vector 2_1.cdr - Universitatea de Arte "George Enescu"

construind contexte_relaţionând contexte
Note despre realizarea proiectului
“Everything / Synchronization”
Laura HORELLI
Laura Horelli este o artistã
finlandezã care trăieşte la
Berlin. A participat în
Bienala Periferic 7 în cadrul
secţiunii Procese sociale,
curatori Marius Babias şi
Angelika Nollert.
În primăvara aceasta, am fost de două ori la Iaşi: o săptămână în
ianuarie şi alte trei săptămâni în aprilie. Era un mediu nou pentru mine, şi am
vrut să aflu şi să înţeleg, să-mi întocmesc un soi de hartă a contextului în care
lucram. Am adunat date despre Iaşi şi despre România cu ajutorul internetului şi
al bibliotecilor din Berlin; m-am informat de asemenea la faţa locului, apelând la
diverse instituţii, prin conversaţii amicale sau întrevederi oficiale. Eram
interesată de mai multe aspecte. În primul rând, voiam să aflu cât mai multe
despre doi autori români din „generaţia anilor '60”, Ana Blandiana şi Marin
Sorescu, cât şi despre scriitorul Liviu Antonesei din „generaţia anilor '80”; mă
interesa să ştiu cum reuşiseră să facă faţă cenzurii şi dictaturii din trecut şi de
ce, după revoluţie, au ajuns toţi să se implice, chiar dacă pentru o perioadă
scurtă, în politică. În al doilea rând, i-am rugat pe câţiva dintre membrii
asociaţiei Vector să-mi descrie şi să îmi explice fotografiile pe care le făcusem în
diverse locuri din Iaşi. În al treilea rând, eram extrem de interesată de istoria
evreilor din oraş şi de vizibilitatea acestei istorii în Iaşiul zilelor noastre.
Nu încape nici o îndoială că cea mai mare parte a cercetărilor mele nu ar
fi fost posibilă fără sprijinul Asociaţiei Vector. Aveam întrebări, trebuia să mă
întâlnesc cu anumite persoane, aveam nevoie de cineva care să îmi traducă şi să
mă ajute la filmări. Pentru început, nu aveam o idee clară privind abordarea
contextului, aşa că proiectul meu s-a conturat în urma discuţiilor pe care le-am
purtat la Iaşi. Cătălin Gheorghe a fost cel care şi-a petrecut cel mai mult timp
explicându-mi cum stau lucrurile. Ce m-a surprins foarte mult la început a fost
să realizez cât de vii au rămas amintirile din timpul dictaturii lui Ceauşescu
printre cei de vârsta mea; în anii 1980, regimul devenise extrem de represiv.
Faptul că locuiesc în Berlinul de Est m-a făcut să compar poveştile adesea uşor
nostalgice auzite de la oamenii care au crescut în Germania de Est a anilor '80 cu
cele pe care le auzeam acum. Nu toate amintirile sunt neplăcute. Matei
Bejenaru spunea odată că cel puţin pe vremea aceea era timp, timp pentru
plimbări, timp pentru ieşiri la iarbă verde. Acum toată lumea este într-o grabă
nebună. Mi-am pus de altfel întrebarea cum de reuşesc membrii Asociaţiei
Vector să predea şi cursuri de artă, să organizeze şi Bienala şi, în acelaşi timp, să
lucreze şi la proiectele proprii (bănuiesc că acestea din urmă au avut tot mai
mult de suferit, pe măsură ce se apropia inaugurarea Bienalei Periferic 7).
Strângerea de informaţii s-a dovedit uneori a fi un proces. De pildă, la
început nu am reuşit să obţin prea multe date despre recent înfiinţatul Centru de
Studii Ebraice de la Universitatea „Al. I. Cuza”. Apoi l-am întâlnit, însă, pe
Adrian Cioflâncă, lector doctorand şi cercetător la Institutul de Istorie „A.D
Xenopol” din Iaşi. Acesta ne-a oferit un număr însemnat de date şi publicaţii.
Comunitatea evreiască era uşor de abordat, chiar dacă pentru unii dintre
membrii săi mai vârstnici era dureros să-şi amintească de pogromul de la Iaşi din
1941. Şeful comunităţii evreieşti, Picu Kaiserman, ne-a îndrumat către
monumente precum cel înălţat în memoria lui Abraham Goldfaden în parcul
Teatrului Naţional, unul dintre locurile sale preferate. Aici se înălţa cândva primul
teatru evreiesc din lume. Muzeul Literaturii „Casa Pogor” ne-a oferit, de
asemenea, diverse informaţii, şi mai ales ne-a ajutat să intrăm în legătură cu
poeta Ana Blandiana, pe care am întâlnit-o la Bucureşti. Un alt scriitor despre
care voiam să aflu mai multe era Marin Sorescu, însă acesta a murit în 1996. Am
scris de mai multe ori Fundaţiei Marin Sorescu, însă fără succes, până când un alt
membru al Asociaţiei Vector, Cristian Nae, care este el însuşi din Craiova, oraşul
natal al lui Sorescu, m-a ajutat să intru în legătură cu criticul literar Sorina
Sorescu, nepoata lui Marin Sorescu. Multe date despre Sorescu căpătate prin
intermediul internetului sau al Casei Pogor nu se potriveau cu ceea ce îmi
relatase Sorina Sorescu. Am ajuns astfel să mă gândesc serios la cât de mult
trebuie să te încrezi în informaţii şi la felul în care acestea sunt distorsionate de
diverse interese. Fireşte, raportarea mea la Sorescu, pe care abia îl
„descoperisem”, era foarte diferită faţă de aceea a familiei sau a românilor, care
erau familiarizaţi cu operele sale de peste patruzeci de ani. De aceea a devenit
atât de important să înregistrez video mărturiile oamenilor, în primul rând pentru
a face lumină asupra modului în care obţinusem datele respective, iar în al doilea
rând din dorinţa de a aduce laolaltă informaţii conflictuale.
Care este însă relevanţa faptului de a oferi informaţii despre un loc în
chiar contextul de origine al acestuia? Este acest demers pur banal pentru
privitorii locali? Sau poate are rolul de a satisface interesele turistice ale
oaspeţilor străini ai Bienalei?! Poate unele dintre capcanele practicii specifice
locului nu au putut fi evitate, însă materialul video este gândit pe mai multe
niveluri şi nu este menit să vorbească doar despre un loc anume. Am de
asemenea sentimentul că ar fi binevenită o analiză a modului în care acest
context este perceput de locuitorii săi, în ciuda relaţiei de iubire-ură care se
înfiripă între orice om şi locul căruia îi aparţine.
Laura Horelli - documentary
photos, Iaşi, 2006
46 47