PELERINUL RUS - Prietenii Sfântului Munte Athos

omul care se ruga căzu deodată la pământ, fără să se mai mişte. M-am mirat şi, deoarece stând cu spatele nuivăzusem faţa, dorind să-l văd, m-am ridicat. Când m-am apropiat, l-am aflat cuprins de un somn uşor.Părea un flăcău de la ţară, în vârstă de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu faţa curată şi trăsături regulate, puţinpalid. Îmbrăcat într-un caftan ţărănesc şi încins la mijloc cu o frânghie, au mai avea nimic la el, nici traistă,nici toiag. Auzind zgomotul paşilor mei, se deşteptă şi se ridică de jos. Era un ţăran care lucrase pe moşiaunui boier; era din gubernia Smolensk şi venea de la Kiev.- Şi unde te duci acum? îl întrebai.- Nici eu nu ştiu, răspunse el, unde mă va duce Dumnezeu.- Eşti plecat de mult de la curtea boierului?- Da, sunt cinci ani de atunci.- Şi unde ai trăit până acum?- Am umblat pe la diferite locuri sfinte, pe la mănăstiri şi pe la biserici, căci acasă nu mai am cu cetrăi. Sunt orfan de părinţi, iar pe deasupra sunt şi şchiop. De aceea rătăcesc în lumea largă.- Te-a învăţat vreun om credincios să umbli astfel pe la locuri sfinte, şi nu fără de căpătâi prin lume?- Nu, răspunse el, încă din copilărie, din pricina stării mele de orfan, am fost cioban în satul meu, unde,timp de vreo zece ani, toate lucrurile au mers bine. Dar într-o bună zi, după ce mânasem turma în sat, n-ambăgat de seamă că lipsea cea mai bună oaie, a primarului din comună. Acesta era un ţăran rău şi fără omenie.De îndată ce sosi pe înserate acasă, văzând că îi lipseşte oaia, veni în goana mare la mine, începu să măocărască şi să mă ameninţe: „Te voi bate, răcnea el, până te voi omorî, îţi voi rupe mâinile şi picioarele.”Fiindcă îl ştiam aşa de rău, m-am dus să caut oaia prin locurile pe unde păs- cusem turma în timpul zilei. Amcăutat-o până după miezul nopţii, dar n-am găsit nici măcar urma ei. Întrucât era toamnă, noaptea era foarteîntunecoasă. De îndată ce am intrat în adâncul pădurii de nepătruns, s-a dezlănţuit o furtună atât deputernică, încât se clătinau toţi copacii, în depărtare se auzea urletul unor lupi şi mi se făcuse părul măciucă.Cu cât mă afundam mai adânc în codrul sălbatic, cu atât toate lucrurile din jur mi se păreau maiînfricoşătoare. Atunci am căzut în genunchi, mi-am făcut cruce şi am strigat din toate puterile mele:„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” De îndată ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a uşurat în aşamăsură, încât ai fi zis că nici o tristeţe n-a umbrit vreodată inima mea; acum mă simţeam aşa de bine, încâtmi se părea că îmi luasem zborul spre înălţimea cerului… De bucurie am început să rostesc neîncetat aceastărugăciune. Acum nu-mi mai amintesc câtă vreme a ţinut furtuna şi cum a trecut noaptea; ştiu însă că atuncicând mi-am revenit în simţiri se făcuse ziuă, iar eu stăteam în genunchi, în acelaşi loc. M-am sculat, aşadar,liniştit şi, negăsind oaia, m-am îndreptat spre casă. Inima mea, care tresaltă mereu de bucurie, ardea să spunărugăciunea. Primarul, văzând că mă întorc fără oaie, m-a bătut atât de cumplit, încât m-a lăsat aproape mort.Atunci mi-a scrântit şi piciorul. Şase săptămâni am zăcut aproape nemişcat. Ştiam un singur lucru: că spunrugăciunea, iar ea mă mângâie, încet, încet, m-am refăcut şi am început să umblu prin lume. Şi, cum mi-eradestul de urât să mă tot ciocnesc mereu de oameni şi să tot păcătuiesc, am început să călătoresc pe la locurilesfinte şi prin păduri. Aşa pribegesc de cinci ani.Mă bucuram cu duhul că Domnul m-a învrednicit să văd un om plin de dar. Apoi l-am întrebat:- Acum te ocupi stăruitor cu această rugăciune?- Nu pot trăi fără ea, răspunse dânsul. Cum îmi amintesc ce bine mă simţeam în pădure, mi se pare căo mână nevăzută mă împinge în genunchi şi încep să mă rog. Nu ştiu dacă e bine primită păcătoasa mearugăciune, căci, în timpul când mă rog, uneori simt o mare bucurie, care nu ştiu de unde vine, încerc unsimţământ de uşurinţă şi de veselă linişte, iar alteori sunt cuprins de greutate, de plictiseală şi de deznădejde.Cu toate acestea, am dorinţa să mă rog necontenit, până la moarte.- Nu te întrista, iubite frate! Orice am simţi în vremea rugăciunii, fie uşurinţă, fie greutate, toate suntbune, toate sunt plăcute lui Dumnezeu şi toate duc spre mântuire. Aşa învaţă Sfinţii Părinţi. Nici orugăciune, bună sau rea, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Uşurinţa, căldura şi dulceaţa ne arată căDumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru această nevoinţă, iar greutatea, întunecimea, uscăciuneadovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul, iar, prin această folositoare răbdare, îl mântuie,