PELERINUL RUS - Prietenii Sfântului Munte Athos

Multă vreme am călătorit astfel. Într-un târziu am intrat într-un loc atât de sălbatic, încât trei zile nuam nimerit nici un sat. Posmagii mi se terminaseră şi eu m-am întristat grozav, ca nu cumva să mor defoame. De îndată ce am început să mă rog cu inima, mâhnirea mi-a trecut. M-am lăsat cu totul în voia luiDumnezeu, devenind vesel şi liniştit. După încă o bucată de drum, am văzut în faţa mea, pe când treceam pelângă o pădure mare, un câine. L-am ademenit, şi câinele, apropiindu-se, a început să se gudure pe lângămine. M-am bucurat şi m-am gândit: Iată şi mila lui Dumnezeu. Negreşit că în această pădure creşte o turmăde oi şi, desigur, acest câine aparţine ciobanului sau poate unui vânător. Pot cere măcar puţină pâine, căcisunt peste 24 de ore de când n-am mâncat, sau pot să întreb unde se află un sat în apropiere, învârtindu-se pelângă mine şi văzând că nu primeşte nimic, câinele alergă din nou în pădure, pe aceeaşi potecuţă îngustă pecare ieşise în drum. L-am urmat. Trecând vreo două sute de stânjeni, am zărit printre copaci câinele intrândîntr-o vizuină, din care începu să latre.La un moment dat, de după un copac gros ieşi un ţăran slab, palid, de vârstă mijlocie. M-a întrebatcum am nimerit acolo. Iar eu l-am întrebat cum de se găseşte acolo. Astfel am intrat în vorbă. M-a poftit înbordeiul său şi mi-a mărturisit că e pădurar şi că păzeşte această pădure, care a fost vândută pentru tăiere.Mi-a pus înainte pâine cu sare.- Te fericesc, i-am spus eu, că poţi trăi aşa de liniştit, izolat de oameni, nu ca mine, care rătăcesc dinloc în loc şi mă ciocnesc de tot felul de oameni.- Dacă vrei, spuse el, stai şi tu aici. Nu departe este un bordei vechi, dărăpănat, al fostului paznic, darîn care se mai poate locui. Pâine vom avea, căci ni se aduce în fiecare săptămână din sat. Iată şi pârâiaşulcare niciodată nu seacă. Eu însumi, frate, mănânc de vreo zece ani, numai pâine goală cu apă. Niciodatăaltceva. Dar la toamnă, după ce ţăranii termină lucrul, vor veni aici vreo două sute de muncitori şi vor tăiaaceastă pădure. Atunci eu nu voi mai avea nici un rost şi nici pe tine nu te vor mai lăsa să trăieşti aici.Ascultând toate acestea, m-am bucurat atât de mult, încât eram gata să-i cad la picioare. Nu ştiam cumsă-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru o asemenea milă faţă de mine. Ceea ce îşi dorise atât de mult sufletulmeu venise acum pe neaşteptate. De-acum, mai mult de patru luni, puteam să mă folosesc de linişte şi detihnă pentru a studia cu luare-aminte Filocalia şi pentru a introduce rugăciunea neîncetată în inimă.Astfel, am primit cu bucurie să trăiesc până la vremea hotărâtă în bordeiul de care fusese vorba. Amintrat mai mult în vorbă cu acest frate simplu care m-a adăpostit. Mi-a istorisit viaţa lui şi mi-a destăinuitgândurile sale.- în satul meu, zicea el, eu n-am fost dintre oamenii cei mai din urmă. Aveam o meserie. Vopseamstambă şi aîbăstream pânză, trăind în îndestulare, deşi nu fără de păcat. Înşelam clienţii, înjuram de mamă,mă îmbătăm şi băteam. În satul nostru era un bătrân cântăreţ, care avea o cărticică veche, veche de tot, încare era scris despre înfricoşata Judecată. El umbla pe la casele creştinilor şi le citea din această carte, lucrupentru care primea bani. Venea şi pe la mine. Se întâmpla uneori să-i dau zece copeici, iar el îmi citea pânăla cântatul cocoşilor. Astfel, eu ascultam lucrând, iar el citea despre chinurile pe care le vom avea în iad,cum se vor schimba cei vii şi morţii vor învia, cum se va pogorî Dumnezeu la Judecată, cum vor suna îngeriila Judecată din trâmbiţe şi ce foc, ce smoală vor fi acolo şi cum îi va mânca viermele pe păcătoşi. Într-obună zi, când ascultam toate acestea, m-a cuprins spaima şi m-am gândit: Cum voi scăpa de munci? Cum sămimântuiesc sufletul, cum să-mi răscumpăr păcatele? După ce m-am gândit o vreme, mi-am lepădatuneltele meseriei, mi-am vândut căsuţa şi, cum eram singur, m-am făcut pădurar, cu condiţia ca oamenii sămidea pâine, îmbrăcăminte şi lumânări de ceară pentru rugăciunile mele.Aşa trăiesc de mai bine de zece ani. Mănânc doar o dată pe zi, numai pâine cu apă. În fiecare zi măscol la primul cântat al cocoşilor şi până la ziuă bat metanii cu fruntea la pământ. Când mă rog, aprind câteşapte lumânări în faţa icoanelor, iar ziua, când dau ocol pădurii, port pe trupul gol nişte lanţuri în greutate de10 kg. Nu mai înjur, nu beau rachiu sau bere, nu mă bat cu nimeni, femei nu cunosc de când sunt.La început, o asemenea viaţă mi-a fost plăcută, dar în ultima vreme au năvălit peste mine nişte gânduride care nu mai pot scăpa. „Dumnezeu ştie, îmi zic ele, dacă ţi se vor ierta păcatele, iar viaţa aici e grea. Esteoare adevărat ce scrie în cărticica aceea? Cum mai poate învia omul? Unul a murit acum o sută de ani, n-amai rămas nici praful din el. Şi apoi, cine ştie, este oare iad sau nu? Se vede că, de îndată ce moare, omulputrezeşte, aşa încât îi piere şi urma. Poate că preoţii au scris această cărticică ca să ne sperie, ca pe nişteproşti, ca să trăim mai modest. Şi astfel, aici pe pământ trăieşti în osteneli, fără nici o mângâiere, şi pe lumea