în 

Miercurea Ciuc 

Daniela Muntean 

Extremiştii din Garda Secuiască au declarat război 

străzii ce poartă numele poetului 

Csibi Barna protestează în mijlocul Ciucului faţă de Eminescu pe 

motiv că acesta „îi insultă pe huni” . 

În după-amiaza zilei de 26 ianuarie, la doar câteva zile după 

aniversarea naşterii marelui poet român, Mihai Eminescu, membrii 

fondatori ai Asociaţiei de Cultură şi Tradiţii Garda Secuiască, Csibi Barna 

şi Csiszer Lóránt, au organizat o „Acţiune lite rară” în Miercurea Ciuc. 

Scopul nu era însă, după cum ne-am aştepta, de a aduce un omagiu 

amintirii poetului, ci, dimpotrivă, avea menirea de a defăima numele lui 

Eminescu, de a convinge cetăţenii urbei că acesta nu merită ca o stradă 

din Miercurea Ciuc să-i poartă numele. Csibi Barna purta în mână portretul 

lui Eminescu, cu semnul „Interzis”, iar sub portret apărea inscripţia „Nu la 

insultarea hunilor!”. 

Csibi Barna: afară cu denigratorul hunilor din oraş! În 17 ianua rie a.c. 

a fost înregistrat, la Registratura Primăriei Miercurea Ciuc, un document 

care purta antetul Székely Gárda Kulturalis és Hagyományşrzş Egyesület 

(Asociaţia de Cultură şi Tradiţii Garda Secuiască), cu nu mărul 464. 

Semnatarii, Csibi Barna şi Csiszer Lóránt, în calitate de „membri fondatori” 

ai asociaţiei, solicitau acordul Primăriei pentru organizarea, în 20 ianuarie, 

în centrul municipiului Miercurea Ciuc, o „acţiune de informare literară”, 

pri vind activitatea poetului Mihai Eminescu. În adresa 

înaintată Primăriei (postată pe blogul personal al lui 

Csibi Barna) este menţionat că „(...) vor fi prezentate prin 

recitaluri şi prin reproducţii pe afişe, cât şi prin proiector, 

opere aparţinând poetului amin tit, atât în limba română, 

cât şi în tra du cere maghiară, respectiv se vor dis tri bui 

fluturaşe”. 

Acţiunea Gărzii, intitulată „Eminescu – publicistul”, 

avea menirea de a convinge cetăţenii urbei despre 

faptul că poetul român nu a avut nici o legătură cu oraşul 

Miercurea Ciuc, ba, mai mult, el „a jignit în mod foarte 

profund atât naţiunea, limba, cultura maghiară, cât şi 

legislaţia, ştiinţa şi po litica economică ale poporului 

ma ghiar”, în consecinţă, nu merită ca o stradă din 

municipiu să-i poartă nu mele. Cu câteva zile mai târziu, 

cei doi semnatari au revenit cu o altă so li citare către 

Primăria urbei, de aceas tă dată, în nume propriu. Noul 

docu ment a fost înregistrat cu numărul „ad. 464”. Prin 

acest document, cei doi înştiinţau instituţia că „dorim să 

modificăm data şi ora de începere a acţiunii literare din 

declararea prea labilă pusă sub numărul de înregistrare 

464/2011.01.17. Noua dată va fi 26.01.2011, de la 

ora 17:00. Ac ţiu nea literară se va desfăşura conform 

celor scrise în declararea prealabilă originală şi se va 

desfăşura între orele 17:00-18:00”. Prin Dispoziţia nr. 

23 din 24 ianua rie, primarul Ráduly Róbert Kálmán a dispus „Interzicerea 

organizării adunării publice, solicitată de Asociaţia Székely Gárda Kulturalis 

és Hagyományşrzş Egyesület pentru data de 26.01.2011, ora 17:00, pe 

mo tivul încălcării prevederilor art. 9 alin. a) din Legea nr. 60/1991 privind 

orga ni zarea şi desfăşurarea adunărilor pu blice, cu modificările ulterioare”. 

Articolul şi alineatul invocate din Legea nr. 60/1991 privind organiza rea 

şi desfăşurarea adună ri lor publice prevăd că „Sunt inter zi se adunările 

publice prin care se ur mă reşte: a) pro pagarea ideilor to talitare de na tură 

fascistă, comunistă, ra sistă, şovină sau ale oricăror organizaţii teroristdiversioniste”. 

Csibi Barna, amendat de Jandar merie cu 1.000 de lei. Primăria a 

in terzis autorizarea adunării pu blice so licitate de Garda Secuiască de a 

pro testa faţă de poetul naţional al Ro mâniei, chiar în faţa Centrului Cultu 

ral „Miron Cristea”. În aceste con diţii, Csibi Barna a încercat să se fo lo- 


REVOLTĂTOR 

sească de un tertip ordinar, şi anu me de faptul că a doua 

solicitare a fost făcută în nume propriu, iar el ca persoană 

nu a primit nici un răspuns din partea primăriei. 

Numai că Pri mă ria Miercurea Ciuc a analizat cele două 

solicitări şi a observat că a doua a fost făcută, chiar dacă 

în nume propriu, pentru a amâna, la o dată ulte rioa ră, 

„festivităţile” solicitate de Gar da Secuiască. 

Cu toate acestea, Csibi Barna a apărut în centrul 

oraşului cu portretul lui Eminescu, pe care apare 

semnul „Interzis”, dar şi inscripţia „Nu la insultarea 

hunilor!”. De altfel, pe blogul lui personal, liderul mişcării 

extremiste menţionează că a avut loc o „acţiune 

literară de conştientizare şi de informare”, anunţată de 

persoana fizică Csibi Barna, dar interzisă de Primăria 

Gărzii Secuieşti, care „dorea să atragă atenţia asupra 

punctului de vedere specific al poetului român Eminescu 

Mihály din secolul al 19-lea, vizavi de naţiunea, limba 

şi cultura maghiară, publicat în ziarul Federaţiunea în 

1872, intitulat «Ecuilibrul»„. 

