PELERINUL RUS - Prietenii Sfântului Munte Athos

Iisus Hristos, acolo, potrivit făgăduinţei Lui, va veni El însuşi, în persoană. Noi însă, până acum, suntemcinci persoane adunate în numele Lui; darul Lui se va revărsa, prin urmare, cu mai multă milă asupranoastră!Ceea ce am aflat ieri de la tovarăşul tău de călătorie, iubite frate, despre înflăcărata-ţi alipire de SfântaEvanghelie, este foarte interesant şi plin de învăţăminte. Sunt doritor să aud în ce chip ţi s-a descoperitaceastă mare taină din câmpul evlaviei?Profesorul: Dumnezeu Cel prea plin de dragoste, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi lacunoştinţa adevărului să vină, mi-a descoperit, după mila Sa nemăsurată, această cunoştinţă, în chipminunat, fără mijlocirea vreunui om. Timp de cinci ani am fost profesor de liceu, străbătând cărările vieţiiprin întunericul desfrâului şi înflăcărându-mă de filosofia deşartă după firea lumii, iar nu după Hristos. Şipoate că aş fi pierit cu desăvârşire dacă nu m-ar fi reţinut întrucâtva faptul că trăiam împreună cu evlavioasamea mamă şi cu o soră care îşi petrecea viaţa cu multă luare-aminte, într-o neîntinată feciorie… Într-o bunăzi, plimbându-mă pe strada principală, m-am întâlnit şi am făcut cunoştinţă cu un tânăr frumos, care sedădea drept francez, un student cu actele în regulă, venit de curând din Paris, care căuta un loc de pedagog.Învăţătura lui plină de fineţe mi-a plăcut foarte mult. L-am poftit în casa mea, ca musafir, şi ne-amîmprietenit. Timp de două luni a venit des la mine. Uneori ne plimbam împreună, hoinăream şi tot împreunăintram în casele oamenilor din lumea mare. Către sfârşit, veni într-o bună zi la mine, poftindu-mă să mergemîntr-una din familiile mai sus pomenite şi, ca să mă înduplece mai uşor, a început să-mi vorbească de veseliaşi buna dispoziţie care te întâmpină de cum păşeşti pragul acelei casei. Dar, după ce îmi spuse acestecuvinte, la un moment dat începu să mă roage stăruitor sa ieşim afară din cabinetul în care ne aflam şi săstăm în salon. Rugămintea lui mi se păru ciudată şi, după ce i-am spus că am băgat de seamă de mai multeori neplăcerea lui de a sta în odaia mea de lucru, l-am întrebat care e cauza. Apoi l-am mai reţinut încabinetul meu şi din altă pricină: salonul se afla lângă camera mamei şi a surorii mele, unde n-ar fi fostfrumos să vorbim despre felurite deşertăciuni. El îşi menţinea totuşi dorinţa prin diferite şiretlicuri. În celedin urmă, îmi spuse deschis următoarele:- Pe raftul din faţă se află printre cărţi o Evanghelie. Eu cinstesc atât de mult această carte, încât îmivine greu să vorbesc în faţa ei despre lucrurile noastre pline de atâtea chestii neserioase… Te rog, du-o deaici, şi atunci vom vorbi în toată libertatea.zis:Uşuratic cum eram, am surâs când am auzit aceste cuvinte, am luat apoi Evanghelia din raft şi i-am- Trebuia să-mi fi spus mai de mult. Şi dându-i-o în mâini, am bâiguit:- Uite, pune-o singur în cealaltă cameră!…Dar, minune, de abia m-am atins de el cu Evanghelia şi, în aceeaşi clipă, tânărul se cutremură şi sefăcu nevăzut, întâmplarea m-a uimit atât de puternic, încât, de spaimă, m-am prăbuşit în nesimţire pe podele.Auzind zgomotul, ai casei au dat fuga în cabinet şi, timp de o jumătate de oră, s-au chinuit să mă readucă însimţiri. Revenindu-mi, am simţit că mă cuprinseseră o mare frică, un cutremur, o tulburare plină de nelinişteşi o desăvârşire amuţire. Picioarele şi mâinile îmi înţepeniseră aşa de tare, încât nu le mai puteam mişca.Doctorul, care fusese chemat între timp, a stabilit că boala se numeşte paralizie şi că nu e decât urmarea uneiputernice zguduiri lăuntrice sau a unei spaime. În ciuda tuturor leacurilor pe care le primeam în mod regulatde ia mai mulţi medici, zăceam în pat şi nu simţeam nici cea mai mică uşurare în mersul bolii, care, în celedin urmă, m-a silit să ies la pensie şi să mă las de slujba mea de profesor. Între timp, bătrâna mea mamămuri, iar sora mea se hotărî să-şi închine viaţa traiului mănăstiresc, toate acestea îmi adânciră boala, caredevenea tot mai grea. În ceea ce mă priveşte, nu aveam decât o singură bucurie: citirea Evangheliei, care,încă de începutul bolii, se afla mereu în mâinile mele, ca un zălog al minunatei întâmplări ce se petrecuse cumine.Într-o zi, pe neaşteptate, a sosit un pustnic necunoscut care strângea bani pentru un sfânt locaş. El îmispunea cu multă credinţă să nu mă bizui pe leacuri, care, fără ajutorul Domnului, nu sunt în stare să vindece.Să mă rog stăruitor lui Dumnezeu, ca El să mă ajute, căci rugăciunea este cel mai puternic mijloc pentruvindecarea tuturor bolilor.- Dar cum aş putea să mă rog, în starea în care mă aflu, când nu-mi stă în putinţă nici să fac metanii,nici să-mi ridic mâna ca să-mi fac cruce? i-am răspuns eu cu mintea risipită.