Pelerinul: Cad la picioarele tale, prea cuvioase părinte! Pentru Dumnezeu, învredniceşte-mă să aud dingura ta tot ce este de folos în legătură cu această taină mântuitoare şi cu sfinţita rugăciune, după care însetezcu o nepotolită dorinţă şi despre care îmi place să ascult şi să citesc pentru întărirea şi mângâierea multpăcătosului meu suflet.Duhovnicul: Deşi nu-ţi pot îndeplini dorinţa prin propria mea gândire, pentru că eu însumi suntîncepător în această lucrare, am la mine un caiet, scris de un părinte duhovnicesc, privitor la chestiunea carete interesează. Dacă toţi au plăcerea să asculte, îl voi aduce şi îl voi citi îndată în faţa voastră.Toţi: Vă rugăm, prea cuvioase părinte! Nu ne lăsaţi lipsiţi de această cunoştinţă mântuitoare.Taina mântuirii ce se descoperă prin rugăciunea neîncetatăCum ne măntuim? Această cuvioasă întrebare se naşte în chip firesc în mintea fiecărui “creştin, caurmare o simţământului de slăbănogire şi de stricăciune a firii omeneşti şi ca o rămăşiţă a avântului cătreadevăr şi dreptate sădit în ea dintru început. Orice om care crede cât de cât în nemurire şi în răsplata vieţiiveşnice se întâlneşte fără voia lui cu acest gând: cum să te mântu-ieşti? Atunci îşi ridică privirea spre cer…Întâmpinând greutăţi în dezlegarea problemei, el întreabă în această privinţă pe oamenii înţelepţi şi pricepuţi,apoi citeşte, după îndrumările lor, cărţile de povăţuire duhovnicească cu privire la mântuire, stăruind săîmplinească, fără nici o abatere, prin faptă, adevărurile şi pravilele pe care le-a auzit şi le-a citit. El află maiîntâi de condiţiile mântuirii, care îi sunt puse în faţă ca nişte lucruri de trebuinţă, şi anume: o viaţă plină deevlavie, nevoinţele şi ostenelile luate asupra noastră pentru o deplină jertfire de sine, care duc la înfăptuireavirtuţilor şi la o neîntreruptă împlinire a tuturor poruncilor dumnezeieşti, care sunt o mărturie a credinţeinoastre tari şi nezdruncinate… Mai departe i se spune că toate aceste condiţii de mântuire trebuie împlinite— negreşit — cu cea mai mare smerenie şi, mai ales, toate deodată. Căci, aşa cum toate faptele bune atârnăuna de alta, tot astfel trebuie să se sprijine, să se desăvârşească şi să se însufleţească una pe alta, asemenearazelor care numai atunci îşi revarsă puterea şi scot la iveală flacăra, când sunt înmănuncheate, printr-olentilă de sticlă, într-un singur punct. Altminteri, „ cel ce e nedrept în foarte puţin, şi în mult este nedrept”(Le. 16, 10).În plus, pentru o mai bună încredinţare despre nevoia acestei lucrări înmănuncheate şi întrunite, elaude frumoase cuvinte de laudă pentru cei ce săvârşesc fapte bune şi vorbe de osândă pentru cei ce fac faptejosnice mânaţi de patimi deşarte. Toate acestea sunt pecetluite cu o făgăduinţă nemincinoasă, fie a unei marifericiri şi răsplăţi, fie a unei pedepse de chinuri şi de necazuri în viaţa veşnică.Acesta este, de obicei, cuprinsul unei predici din timpurile mai noi!Creştinul care doreşte cu înfocare să-şi mântuiască sufletul se apropie astfel, cu toată bucuria, deîndeplinirea îndrumărilor şi de punerea în practică a tuturor celor auzite şi citite. Dar, vai! Chiar la primulpas făcut în avântul său, el nu găseşte putinţa să-şi ajungă ţelul, înţelegând curând, chiar din propriaexperienţă, că firea lui vătămată şi slăbită va birui legea minţii lui, că voinţa lui liberă este legată, înclinărilesunt stricate, iar duhul este neputincios. Când îşi dă seama prin experienţă personală de neputinţa lui, el treceîn chip firesc la întrebarea dacă nu cumva s-ar găsi unele mijloace care ar putea să uşureze îndeplinirea celorrânduite de legea Domnului pentru cei ce s-au învrednicit să dobândească, mântuirea şi sfinţenia. Ca urmare,pentru a împăca îndemnul minţii şi al conştiinţei cu neputinţa puterilor de îndeplinire, el se întoarce din noucătre cei ce predică mântuirea şi îi întreabă: Cum să fac să mă mântuiesc? Cum mă voi îndreptăţi, când voi fiîntrebat de ce nu pot îndeplini condiţiile de mântuire? Dar oare cei ce predică aceste lucruri sunt ei înşişi înstare să îndeplinească