Cei patru au fost conduşi la se diul Jandarmeriei 

din Miercurea Ciuc, unde Csibi Barna a fost amendat 

cu suma de 1.000 de lei, pentru faptul că a organizat şi 

desfăşurat un protest, cu toate că a fost anunţat că nu i 

se permite acest lucru. Ceilalţi trei participanţi la protest 

au primit avertisment în scris pentru implicarea lor într-o 

acţiune interzisă. 

Mircea Duşa, interzis pentru in ti midare. Pe lângă 

portretul lui Eminescu, Csibi Barna avea în mână şi portretul 

deputatului harghitean Mir cea Duşa, tot cu semnul 

„Interzis” şi inscripţionat „Nu la intimidare!”. Pentru Csibi 

Barna, persoana deputatului Duşa a 

devenit deranjantă din 15 ianuarie, 

când acesta anunţa că pregăteşte 

un proiect de lege care să interzică 

schimbarea denumirilor de străzi 

sau a obiectivelor culturale care 

poartă numele unor personalităţi impor 

tante ale culturii, istoriei şi ştiinţei 

ro mâneşti şi universale. El va 

depune proiectul la Camera Deputa 

ţilor o dată cu începerea sesiunii 

parlamen tare, pe 1 februarie, şi va 

solicita dezbaterea lui în procedură 

de urgenţă. 

Iniţiativa de a înlocui 

denumirea străzii nu este prima 

încercare a lui Csibi Barna de 

a aduce schimbări în Miercurea 

Ciuc. El doreşte şi înde păr ta rea 

Monumentului Ostaşului Ne cunoscut 

din oraş, unde se săr bă toreşte 

anual Ziua Naţională a Româ 

niei. Mai mult, liderul Gărzii vrea 

re-ferendum şi pentru schimbarea 

de nu mirii municipiului reşedinţă de 

judeţ din Miercurea Ciuc în Csíkszereda. 

Csibi Barna este funcţionar la Direcţia Generală 

a Finanţelor Pu blice Harghita, calitate în care a făcut 

mai multe demersuri pentru spriji nirea acţiunilor Gărzii 

Secuieşti, o or ganizaţie extremistă, neînregistrată juridic. 

Potrivit propriului site, organizaţia are ca scop 

obţinerea autodeterminării poporului secuiesc, ob ţine 

rea recunoaşterii poporului secuiesc ca şi naţie şi 

apariţia Ţinutului Secu iesc pe harta politică a lumii, 

adică rea lizarea unui stat autonom secu iesc. Mişcarea 

a luat fiinţă la Miercu rea Ciuc, după ce organizaţia extremis 

tă Garda Maghiară din Ungaria a fost scoasă anul 

trecut în afara legii de justiţia din ţara vecină. 

7043

PROZA 

STUDIU ÎN GRI 

(„Despre nimic şi încă ceva ”) 

(fragment) 

SENZAŢIILE de până 

atunci, ambigue şi indefinite, 

ţi se desăvârşiseră în mii de 

forme înlănţuite neomogen 

într-o plăsmuire sugerată doar 

de imaginaţie. Te-ai aruncat în 

valurile încoronate de spuma 

fosforescentă a oceanului, în 

derivă, spre a-ţi spăla sufletul 

de infernul contradictoriu al 

sentimentelor... Congelate în 

mintea ta, sentimentele acestea 

interzise, bântuind mări şi 

oceane polare, se vor fi topind 

în căldura venită de undeva 

din adâncurile unui orizont 

imaginar, despresurat, sufletul, 

Dumitru Coşereanu 

ţi se avântase-n văzduhul iritat 

de lumini şi umbre, învolburat 

de o multitudine de apariţii subtile, nedefinite. Subzistând într-o 

formă simbiotică, debusolat şi singur, gând şi senzaţie, apariţie şi 

chip, vor fi dezlănţuit ţipătul în mijlocul nopţii populată de nisipuri 

întunecate. Apoi, după un timp, când te vor fi purtat paşii prin 

labirint, subtilul ţi se păruse cumva anost, nesemnificativ pentru 

aspiraţiile tale şi, de aceea, iesirea din el nu ţi s-a părut a fi o 

ţintă de atins, nedescoperind în acest act nici un fel de utilitate 

şi-mplinire. Aşteptările tale ar fi putut fi înşelate că oricum, din 

aşteptările tale nu ai dobândi nimic ! Te-ai prăvălit de aceea la 

marginea unei gropi ce apăruse-n drumul tău, considerând că 

rămânerea într-o oarecare stare de extazie sau imobilitate ţiar 

fi putut aduce mai multe bucurii. Acolo, lângă acea groapă, 

ţi s-a părut că ţinta nu mai este scopul de atins, mersul nu-şi 

mai află capacitatea firească de a te apropia fizic de acel ceva, 

iar gândul nu-ţi mai putea face răul spiritual sau saltul calitativ 

către un nivel superior capabil să-ţi ordoneze viaţa, călăuzindu-ţi 

drumul... Am senzaţia vagă a unei epave aruncată de valuri pe 

ţărmul întunecat al unei insule dintr-un ocean utopic. Ai rămas un 

timp cu gândul dureros al inutilităţii tale. Ai făgăduit imobilismului 

că i te vei supune. Mai apoi, după un timp indefinit, te-ai înfuriat 

pe lumea ce-şi caută cu asiduitate victimele şi te-ai revoltat şi ai 

renegat legile ce te-ncorsetează şi graniţele ce te delimitează. 

Dar nu s-a-ntâmplat nimic ! Mai mult, ţi s-a părut că furia ta oarbă 

şi gândurile-ţi surde, se vor fi zădărât din cine ştie ce influenţă 

nefastă venită de undeva din văzduh sau poate, determinată de 

o misterioasă entitate sub stăpânirea căreia ai ajuns fără să bagi 

de seamă. Când ai descoperit posibilitatea existenţei unui spirit 

ce guvernează labirintul, atunci, ţi-ai modificat radical poziţia faţă 

de cele ce ţi se întâmplau. Trebuie, în consecinţă, să se dea o 

luptă pe care n-o poţi evita indiferent de tragicul prezumtivului 

final. Îndoindu-ţi atenţia, aplecându-te către marginea gropii ceşi 

căsca spre cerul întunecat gura-i hidoasă, ţi-ai încordat toţi 

muşchii spre a fi să nu te surprindă agresiunea fizică a acelui 

spirit ce bântuie acum prin preajmă. 

