Vatra veche 11, 2012,BT

credincioşilor cuvinte de învăţătură,
dar şi portrete ale unor mari înaintaşi,
cum ar fi Andrei Şaguna.
Cartea de faţă este o viaţă de om,
de călugăr, de slujitor al bisericii, de
păstor, de episcope, surprinsă într-un
dialog bine conturat de C.E. Cira.
Pornind la drumul amintirilor cu
lumina în suflet, episcopul declară:
„Eu m-am născut de la Dumnezeu
pentru slujba pe care o am”, adică
aceea de a aduce balsam în sufletul
credincioşilor. Născut în Duminica
Mare „când intrau preoţii în slujbă,
adică la ora 10”, când se auzea în tot
văzduhul răsunetul clopotelor, viitorul
episcop simte chemarea pentru
mănăstirea la 16 ani, însă părinţii nu
i-au dat voie să urmeze acest drum, la
scurt timp stingându-se din viaţă tatăl.
Impresionant e momentul de pe patul
morţii, în care părintele îi spune „Ai
grijă de mă-ta”. „N-am cunoscut mănăstirea
până atunci deloc. N-am cunoscut
călugări. N-am fost influenţat”.
Cu toate acestea, chemarea e din
ce în ce mai puternică, astfel încât părăseşte
casa părintească „lăsând-o pe
mama mea bolnavă, de supărare, pe
pat”. Ajunge la mănăstire, unde cuvântul
stareţului „te primesc acum”,
devine veşnicie, aici ducându-şi şi
astăzi viaţa într-o prelungă rugăciune.
Interesante sunt cuvintele despre poetul
Ioan Alexandru, cu care episcopul
era bun prieten, spunându-i întotdeauna:
„Ioane, ai grijă. Păstrează-ţi trupul
tău curat”. A rămas mâhnit „că nu
a fost adus să fie înmormântat la Rohia.
Pentru că el în toate scrisorile insista
mereu „Mi-am făcut casă la Rohia”.
Însă, dorindu-se să se facă funeralii
naţionale la Bucureşti, s-a făcut o
altă strategie, însă trupul nu a fost primit
nici la Parlament, nici la Patriarhie.
Vrednicul de amintire, mitropolit
Anania, hotărând atunci să fie înmormântat
la Rohia.
Arhiepiscopul Chira completează:
„Aşa a vrut Dumnezeu. Pentru că
la Rohia a venit Steinhardt, care nu
era apropiat de Ioan Alexandru”.
O carte ca o mărturisire prin care
descoperim portretul unui slujitor al
bisericii: „Eu trăiesc foarte liniştit că
mi-am făcut datoria. Am pus piciorul
în prag exact atunci când trebuia. Şi
atunci sunt liniştit. Mor liniştit. Mor
fericit. Mi-am făcut datoria faţă de
Biserica noastră, faţă de poporul
nostru, faţă de Transilvania şi faţă de
Dumnezeu”.
Ştefan Veşcari vine
întâmpinarea
cititorilor care iubesc
literatura cu
Fereastra din
spate, volum apărut
la Editura Nico.
Cartea e rodul
poetic din ultimul
an al celui care îşi doreşte în atelierul
de creaţie să şteargă amintirea zilei
trecute prin aşezarea în versuri.
Imagini din diverse colţuri literare
pătrund în această lume, bucurânduse
de întâlnirea în spaţiul cărţii:
„păpuşi de paie / dansând / în frig”.
Atunci când litera devine salvarea,
sărmana umbră revine ca un moto
al poetului, însoţindu-i paşii: „ceva
neştiut / se închide în mine / ars de
plecările iernilor / alunec spre marginea
/ cuibului din piept”. Gândurirânduri
sunt aşezate în poeziile cu
formă modernă, astfel încât întregesc
un peisaj: „gândurile mele / gândurile
tale / s-au împletit / ca nişte vinuri
roşii / dulci / pe buze de înger
decapitat / de senin”. Ce poate fi mai
frumos decât „să dansezi în seri cu
lună / cu paşi ascunşi în tăcere” pe
acordurile ritmice ale versurilor,
atunci când „cu un tremur de pleoapă
/ lumina cade / peste somnul florilor”.
