Vatra veche 11, 2012,BT

estituire a unei memorii istorice
interzise. În fond, este singura carte
despre procesul oica-Pillat scrisă de
un actor implicat. Dar nu numai despre
acest proces şi despre universul
concentraţionar. Cartea lui Steinhardt
nu ne oferă doar o imagine a unui
individ, ci şi a unei întregi lumi
româneşti (şi nu numai) antebelice,
interbelice şi postbelice. Este o oglindă
a secolului 20.
În răspunsul la prima întrebare vă
spuneam despre elevii mei din anii ’90,
care mai aveau memoria trăită a
comunismului şi de aici succesul unei
cărţi despre atrocităţile şi absurdul
acestei lumi. Ei bine, Jurnalul... are
succes şi la studenţii mei actuali,
născuţi după 1990, şi care nu mai au o
asemenea memorie (deci nu s-ar mai
pune problema unei empatii de ordin
istoric). Ceea ce înseamnă că Jurnalul...
aduce şi altceva decât cartea unui
scriitor „în secol” (ca să parafrazez
titlul unei cărţi de Marie-France
Ionesco). El răspunde la marile şi
repetitvele noastre întrebări: de ce
suferim, de ce proliferează Răul, cum
ne putem „instrumenta” suferinţa, care
ar fi soluţiile obţinerii fericirii şi
libertăţii mai ales acolo unde ele sunt
interzise, cum ne putem descurca apoi
cu „povara” libertăţii, ce relaţie există
între faptele noastre şi mântuirea
noastră etc. etc. La toate acestea se
adaugă, fireşte, stilul cărţii: complex,
operând cu numeroase paliere lexicale,
ca să nu mai vorbesc de inserţiile
culturale, dar şi flexibil, relaxat, savuros,
ludic, ironic, nu lipsit de umor...
Cum am mai spus şi altă dată, el ne dă
şi posibilitatea întrezăririi unei şanse
(dacă nu de salvare colectivă, măcar de
salvare individuală a spiritului).
.B.: Ce nu se ştie ori se ştie prea
puţin despre aventura manuscriselor,
variantelor, Jurnalului fericirii?
G.A.: Înclin să cred că acum se cam
ştie despre această aventură. Atât întrun
capitol din monografia mea din
2009, cât şi în postfeţele ambelor
variante ale Jurnalului fericirii
publicate la Polirom (în 2008, respectiv
în 2012), am reconstituit – pe baza
documentelor – această aventură. Nu
trebuie să uităm apoi volumul de
documente icu Steinhardt în dosarele
Securităţii (1959-1989), îngrijit de
Clara Cosmineanu şi Silviu B.
Moldovan, publicat în 2005, la Editura
Nemira. Pot să vă spun ce nedumeriri
mai am eu în această privinţă. Nu ştiu
ce s-a întâmplat cu cea de-a doua
variantă a Jurnalului fericirii (cea de
750 de pagini – scrisă din memorie
după confiscarea primeia), după 1990,
n-am văzut această variantă şi, nevăzând-o,
nu ştiu dacă varianta pe care am
publicat-o în această vară, Jurnalul
fericirii. Manuscrisul de la Rohia (o
dactilogramă, din păcate, incompletă)
este a doua sau a treia. În ota asupra
ediţiei, am oferit argumente şi contraargumente
pentru ambele ipoteze. Deocamdată,
înclin să cred că este vorba de
varianta a treia, o variantă care le
unifică pe primele două. Deocamdată.
.B.: Cum apreciaţi editarea
Integralei Steinhardt?
G.A.: Cred că la această întrebare ar
trebui să răspundă altcineva, eu fiind un
actor implicat în această editare. Pot să
spun că această Integrală era absolut
necesară (cum necesare sunt în general
astfel de demersuri), în măsura în care o
Integrală configurează un proiect unitar
şi coerent asupra unei opere. Până în
2008, când au apărut primele volume
ale Integralei, opera lui N. Steinhardt a
fost în general editată, însă în volume
disparate, la edituri diferite. Or, prin
Integrala de la Rohia – Polirom se
reconstituie ansamblul şi mai ales
coerenţa ansamblului. Apoi, aceste
ediţii sunt ediţii ştiinţifice, fiind însoţite
de studii introductive, diferite tipuri de
note, colaţionări – acolo unde s-a putut
– între textele tipărite şi manuscrise ori
dactilograme, comparări de variante,
dosare de referinte critice, anexe, trei
categorii de indici etc. Să nu uităm apoi
textele inedite sau care au rămas în
presa literară, nefiind cuprinse în
volume. Vom avea şi două volume de
corespondenţă, inclusiv de corespondenţă
interceptată de Securitate. Una
peste alta, fără să fie perfectă, Integrala
Steinhardt – de ce nu m-aş lăuda şi eu
niţel? – e, cred, unul dintre cele mai serioase
proiecte editoriale de după 1990.
A se compara, de pildă, cu ediţiile de
opere ale colegilor de generaţie ai lui
Steinhardt (Mircea Eliade, Emil Cioran,
Constantin Noica, Eugen Ionescu ş.a.),
nume de prestigiu, dar care, din păcate,
beneficiază până acum doar de ediţii de
popularizare... Atrăgătoare ca aspect,
dar de popularizare...
.B.: Cum vedeţi ilustrarea vieţii şi
operei lui . Steinhardt la
mănăstirea Rohia?
G.A.: Mănăstirea Rohia este
deţinătoarea moştenirii editoriale şi, în
sens larg, culturale şi spirituale a lui N.
Steinhardt. Nu este un moştenitor care
şi-a risipit averea, ci dimpotrivă, a
gestionat-o cum trebuie. La Rohia, se
află mormântul părintelui Nicolae,
chilia sa memorială, arhivele
Steinhardt, iar în prezent se ridică, aşa
cum aţi văzut, un impresionant Centru
Cultural N. Steinhardt. Tot mănăstirea
Rohia împreună cu Editura Polirom
publică Integrala Operei lui .
Steinhardt. În fiecare an, în preajma
datei de 29 iulie, se organizează Zilele
Steinhardt. Tot aici funcţionează
Fundaţia N. Steinhardt. Unele iniţiative
aparţin mănăstirii, iar altele vin din
exterior, din partea noastră, a laicilor.
Însă mănăstirea este deschisă unor
astfel de „impulsuri” (de plidă, chiar
propunerii mele de a publica Integrala
la o editură profesionistă şi cu
vizibilitate precum Editura Polirom), nu
este „zăvorâtă” – cum se întâmplă în
alte cazuri – în orgolii mai mult sau mai
puţin eclesiale...
B: Consideraţi că există un brand
. Steinhardt pentru mănăstirea
Rohia?
G.A.: În sfârşit, o întrebare simplă! În
pofida „trivialităţii” comerciale a
conceptului, consider că, da, există un
astfel de brand pentru Mănăstirea
Rohia. Ea este astăzi ceea ce este şi
mulţumită (sau în primul rând
mulţumită) lui N. Steinhardt.
Demonstraţia... în răspunsul anterior.
18