fără nici o abatere tot ce îi învaţă pe alţii? Ei spun: „ Cere de la Dumnezeu, roagă-telui Dumnezeu ca să-ţi ajute?” Şi atunci n-ar fi oare o lucrare mai rodnică dacă, în primul rând sau, mai binezis, întotdeauna şi în orice stare, am căuta să învăţăm rugăciunea ca pe una care este pricinuitoarea tuturorfaptelor ce trebuie împlinite pentru dobândirea mântuirii şi pe care le cere o viaţă trăită în duhul evlaviei?Astfel îşi încheie cercetarea cel care caută şi, în acelaşi timp, se apucă să înveţe rugăciunea, săcitească, să cugete, să judece şi să cerceteze învăţăturile celor ce au scris ceva în legătură cu aceastăchestiune. Într-adevăr, cel ce caută găseşte acolo gânduri luminoase, cunoştinţe adânci şi cuvinte puternice.Unul, de pildă, vorbeşte foarte frumos despre trebuinţa rugăciunii, altul, despre puterea ei, despre lucrarea eibinefăcătoare, despre datoria de a ne ruga, despre stăruinţa în rugăciune, despre luarea-aminte, desprecăldura duhului, curăţenia gândurilor, împăcarea cu vrăjmaşii, despre smerenie, înfrângerea inimii şi altestări care trebuie să însoţească rugăciunea.
Dar ce este rugăciunea în ea însăşi şi cum trebuie, de fapt, să ne rugăm? La aceste întrebări, deşi suntcele dintâi şi cele mai trebuincioase, rareori se pot da lămuriri cuprinzătoare şi pe înţelesul tuturor. Atuncicel ce doreşte rugăciunea cu multă râvnă se trezeşte din nou în faţa unei taine. Din citirea făcută în linii marii se va înrădăcina în memorie o parte a rugăciunii, care, cu toate că e plină de evlavie, totuşi rămâneexterioară, şi atunci el poate ajunge la următoarea concluzie: ca să te rogi, trebuie să te duci la biserică, să-ţifaci cruce, să te închini, să stai în genunchi, să citeşti Psaltirea, canoanele, acatistele…Această părere obştească despre rugăciune o au cei ce nu cunosc scrierile despre rugăciunea lăuntricăşi lucrările despre contemplaţie ale Sfinţilor Părinţi. În cele din urmă, cel ce continuă să caute va afla carteace se numeşte „Filocalia”, în care 25 de Sfinţi Părinţi au pus la îndemână ştiinţa şi miezul rugăciuniiadevărate, rugăciunea inimii. Aici taina mântuirii şi a rugăciunii începe, pentru el, să se descopere, şicăutătorul vede că a te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi cugetul spre neîntrerupta aducere-aminte deDumnezeu, să umbli ca şi cum Dumnezeu ar sta de faţă în orice loc, să-ţi îmboldeşti sufletul spre iubirea Luiprin mijlocirea cugetării la Dumnezeu şi să-ţi uneşti respiraţia şi bătăile inimii cu numele Domnului,conducându-te în toate acestea de chemarea, ce se face mai întâi cu gura, a Prea Sfântului Nume al lui IisusHristos, sau de rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus în orice timp şi în orice loc, fără să ţii seama deîndeletnicirea pe care o ai… Cu toate că aceste adevăruri strălucitoare îl vor convinge pe cel ce cautărugăciunea să treacă imediat la împlinirea înţeleptelor îndrumări, totuşi, în timpul practicii, făcută cuîntreruperi, el nu va rămâne cu totul lipsit de greutăţi atâta vreme cât un povăţuitor încercat nu-i va descoperiîntreaga taină. Anume că numai repetarea deasă şi neîn: cetată a rugăciunii (oricum s-ar rosti la început) estesingurul mijloc puternic, atât pentru săvârşirea rugăciunii lăuntrice, cât şi pentru mântuirea sufletului. Deasarepetare a rugăciunii este temelia care ţine toată clădirea lucrării de mântuire, aşa cum o întăreşte SfântulSimeon Noul Teolog: „Acela, zice el, care se roagă neîncetat şi-a unit astfel, într-un singur mănunchi, toatefaptele bune.”Şi atunci povăţuitorul, ca să desfăşoare adevărul acestei descoperiri în toată întinderea lui, îl dezvoltăîn chipul de mai jos:Pentru mântuirea sufletului este de trebuinţă, în primul rând, credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fărăcredinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6). „Cel ce nu va crede se va osândi”(Mc. 16, 16).Dar tot în Sfântă Scriptură se vede că omul singur nu poate da naştere nici măcar unei credinţe demărimea grăuntelui de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci este un dar de la Dumnezeu; credinţa,ca dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt.