Vatra veche 11, 2012,BT

’
(I)
Ultima întâlnire
Cum a început...
În 6 februarie 1985, Gyuri Harag a venit
la Tg. Mureş să regizeze „Livada de vişini” de
Cehov. A doua zi, era programat, la Sala
„Studio” a Teatrului Naţional Târgu-Mureş, un
spectacol cu „O sărbătoare princiară”, de
Teodor Mazilu, pe care îl pusesem în scenă
recent. Am îndrăznit să-l invit la spectacol –
spre bucuria mea, a acceptat cu plăcere. Actorii
tineri, dar şi cei mai vârstnici erau emoţionaţi că
îl vor avea în sală pe unul dintre cei mai
renumiţi regizori din România acelei perioade.
M-a întrebat simplu: „Cum e în sală, frig?” „Nu
prea”, i-am răspuns, „dar, oricum, ia-ţi
paltonul”. (Ştiam că e bolnav şi foarte sensibil la
rinichi). Era perioada tristelor economii la
căldură, lumină, alimente...
În sală, nu a fost prea cald, dar a stat până
la sfârşit – actorii au dat tot ce era mai bun în ei,
totul a funcţionat perfect, dar când abia se
terminaseră aplauzele a plecat foarte grăbit.
Mărturisesc că am fost un pic derutat – aşteptam
un cuvânt, o părere... A doua zi, când am venit
la teatru, am văzut pe avizier un ordin de
serviciu semnat de director (Romulus Feneş),
prin care eram numit asistent de regie la
spectacolul „Livada de vişini”. Peste o oră,
apare Gyuri în bufet: „Sper că nu te-ai supărat
că nu te-am întrebat!”, spuse el. „Acuma, ce să
fac, o să o iau ca pe un compliment pentru
spectacolul de aseară”, i-am răspuns, făcând pe
greţosul, dar în sufletul meu vreo mie de pitici
ţopaiau de bucurie! Cred că dacă în secunda
aceea un samurai m-ar fi tăiat în două cu o sabie
japoneză, s-ar fi văzut la această disecţie suigeneris
un imens burete de mare gata să
absoarbă tot ce venea dinspre omul acela cu
ochi iscoditori şi albaştri, pentru al cărui talent,
experienţă şi cultură teatrală aveam cea mai
sinceră admiraţie...! Aşa a început colaborarea
noastră şi aventura celebrului spectacol
„LIVADA DE VIŞINI”, creat de Gyuri Harag la
Marinela Popescu şi Ioan Fiscuteanu
__________________________________
Teatrul Naţional din Târgu-Mureş. Prima discuţie
pe care am avut-o despre „Livada...” s-a referit
la Ranevskaia. „Ştii, pentru personajul ăsta
mi-ar trebui Silvia Ghelan, de la Naţionalul din
Cluj. Am vorbit cu ea acum două zile şi mi-a
promis că într-o săptămână e la Târgu-Mureş.”
Silvia tocmai fusese pensionată, în acea perioadă
fiind moda stupidă a pensionării actorilor cu
salariile mai mari (expresia „salariu mare” este
eufemistică), încă o modalitate de a „degreva”
bugetele teatrelor după „formidabila” găselniţă a
autorităţilor, 50% autofinanţare, nenorocire
care se introduse în teatrele din România în
1984. (Ba, în 1989, ajunsese chiar la 85%).
Scenografia o făcea Romulus Feneş,
proaspătul şi ambiţiosul director al Teatrului
Naţional, care tocmai promisese autorităţilor
vremii că în doi ani vom funcţiona aproape fără
subvenţie de la stat prin deschiderea unei
ţesătorii la subsolul teatrului – problema
economică spinoasă urmând să fie astfel
rezolvată! Gyuri vorbise cu el, îi povestise cum
ar vrea să facă spectacolul şi acum aştepta.
„Romi e în gestaţie. La el durează mult, dar şi
când îi vine ideea, atunci e genială” – spunea
despre Feneş.
Tot Teatrul era în fierbere, actorii (chiar şi cei
de la secţia maghiară) se întrebau: „oare voi juca
şi eu în „Livada”? Şi dacă da, atunci ce rol îmi
dă Harag?” Şi, într-o bună zi, a apărut, în
sfârşit, distribuţia. Prima repetiţie a fost afişată
pentru data de 12 februarie 1985. Gyuri era
calm în aparenţă, dar simţeam că pe dinăuntru
fierbe de nerăbdare. Era viu, tânăr, plin de umor,
nimic nu lăsa să se întrevadă tragedia care avea
să se producă peste cinci luni.
Debutul muncii noastre a fost mai mult o →
CRISTIA IOA
6