In memoriam

Radu Aldulescu se înscrie în cea mai bun\ tradi]ie a marii proze
ob]inute prin acumularea [i filtrarea de mici istorii, biografii,
destine umane. Aceast\ filia]ie se vede mai clar în Sonata
pentru acordeon, cronica unei familii [i a unui mediu proletar.
Flac\ra
Ro[ie
Radu Aldulescu, SSonnata ppenntrru aacorrdeonn,
edi]ia a II-a, Editura Cartea Româneasc\,
Bucure[ti, 2008, 384 p.
A
EXISTAT, în primii ani
postrevolu]ionari, un interval gol al
recept\rii critice profesioniste [i
sistematice. Între momentul retragerii
din oficiul de cronicari a ultimilor
„mohicani“ din genera]ia ’60 (1991-
1993) [i cel al apari]iei unei noi
promo]ii de comentatori (1997-2000)
se observ\ un no man’s land care
s-ar fi cuvenit gestionat de c\tre
„optzeci[ti“ [i „nou\zeci[ti“. Dac\ ace[tia n-ar fi avut
alte preocupa]iuni, de bun\ seam\ mai importante...
Era în fond miza lor s\ urm\reasc\ o literatur\, în
sfâr[it, sc\pat\ din chingile cenzurii [i care începuse
deja s\ produc\ proz\ [i poezie pe stoc. {i aceasta
fiindc\, în pofida ignoran]ilor [i cârtitorilor care „nu
în]eleg“ rostul [i rolul criticii, operele lirice [i prozastice
nu pot respira f\r\ ea. În acei ani romantici ai exploziei
de tip\rituri, scriitorii cu adev\rat buni s-au pierdut
în plutonul miilor de veleitari – un fel de amestec
inform, de past\ din care criticii de meserie ar fi trebuit
s\-i extrag\.
Este [i cazul lui Radu Aldulescu, autor care nu
a reu[it s\ debuteze editorial înainte de Revolu]ie,
iar când a f\cut-o, în 1993, n-a prea mai avut pe cine
s\ impresioneze. N-a prea mai fost cine s\-l citeasc\
[i s\-l analizeze, de[i prozatorul primise Premiul
Uniunii Scriitorilor pentru un prim [i splendid roman:
Sonata pentru acordeon. Deficitul de imagine al acestui
romancier pursânge (nici mai mult, dar nici mai pu]in
decât atât) este cu siguran]\ remediabil, dar el a avut
drept cauze caren]ele ori dezinteresul criticilor,
nicidecum hibe ale c\r]ilor sale. Solide la propriu
[i la figurat, dense [i totodat\ trepidante, cinematografice
în sensul bun al termenului, scrise cu o veritabil\ art\
compozi]ional\ [i stilistic\, aceste romane de sute de
pagini publicate, în ultimii cincisprezece ani, î[i
a[teapt\ înc\ lectorii. Inclusiv pe cei ce se prezint\
drept critici literari [i care afirm\ – sancta simplicitas!
– c\ n-au citit nimic de Radu Aldulescu.
Gurile rele, de serviciile c\rora niciodat\ nu ne
putem lipsi, i-au [i lipit scriitorului „nou\zecist“ o
etichet\: un autor cu vân\, dar scriind numai din talent
[i din „redarea“ numeroaselor experien]e de via]\
prin care a trecut. Un prozator f\r\ cultur\, f\r\ cap
teoretic, f\r\ manier\, care boxeaz\ la nesfâr[it între
corzile romanelor sale, fug\rindu-[i dintr-un col] în
altul personajele. Nu g\sim la el pic de intertextualitate,
de[i biografism ar fi: [i înc\ din abunden]\. Mi se par
realmente amuzante astfel de obiec]ii, din seria celor
care i-au fost aduse, în alt\ epoc\ literar\, [i lui Marin
Preda (cum poate s\ înjure de mam\ un asistent la
Filozofie, fie el [i „cel mai iubit dintre p\mânteni“?).
Fiindc\ se confund\, din candoare sau în mod voit,
eul creator cu eul biografic; [i romanul realist-obiectiv,
cu cel postmodern, autoreferen]ial [i metatextual
(„doricul“ cu „corinticul“, în termenii lui Nicolae
Manolescu).