Ochii, subţiaţi de frigul pe care-l îndurai fără să-ţi fi dat 

seama încă, s-au dilatat în întunericul acela spre a-l cuprinde şi 

străbate, spre a-l supune unei atente şi minuţioase cercetări, ce 

cu siguranţă, va aduce un indiciu relevant asupra locului în care-ţi 

găsiseşi popas în acele momente de angoasă şi revoltă absurdă. 

În imperiul labirintului, totul era un imens întuneric aberant. 

Imaginaţia ta, stimulată acum şi excitată, excitată de o probabilă 

aventură spirituală ce, iată, începuse să se contureze undeva -n 

viitorul imediat, sau cumva mai târziu, spre zorii acelei nopţi în 

care naufragiaseşi, nu se ştie cum, ea, imaginaţia, căpătase o 

stare specială de febrilitate. Timpul ce te aruncase acolo era lipsit 

de importanţă, nu putea fi luat în consideraţie. El îşi urma cursul 

său implacabil cu o rece indiferenţă. 

Iar tu nu disperai, încă (/) Nu trebuia să ajungi la un capăt, 

să găseşti ceva anume, ci, mai degrabă, atingând capătul, ai fi 

avut surpriza unei totale decepţii determinată de anostitatea şi 

sterilitatea victoriei pe care ai fi obţinut-o, şi din cauza acestei 

temeri , gândeai , ceea ce ai de căutat se află aici în interiorul 

I 


labirintului, şi mai mult ca sigur, de acel „ceva” ce trebuia găsit 

ştia doar entitatea ce stăpânea labirintul. Astfel, rolul pentru care 

fusese predestinat nu mai putea fi împlinit şi nici tu n-ai fi găsit 

preocupare şi rost în aventura în care ai pătruns trecând dincolo 

de poarta secretă ce separă două lumi atât de diferite şi unice în 

felul lor. Undeva într-un colţ al amintirilor tale imediate, descoperi 

existenţa unor coloane dorice desprinse dintr-o imensă platformă 

confecţionată din uriaşe blocuri de piatră cioplite şi apoi şlefuite, 

bănuite în virtutea senzaţiei de răceala receptată de epiderma 

tălpilor goale; coloane-nfipte parcă în cerul şi în timpul tău, în 

trupul tău... 

Devenind lucid, ai simţit că însuşi întunericul, cu răsuflarea 

lui nepământeană te-nghiţise tentacular, rumegându-ţi fiinţa 

plin de satisfacţie acum, ca şi cum, el, o anaconda gigantica, 

tu, nefericita victimă aflată în pântecele acesteia, zbătându-te 

zadarnic spre a ieşi din stomacul asasin al reptilei. În acel moment 

ai realizat, se pare, că de fapt, timpul şi spaţiul, întunericul şi 

labirintul, tu şi acea entitate dominatoare, aţi intrat într-un conflict 

care, nu se ştie de ce, trebuia să nu-şi mai găsească un sfârşit 

ce ai să-l resimţi palpabil; atingerea unui astfel de sfârşit fiind 

doar placa turnantă oferită spre a-ţi crea perspectiva altui mod 

de manifestare a aceluiaşi deplin sfârşit, care neelucidat şi 

nedescoperit vreodată, se arăta printr-un mod de-a dreptul 

inexplicabil şi inexprimabil în cuvinte simple sau abstracte, 

căci, exprimându-l, exprimându-se, el se va demonetiza, se va 

demitiza, nemaiputând să-şi manifeste plenar dominaţia absolută 

asupra ta, asupra tuturor personajelor pe care ţi le-nchipuiseşi. 

Şi astfel, eu privitorul, am descoperit jocul pe care momentul ce 

mi se etalase relevant, mi l-a oferit ca pe o ofrandă adusă în 

virtutea nu ştiu cărui eveniment deosebit ce-mi fusese înscris 

într-un calendar dictat de forţe superioare, neştiute, guvernând şi 

guvernându-ne într-o simbioză ce nu ştiu de este desăvârşită sau 

nu, propulsându-ne pe nişte traiectorii neştiute, şi, în consecinţă, 

surprinzătoare. 

De aceea lumina este un suprem edificiu 

construit dintr-o infinitate de cărămizi de întuneric.. 

. 

Şirurile de coloane descoperite în memoria ta s-au ordonat, 

se pare, întrupând un sanctuar superb, ridicat cândva spre slava 

unui zeu păgân de un popor care fusese demult înghiţit în neantul 

istoriei neştiute de oameni, nedescoperit în izvoare, relicvele 

dispărând în totalitate măcinate de timpul repede distrugător. Teai 

ridicat din colbul ce-l simţeai acum lipit de palmele transpirate 

de emoţiile interioare ce te bântuiau, ai început apoi să-ţi fixezi 

mecanic ţinuta ce o bănuiai pe tine dar pe care, cu surprindere, 

nu ai descoperit-o la locul ei, te-ai minunat într-o străfulgerare 

de o clipă de totala-ţi goliciune a trupului, şi apoi, lăsând pe 

mai târziu o explicaţie posibilă, te-ai îndreptat spre o direcţie, 

ce, nedefinită, voiai acum să o parcurgi. Muguri de-ntuneric, 

întuneric dens şi vâscos, ţi se strecurau în ochii larg deschişi, 

plini de atenţie, încordaţi şi scrutători. 

De-ş fi fost în locul tău/ nu ştiu de ce,/ m-aş fi gândit totuşi 

să cercetez deocamdată acea zonă ce-şi întipărise forma încă 

nedefinită în memoria ta; acele şiruri de coloane dorice cărora, 

în spaţiul de timp în care ţi se derulase acel început de călătorie, 

nu le-ai acordat nici un fel de atenţie. Gândul existenţei lor nu-ţi 

stimulase, se pare, curiozitatea, care, cândva, luând cunoştinţă 

de ea, mă agasase chiar. 

