Adriana Draghis - Oglinda literara

ESEU
A FI SAU
A NU FI KAFKIAN
(urmare din numărul anterior)
*
Cel de-al doilea element narativ, care conferă forţă artistică
scrierilor kafkiene, este dat de personaje. Cu precizarea că este
destul de dificil să caracterizezi personajele lui Kafka, nu numai
fiindcă nu ni se spune nimic despre aspectul lor exterior, ci şi pentru
că – aşa cum cu justeţe afirmă Romul Munteanu -, “personajele
kafkiene sunt metafore, create prin referinţă la familie, societate şi
legile ei apăsătoare, sau la întregul univers”. Din acest motiv, cele
mai multe dintre ele n-au nume, sau – mă rog – se cheamă Beţivul,
Maestrul foamei, K., Josef K., şi asta întrucât respectivul apelativ
vizează un individ simbol, ale cărui largi valenţe sunt destinate să
sugereze condiţia umană în general.
Dar nici măcar personajele botezate de autor nu sunt la
acest capitol prea cuşere, de îndată ce Kafka recunoaşte că pentru
atribuirea unor nume, el s-a dedat la speculaţii cabalistice. Astfel, în
Jurnalul din februarie 1913 el consemnează că „Georg are acelaşi
număr de litere ca Franz. În Bendemann – mann nu e decât o întărire
a lui Bende, care are acelaşi număr de litere ca şi Kafka şi vocala e
se repetă în acelaşi loc ca a în Kafka.” Cu certitudine că şi cu alt prilej
el s-a pretat la speculaţii cabalistice, ca de pildă în cazul lui Samsa,
eroul din Metamorfoza, unde se evidenţiază aceeaşi asemănare cu
Kafka, mai precis cu atmosfera apăsătoare din familie în vremea
copilăriei şi adolescenţei lui Franz. Cu toate că iniţial autorul a negat
că ar fi vorba de o criptogramă şi în acest caz, ulterior a admis că
totuşi „e indiscret să vorbeşti despre ploşniţele din propria familie”.
Vedem, aşadar, că în opera kafkiană nu avem de-a face cu
eroi, ci practic cu unul singur, care de drept şi de fapt îl reprezintă pe
autor! În favoarea acestei aserţiuni pledează cu hotărâre multiplele
corespondenţe dintre Kafka şi personajele sale, în mod deosebit
solitudinea ce-i marchează pe toţi.
Axându-şi întreaga operă pe relaţia dintre individ şi societatea
leviatanică din care face parte, Kafka dezvoltă şi argumentează
câteva idei cu un mare impact psihologic şi social:
a)Tragedia singularizării şi alienării;
b)Imposibilitatea comunicării;
c)Ideea că omul nu poate ajuta pe semenul său;
d)Neputinţa valorificării omului prin propriile sale forţe.
Merită subliniat deasemenea că eroii lui Kafka nu sunt aruncaţi
în lume fără voie, atâta timp cât ei îşi asumă dificila sarcină de a vedea
adevărul faţă în faţă. Desigur, nu e o misiune la îndemîna oricui,
căci adevărul întreg se cmpune din adevăruri parţiale, iar cel mai
adesea părţile sunt minciuni şi, în plus, se contrazic. Dar, precizează
autorul, numai în corul minciunilor zace adevărul! Cu toate că ne
apar debusolaţi şi rătăciţi într-o lume străină, eroii lui Kafka - care
după părerea lui Albert Camus „trăiesc într-o lume în care totul este
dat şi nimic nu este explicat” – şi-au făcut în timp record intrarea în
loja literaturii universale. Şi cu o asemenea autoritate încât unii critici
şi admiratori ai operei kafkiene au ajuns să caracterizeze realitatea
după lumea concepută de el...
Iar apropierea făcută de Marthe Robert între arpentorul K. şi
Don Quijote este pe deplin justificată: ambii sunt eroi solitari, care
se lansează – fără a fi deloc eroici – în aventuri de care nici un eşec
nu-i vindecă; rătăcirile lor au un scop precis, deşi absurd, şi le apare
ca vital, iar cititorilor ca o nebunie; realismul se aliază cu fantasticul,
tragicul cu comicul.
*
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cel de-al treilea element la
care trebuie să facem referire este limbajul kafkian: o limbă simplă,
clară şi epurată de preţiozitătăţi sau ornamente inutile, care te duce
de îndată cu gândul la marii artişti ai cuvântului, preocupaţi până la
obsesie de puritatea expresiei. Franz Kafka este prin excelenţă un
scriitor citadin, interesat mai degrabă să descrie mizeria mahalalelor
şi a uriaşelor magherniţe pragheze, decât să se lase furat de peisajele
naturii. Cu toate că a călătorit mult şi a menţinut legături strânse cu
natura locului unde se vedea purtat de destin (o vreme a fost chiar
vegetarian), opera sa conţine extrem de puţine tablouri inspirate de
6990 www.oglindaliterara.ro
natură, stilul lui precis şi lapidar
(deseori aidoma unei dări de
seamă) remarcându-se mai
degrabă prin disecţii psihologice
şi subtile comentarii logice.
