Vatra veche 11, 2012,BT

Jack, prenume cu care va cunoaşte
celebritatea, avea să şi-l ia de-abia
după ce ajunge pe băncile şcolii
primare.
Acesta a fost doar începutul
necazurilor, căci practic Jack London
n-a avut copilărie: n-a avut parte de
dragoste maternă (doar doica, negresa
Jenny Prentiss, l-a iubit ca o mamă) şi
n-a cunoscut nici deliciile jocului cu
copii de vârsta lui.
În schimb, după cum relatează
Irving Stone în faimoasa sa biografie
închinată scriitorului, de la vârsta de
zece ani, vârstă la care ar fi trebuit să
consacre şcolii întreaga sa energie, J.
London a fost nevoit să preia pe
umerii lui fragezi o bună parte din
nelipsitele nevoi materiale ale
familiei. Iar asta însemna să se scoale
la trei dimineaţa ca să poată vinde
ziare pe stradă, apoi să meargă la
şcoală, iar după ore din nou să dea
fuga ca să prindă ediţia de seară a
ziarelor ce trebuiau vândute. Nici
sfârşitul de săptămână nu-i aducea
binemeritata odihnă, căci sâmbăta îl
găsea ajutându-l pe un distribuitor de
gheaţă, iar duminica „aşeza popicele
pentru nişte olandezi beţi care se
distrau într-un parc”.
Cum nevoile materiale parcă devin
tot mai presante pe măsură ce trec
anii, la vârsta de cincisprezece ani
Jack London munceşte câte 18 şi 20
de ore (într-un rând chiar 30 de ore!)
într-o fabrică de cutii de conserve,
fapt care face din el un proletar în
adevăratul sens al cuvântului.
Ori condiţiile inumane de muncă
(fabrica unde se lucra era instalată
într-un mare grajd, care nu se putea
aerisi decât prin spaţiile goale dintre
scândurile pereţilor), dar mai ales
oribila exploatare a muncii copiilor
(fete şi băieţi, practic nişte copii,
trudeau câte 12 şi 14 ore pe zi pentru
10 cenţi pe oră), toate astea, aşadar,
au făcut mai târziu din Jack London
„singurul scriitor proletar, înainte de
Dreiser” (Maxwell Geismar în Rebels
and Ancestors: The American ovel
1890-1915).
Iar de acest fapt ne încredinţează
atât scrierile sale pronunţat
antioligarhice (Revoluţia, Călcâiul de
fier), cât şi ilustrativul pasaj din
romanul autobiografic Martin Eden,
pasaj în care alter ego-ul scriitorului,
după ce scrierile încep să i se vândă
ca pâinea caldă încât la ţanc devine
putred de bogat, îl întâlneşte într-una
George DeVault şi icolae Băciuţ, la
Muzeul Memorial Jack London, (Wolf
House) Sonoma Valley, California,
1990
______________________________
din acele zile mănoase pe Joe
Dawson, fostul lui coleg de trudă la
spălătoria unui hotel, căruia îi
dăruieşte o spălătorie cu toată dotarea
necesară, dar în următoarele condiţii:
„Fără muncă de noapte. Fără copii
puşi să supravegheze calandrul de
călcat. Să nu existe niciun copil,
nicăieri. Şi lefuri omeneşti”.
Toţi cercetătorii care s-au aplecat
asupra vieţii lui London sunt de părere
că în viaţa scriitorului există două
evenimente „deosebit de importantte
pentru formarea personalităţii
sale şi pentru viitoarea orientare şi
structurare a operei” (D. Mazilu):
A) Primul eveniment îl constituie
călătoria sa de la San Francisco la
New York şi Niagara Falls, de-aici la
Vancouver şi din nou la San
Francisco.
Această lungă călătorie a lui Jack
de-a lungul şi de-a latul Americii are
darul să-i îmbogăţească experienţa de
viaţă atât prin discuţiile purtate cu
diverşi muncitori, cât mai ales prin
coşmarul trăit odată cu arestarea sa ca
vagabond la Niagara Falls şi apoi prin
ispăşirea celor treizeci de zile de
închisoare, întâmplări relatate cu lux
de amănunte în Agăţat şi
Penitenciarul.
B) Cel de-al doilea eveniment de
referinţă din viaţa scriitorului este
„călătoria făcută în Alaska odată cu
puhoiul de oameni porniţi în «goana
după aur» către regiunea Klondike”.
Călătoria în Alaska este precedată de
o perioadă deosebit de fertilă pentru
mintea şi inima viitorului condeier:
a) Lucrează ca portar al şcolii
secundare pe care chiar o termină, dar
prestează şi alte diverse treburi
precum spălatul geamurilor, bătutul
covoarelor sau truda năucitoare într-o
spălătorie (episod relatat cu un
realism necruţător în Martin Eden),
toate aceste ocupaţii asigurându-i
mijloacele de subzistenţă pentru
studiu acasă şi în biblioteca publică
din Oakland, ca şi pentru acel
semestru în care a frecventat cursurile
Universităţii din aceeaşi localitate.
Lecturile lui predilecte se îndreaptă
spre Charles Darwin (doctrina
selecţiei naturale), spre Herbert
Spencer (teoria organicistă a
societăţii, respectiv ideea inegalităţii
raselor şi supremaţia anglo-saxonilor)
şi spre Friedrich Nietzsche (cultul
forţei şi al supraomului), după cum ca
marinar îi citeşte noaptea îndeosebi
pe Tolstoi, Flaubert şi Melville, iar în
Alaska se simte atât de atras de
Rudyard Kipling, încât nu ezită ca pe
teribilul ger subpolar să facă un drum
de şase mile, numai ca să poată
împrumuta o carte a mult îndrăgitului
poet şi prozator englez.
b) O cunoaşte şi se îndrăgosteşte de
Mable Applegarth, fata care aparţine
unei caste superioare, prin urmare –
după canoanele moralei burgheze –
inaccesibilă lui London, dar singura
femeie pe care a iubit-o întreaga lui
viaţă şi după al cărei chip a realizat
portretul lui Ruth Morse din romanul
Martin Eden, cea mai izbutită figură
feminină din întrega sa creaţie.
Ce anume l-a îndemnat pe Jack să
pornească înspre Alaska?
Pesemne că mai puternică decât
dorinţa sa de înavuţire şi decât dorul
său de aventură a fost intenţia de-a
scăpa cu orice chip din situaţia fără
ieşire în care ajunsese această familie
condusă de fanteziile tiranice şi
irascibile ale mamei Flora.
Dacă avem în vedere forţa şi
autenticitatea scrierilor inspirate de
viaţa şi peisajul din Alaska, scrieri
niciodată depăşite şi doar rareori
egalate de operele de imaginaţie din
California şi din mările Sudului,
atunci nu putem să nu fim de acord cu
afirmaţia lui D. Mazilu, cum că –
respectând proporţiile – călătoria lui
Jack London în Alaska „este ceva
similar cu călătoria lui Goethe în
Italia”.
Însuşi scriitorul american va
recunoaşte 20 de ani mai târziu în
proiectata autobiografie pe care ar fi
vrut să o intituleze Marinarul călăreţ:
„Klondike este locul în care m-am
aflat pe mine însumi...”
26