Radu Aldulescu se înscrie în cea mai bun\ tradi]ie
a marii proze ob]inute prin acumularea [i filtrarea de
mici istorii, biografii, destine umane. Aceast\ filia]ie
se vede mai clar în Sonata pentru acordeon, cronica
unei familii [i a unui mediu proletar f\cut\ prin
juxtapunere [i compactare epic\. În Amantul Coliv\resei,
ca [i în Istoria eroilor dintr-un ]inut de verdea]\ [i
r\coare, perspectiva se l\rge[te treptat, în spa]iu [i
în timp, prin cercuri concentrice având în centrul
configurator un personaj-cheie. Utilizând cu dexteritate
[i în mod creativ stilul indirect liber [i pe cel direct
legat, alternând persoanele gramaticale [i înf\]i[ând
„eroii“ din exterior sau dinl\untrul lor, autorul face
s\ creasc\ volumul [i complexitatea unor fic]iuni
sprijinite pe câte o ax\ narativ\ [i caracterologic\.
Ponderea faptelor, structura obiectiv\ a lumii epice
sunt, a[adar, marcate [i influen]ate de psihologia,
morala [i comportamentul unui subiect, precum în
romanul „ionic“ (de[i f\r\ extrema solipsist\ de acolo).
În Istoria eroilor..., subiectul, în aceast\ accep]iune,
este un scriitor, Aurel Golea, iar subiectele subiectului,
ca s\ zic a[a, sunt existen]ele altora [i via]a sa.
În Sonata pentru acordeon, perspectiva fluctueaz\,
fiind „ocupat\“, succesiv, de o pluralitate de euri care
vor s\ se manifeste [i s\ se exprime. Fra]ii vitregi
Marian [i Gelu Dei apar în scene în care se pune
reflectorul pe ei, un observator atent, scormonitor
f\când naveta [i intermediind la nesfâr[it între noi [i
personaje. De regul\, acestea se individualizeaz\ [i
devin pregnante prin vorbele, tonul, gestica, mimica,
faptele [i înjur\turile colorate, captate vizual [i auditiv,
ca în proza comportamentist\. Apar îns\ [i infiltr\ri
în interiorul con[tiin]ei lor, flash-uri ce lumineaz\
deodat\ gânduri profunde, lacunar exprimate,
sentimente înc\ ascunse, obsesii care îi macin\ pe
sub aparen]a de b\ie]i duri, de Ferentari. Vezi, pare
c\ ne avertizeaz\ prozatorul, folosindu-se cu subtilitate
de ubicuit\]ile ori altern\rile naratoriale; gânde[tete
numai, înt\re[te el, vorbind atât cu lectorul relaxat,
cât [i cu personajul istovit de „ocna de via]\“. Ai zice,
revine vocea supracon[tiin]ei, c\utând aproxim\ri [i
echival\ri cât mai adecvate pentru a exprima – în
acest mod colocvial – ceea ce e atât de greu exprimabil:
r\bdarea pe care protagonistul din edenul socialist
[i-o pierde încetul cu încetul, speran]ele care îi
lâncezesc. Eroii aceia fugitivi, picare[ti din proza lui
Radu Aldulescu, care tot schimb\ locul pentru a
c o m e n t a r i i c r i t i c e
schimba odat\ „norocul“, nu apar în acest cadru.
Cu excep]ia unui Pitic mare cartofor, pe care to]i îl
caut\, dar nimeni (dintre mili]ieni, securi[ti, activi[ti)
nu-l poate g\si, personajele sunt aici blocate,
legate cu lan]uri de mediul lor familial [i profesional.
Au venit [i s-au în[urubat aici, la cap\tul Bucure[tilor,
angajându-se [i muncind pe brânci în vreun depou
sau o fabric\. Ciocioana, mama fra]ilor Dei, cu un
nume desprins parc\ dintr-un film neorealist
italian, lucreaz\ toat\ ziua la band\, la Flac\ra Ro[ie,
unde va munci apoi [i Nina, fiica sa, [i probabil
urma[ele urma[elor ei... Marian, în iadul depoului
s\u, aproape c\ nu se mai distinge din canalele
„înnoroiate cu flegm\ de motorin\ amestecat\ cu ulei
[i ap\“, fiind zilnic tocat de compresoarele locomotivelor
electrice. {omerii nu au un program fix, dar presteaz\
activit\]i alternative nu mai pu]in solicitante. Curvele
(ca Mantiliza) preacurvesc. Sectoristul Piroteal\ vine
regulat s\-[i ia tainul. Un boxer ca Gigi Bombonaru,
cu cât repurteaz\ mai multe victorii, cu atât ia mai
mul]i pumni în cap. Un co[ciugar bate suta de ani,
tot încropind co[ciuge. La rândul s\u, cizmarul Gic\
Dei, \l b\trân din familia ramificat\ sub ochii no[tri,
îi ]ine practic pe to]i: mam\ [i so]ie, copii [i nepo]i.