Evident, ceea ce gândesc eu nu are importanţă, pentru 

că(,) tu eşti singurul care trebuie să-ţi guvernezi gândurile şi 

aspiraţiile, eu(,) având doar bucuria de a-ţi percepe fiinţa, în 

multitudinea manifestărilor sale, neputându-te influenţa în nici un 

fel, pentru că, altfel, aş fi un „terzo incomodo” şi s-ar putea să mi 

se spulbere această nesperată ocazie de a vedea jocul sau lupta, 

această încleştare specială pe care o parcurgi cu trup şi suflet. 

Oricâte resentimente aş avea, cu tine nu pot avea nici un fel de 

contact, între noi nefiind nici un mijloc posibil de comunicare, nici 

o punte, şi poate, e mai bine aşa. 

Pentru a păstra convenţia impusă fără să-mi dau seama 

încă de la-nceputul percepţiei fenomenului, încerc să elimin pe cât 

posibil câţiva termeni de expresie ce-ar afecta cumva caracterul 

atemporal al evenimentelor, care, cumva arbitrare, se vor derula 

într-un spaţiu neformulat prin repere şi nuanţe concrete, fiind 

indefinit ca direcţie şi limite, un spaţiu utopic „n” dimensional, 

palpabil doar de personajul ce mie mi se pare concret dar nefiresc 

de imaterial, implantat într-un fel de lume secundă sau paralelă, 

ascunsă însă, lume care m-ar bucura s-o cunosc. Curios este 

modul în care eu percep drumurile şi gândurile personajului meu 

ce sub imperiul nu ştiu cărui impuls sau în urma nu ştiu cărei 

mutaţii, a pătruns acolo, depăşind diferite etape probabile ce-ar 

fi presupus „ajungerea”. 

II

Umbra editorului, 

peste ani 


Nu demult mi-a căzut în mână un număr relativ recent 

al revistei „Literatorul” şi acolo, printre altele, am descoperit şi 

un text (pare-mi-se cu titlul „Din carnetul unui editor”) pe care-l 

mai citisem, demult, într-un almanah al vremii. Era semnat de 

Grigore Damirescu, fostul meu coleg de la Editura pentru Turism, 

devenită mai târziu Editura Sport - Turism. 

Şi cum în acel text autorul evoca figura marelui istoric 

Constantin C. Giurescu (căruia îi fusese redactor la cartea lui de 

amintiri) şi-ntâmplător îmi amintea şi mie numele, m-am întors 

numaidecât cu gândul în amintire, reconstituind, la rându-mi, 

atât secvenţa descrisă acolo cât şi alte momente din multele 

trăite în anii noştri de colegialitate, mai întâi undeva pe strada 

Luterană, deasupra unui garaj, unde se improvizase sediul 

Editurii pentru Turism, înfiinţată în 1971, apoi pe bulevardul 6 

Martie (azi Elisabeta, în apropierea Romartei copiilor, iar mai 

târziu pe strada Vasile Conta, în clădirea care adăpostea atunci 

Ministerul Sportului. 

Grigore Damirescu a fost încă de la venirea lui în primul 

din colectivele amintite recunoscut drept unul dintre cei mai 

buni editori, cu experienţă şi pricepere în cam tot ce însemna pe 

atunci pregătirea unei cărţi, de la stadiul de manuscris şi până la 

cel final, când volumul lua drumul librăriilor. 

Intenţia autorităţilor care au înfiinţat Editura pentru Turism 

era în primul rând aceea de a mijloci Ministerului Turismului 

tipărirea unui larg evantai de materiale propagandistice 

(pliante, hărţi, ghiduri, fluturaşi, etc.) prin care se nădăjduia să 

fie popularizate în ţară, dar mai ales în străinătate frumuseţile 

naturale, muzeele, locurile de agrement ale României. Evident, 

cu scopul de a atrage cât mai mulţi curioşi cu bani pe care să-i 

cheltuiască în oraşele şi staţiunile turistice de la noi, de pe litoral 

sau de la munte. 

Îmi amintesc ce mare agitaţie se isca mai ales când se 

apropiau contractările de excursii şi de spaţii, de sejururi cu 

străinii, iar pliantele şi broşurile programate nu erau încă tipărite, 

câte ameninţări şi muştruluieli luam cu toţii (de la redactorul şef 

şi până la corectare) din partea mai marilor ministerului. Ca 

întotdeauna, trebuie găsiţi nişte ţapi ispăşitori şi nu puteau fi alţii 

decât cei care lucrau în editura specializată. 

E adevărat, în programul de tipărituri erau înscrise şi cărţi 

de călătorie, de reportaj, chiar şi traduceri, însă acest „capitol” 

îi interesa prea puţin pe cei din minister, accentul căzând pe 

tipăriturile propagandistice – de aici şi toată tevatura amintită… 

Ei, bine, la o astfel de şedinţă ( de la „frecat ridichea”, cum 

o numeam îndeobşte), desfăşurată chiar în sala de consiliu a 

ministerului, în prezenţa ministrului, într-o atmosferă atât de 

tensionată încât aproape uitasem cu toţii că trecuse binişor de 

ora 16,00 când se termina în mod obişnuit programul unei zile 

de lucru, Grigore Damirescu (care în ultimele zece-cincisprezece 

minute se tot foia pe scaun şi se tot uita la ceas), fără să dea 

niciun fel de explicaţii şi-a strâns lucrurile şi s-a ridicat să plece. 

„Unde plecaţi tovarăşul Damirescu?, l-a interpelat unul din şefii 

de acolo. „Pe mine vă rog să mă scuzaţi, a răspuns el, am 

întâlnire cu Delia şi deja am întârziat!”. Şi spre stupoarea tuturor 

s-a îndreptat spre uşă fără alte explicaţii. Trebuie să spun că 

acest coleg al nostru era, de altfel, un familist model, judecând 

după multele telefoane pe care le dădea acasă sau le primea 

zilnic de la soţia lui, Delia. 

Ca editor, profesional cum se zice, nu prea aveai ce 

să-i reproşezi, îndeosebi după ce din „pentru turism”, editura 

a devenit „Sport – Turism”, iar el se ocupa în exclusivitate de 

editarea de cărţi: aducea colaboratori prestigioşi, propunea 

subiecte şi teme interesante, se preocupa ca fiecare volum să 

fie scos în condiţii cât mai bune, cu prezentare grafică adecvată. 

