In memoriam

Un lucru e cert: nu t\g\duie[ti, nu conte[ti, nu
negi Inexistentul, te r\zboie[ti numai cu ceea
ce exist\. Paradoxal, pentru t\gad\ e nevoie
de prezen]\, de credin]\.
AR MERITA F|CUT odat\ un top al cli[eelor
critice. Dac\ pe locul I se afl\, f\r\ îndoial\,
„Luceaf\rul poeziei române[ti“, formula cea
mai cunoscut\, cea mai rezistent\ [i cea mai
repetat\ din istoria recept\rii române[ti, la locul
doi ar putea concura, cred, cu bune [anse de
câ[tig, „Arghezi oscileaz\ între credin]\ [i t\gad\“,
împreun\ cu alte câteva, tot despre poe]i. Întrucât are un
cod al ei, poezia e perceput\ de cititorii neaviza]i ca o
limb\ absolut de neîn]eles, amenin]\toare, de aceea
formulele înv\]ate pe dinafar\ despre un poet sau altul
func]ioneaz\ ca ancore lingvistice pe o mare plin\ de
primejdii. Dac\ limba aceasta necunoscut\ [i de neîn]eles
este despre Necunoscutul [i Neîn]elesul însu[i, adic\
despre Dumnezeu, cum se întâmpl\ cu Psalmii arghezieni,
nu e de mirare c\ ancorarea se face rapid [i reflex.
Înc\ de la primul curs despre poezia interbelic\ îi
previn pe studen]i c\ reproducerea formulei cu pricina
f\r\ un minim comentariu are drept consecin]\ picarea
examenului. Îi dedic eu îns\mi bogate explica]ii [i nuan]\ri
de-a lungul semestrului, repetând avertismentul. Cu toate
acestea, nu exist\ ocazie s\ nu-mi scrie m\car o persoan\,
cu senin\tate aforistic\, „Arghezi oscileaz\ între credin]\
[i t\gad\“, punct. Încerc totu[i s\-i salvez: le pun întreb\ri
de istorie literar\ (Care e originea acestei formule?) [i
de bun-sim] (Cum adic\ „între credin]\ [i t\gad\“, ce
înseamn\ asta?), la care r\spunsul este o mare t\cere
uimit\. Anul acesta am coborât [tacheta [i i-am
întrebat pur [i simplu pe to]i cei care intraser\ la oral:
„Ce înseamn\ cuvântul t\gad\?“ De [tiut, nu [tia nimeni.
I-am invitat atunci s\ deduc\ din context [i am primit
r\spunsurile cele mai aberante cu putin]\, foarte departe
de ceea ce a[teptam, „contestare“ sau „negare“.
Dac\ studen]ii la Litere care devin apoi profesori
de literatur\ român\ l-ar fi citit pe Arghezi însu[i
[i ar fi preluat de acolo sintagma, u[or modificat\,
[i nu din comentariile de pe internet ori din auzite,
l\ut\re[te, nu m\ sup\ram. Trei dintre cele
mai citate versuri argheziene: Te dr\muiesc în
zgomot [i-n t\cere, Pentru credin]\ [i pentru t\gad\ [i
Vreau s\ te pip\i [i s\ urlu „Este!“ reprezint\ arm\tura
(începutul, miezul [i finalul) unui singur Psalm.
Te dr\muiesc în zgomot [i-n t\cere
{i te pândesc în timp, ca pe vânat,
S\ v\d: e[ti [oimul meu cel c\utat?
S\ te ucid? Sau s\-ngenunchi a cere.
Înc\ din aceast\ prim\ strof\ se întrev\d cele dou\
variante ale cerului arghezian: cu un Dumnezeu care
poate fi doborât prin negare, ucis, pentru c\ nu te ascult\
când îi ceri sau cu un Dumnezeu al credin]ei supuse:
oricum, cu un Dumnezeu. Se vede limpede c\, în ambele
variante, cerul lui Arghezi e cu [oim. Dar s\ vedem
urmarea:
Pentru credin]\ [i pentru t\gad\,
Ferici]i cei
ce t\g\duiesc...
Te caut dârz [i f\r\ de folos.
E[ti visul meu din toate cel frumos
{i nu-ndr\znesc s\ te dobor din cer gr\mad\.
Întrebarea din prima strof\ [i-a g\sit deja r\spunsul,
„oscila]ia“ între „s\ te ucid“ [i „s\-ngenunchi“ s-a rezolvat,
m\car în privin]a primei variante: „Nu-ndr\znesc s\ te
dobor din cer“ pe tine, care exi[ti, a[adar nu aleg negarea,
t\gada, ci credin]a. Dac\ îns\ cel care a ales e dispus s\
îngenuncheze nu se [tie. Urmeaz\, în acest Psalmcheie
pentru mistica arghezian\, un mic ocol metaforic,
o strof\ în care se descrie reflectarea în noi, oamenii, a
Dumnezeului din cer: „Ca-n oglindirea unui drum de
ap\, / pari când a fi, pari când c\ nu mai e[ti;“ – la fel
cum orice imagine apare [i dispare în luciul undelor,
nu pentru c\ n-ar exista, ci pentru c\ oglinda este imperfect\,
b\tut\ de vânt. Iar apele sufletului sunt cele mai
tulburi, cele mai pu]in netede. „Ca taurul s\lbatec când
se-adap\“, omul nu e în stare s\-l vad\ pe Dumnezeu
sus, în puritatea eterului, ci numai jos, „printre pe[ti“, în
reflectare, într-un joc secund care, spre deosebire de
cel barbian este mai impur. Finalul e tautologic, nu aduce
nout\]i decât la nivelul formul\rii:
Singuri, acum, în marea ta poveste,
R\mân cu tine s\ m\ mai m\sor,
F\r\ s\ vreau s\ ies biruitor.
