vector 2_1.cdr - Universitatea de Arte "George Enescu"

André Alves, Aunt Nell Gis, 2006
Nu am fost acolo în acele trei zile de spectacol. Tot ce am spus aici se
bazează pe relatările artistului şi ale cititorilor.
Atunci când te axezi pe posibilitatea artistului de a-şi alege şi selecta
propriul public, vizualizarea publicului începe să se contureze ca un proces de
diferenţiere. Publicul este deja diferenţiat, din punct de vedere al sexului, de
pildă. În 2005, un grup feminist de artiste şi curatori a iniţiat un proiect numit
Toate femeile mele libere. Primul pas a fost organizarea unei expoziţii la Galeria
de Artă din Porto o secţiune a Muzeului de Arheologie. În cadrul acestei expoziţii,
Carla Cruz şi Isabella Carvalho au realizat o instalaţie atât în toaleta bărbaţilor,
cât şi în cea a femeilor. În toaleta femeilor, au fost expuse o serie de Desene
menstruale, în vreme ce în toaleta bărbaţilor au fost agăţate mai multe
fotografii cu femei care urinau, intitulate Un omagiu adus lui Rrose Selavy.
Directorul a spus: „În muzeul acesta vin o mulţime de oameni, printre care şi
copii. Se organizează de asemenea vizite în secţiunea arheologică… oamenii nu
ar trebui să fie nevoiţi să vadă o expoziţie artistică doar pentru că aceasta a fost
expusă în interiorul toaletelor. Opţiunea de a vizita expoziţia le aparţine, noi nu îi
putem forţa în nici un fel”. Când Carla Cruz a hotărât să ia imaginile din toalete,
directorul a adăugat: „Nu, doar pe cele din toaleta bărbaţilor, care sunt
prea explicite. Lucrarea cu desenele e în regulă”. Nu aş putea găsi un exemplu
mai clar pentru a ilustra în ce măsură perspectiva masculină este construită
cultural. Directorul voia să scape numai de reprezentările care îl deranjau (pe el
şi comunitatea homosocială din care făcea parte). Pe de altă parte, decizia
iniţială a artistelor de a nu permite vizitarea lucrărilor de către toată lumea
(fireşte, femeile nu puteau vizita toaleta bărbaţilor, şi nici invers) subliniază
necesitatea de a lucra cu o experienţă materială a audienţei, alcătuită atât din
bărbaţi, cât şi din femei.
Atunci cînd ne axăm pe un public de excluşi, şi nu pe unul exclusivist,
avem posibilitatea să vorbim despre etica audienţei şi despre responsabilizarea
publicului. Viaţa noastră cotidiană este influenţată de faptul că ni se impun
reprezentări, care ni se adresează în spaţii publice sub diferite forme: produse,
reclame, logo-uri etc. Decizia de a selecta un public anume este mai degrabă un
act de deconstrucţie a anumitor coduri date.
Aunt Nell Gis este un monument temporar al lui Andrè Alves. Scopul
lucrării este de a exprima un punct de vedere în legătură cu hăituirea, lovirea cu
pietre, uciderea şi ascunderea trupului unui travestit, Gisberta, de către
paisprezece adolescenţi din Portugalia. Cum ar putea să se stabilească vreodată
o legătură afectivă între olandezi şi amintirea unei persoane din Portugalia? De
ce ar înălţa cineva în Olanda un monument dedicat unei crime petrecute în altă
ţară? Olanda are deja unul dintre cele mai frumoase monumente create în
memoria homosexualilor ucişi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care se
referă atât la chestiunea vizibilităţii şi vizualizării persoanelor gay şi a lesbienelor
de-a lungul Istoriei, cât şi la ştergerea poveştilor acestora. Monumentul este
amplasat în centrul oraşului Amsterdam, nu departe de casa Annei Frank, şi nu
este altceva decât un triunghi de marmură, un simbol care aminteşte de eticheta
pe care naziştii o coseau pe mânecile hainelor purtate de homosexualii deportaţi
în lagăre de concentrare. În marmură este săpat un vers al lui Jacob Israel de
Haan: „O dorinţă infinită de prietenie”. Simplitatea monumentului exprimă faptul
că dorinţa nu se caracterizează prin nici o trăsătură interzisă şi că văzul este
25
simţul care refuză primul să accepte diferenţele . Revenind însă la Andrè Alves,
cum poţi vorbi despre o poveste care nu va fi niciodată spusă? De asemenea,
cum poţi reda acest sentiment al excluderii în aşa fel încât să creezi o nuanţare a
semnificaţiei, a culturilor, a originilor naţionale, şi să-i determini astfel pe oameni
să-şi pună întrebări şi să-şi elaboreze ei înşişi o poziţie (politică)?
Textul din Aunt Nell Gis este redactat în Polari, un limbaj argotic folosit în
anii '30 şi '70 ai secolului al XX-lea mai ales în Londra. Era folosit cu precădere de
homosexuali şi în teatru ca o reacţie la legile stricte împotriva sodomiei, funcţia
sa fiind de a asigura o protecţie şi un camuflaj, sau pur şi simplu ca o formă de
atac sau una umoristică. Un desen de mari dimensiuni, care includea un poem în
Polari dedicat Gisbertei şi care fusese realizat sub forma unui covor de hârtie (în
stilul tapiseriilor din vremea curtezanelor), a fost aşezat într-o piaţă publică. Pe
lângă aceasta, poemul şi versiunea sa în engleza curentă au fost imprimate pe
vederi şi împărţite oamenilor de pe stradă.
Aunt nell or scarper: no zhooshy numbers.
Schonking, batter your eek to purify your diseases.
Rip your clobbers, troll your lallies, reveal the naph meshigener bod that
silence overtook.
Do the rights escape this queer ken.
Ferricadooza with our voches. 26
Filly Miss savvyness fakement.
[25] În perioada Evului Mediu,
când sodomiţii erau arşi în piaţa
publică, călăii puneau să ardă pe
rug şi câteva fire de fenicul, pentru
a evidenţia faptul că era executat
un homosexual: atenţia trebuia
atrasă prin intermediul simţului
olfactiv, mai degrabă decât prin cel
al văzului (în italiană, cuvântul
fenicul finocchio este şi acum
interpretat ca o injurie de către
homosexuali).
[26] Ia aminte sau dispari: n-avem
nevoie de spectatori.
Să lovească, să-ţi biciuiască faţa ca
să te cureţe de boli.
Sfâşie-ţi hainele, dă din picioare,
dezgoleşte-ţi trupul amorţit
cufundat în tăcere.
Mai rău de-atât nu poate fi.
Răzbunarea-ţi va fi evadarea din
temniţă
Doborâtă, nimicită de ale noastre
voci.
Frumoasă creatură misterioasă.
137