Vatra veche 11, 2012,BT

(II)
Poemele se constituie, în genere,
antitetic, din două părţi ca în oglindă,
sau „curg” reflexiv în pofida elementelor
concrete. Par aidoma celor
două şiruri de făpturi umane, reale şi
ireale, ale punţii din ilustraţia-mandală.
Şi în conjuncţie, în „lumea mică”,
întinsă până sub fruntariile intelectului,
se ştie, contrastele sunt la
sine acasă. De aceea şi poemele aici
se bizuie pe o cezură de reflexie.
Lumea absorbită şi expusă, marcată
de societatea înecată într-o abstractă
fericire şi saturată de minciună, de o
„teribilă comedie”, se desface din
uimire într-un ţinut de umbre: Eram
tânără străvezie / cetăţean cu
drepturi depline / într-o ţară de
umbre (Decembrie 1987, p. 14). Dar
în fundal, unde viaţa individuală
repetă pe cea a speciei, se vede cum
moartea deschisă prin preluarea celei
închise (cu „rimări” din volumele
anterioare) acţionează din interior, din
afară şi încearcă să rupă „firul”
omenesc: u ştiam că ramura
istoriei mele / ascundea un vierme. /
Aveam trei ani / o rochie subţire fără
mâneci / şi un contract de glorie cu
soarele (Izvorul limpede, p. 9, s.n.);
Amurgul vine spre mine prea
devreme / bancherii umbrei cosesc
lumina / vai cât mă tem – a nopţii
sunt – / iar ziua de mâine-mi pare
făcută din petece / eu voi inventa o
istorie / pe pajiştile lumii voi semăna
fraze / înainte să mă risipesc în
culisele orizontului / ca un poem de
aer (Iunie 1972, p. 12, s.n.); Şi ea
neatinsă – moartea – / însângerând
bruma / măcina trupul mamei mele
(oiembrie 1988, p. 20, s.n.). Din
această triplă acţiune a morţii şi
conştientizare a ei se naşte elementul
creator care o va pune în cauză. Omul
va inventa o istorie şi-i va da
cuvântului forţa seminţei.
– Al doilea cerc, al activităţii şi
interiorităţii, îl constituie ciclul Casa
de sticlă. A doua parte a vieţii, după
amiaza / vărgată de umbre, adică
spaţiul societăţii prezente, în care se
constată, sub fericirea dată de
aparenta adecvare dintre activitate şi
interioritate, cum răul creşte din reala
lor inadecvare. Se întinde sub ochi o
lume represivă, care răstoarnă
negativul în pozitiv, anulându-i funcţiile,
o lume consumându-se în proasta
sa autosatisfacere. De la natură la
om. Cum poeta o spune: atura se
cojeşte de viaţă. / Universul s-a pârguit
până la ultima limită (Toamnă
cu sufletul la gură, p. 26) sau Cineva
goleşte viaţa de conţinut (Fără
îndoială, p. 67). Dar mai întâi, să
citim semnele ilustraţiei: sunt reprezentate
cinci făpturi umane în interiorul
unei case cu o fereastră în mijlocul
peretelui din faţă, prin care se
vede turla unei biserici. Pereţii par
formaţi din piatră şi plase de crengi
pline de chiciură şi gheaţă. La bază,
se disting câteva trepte de piatră cu
părţi albe de zăpadă şi cu altele
rămase negre. Pe trepte sunt încremenite
făpturile omeneşti, prinse în
păşire, alunecare sau cu faţa întoarsă
dinspre fereastră. Pereţii despart două
lumi, cea din interiorul locuinţei, în
care sunt făpturile, rece şi plină de
gheaţă, de nelocuit, şi alta în afară,
văzută prin fereastră, învăluită într-o
ceaţă caldă şi divină, a bisericii, a
legăturii cu divinitatea, un spaţiu de
locuit şi mântuitor al sufletului. Deci,
un spaţiu de gheaţă, închis precum al
morţii şi un altul deschis, salvator al
vieţii; unul ostil în care omul trăieşte,
pedepsitor, şi altul al iernii şi morţii
învinse, mântuitor. Celor două şiruri
de făpturi din prima ilustraţie le răspund
aceste două spaţii: şirului ireal,
de sub punte, cu „femeia” (anima)
din adâncurile Sinelui îi răspunde
„catargul” navei christice văzut prin
fereastră. Adâncurile cu înaltul îşi dau
mâna. Numai că personajele rămân
închise în casa de sticlă, încremenite
în propria limită şi abstracţiune fără
viaţă. Cum este lumea actuală. Această
ilustraţie cheamă şi o serie de
corelaţii, de fulguraţii rezonatoare:
mai întâi, prin „simpatie” şi nordica
34
vieţuire a poetei, litografia lui Edvard
Munch, Casa mortuară (1896), unde
moartea apare ca limită şi înfricoşătoare
enigmă. Este faţa închisă a
acesteia. Apoi, din spaţiul alchimiei
se arată o faţă aparent deschisă prin
simbolul casei de sticlă. C. G. Jung,
care a pus în lumină psihologică alchimia,
a găsit în teama generată de
procesul de restrângere a conştiinţei,
de coborâre în inconştient, ideea încarcerării
multiple, înfăţişată de la
aruncarea într-un cuptor aprins la închiderea
într-o casă de sticlă (v. Psihologie
şi alchimie, vol. 2, Ed. Teora,
Buc., 1996, pp. 95-100). El deschide
aceste încarcerări ca locuri de
„coborâre” în inconştient, ca tentative
de transformare a omului; se recuperează
zvonuri din adâncuri, pare a
ne spune, dar nu şi treceri mântuitoare.
Din spaţiul catolic, Paul Claudel
îşi numeşte Casa închisă ultima
din cele Cinci mari Ode (scrise între
anii 1904-1908 şi publicate în 1910).
Este un poem-dialog între Lume şi
Divinitate, pe de o parte, şi Poet şi
Soţia sa, pe de altă parte. Subiectivitatea
ia proporţii şi devine absorbantă
la poetul celebrei conaissance.
Din Argument: Întâia-mi îndatorire
este Dumnezeu şi sarcina pe care
mi-a dat-o să le unesc pe toate întru
El. Contemplare a casei închise, unde
totul este spre interior şi fiecare lucru
spre celelalte, urmând orânduiala lui
Dumnezeu. (...) Lumina este înăuntru,
afară sunt întunecimile. Amintirea
acelei biserici închise, de odinioară,
unde poetul l-a aflat pe Dumnezeu.
Sufletul păzit de cele Patru Virtuţi
Cardinale. Salut noului secol, spre
care am o îndatorire, căci nu locuim
într-un pustiu sălbatec şi necunoscut,
ci într-un tabernacol închis, în care
totul e fratern. Închinare celor morţi,
de care nu suntem despărţiţi, şi care
ne fac necontenit vecinătate. (Cinci
mari Ode / Cinq grandes Odes, Ed.
„Grai şi Suflet – Cultura Naţională”,
Buc., 1994, p. 153, trad. Victoria Ana
Tăuşan). La un secol distanţă, Dorina
Brânduşa Landén propune o viziune
răsturnată: priveşte din Nordul unde
s-a retras, în ipostaza mitică a poetei
ca „femeia lui Lot”, spre lumea din
Valea cuprinsă de vicleana fericire a
răutăţii. Viziunea ei desface lumea în
latura obiectivităţii: în termenii ilustraţiei,
lumea se găseşte închisă între
pereţii casei şi despărţită de turla bisericii.
Vinovată. Cuvintele →
DUMITRU VELEA