Adriana Draghis - Oglinda literara

AFINITĂŢI SELECTIVE
Istorie, istorii,
accidente *)
Român peregrin purtat de vântul sorţii pe trei continente,
Neagu Djuvara se bucură de o popularitate incredibilă atât în
România micşorată de azi, cât şi în afară, printre exilaţii mai
vechi sau mai noi care-i invidiază renaşterea prin întoarcere.
Poate că mă înşel, dar fanii cei mai buni acolo îi are, nu aici,
unde plebs miserima are doar intermitent nostalgia „boierului”.
Şi când scriu asta mi-amintesc două întâmplări care m-au
pus pe gânduri. În primăvara târzie a lui 2002 descopeream
la Paris, în biblioteca unui român plecat de ani buni din ţară,
fermecătoarele Amintiri din pribegie. 1948-1990, abia tipărite
de răposata (acum) Editură Albatros. Iar în ultimul ianuarie, cu
zăpezi năbădăioase, pe când căutam sub cerul plumburiu al
Bruxelles-ului urma legaţiei unde cândva „serviseră ţara” Duiliu
Zamfirescu şi amicul său Tafirel (Trandafir) Djuvara, o distinsă
doamnă din diplomaţie mi-a împrumutat Un secol cu Neagu
Djuvara, volum tocmai ieşit de sub teascurile „Adevărului”. Neagu
Djuvara este un povestitor înnăscut, mai apropiat de şarmul epic
al Şeherezadei decât de discursul metodic al istoricului care ar
vrea să fie. Omul acesta longeviv cât veacul este un modern
ce stăpâneşte cu graţie arta fragmentariului. Are, ca şi Grigore
Ghica, ale cărui memorii le-am publicat în 1992, stilul flash, forţa
de a condensa în licărul, fulgerarea unei evocări freamătul unor
lumi dispărute, pulsaţia, codul ei moral. Un editor inteligent
(neobosita doamnă Georgeta Dimisianu) a avut chiar ideea de
a culege (în Amintiri din pribegie...) cu altă literă pasajele cu
gravitaţie estetică mărită a memoriei şi efectul a fost extraordinar:
evocarea lua contur dramatic, pagina se transforma în scenă,
vocile se alternau imprevizibil ca într-un veritabil one show man.
Doar în Istorioarele unui franţuz, Tallemant
des Réaux, am mai găsit atâta savoare în
relatarea dedesubturilor precare, scandaloase,
ale unei umanităţi aparent strălucitoare. Deşi
legat de el prin mii de fire, subţiri, dar trainice,
Neagu Djuvara demitiza cu şart mediul căruia
îi aparţinea, de ironia lui vindicativă nescăpând
nici măcar stilatul bunic, despre care aveam o
cu totul altă imagine în urma citirii epistolelor
lui către Duiliu Zamfirescu. „Catapultat de o
providenţă ocrotitoare” (expresia îi aparţine!)
în „lumea liberă”, Neagu Djuvara îşi nara
aventurile cu o verticalitate şi o sinceritate ce
pot descumpăni într-un timp ce pare din ce în
ce mai mult unul al măştilor. Era atât de sincer
încât uneori venea involuntar în dezacord
cu sine însuşi. În Franţa, unde a mâncat o
pâine nu tocmai albă, sancţiona grandomania
localnicilor care mai credeau prin anii ’50-’60 ai
secolului trecut în fantasma „Algeriei franceze”.
Se manifesta astfel descendentul unui neam
„năpăstuit de vecini” timp de 2000 de ani. În
ţară însă boierul redevine semeţ şi nu-i priveşte
cu ochi buni pe ţiganii a căror prolificitate îl sperie. Vertical era
„boierul” şi când aducea vorba despre „marele licurici”. Ideea
„multiculturalismului”, a paradisului interetnic care ar fi America
era pusă subtil sub semnul întrebării în relatarea succintă a
vizitei întreprinse, în suita preşedintelui nigerian Hamani Diori,
la o fermă privată-model din Arizona: „Stăpânul nu mi-a părut
încântat că a trebuit să piardă câteva ceasuri, la rugămintea
autorităţilor locale, ca să-şi arate ferma unor vizitatori negri, fie
ei şi preşedinţi!” Dacă ar fi să caut liantul, să identific factorul
coagulant al Amintirilor din pribegie, atunci aş propune zâmbetul,
surâsul. Mina omului-spectacol e proteică, imprevizibilă ca a lui
Chaplin. El zâmbeşte îngăduitor, amuzat, superior, sarcastic,
înţelegător, complice, glacial (ca asiaticii!), destins, larg (episodul
vizitei unui înalt funcţionar ONU la „komaşii băşinoşi” e de un haz
nebun...), cu grijă însă ca râsul să nu se transforme în hohot
nestăpânit şi hăhăit mahalagesc.
