Vatra veche 11, 2012,BT

Retrospectiv, în închisoare el are
o atitudine tolerantă şi faţă de unii
colegi legionari de celulă şi chiar
vorbeşte de demnitatea unora dintre
ei. Dar asta nu înseamnă că el a
devenit legionar. […] Una e să spui
că X, care a fost legionar, este demn
de ceva şi alta e să fii chiar legionar
sau să-ţi asumi legionarismul. E o
idee pe care chiar o combat de mult.
Steinhardt e un liberal prin excelenţă,
e un model de liberalism ideologic,
cultural, creştin” 19 . După cum afirmă
criticul în acelaşi interviu, „a vorbi de
Steinhardt legionar înseamnă a asuma
punctul de vedere al anchetatorilor
din procesul din anii '60, care au
numit procesul Noica-Pillat «procesul
intelectualilor mistico-legionari», deşi
cam un sfert din aceşti intelectuali
fuseseră legionari”. E de precizat că
scriitorul foloseşte în cărţile sale
cuvântul „legionar” cu o lejeritate
iresponsabilă şi chiar dacă se declară
în repetate rânduri „legionar” („în
calitatea mea de ovrei legionar” 20 ,
„am făcut şi eu parte dintr-un lot de
mistico-legionari” 21 etc.), această
afirmaţie trebuie să fie interpretată ca
una făcută din spirit de contrast, de
rebeliune faţă de cele două sisteme
totalitare. Fascismul şi comunismul
au fost negate de Steinhardt: în
perioada interbelică, el şi prietenul
său Emanuel Neuman critică alegerile
politice de stânga ale coreligionarilor
sau supunerea lor şi a altora modelului
– economic sau cultural – german.
În acest sens, e elocventă o scenă
din 1935, prezentă în a doua variantă
a Jurnalului: „Lipsa de «orice
demnitate» a ovreilor noştri îl indignează
pe Manole. Nemţii îi persecută,
îi batjocoresc pe coreligionarii lor şi
ei de lemn Tănase, nu le pasă, se fac
că plouă şi cumpără mărfuri germane
şi se înghesuie la filmele nemţeşti” 22 .
Această critică este legitimă într-o
perioadă în care se face resimţită
ascensiunea nazismului, ulterioară
lunii iulie 1932, care a dus la înfrângerea
social-democraţiei germane,
moment considerat de Steinhardt un
prim episod al „agoniei Europei” care
„a început în mod voit – deşi o fi
existat o perioadă de incubaţie ca la
19
M. Ioanoviciu, Interviu lui George
Ardeleanu, 29 iulie 2012, Mănăstirea Sfânta
Ana, Rohia, Maramureş.
20 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, cit., p. 89.
21 Ivi, p. 161.
22 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul
de la Rohia, Polirom, Iaşi 2012, p. 17.
orice boală – [...] încă din 1932, când
[...] regimul social-democrat din
Prusia şi din Germania [...] a fost
alungat, dat afară [...] acesta mi se
pare un fenomen atât de grav, încât eu
îl răsfrâng, îl reflectez asupra întregii
civilizaţii europene. Dar clar este că
agonia Europei începe la München, în
1938, când Anglia şi Franţa, Daladier
şi Chamberlin s-au dus şi au stat
frumos în faţa lui Hitler şi a lui
Mussolini” 23 . Aceste evenimente naţionale
şi internaţionale, care au determinat
Occidentul să ia „hotărârea
lui de a se sinucide”, au marcat anii
adolescenţei scriitorului: „Am participat
cu durere şi revoltă, cuprins de
neputincioasă ciudă, furie şi deznădejde
la acest continuu şi susţinut
«Declin al Occidentului» [....] abdicarea
totală a civilizaţiei occidentale în
care am trăit şi căreia i-am dat crezare”
24 . „Agonia Europei” nu se sfârşeşte
cu înfrângerea nazismului care a
dus la producerea atâtor tragedii neimaginabile,
continuă cu instaurarea
unui alt regim totalitar – comunismul:
„Filmul documentar acht und ebel.