Ceea ce astăzi, când apar sute de cărţi, semnate de te 

miri cine şi tipărite oriunde şi oricum, pare o bagatelă, o simplă 

formalitate, pe atunci era o muncă serioasă, migăloasă şi plină de 

răspundere. Exista cu adevărat meseria de editor şi ea implica o 


PORTRETE ÎN PENIŢĂ 

mare răspundere, de la lectura manuscrisului, discuţia cu autorul 

pentru îmbunătăţire, eventual solicitarea unor referate externe 

de la specialişti în domeniu, proiectarea tehnico-tipografică, 

realizarea coperţii, corectura, „bunul de tipar” (care se dădea 

sub semnătură şi de care astăzi nu cred să mai ştie vreunul din 

sutele de editori apăruţi după 1990), corectura şi până la „bunul 

de difuzare”. 

Toate aceste operaţiuni pot părea acum de domeniul 

imaginarului, dar erau cât se poate de reale. Nu puteau fi nici 

ignorate, nici făcute de mântuială. 

Colegul despre care scriu acum ( şi care, repet, avea o 

îndelungată experienţă, dobândită la Editura „Ion Creangă”, în 

care lucrase încă de la începuturile lui profesionale) nu făcuse 

niciodată rabat de la calitate şi nu privea niciuna dintre operaţii 

cu superficialitate. Avea în spate, pe lângă amintita experienţă şi 

o alta – cea dobândită în colaborarea cu mari scriitori ai timpului. 

Bunăoară ne povestea uneori, melancolic, ce discuţii a avut cu 

Camil Petrescu, căruia i-a fost lector la „Un om între oameni”, ori 

cu alţi „grei” ai literelor, pe care avusese şansa să-i mai prindă 

în viaţă şi să-i întâlnească în ipostaza lui de editor. La fel şi cu 

alţi scriitori. Păstra cu sfinţenie autografele lor şi cred că acasă 

avea rafturi întregi cu ele. Odată m-a invitat să mergem împreună 

acasă la Fănuş Neagu (urma să-i ducă o corectură la volumul 

„Pierdut în Balcania”) şi pe drum mi-a arătat ce îi scrisese autorul 

cărţii „Ninge în Bărăgan”, chiar pe pagina de gardă a acestei 

culegeri de nuvele pe care el însuşi i-o editase. 

Dedicaţia prozatorului lasă să se înţeleagă multe, între 

altele, şi despre responsabilitatea lectorului: „Lui Grigore 

Damirescu, care mi-a făcut atâtea zile fripte cu alcătuirea 

volumului de faţă. Lui Grigore Damirescu, pe care de atâtea ori 

în mod pripit l-am înjurat, ca pe urmă să-mi dau seama că are 

dreptate. Ţin să precizez că acum, când ostilităţile au încetat şi 

ne adunăm forţele, pentru bătălia cu „Satul hoţilor de cai” (un nou 

volum, aflat atunci în pregătire, n.n., F.P.) că apariţia volumului în 

acest format numai lui Grigore Damirescu o datorez, fapt pentru 

care îi rămân mereu îndatorat”. 

Potrivit de statură, bine legat, cu faţa brăzdată de cute 

adânci (era dacă nu cumva mă înşel, trecut bine de cincizeci de 

ani), cu capul străjuit de părul cărunt, lăsat să crească ceva mai 

mult, fără a se putea spune că era vorba de plete, acest coleg 

se dovedise a fi ceea ce am putea numi un ins rapid în mişcări, 

vioi, fără a fi repezit, dând dovadă de o energie pe care mulţi i-o 

invidiau. Cu toţii puneam asta pe seama neamului de greci din 

care ne spunea cu mândrie că se trage. 

În birou (şi cred că şi acasă la el) Grigore Damirescu, luase, 

cum s-ar zice, totul pe seama lui, inclusiv preparatul cafelei întrun 

ibric vechi, cu un fierbător pe care-l ţinea înfăşurat în hârtii în 

sertarul biroului. 

De cum intra în birou, scotea ibricul şi fierbătorul, apoi un 

plic de „Nechezol” (era în perioada în care cafeaua adevărată 

constituia un lux – şi el nu şi-l permitea!) şi-l vedeam cum 

se apleacă în spatele biroului, unde era priza electrică şi 

supraveghează lichidul negru şi atât de aşteptat. 

Poate că aşi fi uitat definitiv acest tabiet al lui dacă întruna 

din dimineţi, pe când îşi aşezase ceaşca pe birou şi-ncepuse 

să soarbă tacticos din ea nu l-aş fi văzut făcând o grimasă şi 

ducându-şi degetele la gură: „Mă, zicea, ăştia au pus tot felul de 

paie în cafeaua asta!”. Apoi, în clipa imediat următoare l-am zărit 

cum scoate ceva dintre dinţi: „Ptiu, drace!, face el, nu-i pai, e un 

gândac uscat!...” 

Într-altă zi, pe când o dactilografă venise la serviciu cu 

copilul ei în vârstă de vreo trei-patru ani, iar acesta se zbenguia 

prin birouri, deranjându-ne de la lectură, Grigore s-a încruntat la 

ştrengar şi s-a făcut că vrea să-l lovească. Odrasla dactilografei 

a început să ţipe şi-a fugit la maică-sa să-i spună ce i s-a 

întâmplat, ori era să i se întâmple. Aceea, ca orice mamă, a vrut 

să ştie cine a fost agresorul şi ţinându-şi de mână progenitura, 

a dat năvală în încăpere, întrebând: „Cine, mamă, cine-a vrut să 

te bată?!”. Copilul a arătat îmbufnat către Grigore, dar neştiind 

cum îl cheamă a zis printre sughiţuri: „Nenea ăla de sub gâşte!” 

( pe peretele din spate colegul nostru atârnase un frumos afiş 

făcut de Mihai Stănescu pentru un pliant despre Delta Dunării 

şi-n el erau pictate două lebede, una albă şi cealaltă neagră 

împreunându-şi ciocurile unui soare aproape roşu… 

Cât de umblat era el prin Bucureşti, cât de „hârşâit” într-ale 

vieţii, Grigore tot n-a scăpat de fel de fel de întâmplări neplăcute. 