Constat însă dispariţia zâmbetului în interviul-serial Un secol
cu Neagu Djuvara. (Până şi fotografia de pe copertă propune un
om cu un rictus sever, acuzator şi categoric...) Să fie oare de vină
6952 www.oglindaliterara.ro
împărţirea „partiturii” cu
juristul şi teologul George
Rădulescu? E evident
că noul Eckerman nu e
la largul lui în compania
unui interlocutor atât de
nonşalant. Că nu ştie
prea multă istorie – nu
transcrie exact nici măcar
numele unor Charles
Maurras şi Scerbacev
! – ar fi la urma urmei
scuzabil (aproape toată
noua generaţie are
creierul spălat...), rău
este însă că amploaiatul
Domnului idealizează
după fasoane mondene
un trecut mai curând
violent şi dramatic.
„Oameni blânzi şi
simpatici” în România
de odinioară? Poate,
dar erau în minoritate! Ioan Adam
Cancerul violenţei pe
care-l deplânge şi Neagu Djuvara – atribuindu-l comunismului – e
vechi în societatea românească şi nu ocolea nici lumea bună. Dau
doar câteva exemple. În mai 1882 izbucnea scandalul (ulterior
procesul) Blaremberg-San Marin cu bătăi „la Şosea” şi busculade
şi ocări în Parlament, în urma căruia C.A.Rosetti îşi pierde postul
de ministru de Interne şi se retrage din viaţa politică. Atunci se
înfruntau liberalii cu conservatorii. Între cele două războaie,
auritul timp de mijloc, trag din pistoale („obicei mitocănesc”) nu
doar legionarii, ci şi liberalii, căci iată ce scrie Armand Călinescu
în Însemnări politice: „7 iulie [1932]. La Buzău,
agenţi liberali în frunte cu Iustin Stănescu
se duc peste consilierul comunal Boiangiu,
îl atacă şi trag asupra lui un foc de revolver.
Acesta ripostează şi trage asupra fostului
senator liberal Bredeanu. Amândoi au murit.
Deşi agresori, liberalii fac mare scandal.” Oare
cum ar interpreta liberalul Neagu Djuvara acest
episod? Şi ce-ar spune când ar afla că instigat
de Eduard Wagner (membru al organizaţiei
„Morgenroit”!), comunistul evreu Isidor
Koschmann l-a împuşcat – tot cu pistolul! – pe
legionarul Gheorghe Grigor în timp ce acesta
se plimba prin parcul din Cernăuţi?
Ceea ce îmi displace în noile destăinuiri şi
amintiri ale lui Neagu Djuvara este avansul pe
care-l ia „istoricul” în detrimentul memorialistului,
pasul înainte al „boierului” scorţos în dauna
omului de lume flexibil şi curtenitor. Iar
dezamăgirea începe de la prima pagină. În
Amintiri din pribegie... un grăunte salvator de
ironie puncta evocarea mamei memorialistului,
care, scrie el, „se credea din coapsa lui
Jupiter... chiar de la «Descălecătoare».” În memorialul de-acum
mândria aristocratică a mamei se transferă fără bemoli fiului care
aşterne în prolog aceste rânduri nedumeritoare pentru cititorul
de azi: „...am făcut un tabel de ascendenţă a mamei mele. Am
adunat toate datele într-o elipsă care seamănă cu un mapamond
– cred că e ceva unic. Când ajungi cam pe linia «cercului
polar» al acestui «mapamond» îl găseşti de douăsprezece ori
pe Basarab I, de cinci ori pe împăraţii bizantini Cantacuzini, de
trei ori pe Bogdan I al Moldovei şi aşa mai departe. În total sunt
vreo sută treizeci de capete încoronate.” Cum rămâne însă cu
„buba” genealogică Petru Clucerul pe seama căruia se amuza
în precedentele Amintiri...? Şi fiindcă tot aici e invocat, cumva
justificativ, Ion Ghica, „mare scriitor, prinţ de Samos”, aş mai
adăuga două lucruri. Nobleţea Ghiculeştilor nu e prea veche; nu
______________________
*) George Rădulescu, Un secol cu Neagu Djuvara. Cuvânt
înainte de Andrei Pleşu. Postfaţă de Mihai Răzvan Ungureanu,
col. Biblioteca Adevărul, Editura Adevărul holding, Bucureşti,
2010.
î