PELERINUL RUS - Prietenii Sfântului Munte Athos

- Îţi dau casa mea şi toată moştenirea. Trăieşte cinstit, nu înşela pe nimeni şi, mai presus de toate,roagă-te lui Dumnezeu, căci toate sunt de la El. Nu-ţi pune nădejdea în nimic în afară de Dumnezeu! Mergila biserică, citeşte Biblia şi ne pomeneşte pe noi, pe mine şi pe buni-că-ta! Uite, îţi dau şi bani, o mie deruble; păstrează-i, nu-i cheltui fără rost, dar nici zgârcit să nu fii, dă săracilor şi bisericilor lui Dumnezeu.Astfel a murit şi el, şi eu l-am înmormântat. Fratele meu mă invidia pentru că bătrânul îmi lăsase mieaverea şi curtea. Se mânia pe mine şi atât de mult l-a întărâtat vrăjmaşul, încât gândea să mă omoare. Într-onoapte, pe când dormeam şi nu era nici un călător, a spart camera unde se păstrau banii, i-a scos din ladă şi aincendiat magazia. Noi ne-am trezit doar când toată casa şi curtea erau cuprinse de flăcări, reuşind cu greu săscăpăm pe fereastră, numai cu ceea ce era pe noi. Biblia se afla sub cap şi am luat-o. Uitându-ne cum ardeacasa, vorbeam între noi: „Slavă Domnului, bine că am salvat Biblia”. Aveam cu ce să ne mângâiem înamărăciunea noastră. Astfel ne-a ars toată averea. Fratele meu a plecat de la noi, fără să ştim încotro. Deabiamai târziu am aflat, când a început să cheltuiască şi să se laude că a furat banii şi a dat foc casei.Noi am rămas goi şi desculţi, adevăraţi cerşetori. Am împrumutat cu chiu, cu vai nişte bani şi ne-amfăcut o colibă, unde trăiam ca nişte oameni săraci lipiţi pământului. Soţia mea se pricepea bine la lucrul demână: ţesea, toarcea, cosea, lua de lucru de la oameni, se ostenea zi şi noapte, hrănindu-mă pe mine, iar eu,din pricina infirmităţii mele, nu eram în stare măcar să împletesc o opincă din coajă de tei. Ea torcea, ţesea,iar eu şedeam lângă dânsa şi citeam din Biblie. Ea asculta şi uneori plângea. Eu o întrebam: De ce plângi, săidăm slavă lui Dumnezeu că trăim! Atunci ea îmi răspundea: „In Biblie sunt toate aşa bine scrise, încât tesmeresc până la lacrimi.”Ne aduceam aminte de porunca bunicului şi o urmam: posteam adeseori, în fiece dimineaţă citeamAcatistul Maicii Domnului şi noaptea băteam câte o mie de metanii, ca să nu fim ispitiţi. Şi astfel am trăitliniştiţi doi ani. Dar ceea ce este surprinzător e că, deşi nu aveam idee de rugăciunea lăuntrică care sesăvârşeşte în inimă, deşi nu auzisem niciodată de lucrarea ei, ci ne rugam simplu, doar cu gura, şi băteam lametanii fără nici un tâlc, ca nişte buşteni, totuşi exista o plăcere de a face rugăciunea, iar rugăciunea, chiarlungă, exterioară şi fără sens, nu ni se părea grea, ci o făceam cu bucurie.Se vede că e adevărat ceea ce mi-a spus un duhovnic, că există înăuntrul omului o rugăciune tainică,despre care nici el însuşi nu ştie cum se produce singură, de la sine, în suflet, într-un chip necunoscut şitrezeşte către rugăciune, pe care fiecare o face cum poate şi cum ştie.După doi ani de viaţă trăită în acest fel, deodată soţia mea s-a îmbolnăvit, fiind cuprinsă de o puternicăfebră, iar, după ce s-a împărtăşit, a doua zi a murit. Am rămas singur, singurel. De lucrat, nu puteam lucranimic. Eram nevoit să umblu prin lume, dar mi-era ruşine să cer de pomană. Pe deasupra, m-a năpădit otristeţe atât de mare, pricinuită de moartea soţiei mele, încât nu ştiam încotro s-o apuc. De se întâmpla săintru în colibă şi să văd îmbrăcămintea ei sau vreun lucru oarecare, începeam să plâng în hohote, pânăcădeam jos leşinat. Din pricina mâhnirii, n-am mai putut suporta să locuiesc în colibă şi de aceea am vândutocu douăzeci de ruble, iar îmbrăcămintea mea şi a soţiei am împărţit-o săracilor. Datorită infirmităţii mele,am căpătat un buletin de dispensă pe termen nelimitat şi, luându-mi îndată iubita mea Biblie, am pornitunde-am văzut cu ochii. Ieşind în drum, mă gândeam încotro s-o apuc. „Mă voi duce mai întâi de toate laKiev, să mă închin plăcuţilor lui Dumnezeu şi să cer ajutorul lor în necazul meu.” De îndată ce am luataceastă hotărâre, am simţit o uşurare şi am ajuns la Kiev cu bucurie. Sunt treisprezece ani de când călătorescneîncetat prin diferite locuri. Am umblat pe la multe biserici şi mănăstiri, iar acum rătăcesc mereu, îndeosebipe întinsele stepe şi câmpii. Nu ştiu dacă va binevoi Domnul să ajung îa Ierusalim. Acolo ar fi timpul, dacăva fi voia lui Dumnezeu, să mi se înmormânteze oasele cele păcătoase.- Dar câţi ani ai?- Treizeci şi trei de ani…- Iubite frate, ai împlinit vârsta Domnului nostru Iisus Hristos…POVESTIREA A PATRA„Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea”(Ps. 72, 27)„Omul propune, iar Dumnezeu dispune.”