Vatra veche 11, 2012,BT

alegerea pe care o va face, destinul
său nu va mai fi niciodată la fel, viaţa sa
se va schimba complet. Excepţională
forţă are atunci vocea tatălui: „E adevărat,
zice tata că vei avea zile foarte
grele, dar nopţile le vei avea liniştite,
vei dormi bine, pe când dacă vei
accepta să fii martor al acuzării, vei
avea ce-i drept zile destul de bune, dar
nopţile le vei avea îngrozitoare. -o să
mai poţi închide un ochi, o să trebuiască
să trăieşti numai cu somnifere
şi calmante, abrutizat şi moţăind toată
ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O
să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de
treabă. Hai nu mai ezita!” 23 „Trebuie
să faci închisoare. Mi se rupe şi mie
inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar
dacă apari ca martor al acuzării, după
6 luni, tot te ia. E sigur. 4 ianuarie
1960 - când sunt gata, îmi iau rămas
bun de la părintele meu. Sunt cătrănit
rău, tata e însă numai zâmbete şi-mi dă
sfaturi ultime: «„Ţi-am spus să nu mă
laşi să mor ca un câine? Ei, bine, dacăi
vorba aşa, n-am să mor deloc. Teaştept!
Şi vezi să nu mă faci de râs!» 24
zice. Mă săruta apăsat, mă duce pân’ la
uşă, luă poziţia de drepţi şi-mi spune:
„Du-te!” 25
„u te întrista. Pleci dintr-o închisoare
largă în una mai strâmtă, iar la
ieşire nu te bucura prea tare, vei trece
dintr-o închisoare mai strâmtă într-una
mai largă. ” 26
Nedorind să fie un fricos şi ascultând
sfatul tatălui său, Steinhardt refuză
să-şi acuze prietenii, pe C. Noica şi
V. Voiculescu. Îşi asumă începând în
acea clipă, un destin aparte, doar din
convingere morală. La momentul arestării,
nu convingerea politică, originea
socială, credinţa, cultura, ci valoarea
morală era importantă pentru
Steinhardt.
Constantin Noica este altă voce al
cărui ecou e puternic modelator. La
anchetă, autorul îl aşteaptă cu nerăbdare
ca să ,,sufere împreună”, dar există
şi voci îndepărtate care ne captează
atenţia, precum aceea a lui Mihail
Avramescu, şi el evreu trecut de la
mozaism la ortodoxie, şi el posibilă
oglindă pentru Steinhardt. ,,Sunt trăirist”,
va declara Steinhardt într-un
interviu în care numeşte vecinătatea lui
Eliade, Cioran, Eugen Ionescu. Şi
conform vocaţiei trăiriste, N. Steinhardt
împlineşte în Jurnalul fericirii,
simultan, destinul celor care camuflau
sacrul în profan, cât şi al acelora care
încercau aşezarea în lume sub semnul
adevăratei credinţe. Valoarea religioasă
este repusă în drepturile ei nu
numai de criticul literar, nu doar de
scriitor, ci şi de istoricul care ştie mai
multe decât ceilalţi. Care a cutreierat
alte numeroase locuri, castele, biblioteci.
Şi care a ştiut să se oprească în
Centrul lumii.
Pe 31 decembrie 1959, i se cere
primul său interviu în ambianţa unei
camere mari şi frumoase, cu scopul de
a-l denunţa pe C. Noica. Primele
întrebări sunt de tatonaj, iar răspunsurile
sunt vagi, nedând răspunsuri
concrete el e conştient că interlocutorii
sunt nesatisfăcuţi, iar el e considerat
nesincer. Mai târziu, se trag perdelele
de culoare închisă ca să creeze panică
în timp ce interlocutorii intră şi ies. I se
dă sfatul „de a-şi băga minţile în cap”,
apelând chiar şi la sentimentele cele
mai puternice ale lui Steinhardt,
dragostea pentru tatăl său. I se fac
promisiuni de o viaţă mai bună în
schimbul denunţării unor colegionari
care ar fi fost partizani ai hitleriştilor.