Vreau s\ te pip\i [i s\ urlu: «Este!».
A[adar, din perspectiva arghezian\ nu se pune problema
existen]ei / inexisten]ei lui Dumnezeu – cum în]eleg unii
dihotomia credin]\-t\gad\ –, ci numai a posibilit\]ii
omului de a-l percepe, fie prin v\zul interior, fie prin
„pip\it“ (tot interior, o pip\ire sufleteasc\ a[a cum e
„mânc\rimea“ sufleteasc\ a îndr\gostirii, „sufletul bolnav
de râie“). O exprimare paradoxal\ a singur\t\]ii
omului este folosirea adverbului la plural [i a verbului
la singular: singuri acum... r\mân. Singuri sunt, pân\
l i t e r a t u r \
la urm\ omul, fiecare om în parte, [i Dumnezeul s\u,
dar, în viziunea lui Arghezi, lega]i în eternitate. Exist\
o reciprocitate a celor dou\ singur\t\]i, uman\ [i divin\,
care-[i corespund [i fac ca singur\tatea cu Dumnezeu s\
fie plural\.
Cel care a impus îns\ formula „între credin]\ [i t\gad\“
(f\r\ oscileaz\, care e adaus apocrif) este criticul {erban
Cioculescu. În volumul Introducere în poezia lui T.
Arghezi, capitolul dedicat poeziilor mistice argheziene
este intitulat Între credin]\ [i t\gad\. Ca toate „formulele
norocoase“, adic\ u[or de re]inut, cu priz\ la public, [i
aceasta a fost curând pervertit\, tocit\ [i pân\ la urm\
repetat\ în gol. Chiar dac\ la comentarea versului din
psalmul pe care-l parafrazeaz\, {erban Cioculescu vorbe[te,
de alminteri în treac\t, despre „c\utarea zadarnic\“, el
strecoar\ îns\ [i ideea contrar\: „Chiar când domin\
sentimentul îndoielii, nevoia credin]ei se afirm\ impetuoas\,
ca o recunoa[tere indirect\ a lui Dumnezeu, dup\
consolatorul cuvânt pascalian: Tu ne me chercherais pas
si tu ne me possédais“. De fapt fraza pascalian\ e
„Dieu – Console-toi: tu ne me chercherais pas si tu ne
m’avais trouvé“. Substitu]ia lui {erban Cioculescu, care
pune verbul a avea în locul lui a g\si d\ chiar un sens
mai puternic aser]iunii: Nu m-ai c\uta dac\ nu m-ai avea,
altfel spus dac\ n-a[ exista în tine. Nimic din toate acestea
n-a mai r\mas la cititorii mai noi: între credin]\ [i t\gad\
a devenit un cli[eu, vid ca oricare altul. Dac\ totu[i se
trece de repetarea papagaliceasc\, în genere interpretarea
e deformat\ (anii comuni[ti au contribuit la asta), iar
Arghezi devine un poet jum\tate credincios, jum\tate
necredincios.
Nimic mai departe de adev\rul scrisului arghezian.
În absolut tot ce scrie, poezie, proz\ sau
publicistic\, Arghezi îl are pe Dumnezeu al\turi.
În Rug\ciunea lui Coco din Bilete de papagal,
spune r\spicat c\ nu scrie nici m\car un rând
f\r\ s\ se roage înainte: Dumnezeule, puternicule
[i ginga[ule, au e[ti pas\re au e[ti gând, au e[ti stea
c\l\toare; au e[ti munte peste luceaf\r, au e[ti vis, au e[ti
f\r\ s\ fii, te ghicesc... Vino la mine cu vântul, vino cu
raza, vino cu vuetul lin al întunericului, din p\mânt,
din hold\, din foc [i din ghea]\, din mugetul vacilor [i
din scuturarea frunzelor, vino cu mor]ii, vino cu viii [i
cu cei ce nu vor fi...Vino [i ridic\-mi cuvintele, ca o
bolborosire fierbinte din fundul mâlului care m\ robe[te,
pân\ la fa]a undelor lucii de sus... Susul pur [i mâlul
apelor noastre suflete[ti sunt acelea[i ca în Psalm.
Un lucru e cert: nu t\g\duie[ti, nu conte[ti, nu negi
Inexistentul, te r\zboie[ti numai cu ceea ce exist\.
Paradoxal, pentru t\gad\ e nevoie de prezen]\, de credin]\.
Situându-se între credin]\ [i t\gad\, Arghezi face
parte, tocmai de aceea, dintre ferici]ii care cred f\r\ gre[
[i f\r\ sincope. Ferici]i cei care pot t\g\dui...
România literar\ nr. 16 / 25 aprilie 2008 5