Vatra veche 11, 2012,BT

Marx, ceilalţi sunt doar laureaţi ai
Premiului obel (p.105); Comunismul
s-a prăbuşit pentru că a fost o
utopie şi tensiunile interne nu au fost
înlăturate la timp. u cred că într-o
încleştare cu capitalismul ar fi pierdut
(p. 30). Și în cele din urmă, comuniştii
s-au adaptat primii capitalismului
românesc: Gaşca pesedistului
Coman, comunistul ăsta care a predat
socialismul ştiinţific şi acum se dă
filosof democrat... (p. 51). Creştinismul
nu scapă nici el de critici: a fost o
soluţie pentru ultimii două mii de ani.
Și şi-a împlinit rostul ţinând omul în
frâu şi lumea în echilibru. Se pare că
oamenii bisericii l-a compromis din
interior, aşa cum se întâmplă de
obicei. E nevoie de reconsiderarea şi
chiar de rescrierea scenariului creştin
(p.73). Democraţia postdecembristă
seamănă mai mult cu un leu mâncat
de purici şi judecata lui Cioran
când e îmbrăţişată, când este respinsă:
Un popor vechi, de milenii, nu poate
fi mediocru. Asta n-a înţeles Cioran
(p.27), ca în josul aceleiaşi pagini să
se admită că Cioran are dreptate când
spune că românii, ca popor, sunt opera
ratată a lui Dumnezeu. Judecăţile
de valoare îi ating serios pe români
(popor sentimental, în contradicţie
totală cu gândirea logică), presa lor
manipulează atitudinile cu cele mai
subtile mijloace (p.23, 30). Profesorul
se deconectează de aceste judecăţi
ascultând când muzica lui Vivaldi,
veselă, jovială, din Anotimpurile,
când sonorităţile grave şi tumultoase
din Gӧtterdӓmmerung-ul lui Wagner,
sau pur şi simplu vocea Juliei Roberts,
îl citeşte cu un ochi critic pe
Liiceanu, pe Andrew Crumey, pe
clasicii ruşi şi cu cât citeşte mai mult,
cu atât are revelaţia propriei
superficialităţi, însă defulează în
trăirea antinomică a erotismul după
modelul Damei cu camelii, ori după
cel al curtezanelor lui Balzac. Idila
lascivă, cu note libidinoase, demne
parcă de Elevul Dima dintr-a şaptea,
din primul registru de percepţie, se
însoţeşte cu o serie de accente cu
frecvente determinări coloristice,
spaţiale, ol-factive reluate de autor
după un sche-matism postmodernist
cu semnificaţii în cel de al doilea
registru de semni-ficare. Irina se
stinge accidental într-un infarct,
lipsită de satisfacţia unei vieţi oneste,
ascunsă de ochii lui Pe-tru, care încă
o mai caută de după perdea, chiar
dacă se căsătoreşte cu Iustina, un
medic în afirmare şi o soţie virtuoasă.
Noul roman al lui Liviu Comşia,
departe de a fi acuzat de un oarecare
constructivism, este o formulă epică
postmodernistă în care se structurează
substanţa unor rever-beraţii
adolescentine ce dau deschi-deri
surprinzătoare tipologiei umane fie şi
prin banalitatea unor derapaje când
spre farmecul tentaţiilor volup-toase
ale unei aventuri amoroase, fie ea şi
compensatorie, ca în cazul chirurgului
Sever Avram şi al secretarei
Maria, când spre împlinirea demnă a
personalităţii în armoniile calde ale
unei iubiri, ca în cazul Iustinei. Neîndoielnic,
cunoscutul cronicar literar,
atent şi avizat, Liviu Comşia răzbate
cu echilibrată persuasiune dintre numeroşii
condeieri ai începutului de
mileniu al treilea printre prozatorii
care au vlaga afirmării.
O viaţă întreagă să ai în suflet un
personaj! Da, dar nu un personaj
oarecare, ci unul care domină toate
literaturile: Hamlet. Avem în vedere
volumul „Prinţul marilor dileme”,
scris de preotul Ioan Morar şi apărut
la Editura Ecclesia, Nicula, 2010.
Subiectul Hamlet a constituit pentru
preotul Ioan Morar, încă din vremea
adolescenţei şi studenţiei la Teologie
(deceniul şapte al secolului trecut),
„comoara mea de suflet la vremea
când mintea e atât de iscoditoare
şi sufletul atât de generos” (p. 7).
Abordarea capodoperei shakespeareane
din perspectivă teologică este o
noutate absolută – şi acum, dar pentru
38
perioada studenţiei părintelui Morar!?
Domnia sa a abordat acest subiect
chiar în lucrarea de licenţă la Teologie.
Cât a pătimit! Sufleteşte, desigur.
Aprobată iniţial de un profesor
coordonator, continuată apoi cu un
alt profesor, respinsă până la urmă de
un preşedinte de comisie, a fost nevoit,
pentru a-şi lua licenţa, să realizeze,
fără un minim interes, altă lucrare.
Îşi ia licenţa în Teologie,
devine preot, dar pasiunea pentru
misteriosul erou rămâne statornică. A
continuat să fie preocupat, ca şi în
studenţie, de acest miracol încărcat de
frumuseţe şi de filosofie.
„Pătimirea” din cauza lui Hamlet
nu a produs nici cea mai mică revoltă
în sufletul autorului. Nu a produs nicio
dorinţă de răzbunare. Consideră
că a dobândit maturitatea spirituală
care-i asigură echilibrul vieţii şi limpedea
judecată. Nici nu se putea altfel
în sufletul unui preot, zicem noi. A
primit puterea de înţelegere şi forţa
care pot converti răul în valoare. Cu
adevărat extraordinar, am putea
exclama. Înţelepciune? Desigur.
Înţelepciunea de a putea continua să
crezi în idealurile tinereţii, cu toate
obstacolele ivite de-a lungul multor
ani. Înţelepciunea de a persevera. În
centrul vieţii şi bucuriei sale, s-a aflat
imaginea nefericitului Prinţ de la
Elsinore. Acesta este părintele Ioan
Morar – înţeleptul care a purtat în
suflet, o viaţă întreagă, pe „prinţul
marilor dileme”, cum sugestiv l-a
definit pe Hamlet în titlul cărţii sale.
Putem afirma cu certitudine că părintele
Ioan Morar i-a stat mereu
aproape lui Hamlet, preocupat fiind
de destinu-i cinic şi absurd.
Volumul Prinţul marilor dileme dă
un nou contur încercărilor de odinioară.
Autorul nu renunţă la ideea de
bază, care a constituit un fel de
coloană vertebrală a lucrării pregătită
pentru licenţă, anume nevinovăţia
Prinţului. În timpul lecturii, cititorul
are impresia că Hamlet e un personaj
real. La prima vedere – pentru un
spectator superficial sau pentru un
cititor grăbit – Hamlet ne apare cu
„imaginea unui prinţ nefericit care îşi
răzbună, cu chiu şi vai, tatăl ucis” (p.
54), mărturiseşte părintele Ioan Morar,
care, în 250 de pagini, ni-l dezvăluie
pe adevăratul prinţ Hamlet în
totalitatea trăsăturilor lui. Cartea este
o incursiune în vasta bibliografie despre
Hamlet, totuşi autorul nu a →
LUMIIŢA COREA