dunarea de jos 105 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

Violeta
Ionescu
Ultima oară
când Zusha a avut
ocazia să mănânce pe
săturate a fost la
nunta Medeei Marcovici cu Shimon Salamovici - ea, fiica unui
umil negustor de peşte din Galaţi, el, fiul unui mare comerciant
de textile din Bucureşti - unde bucătarii s-au întrecut pe ei
înşişi în tot felul de bunătăţi şi delicatese. Asta dacă Zusha ar
fi fost un om care să se bucure de ceea ce-i oferă realitatea
imediată. Numai că Zusha nu se mulţumea, ca toţi ceilalţi, cu
realitatea imediată. Iar la nunta Medeei, a rămas,
din păcate, flămând...
Zusha era unul dintre acei asceţi rătăcitori care cutreierau
oraşele în căutarea unui rabi care să-l iniţieze în tainele
universului. Se mulţumea să doarmă prin sălile de studiu şi să
mănânce resturi de pâine prin pieţe, cu excepţia Şabatului sau
a ocaziilor deosebite - sărbători religioase, logodne, circumcizii
şi mai ales nunţi - când era primit la mese şi se hrănea şi el, ca
tot omul, cu ridichi şi untură de gâscă. Nunţile îi plăceau în
mod deosebit, fiindcă acolo, mai mult ca oriunde, se afla în
vecinătatea misterului, a tainei pe care o presupune cununia,
unirea pe viaţă, adică în veci de veci, a două suflete care s-au
întâlnit aici, în această efemeră existenţă pământească. Cum
s-ar zice, Zusha era mereu nu în căutarea hranei trupeşti, cât în
căutarea misterului care hrăneşte şi întreţine viaţa veşnică.
Pentru toate însuşirile lui, se poate spune că Zusha avea
în el o scânteie de lamed-vav ţadikim, adică ar fi putut fi unul
din cei treizeci şi şase de sfinţi care, potrivit ritului mozaic,
trudesc în taină în această lume, de la începuturile ei şi până la
sfârşit, pentru ca greşelile oamenilor să nu o distrugă şi puterea
misterului ei să rămână eternă.
Din fragedă pruncie, el a ştiut că realitatea înconjurătoare
are mai multe realităţi, înţelese
de unii drept ficţiuni, dar la fel
de reale precum ceea ce se
vede, şi la care accesul său se
poate face cât se poate de
firesc. Constata, la început cu
mirare, că este în stare să
pătrundă în orice încăpere fără
să fie văzut, ba până şi în cufere
sau sertare încuiate, că poate
citi orice carte, filă cu filă, fără
Doar Zusha
s-o deschidă, că poate călători fără vamă şi bagaje peste mări
şi continente îndepărtate, că se poate îndestula fără să
mănânce, că poate dormi şi visa fără să închidă ochii, că poate
vedea trecutul şi viitorul ca printr-un şir nesfârşit de oglinzi...
Lui Zusha, toate aceste însuşiri i se păreau fireşti. Îşi spunea
că Dumnezeu se învrednicise de el şi-i trimisese leacul înaintea
bolii. Dacă ar fi realizat că este un veritabil lamed-vav ţadikim,
mai bine-zis că s-ar număra şi el printre cei treizeci şi şase de
sfinţi neştiuţi ai lumii care prin rugăciunile lor ţin universul
întreg, s-ar fi cutremurat. Nu e uşor să fii un om, un simplu om,
şi să deţii bobul de muştar cu care să clinteşti munţii din loc
sau cu care se pot sparge unele oglinzi deformate, pentru a
reaşeza ordinea primordială a lucrurilor. Asta este o putere de
care el, Zusha, nu se credea vrednic.
Nunta de care vorbim avea loc în Bucureştii anului 1940,
când nori negri se abăteau din toate părţile asupra omenirii.
Dar de la începutul veacurilor, nu se schimbase nimic. Iar Zusha
s-a îmbrăcat ca de sâmbătă şi s-a pus să observe atent tot ce se
întâmpla în jurul lui, pentru ca taina tainelor să se petreacă la
fel ca la începuturile ei, fără nicio abatere. De aceea la această
nuntă, când multă lume se înghesuia în jurul hupei - acel
baldachin înflorit sau „poartă a cerului” sub care stau mirii în
timpul cununiei, el nu a trebuit să se suie într-un copac, pentru
a vedea tot. A stat pe loc, şi a văzut...
Aşa se face că, încă din timpul ceremoniei bedeken, când
mirele se afla în casă şi aşeza vălul pe capul miresei, Zusha a
putut să vadă ceea ce Medeea însăşi vedea în acel moment
sfânt: sufletul ei intra în comuniune directă cu sufletul mamei
sale, care murise mai demult, al bunicii şi ale străbunicelor ei în
linie directă până la Sara, mireasa lui Abraham. Ba mai mult, şi
cu sufletele copiilor, ale nepoţilor şi strănepoţilor ei până la
sfârşitul veacurilor! Realizarea unui asemenea lanţ al veşniciei,
în care Medeea era doar o verigă şi Zusha martorul ei neştiut,
fusese clipa pe care Zusha o
aştepta cu atâta înfrigurare.
Nu, Zusha nu era un
sfânt. Visa doar să devină
vecin cu sfinţenia. Şi pentru
aceasta trebuia să se asigure
că fiecare nuntă se desfăşoară
întocmai conform ritualului
prescris. El nu trebuia decât
(urmarea la p.17)
MMX
9