Vatra veche 11, 2012,BT

Eseu
II. Europa între „utopie” şi
„model cultural”. Studiul Europa,
utopia noastră (1978) e tot un „proces”
ca şi cel al umanismului, intentat
de G. Uscătescu culturii europene,
care şi-a pierdut esenţa umană prin
trecerea în umbră a conceptului (şi
realităţii sale) de libertate, fundamental
întru definirea umanismului. În
pofida sau tocmai datorită crizei umanismului
şi a sentimentului de ruptură
pe care Europa îl trăieşte, proiectul de
comunitate europeană a devenit o
necesitate, o idee în devenire, care,
cel puţin ca realitate economică tinde
să fie acceptată, rămânând pe plan
secund posibilitatea unei entităţi politice,
conchide gânditorul român de la
catedra de Filosofia culturii de la Madrid,
cu cel puţin un deceniu înainte
de marile răsturnări petrecute în 1989.
Acest proiect de comunitate, după
cum se ştie, a fost de-a lungul secolelor
o constantă. „Europa e, în felul
acesta, o utopie, scrie Uscătescu,
care se izbeşte de o gravă lipsă de
simţ istoric, apelând la Utopiile Europei,
care sunt năzuinţe constante
din trecut, şi se deschide spre o Utopie
a viitorului, pentru a depăşi gravitatea
momentului prezent” (p. 295).
Cu ani în urmă, în 1957, G. Uscătescu,
în cartea Europa absentă o definise
ca având existenţa alături de ea,
opusă finalităţilor ei. Aici, avansează
cercetarea, pornind de la diagnosticul
lui Paul Valéry asupra conştiinţei europene
a comunităţii aflate în criză
(Regards sur le monde actuel, Gallimard,
Paris, 1945). Tema centrală a
discursului lui G. Uscătescu e divorţul
dintre „spiritul european şi aportul
lui la progresul tehnic, cultural şi
civilizator şi o conştiinţă europeană
‹‹riguroasă›› şi ‹‹critică›› pierzânduşi
însă substanţa autentică în momentul
obiectivării ei într-o conştiinţă
politică activă” (p. 300). Europa, căzând
din Timp şi intrând în spaţiul
sistemului (tehnologiei şi ciberneticii),
trăieşte tensiuni care au împins-o
în faza de supravieţuire, iar conştiinţa
i-a devenit un dureros compromis. Se
impun, după G. Uscătescu: actualizarea
conştiinţei politice, care să revigoreze
conştiinţa unităţii europene şi
reconcilierea celor două domenii
12
aflate în conflict, „universul tehnicii”
şi „universul uman”, pe calea
reflecţiei (v. Heidegger).
Problema unităţii europene ţine
mai mult de antropologie, decât de
geografie sau istorie. Fundamentarea
antropologică a metafizicii şi instrumentalizarea
ideologică a culturii au
dus, prin paradoxala teză a „morţii o-
mului”, la excluderea umanismului în
favoarea umanismelor. Aceasta deconspiră
o disoluţie ontologică a
esenţei culturii şi o degradare a metafizicii.
G. Uscătescu invocă, pentru
apărarea umanismului, testamentul
spiritual al lui Martin Heidegger, în
ceea ce priveşte „destinul culturii în
ceasul nihilismului de tip nietzschean
şi al manipulării cibernetice” (p.
318). Adâncind, el vede într-o asemenea
cultură dominată, de masă – după
cum a fost identificată de unii interpreţi
nietzscheeni – o cultură postistorică,
implicând negativitatea limbajului.
Această cultură dominată de
o dramatică indiferenţă exclude autentica
tensiune umană. Existenţialismul,
îndeosebi prin Sartre, ca un
ultim strigăt, a căutat să-şi revendice
condiţia umană, umanismul; după care,
tehnocraţia şi structuralismul i
s-au deschis ca un mormânt. Nu întâmplătoare
sunt atacurile lui Dufrenne,
Lefebvre şi J.M. Domenach
împotriva structuralismului, a alienării
prin sistem, discurs sau concept
(cum spune Dufrenne). Henri Lefebvre
în Ideologia structuralistă a
văzut chiar o ofensivă eleată împotriva
devenirii heraclitiene. G. Uscătescu
consideră că această ofensivă e
evidentă şi că în mijlocul ei au înflorit,
precum odinioară sofiştii, noii
sofişti. În acest context, „perspectiva
umanismului e negativă. Dar efortul
de reflectare implică ceva la care nu
se poate renunţa: posibilitatea lui de
a fiinţa în gândirea care-i cuprinde
destinul” (p. 334). Şi Filosoful culturii
face apel la mesajul de încredere
în umanism al lui Heidegger când
acesta abordează dialogul filosofiei
cu calculatorismul. O gândire de
rezervă, care nu mai poate fi nici
metafizică, nici ştiinţifică, ar da o
nouă dimenisune omului şi umanismului.
Odată cu utopia, devenirea şi
istoria par a se fi retras în aceasta,
utopia pretinzând „a fi istoria însăşi”
(p. 344). Homo faber se substituie lui
homo fabricatus, care aparţine sistemului
şi utopiei tehnocratice, care exclude
o filosofie a istoriei şi îndepărtează
omul de dimensiunea sa transcendentă.
Refuzul istoriei în favoarea
chiar a ontologizării sistemului a
deschis, după G. Uscătescu, „o serie
întreagă de morminte: al umanismului,
al filosofiei, al ştiinţelor omului”
(p. 347). Mai mult, apropierea
utopiei cibernetice „de politică nu
este o apropiere de istorie” (p. 349).
Dar el crede că acţionează aici acea
hegeliană „viclenie a Raţiunii” („Liest
der Vernuft”), care duce la
recuperarea istoriei. Se impun în
aceasta trei aspecte: recuperarea valorilor
originare ale fiinţei (Heidegger),
asumarea straniilor înţelepţi care
proclamă forţa interioară a omului din
Noua Gnoză americană, şi reconsiderarea
politicii traversată de
conştiinţa vinovăţiei.
George Uscătescu consideră că a
sosit timpul unui examen pentru omul
european, al celor două vocaţii specifice
lui: cea metafizică şi cea politică,
spre a-şi analiza criza conştiinţei sale
europene. Aceste două vocaţii, cu corolarul
lor, libertatea, nu reuşesc
transplantul în alte culturi, acesta
făcându-l, în schimb, vocaţia tehnologică.
De aceea, cele două vocaţii au
devenit doar un „balast cultural” (p.
366). Excursul lui Edmund Husserl
(Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia
transcendentală) aduce ca
soluţie a ieşirii din criză, teoreticul,
Phoenis-ul spiritualizării. G. Uscătescu,
adâncind analiza până la nivelul
tipului uman european, constată un
divorţ între omul politic şi omul teoretic
cu repercusiuni catastrofale în
neliniştitoarea situaţie. Soluţia unităţii
lumii europene, pentru filosoful culturii,
trece prin problema umanismului,
iar umanismul prin problema
ideologiilor. Şi cum soluţia acestora
trece deseori prin politic şi rareori
prin filosofic, problema care a fascinat
cele mai de seamă spirite ale→
DUMITRU VELEA