capitolul 1. optimizarea sistemelor de fabricațiedin ... - Modulul 5

3.1.3. Procesul de stocare
Stocul reprezintă cantitatea de materiale (constând în semifabricate, piese aflate în
diferite stadii de execuţie, scule etc.) care trebuie să fie atribuită fiecărui loc de muncă pentru a
asigura continuitatea procesului tehnologic pe linia de fabricaţie.
Stocul are rolul de a asigura stabilitatea tuturor activităţilor cu caracter tehnologic de pe
flux, în conformitate cu ritmul impus fabricaţiei. Dacă stocul este prea mare, atunci are loc o
imobilizare pe fluxul tehnologic a unor valori materiale, ceea ce implică creşterea costului de
fabricaţie. Dacă stocul este prea mic, pot apărea întreruperi în desfăşurarea fluxului tehnologic,
cauzate de producerea de discontinuităţi în aprovizionările realizate succesiv.
Conducerea întreprinderii trebuie să stabilească mărimea optimă a stocului, care să se
situeze între cele două variante menţionate, ţinând seama de toţi parametrii care condiţionează
derularea ritmică a procesului de producţie. Tendinţa actuală este de a minimiza stocurile,
pentru a micşora costul de fabricaţie şi de imobilizările de mijloace circulante. Aceste obiective
pot fi atinse printr-un management tehnologic al procesului, care să permită o aprovizionare
fluentă cu toate bunurile materiale care intră în structura unui stoc. Unele strategii actuale de
management tehnologic - de exemplu, Just In Time - se caracterizează prin aplicarea
principiului reducerii la minimum sau al eliminării stocurilor de materii prime, materiale, piese,
subansambluri, producţie neterminată şi, implicit, reducerea costurilor aferente acestor stocuri,
indiferent de volumul producţiei.
Principalele categorii de stocuri dintr-un sistem de fabricaţie sunt:
a) stocuri de semifabricate;
b) stocuri de producţie neterminată (piese în diferite stadii de prelucrare);
c) stocuri de piese finite (care aşteaptă trecerea la sistemul tehnologic consecutiv de pe linia de
fabricaţie);
d) stocuri de scule aşchietoare
e) stocuri de piese de schimb pentru intervenţii necesare restabilirii parametrilor funcţionali ai
sistemului.
Într-un sistem de fabricaţie, dimensionarea raţională a stocurilor trebuie să asigure:
- aprovizionarea ritmică a procesului de producţie;
- alocarea unor fonduri minime pentru asigurarea nivelului stocurilor;
- cheltuieli raţionale de aprovizionare, depozitare, distribuire.
Gestionarea stocurilor constă în determinarea cantităţii din fiecare material şi a
momentului optim în care trebuie făcută aprovizionarea.
Pornind de la faptul că procesul de aprovizionare se desfăşoară în condiţiile specifice
existente în fiecare întreprindere, pot fi diferenţiate patru tipuri de gestiune a stocurilor, şi
anume:
1. gestiune cu cerere constantă şi reaprovizionare cu cantităţi egale în perioade fixe;
2. gestiune cu cerere variabilă şi reaprovizionare cu cantităţi variabile în perioade fixe de
reaprovizionare, astfel încât stocul să atingă nivelul maxim la sfârşitul fiecărei perioade;
3. gestiune cu cerere variabilă şi reaprovizionare cu cantităţi fixe până la un anumit nivel, într-o
perioadă variabilă de aprovizionare;
4. gestiune cu cerere variabilă şi reaprovizionare cu cantităţi fixe, într-o perioadă variabilă de
reaprovizionare.
Din raţiuni legate de specificul economiei libere cu cerere variabilă de produse pe piaţă şi
cu perioade variabile în furnizarea componentelor unui stoc, în figura 3.4 se exemplifică ultima
variantă enunţată (cu cerere variabilă şi reaprovizionare cu cantităţi fixe). S-au utilizat notaţiile:
CURS SISTEME ȘI TEHNOLOGII DE FABRICAȚIE SCANAT DE UNGUREANU MARIN 119