oapte şi negură e titlul dat de
Hitler planului de nimicire a celor din
lagăre. Trist şi înfiorător [...] este nu
numai ce s-a întâmplat, ci şi că, după
ce autorii planului au fost nimiciţi cu
preţul morţii a zeci de milioane de
oameni, a nenumărate suferinţe şi
distrugerii unui imens număr de bunuri,
se permite refacerea altor lagăre,
altor închisori, repetarea altor nedreptăţi
şi cruzimi – în număr şi mai
mare” 25 . Unica ideologie, doctrină
politică asumată de Steinhardt este
liberalismul conservator. În ciuda
acestui fapt, aproprierea scriitorului,
care se declară constant român, admirator
şi iubitor al acestui popor şi al
religiei naţionale, de legionari a fost
posibilă deoarece aceştia din urmă
erau adepţii ortodoxismului şi naţionalismului
extremist: „La Jilava, pe
secţia întâi, în celula numărul nouă,
vreme îndelungată cu un macedonean,
Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean
şi legionar; eu, evreu botezat
şi naţionalist român: ne împrietenim
numaidecât. [...] Ajungem curând la
23
N. Steinhardt, I. Pintea, Primejdia
mărturisirii. Convorbirile de la Rohia,
Polirom, Iaşi 2009, pp. 170-171.
24
N. Steinhardt, Între lumi. Convorbiri cu
icolae Băciuţ, Nico, Târgu-Mureş 2009, pp.
30-31.
25 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, cit., pp.
643-644.
22
_________________________
concluzia care ne bucură pe amândoi.
[...] că ne aflăm deopotrivă
îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale
să numim «fenomenul românesc»,
altfel spus de poporul român [...]
îndrăgostiţi de tot ce este românesc”
26 . George Ardeleanu contestă
idea că naţionalismul lui Steinhardt ar
fi identic cu cel al legionarilor, scriitorul
nefiind adeptul unui românism
pur şi exclusivist, dar al unuia de
interferenţă mitteleuropeană: „Steinhardt
este mai degrabă îndrăgostit de
varianta central-europeană a românităţii,
varianta mitteleuropeană: el vorbeşte
în Jurnalul fericirii şi în alte
texte foarte mult şi frumos despre
Transilvania, despre Ardeal. Nu întâmplător
s-a călugărit la o mănăstire
din Ardeal” 27 .
Un alt motiv care a dus la ideea
că Steinhardt ar fi devenit legionar e o
mărturie destul de controversată în
care autorul încearcă sa-l apere pe
generalul Ion Antonescu. În acest
sens, el îl citează pe tatăl său, care în
1941 îi mărturiseşte că, date fiind
circumstanţele cauzate de război, atitudinea
mareşalului faţă de evrei este
firească, iar munca la zăpadă e preferabilă
frontului: „să nu aud niciun
cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu:
face tot ce este posibil, nu
are pe cap numai grija evreilor, ai
prefera cumva să fii pe front în
coclaurile Rusiei?” 28 Oscar Steinhardt
e cel care îl apără pe general, fiul
protestă, dar ulterior îi dă dreptate:
„Tata (e în timpul guvernării lui
Antonescu) ne explică fratelui meu şi
mie că n-are niciun rost să ne supărăm.
Trebuie să înţelegem că altfel nu
se poate. Mai târziu, mi-am adus
aminte de vorbele lui şi de ale lui
Saint-Exupéry: «De vreme ce sunt
de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe
ai mei, orice ar face. Nu voi predica
niciodată împotriva lor în faţa →
26 Ivi, pp. 112-113.
27
M. Ioanoviciu, Interviu lui George
Ardeleanu, 29 iulie 2012, Mănăstirea Sfânta
Ana, Rohia, Maramureş.
28 N. Steinhardt, Mărturisire, cit., p. 168.