dunarea de jos 105 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

„Dintr-un soi de respect şi de umilinţă spirituală.(...) De multe
ori am considerat că nu mai pot fi spuse lucruri gândite şi
răzgândite de către Dante, Petrarca, Kavafis, Saint John Perse,
Pasternak, Shakespeare, Eminescu şi mulţi, mulţi alţii… Deci
am considerat, şi încă mai consider că numai atunci când ideile
tale se ridică la înălţimea înaintaşilor trebuie făcute publice…”
Dar şi pentru că „umilinţa spirituală” trebuie să aibă
limitele şi limitaţiile sale, după aproape 20 de ani (nu mă refer la
volumul de proză din anul 1996), Corneliu Antoniu revine cu
un volum de... delicatese literare. 4 Deja Dan Plăeşu a publicat o
microrecenzie în cotidianul gălăţean „Viaţa liberă” 5 , în care a
marcat şi prima lansare a cărţii, lansare desfăşurată în cadrul
festivalului internaţional de literatură de la Höflein, din Austria.
Prozatorul şi dramaturgul sublinia, printre altele: „Nu sunt
poeme care cântă/ încântă; dimpotrivă, tulbură, întreabă,
dezvăluie adevăruri poate neplăcute despre unele esenţe sau
chiar repere de suflet. Poezia ce dă titlul cărţii trimite către o
amplă cascadă de trăiri săvârşite pentru şi în numele creaţiei;
dar cât de greu se poate pătrunde în interiorul acelui spaţiu în
care, totuşi, „visele rămân nevisate”!”
Este, aşa cum observa şi
V. Ştefănescu 6 , „o poezie eminamente
metafizică” dar la fel de bine s-ar putea
spune că scrierile din acest volum, care
sunt traduse şi în germană, engleză şi
franceză 7 , sunt profund religioase, chiar
dacă poartă pecetea căutării şi a îndoielii:
„Ştiam şi eu, şi tu ştiai/ Că nu există
Adonai”( p.25). Frazele citate exprimă
chiar o certitudine dar, oameni fiind, dacă
n-am fi găsit deja, n-am mai fi căutat
( unul dintre cele 10 poeme se intitulează
„Găsindu-te în chiar momentul pierderii
află acum cauzele şi efectele”, p.32)...
Rubem A. Alves 8 , considerat de către
unii 9 un Steinhardt brazilian, îşi imaginează că ar putea scrie un
nou prolog pentru „Evanghelia după Ioan” în care am găsi o
definiţie a teologiei care ne ajută la înţelegerea spiritului religios
în care au fost scrise poemele lui Corneliu Antoniu: „teologie
este Cuvântul rostit înaintea Golului,/ ca o invocare a Celui
Absent.../ Locuim în uitare./ Cuvintele pe care le ştim nu sunt
adevărul nostru./ Gândesc, deci sunt./ Sunt unde gândesc./
Dar acum lumea s-a răsturnat./ Unde gândesc, nu sunt./ Sunt
unde nu gândesc./ Sunt unde este uitare./ Nu ştim nici măcar
cum să ne rugăm.
Rugăciunea: numele dorinţei noastre. Dar nu mai ştim nici
chiar numele dorinţei noastre.”
Ceea ce poate completa fericit ceea ce scria V. Ştefănescu 10
referitor la piesa de rezistenţă a volumului „Ascunsa ninsoare”,
amplul poem „Monodelfia”, în care mai toate motivele recurente
ale cărţii se reunesc spre a contura o neobişnuită viziune a
„absenţei”, din care, totuşi, speranţa nu lipseşte, dar se
întrevede, ca împlinire, tot într-un plan spiritual, ca renaştere
după trecerea prin această lume”.