î 

7045

MOZAIC 

Podul lui Traian ? Mă îndoiesc ! 

(Cogito, ergo sum) 

Geta Nedelcu 

Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât 

şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103- 

105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste 

Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în 

Dacia şi să o transforme în provincie romană ! Faină chestia, 

mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte 

a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman ! 

Numai că. informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu 

are „acte” ! O să mă întrebaţi: „Cum adică nu pare în regulă ?” 

Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani 

nu există nici un document. Nici măcar unul ! Nici de factură 

folclorică, nici epigrafică şi nici literară ! Apoi trebuie să vă atrag 

atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această 

acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, 

prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc, este absolut 

ilogică ! Să vorbim întâi despre documente. Este cunoscut 

faptul că monumentul triumfal ridicat de Traian în urma victoriei 

împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, 

este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea 

Daciei. Pe un asemenea monument, mai ales că este construit 

de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de 

la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu 

apară o asemenea realizare ! Fie si numai pentru satisfacerea 

orgoliului împărătesc şi a celui ce l-a construit., fără a mai pune la 

socoteală faptul că fără existenţa acestui pod poate că Dacia nu ar 

fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele 

în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau 

epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani ! 

Există însă în folclorul aromân o baladă populară care vorbeşte 

despre construcţia acestui pod. O sa vă spun imediat despre 

ce este vorba. Până atunci însă să vorbim puţin despre logica 

acestei afirmaţii tratată de specialişti ca “bătută în cuie”. De ce ? 

1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi 

podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) 

în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea 

dacilor ! 2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru 

care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva să 

stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un 

pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac ! 3. În al 

treilea rând afirmaţia este ilogică întrucât cercetări efectuate de 

către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi 

Ne povestea cum, nu demult, a căzut victimă unor escroci. Nu 

ştiu prin cine a tocmit doi zugravi pentru a-şi renova case. Aceia 

au venit, au văzut, au căzut de acord asupra plăţii şi-au plecat. A 

doua zi au apărut cu două halate, cu o găleată murdară de moluz 

şi cu o bidinea. Au zis că se vor apuca numaidecât de treabă, dar 

au nevoie să cumpere materialele necesare (var, nisip, humă, 

ş.a.) şi pentru asta e musai să le dea nişte bani. Au cerut o sumă, 

omul, de bună credinţă, le-a dat, iar aceia au plecat, chipurile, 

la un magazin. Au plecat şi de-atunci nu i-a mai văzut nimeni 

niciodată. „Şi uite aşa, ne zicea Grigore cu un umor amar, am 

plătit eu o găleată şi-o bidinea cu patru sute de lei”… 

În birou cel mai mult şi mai mult îi plăcea, în răgazul dintre 

două lecturi, să se tachineze cu Valentin Borda, poate şi pentru 

că acela, ardelean avea un temperament cu totul deosebit de al 

lui. 

Valentin Borda nu era fumător, dar din când în când mai 

punea şi el câte o ţigară în gură, spre deosebire de Grigore, 

care aproape că aprindea ţigară de la ţigară, enervându-ne şi 

obligându-ne să deschidem din când în când ferestrele spre a ne 

aerisi încăperea. 

Într-o zi ardeleanul îi cere un foc lui Grigore, să-şi aprindă 

şi el o ţigară. Grigore bagă mâna în buzunar, scoate o monedă 

şi i-o întinde: „Poftim, Valentine! Jos, în colţ e-un debit. Du-te şi 

ia-ţi un chibrit”. 

Un astfel de gest ar putea conduce la concluzia că omul 


pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea 

unei asemenea construcţii ! Atunci era război ! Iar Traian nu era 

un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi 

decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. 

Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece PE UN 

POD DE VASE ! Acestea fiind spuse să vedem, totuşi, ce este 

cu Podul “buclucaş”. Cine a construit podul de piatră de peste 

Dunăre ? Mi se pare mult mai verosimil şi mai logic din punct de 

vedere istoric ca Podul de la Drobeta să fi fost construit cu ceva 

timp înaintea războaielor daco-romane, pe timp de pace, climat 

mult mai propice pentru realizarea unei asemenea construcţii. 

Cine şi de ce să fi construit această “perlă” a ultimei provincii 

cucerite de romani ? Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele 

maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul 

să fi fost construit de ei ! Faptul apare cu totul logic după ce-l 

citim pe Strabon:” Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe 

ambele maluri ale Dunării”. Acelaşi autor ne spune: “(Burebista) 

trecea fluviul când dorea.”, însă Dacia nu era putere navală la 

acea vreme ! Dacă iarna Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, 

cum se întâmplă în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era 

modalitatea de a trece Dunărea, vara, decât. pe un pod ! Aceasta 

având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de 

o flotă din care să facă pod de vase. Mai mult pentru această 

afirmaţie există chiar şi documentaţie ! O baladă populară 

aromână, intitulată “Puntea din artă” ne vorbeşte, valorificând 

probabil o legendă mai veche, despre trei meşteri constructori 

iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre 

vreme de şase ani ! A se observa că cifra concordă cu cercetările 

moderne. Având în vedere că Burebista stăpânea peste ambele 

maluri ale Dunării este de la sine înţeleasă necesitatea geostrategică 

a construirii acestui pod peste care Burebista “trecea 

fluviul când dorea”. Necesitate care se impunea având în vedere 

faptul că Imperiul Roman încerca să-şi extindă dominaţia în sudul 

Dunării ! Prin urmare, este logic şi de bun simţ să conchidem 

că, Burebista este constructorul podului de la Drobeta. Apollodor 

doar a refăcut partea de lemnărie a podului pentru ca Traian 

să poată avea o cale mai facilă pentru a jefui Dacia de toate 

bogăţiile ei ! Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei 

romane ? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, 

distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de 

bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare 

măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie 

militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va 

fi refăcută de un alt DAC, de această dată împărat al Bizanţului, 

anume CONSTANTIN CEL MARE, născut în oraşul Niş, aflat azi 

în Bulgaria !Când, oare, vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor 

şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri? 

