PELERINUL RUS - Prietenii Sfântului Munte Athos

înfricoşător se lăsă parcă la pământ, iar din mijlocul lui ieşi bunicul meu, care murise de vreo douăzeci deani. Fusese un om cucernic şi vreme de treizeci de ani slujise ca paracliser în satul nostru. S-a apropiat demine cu o înfăţişare pe care nu se citeau decât supărare şi ameninţare. Eu m-am cutremurat de frică. Lângămine am zărit câteva grămezi alcătuite din lucrurile pe care eu le furasem de-a lungul timpului. Frica mi seînteţi. Bătrânul, apropiindu-se de mine şi arătând la prima grămadă, îmi spuse cu un ton înspăimântător: „Ceeste aceasta? Îndesaţi-l bine!” Şi Codată, din toate părţile, pământul a început să mă strângă şi să măstrivească, încât eu, nemaiputând îndura durerile şi groaza, am scâncit şi am strigat: „Aveţi milă de mine!”Dar chinurile se prelungeau. După aceasta, bătrânul arătă altă grămadă şi iarăşi mă întrebă: „Dar asta ce e?Strângeţi-l mai tare!” Atunci am simţit o durere atât de puternică şi o tristeţe atât de sfâşietoare, încât nici unchin de pe acest pământ nu poate fi asemănat cu acele crâncene suferinţe. În cele din urmă, bătrânul aduselângă mine tocmai calul pe care îl furasem cu o zi înainte şi strigă: „Dar acesta ce mai e? Apăsaţi-l cât sepoate mai tare!” De data aceasta am fost strâns din toate părţile într-un mod atât de dureros, încât e cuneputinţă să arăt prin cuvinte toată înfricoşarea, grozăvia şi munca de iad pe care le simţeam. Mi se părea căcineva îmi scoate vinele din trup. Eram înăbuşit atât de groaznic, încât era peste putinţă să mai îndur. Dacăaceastă încercare s-ar fi prelungit, urma să-mi pierd cunoştinţa şi să leşin. Dar, spre norocul meu, calul ridicăun picior şi mă lovi cu copita peste faţă…În clipa când am primit lovitura, m-am deşteptat ca u: om bolnav, plin de groază şi de cutremur. Sefăcuse ziuă, soarele tocmai răsărea. Duc mâna la falcă, dar dintr-însa sângele curgea şiroaie… Cât desprepărţile trupului care în vis fuseseră îngropate în pământ, toate erau pur şi simplu înţepenite şi străbătuteparcă de furnici. De spaimă, abia am fost în stare să mă scol şi să mă duc acasă. Falca m-a durut încă multăvreme; uite, acest semn, pe care nu-l aveam mai înainte, se vede şi acum. După aceasta vedenie deseori măcuprindeau spaima şi groaza. De îndată ce-mi aduceam aminte de chinurile din vis, mă copleşeau o mâhnire,o istovire atât de dureroasă, încât nu ştiam unde să mă mai ascund… Pe măsură ce timpul trecea, vedenia mise înfăţişa mai des, iar în cele din urmă începu să-mi fie frică şi ruşine de oameni, ca şi cum toată lumea ar fiaflat de potlogăriile mele. Mai târziu, din cauza acestei mâhniri, n-am mai putut nici să beau, nici să mănânc,nici să dorm. Mă clătinam ca o umbră. Mă gândeam să mă întorc la regimentul meu, să-mi recunosc toatăvina şi să primesc orice pedeapsă, pentru ca, în acest chip, să-mi ierte Dumnezeu păcatele. Când măgândeam însă că mi se va ordona să trec prin faţa frontului, copleşit de lovituri şi de ocări, mă cuprindeaudin nou teama şi ruşinea. Atunci, ajuns la capătul răbdării, am vrut să mă spânzur. Am cugetat însă că nu miamai rămas mult de trăit şi că în curând oricum voi muri. Şi, pentru că eram sfârşit de puteri, îmi veni ideeasă mă duc în satul meu, unde, luându-mi ultimul rămas bun, să mor. În comuna mea mai este în viaţă unnepot, spre care merg de o jumătate de an, dar pe dram mă chinuie mereu tristeţea şi frica… Ce crezi, ombun, ce ar trebui să fac acum? Căci răbdarea mea e pe sfârşite!Am rămas uimit în sinea mea, proslăvind înţelepciunea şi darul lui Dumnezeu, văzând cum Tatălceresc îi întoarce pe păcătoşi prin mijloace atât de felurite. Atunci i-am vorbit astfel:- Dacă în timpul când te cuprindea frica şi mâhnirea te-ai fi rugat lui Dumnezeu, ai fi primit cel maibun leac împotriva tuturor necazurilor…- Nu pot; îmi tot vine în gând că, în clipa în care voi începe să mă rog, Dumnezeu mă va prefacenumaidecât într-o pocitură.- Aceste gânduri ţi le trimite diavolul. Dumnezeu este nemărginit de milostiv, suferă împreună cupăcătoşii şi iartă îndată pe cei ce se pocăiesc. Cunoşti rugăciunea lui Iisus, adică: Doamne, Iisuse Hristoase,miluieşte-mă pe mine păcătosul? Rosteşte-o neîncetat!- Cum să nu ştiu această rugăciune! O spuneam chiar atunci când mă duceam să fur, ca să capăt maimult curaj.- Dacă Dumnezeu nu te-a pocit atunci când te duceai să faci fărădelegi cu rugăciunea pe buze, nu te vapierde nici acum, când vei începe să te rogi mergând pe drumul pocăinţei! Te-ai convins, de astă dată, căgândurile tale sunt semănate de vrăjmaşul mântuirii noastre? Cre- de-mă, iubite, că dacă vei spune aceastărugăciune, fără să bagi în seamă cele ce-ţi vin în minte, vei simţi curând o mare bucurie, orice teamă şigreutate vor dispărea, iar în cele din urmă te vei linişti cu desăvârşire, vei deveni un om evlavios şi toatepatimile păcătoase vor pieri. În viaţa mea am văzut multe cazuri asemănătoare petrecute sub ochii mei.