Vatra veche 11, 2012,BT

Propunându-mi scopul de a evidenţia, în acest studiu,
diversele opinii, sugestii referitoare la personalitatea şi
calea de creaţie a poetului Grigore Vieru, consider
necesar, de la bun început, să menţionez faptul că ele, în
marea lor majoritate, aparţin contemporanilor noştri,
cărora le-a fost hărăzit să-l cunoască personal pe acest Om,
cu literă mare.
L-am cunoscut şi noi pe Gr. Vieru. L-am avut de
nenumărate ori invitat, la Cahul. Oaspete mult dorit a
fost Grigore Vieru la noi, chiar în ultima zi a vieţii sale.
Ne-a vorbit despre planurile de creaţie pe viitor, de grijile
sale cotidiene. A pomenit şi de duşmanii care-i creează
multe probleme, agravându-i sănătatea. Parcă presimţind
ceva, a amintit şi de moarte, remarcând că viitorul aparţine
celor tineri.
Cu un licăr deosebit în ochi, poetul ne-a arătat, atunci,
recent apăruta de sub tipar, în oraşul Iaşi, noua sa culegere
de versuri „Taina care mă apără”. Gr. Vieru a numit
această culegere „Cartea vieţii mele”, regretând că mai
mult de jumătate din versurile pe care le-a scris de-a lungul
vieţii sale au rămas în afara ei.
Drept mărturie sunt şi următoarele consideraţii ale
poetului, pe care le-am selectat din „Cuvântul către cititori”,
plasat în primele pagini ale ediţiei nominalizate:
„Păcat că omul nu trăieşte două vieţi. Astfel, dacă aş fi
avut în spate experienţa vieţii şi a scrisului din prima
viaţă, cu siguranţă că, în cea de-a doua viaţă, aş fi
abandonat mai mult de jumătate din poemele care au avut
norocul să intre în cartea de faţă. Slujirea cuvântului,
desăvârşirea metaforei, adâncirea şi limpezirea ideii
poetice nu au capăt în timp” (1, p. 5).
Sunt destăinuiri ale unui adevărat Poet caracterizat
prin exigenţa faţă de sine, care se află mereu în căutarea
cuvântului ce va ajunge la sufletul cititorului, deoarece,
consideră Gr. Vieru, poezia nu poate fi o simplă
„zbenguială a cuvintelor”. Responsabilitatea lui faţă de
cuvântul scris a fost remarcată de nenumărate ori de cei
care i-au studiat opera. Drept argument pot fi opiniile
academicianului Mihai Cimpoi: „Esenţialmente, Grigore
Vieru este poetul începuturilor de lume, când poezia este
aurolară, nefisurată şi neculpabilizată... Vieru, Poet al
izvorului, este expresia unei natura naturans, a unei naturi
ce se creează pe ea însăşi, în veşnic proces de reluare
ciclică, de aceea e poetul eternei reîntoarceri, al tiparelor
arhietipale. Ideile măreţe îmbătrânesc şi se sting în faţa
acestei respiraţii universale a primordialului” (2, p. 10).
La cele menţionate de academician, vom adăuga că, în
genere, versurile din creaţia lui Gr. Vieru se memorează
uşor, pentru că ele izvorăsc din sufletul poetului. Mai mult
decât atât: poezia lui se caracterizează printr-o vădită muzicalitate
şi duioşie. De altfel, Grigore Vieru avea încercări
reuşite în domeniul compunerii unor bucăţi muzicale.
Îmi amintesc, în acea zi – ultima a vieţii sale – după
plecarea de la Universitatea „B.P. Hasdeu”, a urcat pe
scena Palatului de cultură din Cahul, în compania
interpretului Fuego. În acea seară, a comunicat cu
spectatorii, a recitat din versurile sale, a şi cântat în duet cu
Grigore Vieru între colaboratorii Universităţii de Stat din
Cahul „B.P. Hasdeu”, înainte cu câteva ore de tragicul
accident
_______________________________________________
interpretul din România un colind, muzica şi versurile
aparţinându-i. Spre sfârşit, în memoria lui Mihai
Eminescu, a recitat poezia „Legământ”. Să ne amintim:
„Ştiu: cândva la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, /
Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale...”.
Peste câteva ore, avea să aibă loc tragicul accident, iar în
18 ianuarie 2009, după exact două zile, inima poetului a
încetat să bată.
Nu este întâmplător faptul că după trecerea lui în
veşnicie, cărţile scrise de el au dispărut fulgerător din
librării şi biblioteci. Oamenii îl citesc, îl recitesc, fiindcă în
plăsmuirile poetului îşi regăsesc gândurile, frămânările,
bucuriile, speranţele, suferinţele, chiar şi îndoielile.
Sugestivă în acest sens este poezia maestrului Grigore
Vieru „M-a strigat cineva?”, care denotă caracterul
profund meditativ al versului său: „Totul e îndoielnic – /
Chiar şi ochii acei. / Poate nu-s ai iubitei, / Poate-ai altei
femei. // Totul e îndoielnic – / Chiar şi rana / Poate că nu
o port eu, / Poate că mama ...”
În multe din interviuri, Grigore Vieru atrage atenţia
asupra faptului că poezia sa porneşte din copilărie. Poezia
pentru maturi, consideră poetul, e ca aratul pe arşiţă într-un
pământ uscat. Poezia copiilor – ploaie curată, care-l spală
de colbul zilei.
Maestrul Grigore Vieru a fost oaspete mult dorit la
toate instituţiile de învăţământ. El era întâmpinat cu
aplauze îndelungate, cu zâmbete şi buchete mari de flori.
L-am avut ca oaspete la Universitatea din Cahul şi cu
ocazia împlinirii de către poet a vârstei de 70 de ani. Era
miez de iarnă, în sală – cam frig. El, îmbrăcat într-o haină
destul de subţire, nu se grăbea să părăsească sala, întru
totul dăruindu-se celor ce-l citesc, care au nevoie de un
sfat de la el, de o vorbă bună.
Iar la altă festivitate, dedicată împlinirii a 60 de ani ai
lui Nicolae Dabija, poetul Grigore Vieru a venit la noi
direct după tratament. Maestrul dorea să fie alături de
prietenul său, să vorbească tineretului despre valoarea
activităţii lui N. Dabija, în calitate de redactor-şef al
săptămânalului „Literatura şi Arta”, în calitate de poet şi
cetăţean.
La 22 ianuarie 2009, N. Dabija publică în paginile
acestui săptămânal un articol cu titlul sugestiv „A murit
fratele lui Eminescu”. Reproducem câteva pasaje: „Grigore
Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost un →
Conf. univ. dr. LUDMILA BALŢATU,
Cahul, Republica Moldova
8