Revenind direct la ludicul titlu al cărţii, ajungem la prefaţa
lui Ioan I. Ică (vezi nota 9) în care găsim indirect trimiteri la
bucuria de a fi a Poeziei antoniene, care, poate nu neapărat
conştient în acest caz, atinge sacralitatea bisericii sau a
cârciumii, „în care fiecare bea pe fiecare”, în care se scrie despre
„un paradis al fructelor de mare”, despre „pofte” (p.26), dspre
„grămezi de mere” (p.40) ce aşteaptă să fie muşcate iar şi iar:
„Gustarea, ospăţul, e imaginea centrală a revelaţiei biblice, atât
a creaţiei omului, cât şi a desăvârşirii sale eshatologice;
Împărăţia lui Dumnezeu anticipată în Euharistia Bisericii, în
Evanghelia lui Iisus Hristos, nefiind altceva decât un infinit
ospăţ sau banchet eshatologic.” 11
Şi nu orice ne îmbie să gustăm Corneliu Antoniu, ci „fructe
de mare” în acest infinit „târg al deşertăciunilor” şi al împlinirilor
efemere, cu adrese spre pretutindeni şi spre nicăieri, care este
internetul, un alt univers în alt univers...
„Aşa cum excelent arată Rubem Alves, nu universul
conţine trupul, ci trupul conţine universul, iar secretul lor ultim
(şi visul nostru originar) e paradisul - mister al creaţiei şi
întrupării sensibile a lui Dumnezeu („măruntaiele lui Dumnezeu
oferite nu pentru a fi gândite, ci pentru a fi mâncate”) şi metaforă
supremă a trupurilor noastre menite desfătării pure a mâncării
lumii întregi ca fruct în grădina trupului omenesc. Chiar şi
cuvintele lui Dumnezeu, nu doar substanţa lumii, sunt făcute
pentru a fi mâncate (cf. Matei 4, 3-4 şi Apocalipsa 10,10). (...)
fapt adeseori uitat, mâncarea este lecţia
de bază a oricărei comuniuni, a
adevăratei cunoaşteri şi a dragostei: a
iubi înseamnă a mânca şi a fi mâncaţi, a
cunoaşte şi a fi cunoscuţi, fiindcă
iubirea şi dorinţa sunt un sinonim al
foamei, şi lecţia ei e înscrisă fără cuvinte
în trupul nostru născut într-o grădină
(simbolul frumuseţii divine), fiind el
însuşi o bucătărie care prin focul
dorinţei se desfată infinit de ospăţul
lumii, întrupare şi trup al lui Dumnezeu,
în care e menit la rândul său să se
transforme. Povestea întrupării şi a
ospăţului paradiziac e propria noastră
poveste, arată Rubem Alves: „hristologia e antropologie, e
biografie”, „taina lui Dumnezeu e taina trupurilor noastre”, taina
uitată însă, reprimată în visele noastre, exilată în artă şi
răstălmăcită idealist şi ideologic” 12 .
Şi (auto)biografic îşi începe Corneliu Antoniu şi cartea,
şi poemul care dă numele cărţii (sau, dacă vreţi, plachetei,
deoarece conţine zece texte în limba română, dintre care unul
se repetă, nu fără intenţie): „1.Pentru că/ o viaţă întreagă am
umblat ca Vodă prin lobodă/ îmblânzind oglinzile perfecte/ (mica
deşertăciune a deşertăciunilor)/ m-am mutat acum în/ turla
bisericii...” (p.8). Este vecin poetul cu „imnurile cereşti în câte
şapte limbi deodată”, cu semnul împăcării cu Sfânta Absenţă,
cu Marele Posibil, curcubeul... Să fie oglinzile perfecte cele „cu
un înăuntru” - „o idee nebună care se găseşte atât la Lewis
Carroll, cât şi la Escher”? 13 Se prea poate... Ajuns la vârsta
Poeziei 14 - prilej pentru noi de a-i ura mulţi ani cu sănătate! -,
poetul este lucid şi la întrebarea „ce e poezia” bombăne (ne
imaginăm aceasta!): „Ce au văzut şi vor să spună poeţii, nu
poate fi spus. Goethe ştia că sarcina poeziei este imposibilă,
pentru că ea este „limbajul inexprimabilului”. 15 Altfel spus, este
vorba de limbajul uitării: „dar n-are importanţă dacă nu ne
aducem aminte, pentru că un Străin sălăşluieşte în noi, care
ştie ce spune uitarea noastră... Acolo, sub reflectările de pe
suprafaţa lacului,/ acolo unde ideile clare şi distincte ne
abandonează,/ unde privirea noastră este submarină,/ Duhul
îşi rosteşte Cuvântul Său tainic.
MMX
39