În acest caz ce-i de făcut? Cum putem împăca nevoie de credinţă cu neputinţa noastră de a o naşte înnoi? În Evanghelie este descoperit mijlocul de a o dobândi, dimpreună cu câteva pilde. „ Cereţi şi vi se va da” (Le. 11,9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită,dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa!” Iată o pildă în care se arată cum trebuiecăutată credinţa. Credinţa se dobândeşte, astfel, prin rugăciune.Însă, pentru mântuirea sufletului sunt de trebuinţă, pe lângă o credinţă adevărată, şi faptele bune, căci„credinţa fără fapte este moartă”. Diri fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă, căci scris este:„de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseştistrâmb; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 19, 17-l9).Iar aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „ Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singurăporuncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac. 2, 10). Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciuneaomenească, zice că „dinfaptele Legii nici un om nu se va îndrepta” (Rom. 3, 20). „Ştim cu adevărat că Legeae duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat” (Rom. 7,14). În ce chip am putea, prin urmare, saîmplinim faptele cerute de Legea Domnului, când omul e slab şi nu are puterea să înfăptuiască poruncile?Nimeni nu are putinţa atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi,pentru că nu cereţi”, ne arată pricina Apostolul (Iac. 4, 2). Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „ […]fărăMine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Cum putem să facem însă ceva cu El, Mântuitorul ne învaţă astfel:„Rămâneţi întru Mine, şi Eu întru voi.” Căci „ cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadămultă”. Iar să rămâi întru El înseamnă să simţi neîncetat că Domnul Hristos este de faţă şi să te rogineîncetat întru numele Lui: „ Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu vă va da.” Aşadar, putinţa de asăvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune! Pilda o vedem chiar la Apostolul Pavel, care de trei ori s-a
- Page 5 and 6:
- Cum se poate învăţa rugăciune
- Page 7 and 8:
duhovniceşti şi să-i cureţe suf
- Page 9 and 10:
adevăr, creştinul să se lepede c
- Page 11 and 12: Am ascultat cu bucurie cuvintele c
- Page 13 and 14: cealaltă nu va mai fi nimic, aşa
- Page 15 and 16: venea din chemarea numelui lui Iisu
- Page 17 and 18: - Iată ce se spune în Noul Testam
- Page 19 and 20: încălzit şi mai mult rugăciunea
- Page 21 and 22: scrise de monahii greci. Tot aşa c
- Page 23 and 24: - Dacă doreşti - îmi spuse negus
- Page 25 and 26: Cu aceste cuvinte am venit încă o
- Page 27 and 28: - Vă rog să mă iertaţi, e timpu
- Page 29 and 30: - De pildă, pe Maxim Mărturisitor
- Page 31 and 32: Aşadar, precum îţi spuneam, a ve
- Page 33 and 34: Doamne Dumnezeule! Cum se mai rugau
- Page 35 and 36: Mergeam câte puţin şi încet, c
- Page 37 and 38: puteam să-mi scot picioarele din n
- Page 39 and 40: Mi-a plăcut foarte mult această
- Page 41 and 42: putut ajunge atât de repede băiat
- Page 43 and 44: pe care ştiinţa n-a descoperit-o
- Page 45 and 46: este plăcută Lui - de vreme ce El
- Page 47 and 48: omul care se ruga căzu deodată la
- Page 49 and 50: cred în nimic din cele ce ţin de
- Page 51 and 52: de aceste mijloace, trebuie să ne
- Page 53 and 54: şi se exprimă într-un mod deoseb
- Page 55 and 56: înfricoşător se lăsă parcă la
- Page 57 and 58: ăgat de seamă că cel care şedea
- Page 59 and 60: epistolelor apostolice, vei găsi d
- Page 61: La aceste vorbe el îmi răspunse:-
- Page 65 and 66: propriile sale puteri şi, de aceea
- Page 67 and 68: Athos a învăţat rugăciunea neî
- Page 69 and 70: luptă cu lenea, dar, cu cât o spu
- Page 71 and 72: 3) să ţinem minte de-a pururi că
- Page 73 and 74: Vă mulţumesc din inimă, prea scu
- Page 75 and 76: ci să te întorci îndată către
- Page 77 and 78: inefăcătoare atât asupra firii,