Romanul este în bun\ m\sur\ static, fiindc\ aceast\
lume proletar\ e legat\ [i fixat\ de noua glie, a Statului.
Casele vor fi demolate [i înlocuite de blocuri, cur]ile
vor disp\rea, p\s\rile, purceii, mieii vor lua conturul
fluid al viselor de oameni cu foamea-n gât, pierzând
tot mai mult timp la cozi tot mai dese. Imobilismul
mediului scanat [i radiografiat de romancier se datoreaz\
îns\, dup\ cum vom vedea, nu numai ingineriei [i
planific\rii sociale (cu clasa muncitoare, chipurile,
în postur\ conduc\toare), ci [i unei repetitivit\]i
biologice, la nivelul diferitelor genera]ii. Cu diferen]ele
de rigoare, tot mai [terse pe m\sur\ ce romanul
avanseaz\, copiii vor reitera gre[elile p\rin]ilor [i vor
retr\i, când va veni vremea, dramele lor. Sistemul
socio-economic, regimul politic [i, pe de alt\ parte,
legile implacabile ale eredit\]ii îi vor aduce pe
junii de azi exact în punctul de perspectiv\ [i de
suferin]\ al tinerilor de ieri; [i b\trânilor de mâine.
Interpretez în exces romanul? Marian Dei îl tr\ie[te,
ca [i p\rin]ii lui, pe propria piele: „În toamn\ se
mutaser\ din camera lor închiriat\, tot aici în cartier,
la cap\tul dinspre Pia]a Ferentari al str\zii Trompetului.
Nu erau Gelu [i Nina, iar el avea cinci ani; cizmarul
care st\tea cu Mamaivana îi luase de un an [i ceva
pe el [i pe mama, întâi în c\m\ru]a aia [i pe urm\
aici; îi era tat\ de-acum [i oricum n-avea s\-[i afle
altul vreodat\, [i i-a mai r\mas viu în memorie mirosul
de istovire al acelor seri, când t\ticu [i mama aproape
c\ picoteau cu nasurile în farfurii, în timp ce vorbele
lor se estompau în pâlpâiala de vis a l\mpii cu gaz,
ce au f\cut [i ce-ar mai fi de f\cut, saci de ciment [i
suluri de carton [i c\r\mid\ de cump\rat, rate la
mobil\ [i rate la îmbr\c\minte“ (p. 78). Dup\ treizeci
de ani, spre finele romanului [i pe una dintre turnantele
epuizante ale vie]ii sale în cerc, fostul copil [i exciclistul
campion la juniori are exact acelea[i st\ri.
Oboseal\, disperare, grea]\: „Nici pe el nu-l prea
auzise plângându-se, de[i se întâmpla s\ amâne s\ se
duc\ la veceu din pricin\ c\ are treab\ pân\ peste cap
sau e prea murdar pe mâini pentru astfel de îndeletniciri,
de[i avea un salariu mai mic cu aproape o mie de
lei decât al ei. Doar c\-l vedea mai mereu ostenit în
ultima vreme, mai spunea câteodat\ c\-l dor oasele
de parc\ ar fi b\tut, [i când venea de la lucru adormea
înainte s\ apuce s\ m\nânce. Ostenise[i, pesemne.
Prea timpuriu, dac\ faci socoteala anilor pe degete.
N-ai decât s-o duci a[a mult [i bine, s\ te la[i dus,
a[a cum to]i se las\ du[i.“ (pp. 340-341)
{i totu[i, ce se petrece, care sunt întâmpl\rile din
acest roman-cronic\ al unui perimetru strâmt [i
criogenizat? Se întâmpl\ multe.
(va urma)
România literar\ nr. 16 / 25 aprilie 2008 11