PELERINUL RUS - Prietenii Sfântului Munte Athos

El mi-a zis:- Tu ai spus că vedenia mea este deşartă, dar uite că e chiar aşa. Cum să nu-I mulţumesc şi cum să nu-L iubesc pe Domnul Iisus Hristos, care-şi descoperă harul Său şi păcătoşilor şi orbilor şi neînţelepţilor. Şi ţieîţi mulţumesc că m-ai învăţat lucrarea inimii.Eu i-am răspuns:- De iubit, să-L iubeşti pe Iisus Hristos şi de mulţumit, Lui să-I mulţumeşti, dar fereşte-te să primeştifelurite vedenii drept nemijlocite descoperiri ale harului, căci aceasta se poate întâmpla după ordineafirească a lucrurilor. Sufletul omenesc, în mod relativ, nu este legat de loc şi de materie. El poate să vadă şiîn întuneric, şi pe cele foarte depărtate ca şi cum s-ar petrece aproape. Nu- ttiai că noi nu-i dăm acesteiînsuşiri sufleteşti puterea şi hbertatea necesară şi o strivim, ori prin ideile noastre încurcate ori prin gândurilenoastre risipite. Dar când ne concentrăm în noi înşine, atunci ne retragem de la tot ce se petrece în jurulnostru şi mintea se subţiază. Atunci sufletul nostru intră în rostul său şi lucrează în cel mai înalt grad. Astfelcă aceasta este o lucrare firească. Am auzit de la răposatul meu duhovnic că şi oameni care nu lucreazărugăciunea, ori pentru că nu au această capacitate, ori pentru că sunt bolnăvicioşi, văd lumină chiar în ceamai întunecoasă cameră. Văd cum aceasta iese din toate lucrurile, disting obiectele şi simt natura lor dublă(firească şi suprafirească) şi pătrund gândurile celorlalţi. Cu atât mai mult, cele ce se petrec în vremearugăciunii inimii direct din harul lui Dumnezeu sunt atât de desfătătoare, încât nici o limbă nu le poate spuneşi nici nu pot fi asemănate cu nimic din cele materiale. Toate cele simţite sunt mult mai prejos faţă desimţirea plină de dulceaţă a harului care lucrează în inimă.Orbul meu a ascultat acestea cu multă luare-aminte şi s-a făcut şi mai smerit. Rugăciunea creştea îninima lui din ce în ce mai puternic şi îi dădea o nespusă desfătare. Iar eu mă bucuram de aceasta din totsufletul şi-i mulţumeam lui Dumnezeu cu osârdie pentru că m-a învrednicit să văd un rob al Său atât debinecuvântat.În cele din urmă am ajuns la Tobolsk. L-am condus pe orb la azil, l-am lăsat acolo şi, după ce mi-amluat rămas bun cu dragoste de la el, m-am dus mai departe, în drumul meu.Am mers cam vreo lună, încet, şi simţeam în adânc cât de ziditoare şi încurajatoare sunt bunele pilde,cele vii. Adesea citeam Filocalia şi repetam tot ce-i spusesem orbului care făcea rugăciunea. Pilda lui îmiînflăcăra inima, dăruirea şi dragostea faţă de Domnul. Rugăciunea inimii mă îndulcea atât de mult, încât nucredeam să fie cineva mai fericit decât mine şi nu ştiam cum putea fi o fericire mai mare, mai deplină, înîmpărăţia cerurilor. Nu numai că simţeam acest lucru înăuntrul sufletului meu, dar şi toate cele din afară mise înfăţişau într-o formă încântătoare şi toate mă îndemnau să-L iubesc şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu.Oamenii, arborii, plantele, animalele, toate mi se păreau înrudite, în toate găseam icoana numelui lui IisusHristos.Mă simţeam uneori atât de uşor, încât mi se părea că nu am trup şi parcă nu umblam, ci pluteam plinde bucurie prin văzduh. Uneori intram cu totul în mine însumi şi vedeam limpede toate cele din lăuntrulmeu, minunân-du-mă de alcătuirea prea înţeleaptă a trupului omenesc. Alteori simţeam o bucurie atât demare, parcă eram împărat şi, în vremea tuturor mângâierilor de felul acesta, doream ca să dea Dumnezeu sămor mai repede, ca să-mi revărs recunoştinţa la picioarele Lui, în lumea duhurilor.Se vede că ori mă îndulceam peste măsură de aceste simţiri, ori poate aşa a îngăduit voia luiDumnezeu, dar din timp în timp simţeam în inima mea un fel de cutremurare şi teamă. Mă gândeam să numi se întâmple cumva din nou vreo nenorocire sau năpastă, asemănătoare cu aceea care mi s-a întâmplat dincauza fetei pe care am învăţat-o rugăciunea lui Iisus în paraclis. Gândurile năvăleau asupra mea ca un nor şi,cu acest prilej, mi-am adus aminte de cuvintele cuviosului Ioan Carpatul, care zice adesea că cel ce învaţă pealţii este dat spre necinste Şi rabdă năpaste şi ispite pentru cei ce s-au folosit de la el în chip duhovnicesc.După ce m-am luptat cu gândurile acestea, mi-am înteţit rugăciunea, cu care le-am alungat cu desăvârşire şi,îmbărbătându-mă, mi-am zis: Facă-se voia lui Dumnezeu! Sunt gata să rabd tot ce-mi va trim ite IisusHristos pentru firea mea cea mândră şi ticăloasă. Căci cei cărora le-am descoperit taina intrării în inimă arugăciunii lăuntrice erau, mai înainte de a se întâlni cu mine, pregătiţi pentru nemijlocita învăţătură tainicădată de Dumnezeu.Liniştindu-mă cu această înţelegere, am pornit din nou, rugăciunea şi mângâierea bucurându-mă şi maimult decât înainte. Vreo două zile timpul a fost foarte ploios şi drumul s-a umplut de atâta noroi, încât abia