PELERINUL RUS - Prietenii Sfântului Munte Athos

Munte Athos şi am o locuinţă în Rusia, unde adun daniile credincioşilor. Pe când mă întorceam lamănăstirea mea, m-am îmbolnăvit aşa de greu, încât, din pricina durerilor de picioare, nu mai pot merge. Amînchiriat aici această cameră. Nu mă lăsa, robule al lui Dumnezeu! O să-ţi plătesc!- Nu-mi trebuie nici o plată. Te voi sluji cu osârdie cu tot ce-mi stă în putinţă, pentru NumeleDomnului.Şi am rămas la el. În răstimpul cât l-am slujit mi-a dăruit multe lucruri folositoare sufletului. Mi-avorbit de Sfântul Munte Athos, de marii nevoitori de acolo şi de mulţi pustnici şi sihastri. Avea la elFilocalia în limba greacă şi cartea lui Isaac Sirul. Împreună citeam şi comparam traducerea rusă făcută dePaisie Velicikovski cu originalul. A recunoscut că e cu neputinţă să traduci Filocalia mai exact şi maiadevărat din greceşte, decât o făcuse Paisie în limba slavonă.După cum am băgat de seamă, el se ruga neîncetat şi era iscusit în rugăciunea lăuntrică ce sesăvârşeşte în inimă. Vorbea bine ruseşte, ceea ce mi-a dat putinţa să-i pun felurite întrebări în legătură cuaceastă chestiune, îmi povestea cu multă plăcere tot ce era privitor la rugăciune, iar eu ascultam cu luareaminte,notând chiar multe din cuvintele lui. Iată, de pildă, cum tâlcuia el înălţimea şi măreţia rugăciunii luiIisus:- Măreţia rugăciunii lui Iisus se descoperă din însăşi forma ei, fiind alcătuită din două părţi: prima,care cuprinde cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ne duce cu mintea la istoria vieţii luiIisus Hristos sau, după cum spun Sfinţii Părinţi, „cuprinde în sine pe scurt întreaga Evanghelie”; partea adoua, adică miluieşte-mă pe mine, păcătosul, ne pune înainte istoria neputinţei şi păcătoşeniei noastre. Ambăgat astfel de seamă că nu poţi rosti într-un chip mai înţelept, mai adânc şi mai potrivit dorinţa şi cerereaunui biet suflet păcătos şi smerit decât prin cuvântul: „miluieşte-mă”. Nici un alt cuvânt nu este atât derotunjit şi plin ca acesta. De pildă, dacă am spune: „iartă-mi păcatele”, „slobozeşte-mi fărădelegile”,„îndepărtează-mi nelegiuirile”, am scoate la iveală o simplă cerere de izbăvire de pedeapsă, care nu e decâturmarea unei temeri sfioase şi a unui suflet delăsător. Pe câtă vreme cuvântul „miluieşte-mă” nu exprimănumai simpla dorinţă de a primi cele cerute sub imboldul fricii, ci înfăţişează un strigăt de adevărat fiu aldragostei, care nădăjduieşte spre mila lui Dumnezeu şi care-şi recunoaşte cu toată smerenia neputinţa în cepriveşte tăierea voii şi vegherea duhovnicească. Este strigătul care cere îndurarea, adică mila, şi care vine caun dar al Duhului puterii lui Dumnezeu, al Duhului care ne întăreşte ca să stăm împotriva ispitelor şi săbiruim aplecarea spre păcat. El se poate asemăna cu strigătul unui cerşetor plin de datorii care-l roagă pemilostivul său binefăcător nu numai să-i ierte datoria, ci să-i mai facă şi alte binefaceri şi să-i fie milă desărăcia lui cea mai de pe urmă. Această adâncă rostire: „miluieşte-mă” parcă ar vrea să spună: „Stăpâne Preaîndurate, iartă-mi păcatele şi aju-tă-mă să-mi îndrept viaţa, trezeşte-mi râvna spre împlinirea poruncile Talefără lenevire, fie-Ţi milă de mine, iertându-mi păcatele săvârşite şi adunându-mi împrăştiata minte, voinţa şiinima numai în Tine.”I-am mulţumit pentru înţeleptele lui cuvinte spuse spre zidirea păcătosului meu suflet.- Iţi voi mai povesti, îmi zise dânsul, despre mlădierea vocii în timpul rostirii rugăciunii lui Iisus. (Amînţeles că este un om învăţat, care studiase la Academia din Atena.)De multe ori mi s-a întâmplat să aud felul cum mulţi dintre creştinii cu frica lui Dumnezeu rostesc cugura rugăciunea lui Iisus, potrivit poruncii cuvântului dumnezeiesc şi predaniei Sfintei Biserici şi cum osăvârşesc nu numai în rugăciunile de acasă, ci şi în biserica Domnului. Dacă ascultăm cu luare-aminte si cubunăvoinţă rugăciunea rostită în şoaptă, putem băga de seamă, spre folosul nostru sufletesc, că la cei maimulţi mlădierea glasului în vremea rugăciunii este felurită. Şi anume: unii după ce ridică tonul la primulcuvânt al rugăciunii, adică după ce rostesc „Doamne”, isprăvesc toate celelalte cuvinte cu vocea egală şi încoborâre. Alţii, începând rugăciunea de la tonul cel mai de jos, îl înalţă la mijlocul rugăciunii, adică lacuvântul „Iisuse” şi, după ce scapă un strigăt, termină celelalte cuvinte din nou printr-o treptată coborâre atonului, ca la început. Unii încep şi prelungesc cuvintele de la începutul rugăciunii cu un ton neted şi scăzut,dar la ultimul cuvânt, adică la „miluieş-te-mă”, ridică deodată tonul cu multă încântare. Iar alţii, când rostescîntreaga rugăciune, adică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”,nu ridică vocea decât la „Fiul lui Dumnezeu”. Ia aminte, rugăciunea e una şi aceeaşi! Creştinii pravoslavnicipăstrează şi împărtăşesc aceeaşi credinţă. Toată lumea ştie că această rugăciune, care e cea mai înaltă şi ceamai însemnată dintre toate rugăciunile, cuprinde două părţi: „Doamne Iisuse” şi cererea milei faţă de noi.Pentru ce, dar, nu toţi rostesc la fel, când e vorba de mlădierea vocii? De ce atunci când sufletul se umileşte