De dat mai departe... 

ar fi fost lipsit de delicateţe – ceea ce nu-i adevărat. Era doar 

un joc, o tachinare colegială, fiindcă altfel, colegul nostru era 

foarte atent, mai ales cu femeile. La aniversări sau onomastici 

le ofereau câte o floare şi le complimenta cu formulele uzuale în 

aşa împrejurări… 

De cei doi colegi aveam să mă despart în 1985, când m-am 

transferat la Editura „Albatros”. Şi cum noul meu loc de muncă 

era mult prea îndepărtat de strada Vasile Conta, unde se afla, 

cum am spus, sediul Editurii „Sport – Turism” aveam să mă mai 

întâlnesc cu ei întâmplător şi destul de rar. 

Mult încoace, cred că după anul 2000, la un târg de la 

Muzeul Naţional de Istorie m-a oprit un tânăr înalt şi subţire: 

„Nu mă mai cunoaşteţi?”. Şi la expresia mea de nedumerire a 

simţit nevoia să se prezinte: „Eu sunt Andi, băiatul lui Grigore 

Damirescu!....”. O, da, acum eşti un bărbat în toată firea! Ce mai 

face Grigore?”. „Cum, nu ştiaţi? Tata a murit de aproape zece 

ani!...”. 

N-am avut tăria să-l mai întreb din ce cauză a murit fostul 

meu coleg. Probabil o fi făcut vreun cancer la plămâni din cauza 

fumatului. 

Uneori, când se-ntâmplă să mă-ntâlnesc cu câte un 

„veteran” din lumea editorilor de atunci depănăm amintiri, îl 

evocăm şi pe Grigore Damirescu şi parcă şi mie interlocutorului 

ne vine să-l parafrazăm pe poet: „Ehei, unde sunt editorii de 

altădată?!”…

PATRUZECI DE 

SECUNDE 

Ştefan Doru Dăncuş 

Bărbatul la 40 de ani (vol. I) 

Editura Valea Verde 

Sighetul Marmaţiei 2011 

„Ani întregi se par ca clipe, 

clipe lungi se par ca veacuri”, după 

cum scria Eminescu. Astfel am 

perceput această carte, din care, 

la patruzeci de ani, mă priveşte 

Ştefan Doru Dăncuş. Este o 

vârstă la care omul, mai cu seamă 

bărbatul, primeşte total lumea în 

el însuşi. Şi odată cu lumea vin 

şi locuitorii ei, oamenii, cu gesturi 

care pot schimba rotirea galaxiilor 

sau care pot să nu însemne nimic. 

Cu locuitori mult mai răspândiţi pe 

planetă, brazii, animaluţele mici 

şi mari, florile sau munţii. Din 

descoperirile acestea vin realităţi 

Constantin P. Popescu 

paralele, imaginate sau posibile, 

limitate doar de legi străine 

şi nefireşti pe care scriitorul le simte a fi pe cale de dispariţie. 

Din acest punct al unei amare înţelegeri, Ştefan Doru Dăncuş 

acceptă crucea, primeşte oamenii locuind în lumea din el însuşi, 

dar şi toate durerile lor, spre izbăvire, alinare, iertare şi vindecare. 

Patruzeci de ani e vârsta la care altădată medicii 

tradiţionali ai bătrânei Indii, păstrători din tată în fiu ai tainelor 

îndeletnicirii lor, puteau să îşi înceapă menirea. Vârsta la care 

focul patimilor trupului se aşază lin în matca lui, când copacul 

crescut în primăvară, ajuns în vara lui, poate 

da roade. Ştiinţa sufletului este cea mai înaltă 

ştiinţă, spunea un învăţat indian. Pentru că 

desăvârşirea începe acolo, la vârful vârstelor. 

Pentru Ştefan Doru Dăncuş, medicina este în 

mod obligatoriu necesară acestei clipe a lumii, 

dar numai medicina sufletului, aceea a vechilor 

daci, care, asemenea bătrânilor doctori indieni, 

vindecau mai întâi uitările şi bolile sufletului. 

Sufletul lumii pare că e bolnav astăzi, sau făcut 

cu voie a fi bolnav. Iar Ştefan Doru Dăncuş, ajuns 

la capătul descoperirii fiinţei sufletului său, se 

împărtăşeşte fiecăruia dintre cititorii cărţii lui. Nu 

este decât un drum, un tren care trece prin gări 

şi prin lume, se opreşte şi pleacă mai departe, 

mereu mai departe. A ajunge până la sine însuşi 

nu e simplu, omul trebuie să-şi afle întrebările şi 

răspunsurile, durerile şi bucuriile, întunecările şi 

luminile, rănile şi dragostea. 

Cu un iscusit simţ al observaţiei, Ştefan 

Doru Dăncuş află: „...tătă lumea naşte odată şiodată” 

(pag.47) îi spune bunica. Alături de el o pisică din blană 

va făta. E o secundă simbolică a unei făuriri, a unei (re)naşteri de 

sine. Nu spunem cu toţii că „ne-am născut”, adică ne-am făurit 

pe noi înşine? Şi deşi aflăm mai departe că în ziua aceea nu s-a 

întâmplat nimic deosebit, suntem învăţaţi să auzim, să ascultăm 

atent. Citind, aflăm foarte multe, că se întâmplă miracole mai mici 

sau mai mari tot timpul. Acum, în clipa acestei pagini, se opreşte 

brusc până şi orologiul lumii. Un ticăit regulat, mânuit de un 

ceasornicar poate străin. Linişte (nu „liniştea pasageră”, aceea 

îngăduită de stăpâni văzuţi ori ne), linişte fizică şi poate mai mult. 

