PELERINUL RUS - Prietenii Sfântului Munte Athos

ugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric şi, însfârşit, poruncind fraţilor săi ca, mai întâi de toate, să se roage şi chiar pentru orice să se roage neîncetat.Din tot ce s-a zis mai sus urmează că întreaga mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea eaeste cea dintâi de trebuinţă, înaintea oricărei fapte, căci mulţumită ei prinde viaţă credinţa şi prin ea seîmplinesc toate faptele bune. Într-un cuvânt, în vremea rugăciunii tot lucrul bun este încununat de izbândă,iar fără ea nici o faptă creştinească de evlavie nu se poate săvârşi.Aşadar, pe când celelalte virtuţi îşi au fiecare timpul lor, rugăciunii i se cere să fie neîntreruptă,necontenită. Când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să o spunem necurmat: „Rugaţi-văneîncetat”. Se cuvine deci să ne rugăm totdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc.Adevărata rugăciune îşi are condiţiile ei: trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi cu inimacurate, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare-aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea maiadâncă smerenie. Dar dacă cineva nu e împăcat în conştiinţa lui curată şi vede că e departe de condiţiileadevăratei rugăciuni, înfăţişată mai sus, că îşi face rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult în silă decât debună voie? Cum va fi sufletul atras din plăcere, din dragoste, spre rugăciune? Însăşi Sfânta Scripturămărturiseşte că omul nu este în stare să se împotrivească şi să-şi cureţe cu desăvârşire mintea de gândurinecuvioase, că „omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţile lui” şi numai Dumnezeu ne dă altăinimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi” (Filip. 2, 13), tot de la Dumnezeu este. ÎnsuşiApostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul) se roagă, dar mintea mea este neroditoare” (I Cor. 14, 14).„Căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie ” (Rom. 8, 26), întăreşte tot el. Din toate acestea reiese că înrugăciune noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei, adică miezul ei!În faţa unei astfel de neputinţe care pune stăpânire pe orice om, ce mai poate face acesta, din voinţa şiputerea lui, pentru mântuirea sufletului său? El nu-şi poate dobândi credinţa fără rugăciune şi nici nu poateface nici o faptă bună fără ea. Ba chiar, la urma urmei, nu este în stare nici măcar să se roage cu adevărat.Ce-i rămâne deci lui de făcut? Ce mai poate face el din propria lui putere şi libertate ca să nu piară, ci să semântuiască?Aşa cum în fiecare lucru este o calitate, Domnul a lăsat această însuşire numai în dependenţă de voinţaşi de darul Său. Şi, pentru ca să arate mai limpede dependenţa omului de voia Sa şi ca să-l cufunde maiadânc în smerita cugetare, Domnul n-a lăsat pe seama voii şi puterii omeneşti decât cantitatea rugăciunii,poruncindu-i să se roage neîncetat, în orice vreme şi în orice loc, şi tocmai prin această înmulţire arugăciunii se descoperă mijlocul tainic ce duce către dobândirea adevăratei rugăciuni; iar o dată curugăciunea, vin şi credinţa, şi împlinirea poruncilor şi mântuirea. Aşadar, partea omului este cantitatea.Deasa rostire a rugăciunii îi e dată şi îi este lăsată în voia lui… Asta o învaţă şi Părinţii Bisericii. SfântulMacarie cel Mare spune: „A te ruga (des) atârnă de voia noastră, iar a te ruga cu adevărat este lucrareaDuhului. ” Prea cuviosul Isihie spune că rugăciunea deasă aduce deprinderea, care mai târziu se face una cufirea, şi că fără deasa chemare a numelui Domnului Iisus Hristos e cu neputinţă să-ţi cureţi inima. Preacuvioşii Calist şi Jgnatie ne dau sfatul ca, înainte de a purcede pe calea nevoinţelor şi a faptelor bune, săîncepem rugăciunea în numele lui Iisus Hristos, rostind-o des, neîncetat, căci deasa repetare curăţă chiar orugăciune necurată. Fericitul Diadoh zice iarăşi că, dacă omul ar chema numele lui Dumnezeu cât mai descu putinţă, adică dacă s-ar ruga neîncetat, n-ar cădea în greşeală. Câtă experienţă, câtă înţelepciune şi câtăcăldură cuprind aceste îndrumări practice ale Părinţilor! în simplitatea lor plină de experienţă ei aruncă olumină asupra căilor şi mijloacelor de desăvârşire duhovnicească. Ce mare deosebire se află între SfinţiiPărinţi şi înţelepţii lumii, care vin cu îndrumări scoase dintr-o cugetare seacă! Mintea caută să se îndemne:fă cutare şi cutare faptă bună, înarmează-te cu bărbăţia, întrebuinţează puterea voinţei, încredinţează-te debunele urmări ale faptelor bune; curăţă mintea şi inima de gânduri deşarte, umple locul lor cu cugetări plinede învăţătură, fă binele şi vei fi cinstit şi liniştit; trăieşte aşa cum o cer mintea şi conştiinţa. Dar vai l In ciudatuturor străduinţelor, toate acestea nu-şi ating ţinta fără rugăciunea deasă şi fără milostivirea lui Dumnezeupe care ea o atrage.Să cercetăm apoi învăţăturile Părinţilor şi vom vedea ce spun ei despre curăţirea sufletului. De pildă,Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Când ţi se întunecă sufletul de gânduri necurate, biruieşte-i pe potrivnici cunumele lui Iisus, chemându-l cât mai des. O armă mai puternică şi mai plină de izbândă nu vei găsi nici încer, nici pe pământ. ” Sfântul Grigorie Sinaitul învaţă: „Să ştii că nimeni nu-şi poate ţine mintea în frâu prin