Steinhardt se descoperă pentru prima
dată încăpăţânat şi este pus sub
învinuirea că a făcut parte din grupul de
intelectuali ,,mistico-legionari”, fiind
condamnat la 13 ani de închisoare sub
acuzaţia de ,,crimă de uneltire
împotriva ordinei sociale”. 27
Relatarea se deschide oarecum a-
brupt, se poate considera, analizând
puţin relatarea făcută. În jurul
recunoaşterii banalului detaliu al
spargerii unui pahar la o petrecere, se
produce ispita în trei valuri succesive:
,,Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în
brumă, în coşmar”. 28
Confesiunea aceasta târzie are o
funcţie terapeutică, răspunzând dorinţei
intimistului Steinhardt de a traversa
timpul prin motivul tragic din jurnal –
suferinţa. Durerea sufletească s-a
metamorfozat într-o formă de
cunoaştere de sine, fie într-o testare a
moralităţii, într-un jurnal al stărilor de
spirit, sau chiar într-unul spiritualist.
Cel interogat iese victorios din încercare,
iar soluţia înseamnă în acelaşi
timp un miracol asupra căruia stăruie în
scurtul comentariu ce încheie această
secvenţă-cheie pentru Jurnalul fericirii:
„Un pahar? -am spart niciun pahar...
u ţin minte... Acesta mi-e răspunsul...
şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi
l-am spart? În august, de ziua ei şi a
mea? Sau nu l-am spart? u ştiu. Ba
da, ştiu. Desigur că l-am spart. În
august, seara, la masă, uşile înspre
terasă larg deschise. Dar totodată
parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu
ţin minte. Totul în decorul acesta ireal
şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnă
să mă refugiez în confuzie şi să mă
pierd în tulburare: şi privirile ei, calde
şi compătimitoare, şi privirile lor,
iscusite şi galeşe. Toboganul
consimţirii se desfăşoară lin înaintea
mea; n-am decât să mă las să lunec.
[...] Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu.
[...]Suprarealismul e de la Paris,
delirul o fi bun la Zurich, la cafenea.
Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n
gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui
Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-
Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii
turci în ţeapă, nu le-a spus «trageţi
întâi dumneavoastră, domnilor englezi»
[...]. Aici, acum, acum, acum. Aici te
declari băiete, aici, pe loc, alegi. Acum
trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă
avânt? Pot? Vreau? Ştiu? Ce curios
lucru: văd că dacă vreau să apuc pe
calea creştinismului trebuie să mint.
Cum a minţit şi poporul acesta (în
mijlocul căruia m-am născut şi spre
care mă simt mereu atras) – şi bine a
făcut – când a fost nevoit să se plece
fesului, neamţului, moscovitului.
Trebuie să mint aşa cum în matematici
soluţia uneori nu poate fi găsită decât
mai întâi complicând datele, ocolind
miezul problemei. Trebuie să mint. Asta
înseamnă că lucrurile nu sunt atât de
simple. Lumea nu e simplă. Asta
înseamnă că bine a zis Julien Benda
când a zis că urăşte pe cei ce complică
lucrurile simple, dar nu mai puţin pe
cei ce simplifică lucrurile complicate.
Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu
prostia. Apele râului Târgului şi râului
Doamnei nu curg pentru netoţi şi
clopotele bisericii Capra nu bat numai
pentru babe cucernice. Las’ că şi alea
cât îs de surde şi tot o potrivesc. Ea e
pe-un scaun la vreo doi metri în stânga
mea; ei în faţă, la birou. A, aţi vrea voi
să mă las cuprins de vraja semi-visului,
de fumul ameţitor al unei scenografii
suprarealiste… Intelectualii or fi slabi,
dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de
folos, căci poate da, acută, senzaţia
unui déjà vu ori măcar a unui déjà
imaginé. u, oi fi eu ovrei şi sensibil,
dar aţi uitat [...] aţi uitat că sunt născut
la mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul
şi Clucereasa. Dur. Simplu. Plin de
înţeleaptă şiretenie. Mai e timp.
Creştinismul nu e neapărat bleg.” 29
(Din lucrarea de licenţă: Jurnalul
fericirii: pagini de istorie recentă şi viaţă
autentică, Facultatea de Litere Bacău,
2011)
__________
17 Apud Convertirea religioasă (sub conducerea lui
Emmanuel Godo), trad. rom. de Nicolae Petuhov, ed.
Anastasia, Buc., 2002, pp. 33-56.
18 Idem, p. 35.
19 Idem, p. 37.
20 Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 2000, p.4
21 Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 25
22-24 Idem, p. 13.
25 Idem, p. 13.
26 Idem, p. 63.
27 Idem, p. 300.
28 Idem, p. 8.
20