Universul lui Ştefan Veşcari este
străbătut de imagini captive, care dau
întâlnire diferitor lumi, atunci când
„fecioare în alb” aşteaptă să „înflorească
cireşii”. Atunci când „oraşul
imaginar s-a închis / zebrele au
plecat” salvarea vine din întâlnirea cu
cele sfinte: „miros de nuiele /
proaspăt tăiate / le adun într-un vas /
să le dau lui Dumnezeu”. Până la
urmă, sacralitatea cuvântului este cea
care dă sens operei, iar poetul nu face
altceva decât să înfrumuseţeze
cotidianul, atunci când „ieşind afară
din anotimpuri / îngerii din acvariul
spart/ cuvintele / sună ca nişte scoici
goale”. Peste lumea poeziei „noaptea
întinde / membrane de apă”, iar
poetul are rolul de a aduce în vers
lumina care „picură din cer”. „Aripa
bătrânului înger” este vindecată prin
cuvinte salvatoare care ies în lume pe
„fereastra din spatele casei”.
Volumul a cântărit în faţa
Comitetului Societăţii Scriitorilor din
Bistriţa-Năsăud care, pentru meritele
sale, l-a primit pe Ştefan Veşcari ca
membru cu drepturi depline.
Poetul Gheorghe
Mizgan surprinde
piaţa de specialitate
prin a-
pariţia primului
volum de Haiku
şi Senryu. Sub
genericul „Martor
pentru gând”,
Mizgan aduce la Casa Cărţii de
Ştiinţă vibraţii profunde ale neliniştii
şi năzuinţei supreme, aşa cum declară-n
prefaţă Victoria Fătu Nalaţiu.
Cartea, ediţie româno-franceză,
traducerea aparţinând profesorului
Florin Avram, este „gândire / pe valul
mării albe / cuvânt din suflet” atunci
când pe corzile sensibile ale sufletului
„Carul din şură / doar păienjenii la
jug / peste bunic flori”.
Cu o tehnică precisă, Haikuul
surprinde ipostaze ale vieţii,
sentimente şi imagini care aduc,
dincolo de tainele lumii, pacea
cuvântului: „Cais înflorit / floricele
de pop-corn / gătite-n soare”.
Acest gen liric japonez a pătruns
şi pe piaţa românească, în ultimii ani
Bistriţa fiind prezentă pe podiumul de
la festivalurile ce s-au organizat, dar
şi în antologiile de specialitate.
Gheorghe Mizgan propune întâlnirea
prin ochii cuvântului cu o lume
a bunătăţii: „Flori albe de măr / împodobesc
privirea / hora în luncă”. Sau
„Iubirea cântă / în seara întâlnirii /
licuricii de mai”.
Precum „În cuibul din streaşină”
se aud cântece străbune, aşa cum este
dat de la Cel de Sus, ca cireşii să
înflorească în mai „Timpul vindecă /
printre ploile verii / cresc speranţele”.
Sau „Din ploi de vară / lacul de
acumulare / cerul albastru”.
În iarba de acasă se ascund
tainele lumii atunci când „Izvorul
fântânii / nalţă cerul stelelor / fânu-i
cosit”.
În casa cu pridvor, Haikuul
japonez şi-a făcut loc, astfel încât, pe
ochi de rouă: „Cuvinte grele / încremenite
pe alb / sufletul sfărâmat”.
Sentimente profunde integrate în
aceste poezii cu structură fixă, în care
destinul este oglindit de Gheorghe
Mizgan „Prin ochii toamnei / dincolo
de cunoaştere / infinitul”.
Îi urăm succes pe acest drum pe
care a pornit-o în armonia cuvintelor.
MEUŢ MAXIMIIA
44