PELERINUL RUS - Prietenii Sfântului Munte Athos

El a luat o ramă, a pus foaia scrisă sub sticlă şi a atârnat-o sub icoană, zicând:- Iată cuvântul viu al plăcutului lui Dumnezeu, de sub chipul lui, îmi va aduce aminte mai des săîmplinesc cu fapta acest sfat mântuitor.După aceasta ne-am dus să luăm cina. La masă şedeau cu noi, ca şi la prânz, toţi oamenii casei,bărbaţii şi femeile. Ce tăcere şi linişte pioasă domneau în tot timpul mesei! După ce am cinat cu toţii,oamenii mari şi copiii s-au rugat multă vreme. Pe mine m-au pus să le citesc acatistul Prea Dulcelui Iisus.După ce s-au terminat toate, cei ce au servit s-au dus să se odihnească, iar noi trei am rămas în cameră.Stăpâna casei mi-a adus o cămaşă albă şi ciorapi, eu m-am închinat până la pământ şi i-am zis:- Nu voi lua ciorapii, căci n-am purtat ciorapi de când sunt. Noi ne-am obişnuit să purtăm întotdeaunaobiele.Ea alergă din nou şi-şi aduse caftanul ei vechi din postav subţire şi galben şi îl tăie în două pentruobiele, iar boierul spuse: „Uite, i s-a rupt încălţămintea aproape cu totul!”, şi îşi aduse ghetele sale noi, mari,pe care le încălţa pe deasupra cizmelor, apoi îmi spuse: „Du-te în camera de alături, acolo nu este nimeni, şischimbă-te!” Eu m-am dus, m-am schimbat şi apoi am venit din nou în camera lor. Ei m-au aşezat pe unscaun şi au început să mă încalţe. Boierul îmi înfăşură picioarele cu obiele, iar soţia sa mă încălţă cu ghetele.La început nu i-am lăsat, dar ei mi-au poruncit să stau jos, zicând: „Şezi şi taci! Şi Hristos a spălat picioareleucenicilor.”N-am avut ce face şi am început să plâng. Plângeau şi ei.După aceasta, doamna a rămas să doarmă în camera copiilor, iar eu cu boierul ne-am dus în grădină, înpavilion. Multă vreme nu ne venea somnul. Stăteam culcaţi şi vorbeam între noi. La un moment dat, el aînceput să insiste:- Pentru Dumnezeu, spune-mi tot adevărul şi cu conştiinţa deschisă, cine eşti tu? Tu trebuie să fii deneam bun şi te prefaci, ca un nebun pentru Hristos. Tu citeşti, tu scrii bine, vorbeşti şi cugeti drept. Calităţileacestea nu le poate avea cineva cu creştere ţărănească.- Eu v-am povestit tot adevărul, cu inimă curată, atât dumneavoastră cât şi doamnei, atunci când amvorbit despre originea mea şi nu m-am gândit nici o clipă să vă mint sau să vă înşel. La ce bun aş face-o? Iarceea ce vorbesc nu vorbesc de la mine, ci ceea ce am auzit de la răposatul meu duhovnic cel plin deînţelepciune dumnezeiască şi ceea ce am citit la Sfinţii Părinţi. Mai mult decât orice, conştiinţa mea esteluminată de rugăciunea lăuntrică, pe care n-am dobândit-o singur, ci mi-au sădit-o în inima mea mila luiDumnezeu şi învăţătura duhovnicului. Acest lucru este cu putinţă pentru fiecare om; e destul să se cufundecu mai multă linişte în inima sa şi să cheme mai mult Numele lui Iisus Hristos care luminează şi atunci vasimţi îndată o lumină lăuntrică şi totul îi va fi lămurit, chiar va vedea unele taine ale împărăţiei luiDumnezeu în această lumină. Ba chiar şi aceasta este o taină adâncă şi care luminează, ca omul să afleputerea de a se adânci în el însuşi, de a se vedea pe sine, de a se desfăta întru conştiinţa de sine, de a se smerişi de a plânge cu dulceaţă pentru căderea noastră şi pentru voinţa noastră stricată.A cugeta cu chibzuinţă şi a vorbi cu oamenii nu-i un lucru prea greu şi cu neputinţă de împlinit, căcimintea şi inima au apărut mai înainte de învăţătura şi de înţelepciunea lumească.Dacă există minte, atunci ea poate fi lucrată, fie prin ştiinţă, fie prin experienţă. Dar dacă lipseşte,atunci nici un fel de educaţie nu-ţi poate ajuta. Tocmai în aceasta stă toată nenorocirea, fiindcă dacă noisuntem departe de noi înşine, ba chiar nici nu prea dorim să ne apropiem de noi înşine, ci fugim neîncetat deîntâlnirea cu noi înşine, şi dacă schimbăm adevărul pe nimicuri şi numai gândim să ne ocupăm cu lucruriduhovniceşti sau cu rugăciunea, dar nu avem timp, bătaia de cap sau grijile vieţii neîngă-duindu-ne să neocupăm cu acestea, atunci pierdem ce este mai important.Căci ce este mai de seamă sau mai necesar, viaţa veşnică a sufletului, mântuirea lui, sau viaţatrecătoare a trupului, aşa degrabă trecătoare, şi pentru care punem toată silinţa noastră? Iacă aceasta esteceea ce îi aduce pe oameni ori la înţelepciune, ori la prostie.- Să mă ierţi, frate drag, te-am întrebat nu doar dintr-o simplă curiozitate, ci din dragostea sufletului şidintr-o creştinească luare-aminte la suferinţa aproapelui, precum şi pentru faptul că acum doi ani am văzutun caz care m-a făcut să-ţi pun întrebarea de mai dinainte.