dunarea de jos 105 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

griurile sunt suverane; aici, Gabriel
Catrinescu (n.1943) se dovedeşte
maestru în lucrarea “Cernavodă în
sloiuri” (Colecţia Aurelia şi Neculai
Călugăriţă). Pe de altă parte, descoperim
ierni strălucitoare, incendiare şi
exuberante ca cele semnate de coloristul
Augustin Costinescu (n.1943).
Spre finalul cronicii, trebuie să
precizăm că cei mai tineri pictori, care
atrag atenţia, intraţi în colecţiile de artă
particulare, aşa cum se văd în această
expoziţie sunt Arina Gheorghiţă (n.1973)
şi Vitalie Butescu (n. 1972). Florin Bârză
(n.1956), Vasile Mureşan Murivale
(n.1957) ori Ioan Oratie (n.1957)
sunt deja cunoscuţi în pictura
românescă contemporană.
Cele 85 de picturi aflate în
prezentarea de la Muzeul Municipiului
Bucureşti “ne plimbă” prin arta
românească şi n-am putea avea o imagine
corectă a expoziţiei dacă n-am adăuga aici
numele unor artişti care o întregesc, prin
valoarea harului şi măsura meşteşugului
pe care le-au stăpânit: Petre Iorgulescu-
Yor, Aurel Băeşu, Marius Bunescu,
Alexandru Ciucurencu, Florin Niculiu,
Constantin Gheorghe şi lista nu se
încheie aici.
Generozitatea expoziţiei “Iarna în
pictura românească” nu ne împiedică
însă să realizăm că nu toţi colecţionarii
au luat parte cu lucrări la acest eveniment.
Cine ştie ce alte surprize, poate chiar de
proporţii am fi avut?
Roxana Păsculescu
Legenda fotografiilor: 1.
Colecţionarul K.Patzelt şi pictorul
Vasile Mureşan Murivale; 2. Pictorul
Ioan Oratie şi colecţionarul
Vasile Petrovici; 3. Scriitorul
Grid Modorcea şi expoziţia „Iarna în
pictura românească”
Despre cum poate fi recâştigat
prestigiul poeziei
*
Suntem obişnuiţi zilele astea să auzim pe la toate colţurile
explicaţii aiuritoare, care fac referire la tot felul de entitaţi intangibile,
vechile explicaţii de ordin religios fiind înlocuite de noile explicaţii
de tip mistic-psudoştiinţific sau conspirativ. Auzim despre tot felul
de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări”
şi „statistici” (cu ghilimelele de rigoare), argumente care se dovedesc
fără nicio valoare intelectuală atunci când te apleci cu un minim de
seriozitate asupra lor. Există, ca să spun aşa, o formă de „poluare
intelectuală” care e răspândită pretutindeni şi care nu e întreţinută
de nicio entitate conspirativă, ci doar de incapacitatea noastră de a
ne asuma intelectual existenţa, chiar şi într-o societate dominată de
ştiinţă şi tehnică, cu o religie aproape apusă.
În tot acest amalgam, observăm că poezia a pierdut mult din
prestigiul ei. Observaţia este valabilă şi pentru celelalte arte, însă
cazul poeziei este cel care ne interesează în rândurile de faţă. Poezia
a pierdut mult din substanţa intelectuală, reflexivă, raţională. Avizi
de explicaţii „paralele”, aruncăm din ce în ce mai frecvent poezia în
mâna unor concepte precum „inspiraţia”, „inconştientul” sau „muza”
şi evităm să discutăm tranşant despre mesajul intelectual şi raţional
pe care-l poartă poezia. Uităm, chiar şi în mediile de „specialitate”,
cum ar fi cenaclurile literare, că poezia trebuie să poarte un mesaj
intelctual şi că trebuie să fie precisă în acest sens. S-a ajuns până
acolo încât se pune semn de egalitate între elucubraţiile de ordin
mistic, pseudoştiinţific şi poezie, astfel că nimeni nu mai înţelege
acum de ce ar citi un poem. Romanul postmodern s-a îmbogăţit de
puterea metaforică şi de sugestiile profunde ale poeziei, vedem asta
limpede, păstrând în acelaşi timp firul epic şi mesajul. Ceea ce face
ca între poezie şi roman, poezia să fie pe locul doi acum.
La Bucureşti, în cadrul aşa numitei generaţii douămiiste, s-a
înţeles într-un fel această problemă, de mesaj, a poeziei. Însă tinerii
formaţi în jurul regretatului Marin Mincu pun prea mult accent pe
modul de transmitere al mesajului, pe vuvuzele şi marketing, şi prea
puţin accent pe mesajul însuşi, pe care-l aruncă în stradă, într-o
formă evoluată de „versuri de cartier”. Spotul publicitar, pe care
tinerii bucureşteni îl trâmbiţează ca ideal poetic, nu poate aduce
decât, cel mult, o reabilitare „de scenă”, „de reflectoare” a poeziei,
nicidecum una de substanţă, pe termen lung o astfel de viziune
putând fi de-a dreptul nocivă. Să nu uităm niciodată, ca adevăr
constatat sec, că majoritatea reclamelor mint!
Cred că adevărata reabilitare a poeziei poate fi începută de la
ideea sugerată undeva de Tudor Vianu, cum că filosofia e cea care
are nevoie de poezie şi nu invers, asta datorită mijloacelor de
exprimare poetice, ajung acolo unde exprimarea non-metaforică nu
ajunge. Ar trebui să reabilităm prestigiul intelectual al poeziei şi să
înţelegem practic că poezia are la bază o viziune asupra lumii, ca şi
ştiinţa sau filosofia, iar simplul talent de-a înşira versuri pe hârtie,
pe care-l atribuim deobicei inspiraţiei, e doar o parte a actului poetic.
Sugestia lui Vianu poate fi completată de cea a lui Adrian Marino:
avem dreptul suveran (poate chiar obligaţia!) de-a semnala „erorile
grave şi aberaţiile sinistre”. Stând la masă cu un poet, acesta ar
trebui să ia atitudine acolo unde mintea captivă o ia pe lângă drum,
iar teoriile conspirative sau „vrăjitoriile pseudoştiinţifice” îşi fac
simţită prezenţa.
O dată înlăturată „poluarea intelectuală” care pluteşte peste
sfera poeziei, abia atunci putem avea pretenţia că poezia a fost (sau
a început să fie) repusă în drepturi. Până atunci există împrejur
suficiente simulacre, suficienţi „demoni ai minţii”, pentru ca poezia,
cu fantezia coborâtă în maidan, cu acea libertate esenţială de-a spune
lucrurilor pe nume redusă la tăcere de prejudecăţi anti-intelectuale,
să nu mai incite.
Andrei P.Velea
Film şi
teatru
În paginile
care
urmează:
Omul Vineri
părăseşte
Ljubljana
o piesă de teatru scrisă de
Octavian Miclescu
Nunta mută
cronică de film semnată de
M.Popoiu
MMX
27