Poate tocmai datorită
acestui fapt, frumosul tablou cu
care practic se încheie romanul
America iese de îndată în
evidenţă, ca cea mai detaliată
dacă nu chiar cea mai frumoasă
descriere a unui colţ de natură
din întreaga sa operă: „În prima zi
trecură printre munţi înalţi. Pereţii
de stâncărie neagră-albăstruie
îşi aruncau înspre tren colţurile
ascuţite. Scoţând capul pe
fereastră, căutai în zadar vârfurile George Petrovai
acestor masive. Prin faţa ochilor se
derulau văi întunecate, strâmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii
pe care le căutai urmărind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi râuri
largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovănos,
spărgându-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească
apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte, deasupra cărora treceau
trenuri; râurile acestea se aflau atât de aproape, încât răceala apei
îţi răcorea faţa.”
Se menţionăm deasemenea subtila ironie kafkiană, îndeosebi
atunci când autorul vrea să scoată în evidenţă contradicţiile interne
ale lumii zămislită de el. Ca de pildă bucăţica de lume din castel,
unde aflăm că „există o coordonare admirabilă a diverselor servicii,
coordonare despre care se bănuia că e perfectă, îndeosebi acolo
unde părea să nu existe”.
Concluzii
De la sine se impune prima şi cea mai importantă concluzie:
Franz Kafka aparţine acelui grup binecuvântat de corifei din care
mai fac parte Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Virginia
Woolf, William Faulkner, grup despre care se ştie că a revoluţionat
literatura secolului 20, exercitând o influenţă covârşitoare asupra
generaţiilor următoare de condeieri. Deci Kafka este un scriitor mare
şi profund.
Ori un scriitor mare nu se destăinuie cu una cu două, ci mereu
invită la lectură atentă şi reflecţie adâncă. Frumuseţea acestei nobile
îndeletniciri constă în aceea că la fiecare nouă lectură descoperi
lucruri surprinzătoare: ba că recitirea unei cărţi îţi provoacă o negrăită
bucurie intelectuală, acesta de altminteri fiind apanajul exclusiv al
literaturii cu adevărat valoroasă, ba că gândirea şi simţirea artistică a
unui scriitor ţi se dezvăluie doar prin focalizarea insistentă a lecturilor
efectuate în decursul timpului din diferite unghiuri de înţelegere şi cu
diferite stări emoţionale.
Opera kafkiană se dovedeşte de-a dreptul inepuizabilă prin
varietatea stărilor sufleteşti pe care le poate induce cititorilor, funcţie
de starea psihică şi de gradul de instruire al acestora: de la emoţie
şi încântare, până la dezamăgire şi perplexitate. Şi fiecare din
aceste stări reprezintă în sine tot atâtea concluzii impuse de cărţile
scriitorului praghez... Am căutat în cele două capitole închinate
lui Kafka şi kafkianismului să îmbin fluenţa relatării cu rigoarea
informaţiei şi analizei, iar din această îmbinare să rezulte un tot
armonios şi atrăgător. Altfel spus, în prima parte am optat pentru
varianta epistolară, atribuindu-i lui Kafka gânduri şi idei care precis că
l-au frământat, dar pe care n-a mai apucat să le încredinţeze hârtiei,
ori poate că a făcut-o, însă tocmai acele manuscrise au fost distruse.
În cea de-a doua parte am insistat pe ceea ce în opinia mea
constituie coordonatele majore ale kafkianismului, dat tot aşa,
călăuzit de marea grijă să nu fiu greoi în formulare şi apăsător în
excesul de rigoare, respectiv în opiniile comentatorilor citaţi. E clar
că în asemenea condiţii aflate într-un relativ conflict, musai rămâne
ceva pe dinafară. Deci, amintindu-mi eu după întocmirea celor două
capitole că n-am apucat să scriu tot ce iniţial îmi propusesem, ce miam
zis? Decât să peticesc ceea ce deja este încheiat – că orişicât,
peticele se văd de la o poştă – haide mai bine să lipesc un apendice
căruia să-i spun Concluzii. Ei da, acuma pot să fac precizarea că
romanul Castelul este esoteric (Procesul la fel) şi că structura sa nu
este piramidală, ci circulară.
(continuare în nr. viitor)