Să vedem, adică să privim, apoi să mirosim, adică să simţim. E 

clipa magică a transformărilor. Iar mai pe urmă vin semnele: „Am 

început să desenez nişte semne. Cuprins de entuziasm, ca un 

copil în faţa unei jucării necunoscute, am continuat să desenez, 

ceea ce fac şi acum. Îmi plac semnele acestea, sunt frumoase, 

rotunde, au senzualitatea doamnei directoare de dimineaţă, au 

mirosul din care se nasc marile probleme ale lumii” (pag.49). Din 

semne se naşte apoi scrisul, percepţia unui altfel de cod, al râului 

care gândeşte, mai calm, mai filozof, mai înţelept: „am aflat ce 

înseamnă oglinda”. Iar cartea curge mai departe cu naturaleţea 

aceasta, deşi omul ce o scrie poate fi aproape posedat de scris, 

cu preţul corespunzător de plătit. Asta pentru că „fiecare secol 


ADNOTĂRI 

s-a însângerat cu artiştii lui” (pag.77). Fără ca nimeni să se fi 

întrebat vreodată de ce. 

Descoperirea pe care o simţim crescând se poate rezuma 

(simplu, dar foarte complicat) la: „e clar că dincolo de omul fizic 

trăieşte o dublură spirituală căreia nu prea vrei să-i acorzi atenţie 

sau, mai precis, puţină libertate, te temi de evaziuni ca asta de 

noaptea trecută, iar când, fără să vrei, te laşi dus de val, cauţi 

fuguţa sunetele primordiale ale naşterii, familiarismul cert al 

materiei” (pag. 76). În timpurile căderii aproape totale în capcana 

materialităţii, un fragment ca acesta poate revela răspunsuri unor 

căutători de cauze. Spre finalul volumului, dobândim apropierea 

de sfinţenia propriei fiinţe, dincolo de coaja (sau masca) aşezată 

pe fiecare de legile pe cale de dispariţie. Şi asta numai după 

ce afli „ora putreziciunii, descompunerea cu o protagonistă 

care cere, prin blestemul cărnii ei, pământul, blânda şi în sfârşit 

materna îndurare de tine a lutului, rămas fără nici o descoperire 

ştiinţifică de ultimă oră, dar cântărit cu cea mai de preţ unitate de 

măsură a universului, iubirea” (pag. 59). 

Statisticile sociologilor spun că un bărbat atinge un maxim 

existenţial la 38 de ani, posibil plus-minus 2 ani, îngăduiţi 

rigidităţiilor statisticii. Maturitatea deplină însă umple ochii de 

lacrimi, poate dezlănţui urletul interior al neputinţei de a alina 

toate durerile şi nedreptăţile lumii. Bărbatul la patruzeci de ani 

îşi conţine în el puiul de om, copilul, adolescentul, tânărul. Ca 

un căpitan al propriei corăbii, poate scruta orizontul mărilor 

lui existenţiale şi se poate îndrepta către acel „cap compas” 

al liberei alegeri. Şi la fel de conştient se poate îndrepta spre 

bătrânul care se află tot în el. Lumea însă, odată privită cu acest 

fel de a privi, nu mai poate continua să fie aceeaşi. A fost văzută 

în toată complexitatea ei nesfârşită de posibilităţi. Un lucru care 

pe unii îi poate speria foarte mult, dar nu şi pe acest deosebit fel 

de privitor care este artistul. 

Uneori, poveştile de dragoste par că se rup brusc, se 

retează. Din diverse cauze, fără importanţă poate, dar cu 

consecinţe dureroase. Dincolo de căutarea febrilă a urmelor 

lăsate prin casa lor de o femeie, de nevoia vitală a jumătăţii 

de fiinţă, se simte acel ceva care poate fi numit dăruire de sine 

pentru dobândire de sine. Ar fi dragostea, dar 

cum să afli ceea ce ai până nu dăruieşti acel 

ceva? Femeia căutată se află deja în el însuşi. 

Şi tot acolo sunt toţi locuitorii lumii interioare pe 

care Ştefan Doru Dăncuş o explorează cu setea 

unui căutător. Atrage aşa pe cel care citeşte spre 

posibilele întrebări şi căutări personale. E un 

merit al acestei cărţi-treceri din goana trenului pe 

şinele de gânduri trăite cu adevărat. Interesantă 

e provocarea de a accepta consecinţele 

făuritoare de realitate ale gândului (vezi pag.45, 

46), un nivel de responsabilizare obligatoriu 

unor necesare treziri. Acest lucru îl simt a fi cel 

mai important în împărtăşirea lui Ştefan Doru 

Dăncuş. 

Spre final sunt aşezate unele comentarii din 

virtualul online, la fragmentele lansate de autor. 

Constaţi pe acastă cale rezonanţe nebănuite în 

cititori, un semn de forţă al scrierii. 

„Nici un cuvânt al acestei cărţi nu este 

întâmplător” (pag. 61), lucru cum nu se poate mai adevărat odată 

ce aflăm aceste cuvinte din declaraţii scurte ale unor oameni 

identificaţi numai prin iniţialele numelor. Sunt mărturisiri, voci 

interioare percepute în exterior. Cele trei personaje de 40 de ani 

din povestea de la sfârşit se pot întâlni în preajma oricăruia dintre 

noi, în orice oraş. Sfinţii pot fi acum alături de noi, coborâţi printre 

noi şi e cum nu se poate mai trist că nu mai ştim să-i vedem. 

Urmează strigătul, găsit într-un târziu în testamentul unei femei: 

„De ce I-ai ridicat la cer, Doamne? De unde să ştim noi, buimăciţii 

secolului acestuia, pe cine înjurăm? Cine mai vinde cărţi, mai 

vine la cafenea, mai filmează zidurile oraşului şi ochii lui Ioan? 

Unde să mai mergem, Doamne? Pe cine să mai credem? De 

ce ne laşi atât de singuri în preajma apocalipsei?” (pag. 98). 

Volumul acesta îşi aşteaptă cu nerăbdare continuarea. 

Deasupra tuturor acestor crâmpeie insistent fotografiate de 

stră-văzătorul autor, regăsim parcă „ani întregi se par ca clipe, 

clipe lungi se par ca veacuri.” În umbra cortinei însângeraţilor 

artişti ai secolelor, marile spirite se întâlnesc. Cortina uitării şi 

mai cu seamă înlăturarea ei aparţine însă fiecăruia dintre noi. 

Ştefan Doru Dăncuş a izbutit. E un semn deplin de conştienţă şi 

conştiinţă din ce în ce mai rar în scrierile recente. 

„Unde să mai mergem, Doamne?”... 

7047

Adriana Draghis - Oglinda literara

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?