dunarea de jos 105 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

32
După cum afirmă şi Ion Vlăduţiu, văcăritul vitelor cornute
mari se făcea pe izlazul din apropierea satului. Cirezile erau
păzite ziua de văcari, iar noaptea vitele erau luate de fiecare
proprietar acasă 1 . Această formă de asociere nu cuprindea
însă toate animalele. Boii, adică animale pentru tracţiune
- aproape în exclusivitate – păşteau în cirezi separate, fiind
daţi la păşunat atunci când nu era nevoie de ei la muncile
câmpului. Erau lăsaţi acolo şi pe timp de noapte.
Mânzaţii, vacile sterpe şi viţeii înţărcaţi constituiau o altă
cireadă. Aceştia nu mai erau aduşi acasă decât toamna târziu,
când de abia mai puteau fi recunoscuţi de către stăpân. Pentru
recunoaştere se foloseau semnele de marcare cu dangaua.
Locul de adăpostire a cirezii pe timp de noapte era numit
părcanie 2 , „la părcanie”. Deseori mânzaţii şi viţeii nu mai
erau duşi la cireadă, ci erau „mărginiţi” prin locurile nearate,
împreună cu micile cârduri de miei – cârlani – şi oi sterpe, de
către copiii ori preadolescenţii fiecărui gospodar.
Şi vacile cu lapte erau oprite uneori de la cireadă, atunci
când iarba de pe imaş se „tocea”, mai ales în anii secetoşi.
Retragerea temporară a animalelor din cireadă nu afecta însă
cu nimic plata păşunatului, stabilită încă din primăvară.
Paznicii, deseori familii de
ţigani localnici sau veniţi din alte
sate, îşi făceau un bordei în
marginea satului sau în marginea
islazului pe care păşteau
animalele.
Plata paznicului se făcea
atât în bani, cât şi în cereale, iar
pe timpul verii sătenii trebuiau
să le dea o anume cantitate de
carne, de brânză, de făină, ulei
etc., pentru hrana zilnică.
După colectivizare, rostul
acesta tradiţional s-a cam deteriorat. În unele sate nu s-au mai
putut constitui marile cirezi, iar gospodarii au reuşit să se
asocieze doar pentru constituirea unei cirezi mici, pe care o
păzeau ei înşişi, cu rândul (Gohor).
Problema păşunilor, a păşunatului şi a hranei animalelor
în general este bogat ilustrată de-a lungul timpului prin
documente de arhivă. În actele de vânzare-cumpărare ori de
„întărire” a proprietăţii sunt menţionate de obicei fâneţele.
În împuternicirea pe care Constantin Moghilă, voievodul
Moldovei o dă mănăstirii Neamţ pentru a lua deseatină tuturor
celor care vor ara în hotarul Piscului, proprietatea mănăstirii,
precizează: „(...) iar de la cei care vor cosi să le ia fânul” 3 .
Este atestată în acest mod existenţa unor fâneţe ce nu erau
folosite doar pentru păscut, ci erau şi cosite, precum şi modul
în care erau sancţionaţi sătenii care încălcau reglementările
legale. Pedeapsa era, bineînţeles, deosebit de uşoară.
În relaţiile boier-clăcaş din perioada Regulamentului
Organic, sunt reglementate, pe lângă altele, şi suprafeţe de
fâneţe pe care boierul era obligat să le includă în suprafaţa de
teren pe care trebuia să i-o dea clăcaşului în schimbul unor
prestaţii. Distribuirea suprafeţelor de pământ era condiţionatămatematic
de numărul animalelor de muncă. Acest criteriu s-a
MMX
Văcăritul
Creşterea animalelor:
păstrat şi după Unire, în timpul împroprietăririlor lui Cuza. Adică,
suprafaţa de pământ primită de gospodarul cu şase boi era mai
mare decât a celui cu doar patru boi, cu doi boi sau
respectiv a pălmaşului.
Deşi calul nu a lipsit din zonă, în trecut prezenţa lui în
actele de cancelarie este mai puţin sesizată. După cum am amintit
şi mai sus, în unele acte de vânzare-cumpărare, suma datorată
de cumpărătorul unei suprafeţe de pământ era completată
deseori, cel puţin parţial prin animale. Acestea sunt însă de cele
mai multe ori boi, vaci, viţei şi mai rar cai. Chiar şi în situaţiile
raportate către ministere, în care erau trecute animalele de muncăde
tracţiune- apar, de obicei, boi şi nu cai. Bunăoară, la 18
octombrie 1673, „Dumitraşcu cu soţia sa Mărina şi copiii lor
vând lui Merăuţă, nepotul din satul Durăşti, pământ cu pomi,
cu doi boi, preţuiţi 20 de lei bătuţi (....)” (CDM, vol. III, 1673).
Totuşi, la 19 aprilie 1560, Alexandru Vodă voievod dă şi întăreşte
uric slugilor lui: Stanciul, Trotiman, Mihail şi Drojdie şi femeilor
lor Marica, Toma şi Sava părţi din satul Bălăneşti, pe Juravăţu,
primind de la acesta 6 cai buni 4 . De asemenea, la 16 martie 1577,
Petru, voievodul Moldovei, întăreşte uric boierului Bilă, mare
vornic, pentru satul Cămileşti, pe Bârlad, cumpărat de la Domn
cu 400 de zloţi tătăreşti şi 8 cai
buni 5 .
De abia în actele de arhivă
din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea găsim mai frecvent
referiri la tranzacţii cu cai. Astfel,
în anul 1873, octombrie, 16,
întâlnim menţiunea că unui
locuitor din comuna Oasele -
Rediu i-a dispărut un cal din
herghelia de cai ai cătunei. Ni
se indică astfel modul de
organizare a păşunatului - în
herghelie - precum şi numărul destul de mare de cai din localitate,
din moment ce se constituiau într-o herghelie. De fapt, acest
lucru reiese şi dintr-o statistică efectuată în aceeaşi perioadă,
adică: 85 capete cai, 480 capete bovine, 1593 capete ovine la un
număr de 80 de locuitori 6 . În timpul efectuării împroprietăririi şi
după aceea, documentele de arhivă relevă o adevărată luptă
dusă de săteni pentru obţinerea unor imaşuri satisfăcătoare
atât sub aspect cantitativ, precum şi calitativ. Erau cazuri în care
boierii le ofereau suprafeţe corespunzătoare cantitativ, dar
terenurile erau accidentate, deci cu un randament scăzut.
(va urma)
Eugen Holban
Note:
1 Ion Vlăduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, p. 262.
2 Informaţie din comuna C. Negri. Denumirea nu este generalizată
însă în toată zonă.
3 CDM, vol. I, nr. 1459.
4 CDM, vol. I, p. 143
5 CDM, vol. I, nr. 1577, martie, 16.
6 Arhivele Statului, filiala Galaţi, Dosar 1873, octombrie, 16.