Vatra veche 11, 2012,BT

„le cose tristi, la musica girovaga,
i canti d'amore cantati dai vecchi nelle
osterie, le preghiere delle suore, i
mendicanti pittorescamente stracciati e
malati, i convalescenti, gli autunni
melanconici pieni di addii, le primavere
nei collegi quasi timorose, le campagne
magnetiche, le chiese dove piangono
indifferentemente i ceri, le rose che si
sfogliano su gli altarini nei canti delle
vie deserte in cui cresce l'erba...”
(Corrado Govoni)
Poezia bacoviană nu exprimă o societate
în criză, ci o civilizaţie a crizei,
cu o conştiinţă bine articulată care operează
pe un teritoriu uman numit poezie.
Lirica obiectelor se maturizează,
ideologia bacoviană creând un limbaj
poetic particular, care rescrie metafizicul
din perspectiva crepuscularului.
Acesta a reprezentat şi raţionamentul
pentru care am ales ca ultim capitol al
prezentei lucrări poezia lui Dan Laurenţiu,
lirică aflată sub semnul dialogului
continuu cu poezia bacoviană.
Despre Dan Laurenţiu, critica de
specialitate afirmă că este ,,probabil,
întâiul efect notabil în lirica românească
de după al Doilea Război al acelui
Eminescu plutonic pe care Ion
Negoiţescu l-a dezgropat din postume.
Se poate vorbi, în acest sens, de
eminescianism în legătură cu toate
culegerile poetului, de la aceea de debut
din 1967 (Poziţia aştrilor) până la cele
din urmă, dar îndeosebi în legătură cu
Imnuri către amurg din 1970, pline de
imaginile somnului şi morţii
caracteristice Plutoniei eminesciene.” 36
Constantin Abăluţă scria: „Iată încă un
poet controversat, pe care o parte a
criticii îl acuză de insubstanţialitate, iar
o altă parte îl consideră a fi atins
absolutul în versuri de-un orfism pur. Şi
unii şi alţii recunosc desprinderea
iniţială din modelul bacovian ca şi
influenţele varii (Trakl, Macedonski,
Eminescu).” 37
Comparaţia şi, chiar mai mult,
analizarea poeziei lui Dan Laurenţiu din
perspectiva poeziei eminesciene nu face
decât să închisteze posibilităţile
36 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii
române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990, p.
1061.
37 Constantin Abăluţă, Poezia română după
proletcultism, Antologie comentată, volumul al
II-lea, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, p. 134.
descifrării textelor lirice şi din alte unghiuri.
Totuşi, dacă se apropie de poezia
eminesciană prin intervalul dintre
amurg şi zori ca tărâm obscur al tranziţei
spre puritatea fiinţei, somn vrajă
sau smulgere din lumesc: Ruga ta abia
se aude / în lumina tremurată a zorilor
/ pe care atât de rar i-ai întâmpinat / cu
faţa surâzătoare / atât de adâncit ai fost
mereu / în crepuscul în apele somnului /
tău ireal oare ai dormit vreodată / să te
trezească lumina soarelui / o palidă
noapte ţi-au fost / odihna eternă şi
veghea eternă / de la hotarul morţii /
aduci o mărturie pentru viaţa ta.
