vector 2_1.cdr - Universitatea de Arte "George Enescu"

70
social-politic şi cultural, noul ideal al unităţii naţionale fiind susţinut atât
cu mişcări sociale, cât şi cu mijloace culturale. Instaurarea unei modernităţi
social-politice părea a fi pe un drum ireversibil în perioada interbelică. Sistemul
politic era unul pe jumătate democratic, economia de tip capitalist începuse să
funcţioneze şi să genereze relaţii sociale de tip modern, contractualist.
Simţindu-i universalismul abstract, unii intelectuali au militat aprins pentru
particular, regăsindu-se în idealul definirii unei identităţi culturale româneşti. De
altfel, acesta a rămas o temă frecventă a culturii române, populând minţile
multor generaţii cu numeroase simboluri şi fantasme, unele prezente şi astăzi.
O constantă era pe atunci (şi a rămas pentru multă vreme) definirea unei
identităţi prin raport cu lumea occidentală, privită ca şi cum ar fi o lume
omogenă, univocă. Privită dinspre contextul românesc, modernitatea este
deopotrivă universalistă şi particularistă. Cu timpul, particularul a ajuns să se
prezinte ca un adevăr „tare”, irefutabil.
Instalarea în drepturi depline a modernităţii a fost întreruptă de
experimentul comunist. Paradoxal, modernitatea a luat-o cumva de la capăt,
dar pe linie negativă. Toate relele ei au fost transformate în realitate – într-una
terifiantă şi dementă. În plan social, modernitatea comunistă a (în)semnat
desfiinţarea societăţii. Indivizii trebuiau reeducaţi, făcuţi să înţeleagă ce
înseamnă „adevărata” societate. Vieţile lor erau programate, dar nu de ei înşişi,
ci în altă parte. Totul se reducea la un calcul cinic, care excludea proiectele
personale. Devenirea naţiei trebuia să se desfăşoare după legile ştiinţifice ale
istoriei, dezvăluite cu largheţe de materialismul dialectic. Iar cei care stăpâneau
aceste legi, cel puţin la fel de certe precum mersul însuşi al naturii, erau datori
să le reveleze celorlalţi. Cine cunoaşte legile istoriei se vede îndreptăţit, nu-i
aşa?, să fie şi stăpânul ei. În această privinţă, scenariul e cât se poate de
modern.
Puterea comunistă a înfiinţat un alt tip de spaţiu universal, controlabil, în
interiorul căruia aveai voie să spui doar ceea ce „trebuie”. Distrugând
comunităţile şi anulând societatea, comunismul a uzat de o uriaşă mistificare de
ordin lingvistic. Totul a fost redefinit. Realitatea a fost modificată „din condei”.
Sensul fenomenelor care nu conveneau ideologiei oficiale a fost răsturnat. Iată
câteva exemple. Adevărata societate nu putea fi decât comunistă, se spunea, în
vreme ce restul lumii întârziase într-o fază revolută, „burgheză”,
„exploatatoare”. Omul, banalul individ, era fie un „om nou”, fie „fascist” şi
„imperialist”. Libertatea putea exista, desigur, doar în statul comunist, care
anulase deja, triumfător, diferenţele dintre clasele sociale. Din contră, cealaltă
libertate, individuală, nu putea fi decât simplă propagandă a „Occidentului
putred”. Statul comunist făcea însă mai mult în privinţa libertăţii: o acorda. O
primeai, totuşi, condiţionat.
Întrucât nu participau la viaţa socială, oamenii se retrăgeau într-un nou
tip de individualism. Atât frica de ceilalţi – posibili turnători ai Securităţii – cât şi
urmărirea interesului propriu (trebuia „să te descurci”) au pervertit sensul
societăţii, transformând-o într-o sumă de monade izolate, „fără uşi şi fără
ferestre”. Raportul lor, ca în monadologia închipuită de Leibniz, era doar unul
ideal. El trecea, iremediabil, prin imaginea Partidului şi a Securităţii, prezentă
difuz în gesturile şi vorbele celuilalt. În anii '80, suspiciunea era generalizată.
Probabil că fiecare individ trăia o uriaşă scindare interioară, o dedublare de
proporţii. Comunismul a creat nişte personaje îngrozite, aflate în căutarea unui
ascunziş, adăpostindu-se în câte o nişă, adesea îngăduită pentru a arăta lumii
că în România există libertate. Înţelegem astfel cum a fost pervertită ideea de
spaţiu public. Spaţiul social a devenit „public”, în viziunea comunistă, abia fie
atunci când fiecare individ a ajuns să trăiască cu impresia că este urmărit.
Fiecare trebuia să creadă că este prizonier într-un panoptikon generalizat, ai cărui
paznici se aflau nu doar în centru, ci pretutindeni. Chiar şi în micile detalii ale
periferiei trebuia să fie vizibilă prezenţa puterii centrale.
Mă întreb uneori cât de departe se întind fantasmele comunismului şi cât de
mult îi împrumutăm încă măştile târzii. Cât de mult a intrat el în simţurile noastre?
Suntem adesea tentaţi să numim „comuniste” unele atitudini care, pentru alţii, sunt
pur şi simplu deviaţii umane. Inevitabil, vedem modernitatea şi printr-o grilă
comunistă, inclusiv acolo unde nu e evidentă. Poate fi un defect de percepţie, o
deviaţie a înţelegerii. Contextul vieţilor noastre, împărţite (chiar şi temporal) între
comunism şi post-comunism, ne determină să mizăm încă enorm pe istorie. În
fond, abia acum o redescoperim. Devenim atenţi, într-un târziu, la constituirea
istorică a lucrurilor şi a vieţii noastre, la cum survin binele şi răul în societate. Încă
nu putem lua istoria în joacă, ironic şi detaşat. Avem încă nevoie de ea ca de un scut,
pentru a ne apăra de falsele adevăruri şi pentru a ne continua exerciţiul critic
asupra măştilor ascunse ale modernităţii, din noi şi din afara noastră, dar şi pentru
a-i învăţa părţile bune, lucid şi relaxat. Redescoperim, acum, deliciile periferiei.