Se apropie de poezia bacoviană
prin excelenţa lingvistică a jocului
isotopic, eul liric fiind un spirit care-şi
asumă destinul şi-l provoacă prin jocul
izotopiilor, aşa cum se întâmplă şi în
următoarele versuri: ,Albina tremură în
câmpul suav / cu raze infraroşii albina
tremură / şi mă întunecă / pleoape de
porţelan voi avea voi avea ce bine / sub
valuri uşoare / creşte părul pe sexul lui
Venus / ierburi nu se mai văd / cerul nu
se mai vede / râul râul râul / suliţe
infraroşii în câmp / cazi tu şi se înalţă /
pleoapa mea dintre lacrimi / lângă
îngerii albi lunecând / pe aripi suave /
în văzduhul curat albastru / fără inimă
albastru fără inimă (Albastru câmp şi
aripi). Sensurile pe care, la o lectură
artificială, le actualizează izotopia
albinei, la o postlectură, se restrâng
până la reactualizarea semantică a unei
probleme de naştere în şi din interior al
sensului de zbor: Ce bine e Doamne /
să dorm lângă Tine / este la fel de bine
/ de parcă aş dormi / lângă femeia pe
care o visez / şi n-am întâlnit-o / ea
rătăceşte pe drumuri / necunoscute /
prin păduri şi prin / lacuri ascunse de /
vederile / omului / ea se ascunde de
mine / eu sunt un zeu / şi nu ştiu prin ce
tufişuri / şi ape s-a ascuns / ea a plecat
prin / mările sudului sau ale nordului
(Ce bine), idee ce accentuează experienţa
din care nu se iese uşor pe poarta
semnificării crepusculare de tip bacovian:
Aş vrea să mă descurc / într-un
text pe care / l-am uitat / aş vrea să-mi
aduc aminte de tine (Anamnasis).
Acelaşi Constantin Abăluţă notează
faptul că „poetul e inegal şi prolific,
manierist şi auto-repetitiv, în genul unui
Minulescu modern: romanţe orfice
pentru mai târziu. Marca poeziei lui, ca
şi a poetului deja pomenit, e una de-un
decorativ simbolist afişat cu aplomb şi
infaibilitate de oracol. De aici o ciudată
senzaţie de neaderenţă la real, de
cantilenă ce nu-şi poate depăşi condiţia
de artifact. Între post-eminescianismul
şi post-bacovianismul de suprafaţă,
clamate însă cu o dicţie sigură şi
30
fanfaronardă, şi material lipsită de acea
noutate, ori măcar încordare, care să te
bulverseze, se cască o prăpastie ce,
resimţită cumva de poet, e repede umplută
cu giumbuşlucuri şi năstruşnicii,
cu calambururi gen Ave Eva, Croce,
piratul feroce, ori sintagme emfatice
gen sacerdotalul mit, cu discursul
incontinent şi neglijent revărsat ca
ploaia până la dizolvarea oricărui
posibil mister poetic: dâra de sânge pe
care m-am / întors acasă la mama / a
dispărut în pustiu / aceasta a fost
drumul vieţii mele (Întoarcerea fiului
risipitor). 38
Textul liric al lui Dan Laurenţiu
reface modelul bacovian prin rescrierea
trăirii şi semnifică acea stare de real
dintr-un anumit moment al existenţei
care nu mai poate fi redus la un semnificat
pur raţional, având un fir de necomunicabilitate
specific: Vreau să stau
culcat la picioarele tale / să-ţi citesc
poezii / pe care însă / nu le-am scris pe
trupul tău / tu să priveşti cu îngăduinţă
/ acest scrib care scrie / în limba lui
necunoscut (La picioarele tale).
Criticul Paul Dugneanu identifică
o nouă temă, trupul-carte, temă care
presupune o rescriere, deoarece procesul
de „erotizare a scriiturii poetice este
reală şi se configurează într-o temă” 39 ,
rupând în două limbajul pentru a deveni
un mijloc de recunoaştere între două
persoane: Ce fericire să-l / descoperi pe
Dumnezeu / în pântecul unei femei /
acolo unde se naşte copilul / acolo unde
arta absolută / nu mai are niciun sens /
acolo unde toţi poeţii / ne naştem / şi
toţi oamenii trebuie să murim / dar ce
fericire / să-l găseşti pe Dumnezeu /în
pântecul unei femei (Fericire castă).
Scriitorul care a introdus în spaţiul
liricii române universal fals, camuflat
de atmosfera crepusculară, pentru a
modifica realitatea, este George
Bacovia. Din opera acestuia, Dan →
MIRELA SAVI
38 Constantin Abăluţă, op. cit., pp. 134-135.
39
Paul Dugneanu, Glose despre poezia
contemporană, Editura Muzeul Naţional al
Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 252.