dunarea de jos 105 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

36
MMX
Ioan TODERIŢĂ
despre “O antologie a literaturii
gălăţene contemporane”
Constantin Oancă
Moto: Ideologii fac ideologie. Psihologii psihologie.
Numai poetul îi împacă, dincolo de prejudecată, fraţi în
răspântia cuvântului… ver-i-dic (T. I.)
Născut la 17 martie,1950 în comuna Corod, judeţul Galaţi.
Profesor de limba şi literatura română. Profesor de excepţie.
A colaborat la revista Ateneu, (în 1987), la revista
Porto-Franco (1988), România Literară (1992), Cronica şi
Revista Nouă (1998).
A publicat cărţile: Îngerul din singurătate (Ed. Geneze,
2002), Elegie pentru o sută de violoncele (Ed. Scorpion, 2003),
Clipa cea repede (Ed. Pax Aura Mundi, 2005).
Poezia portret/autoportret, compoziţie plastică unitară,
determinism morfologic, sintactico-morfologic complet.
Imaginile „ei” şi imaginea „lui” stabilesc relaţii între afecte
şi memoria lor, un sens al călătoriei sinelui în sine, a omului
însingurat în privirea lumii nepăsătoare, a verbului „a fi” în
altarul verbului „a avea”, întâiul neted ca suflarea unui copil,
al doilea împovărat de ce-ţi este dat să fii.
Inversiunile, cu rost estetic, semantice cu precădere,
construiesc simetria, echilibrul, cumpene ludice, în texte
romantico-lirice, dar şi o gravitate, o importantă pondere
filozofică. Toate, prin avatarul fizic-metafizic,
real-transcedental, la limita simţurilor-simţirii noastre
lecturante: „Simţi/nu-i aşa/că mi-e dor de tine/după cum vine
plină de salcâmi, înserarea/ după cum picioarele ţi se umplu de
iarbă/şi mâinile ţi se îngreunează de îmbrăţişările care
se apropie”.
„I-auzi cum vine din muzică singurătatea/ ca un marş
funebru (fizic)/ şi eu intru în nordul acestui poem (metafizic)”.
De reţinut în creaţia poemelor lui Constantin Oancă, este,
departe de postmodernism, „întoarcerea metafizică”,
răsturnarea veridicului metafizic în real:
„Şi eu intru în nordul acestui poem/ intru, cu sentimentul
vântului în calea copacilor de iarnă”.
Evident, două trepte de scufundare metafizică în real,
realul natural, nu social, ca în poezia postmodernistă; „Nordul
acestui poem”, “sentimentul vântului” şi de om bătută în timp
teluric „calea copacilor de iarnă”.
„Naturalul”, ca motiv al tulburării afective, este altarul
din şi pe care se smulge, se des-bate „dogmaticul”, se jertfeşte
„eonul metafizic”.
„Vântul nu trece prin plopi/ cum muzica aceasta nu trece
de viori/ cum zâmbetul tău nu trece de inima mea”.
Treptele-una reală, două metafizice, specifice
„construcţiei poemului Constantin Oancă. Poemului, aşa cum
spuneam, de o armonie, coeziune, determinism unic
reverberat estetic.
Temele filozofice presărate în „iubirile lui metafizice”
întregesc portretele în detalii şi perspective de asemenea
ca originale:
„Nu există fisura între felul în care mă priveşti şi dorul
meu”, „Nu există frumuseţe fără ochiul care s-o vadă”, „După
două lucruri vei cunoaşte/ că nu mai sunt/după singurătate şi
după dor”.
Expresii-aserţiuni ce pregătesc aforismul, drag lui Costică
Oancă şi pe larg dezbătut în Clipa cea repede, în
Îngerul din singurătate.
În textele „dedicate”„Antologiei scriitorilor contemporani
gălăţeni”, texte fără titlu, poetul Constantin Oancă dovedeşte
aceeaşi „metodă ponderală, logic-carteziană, în ordinea şi
ordonarea ideilor.
Personajul feminin al dezvoltărilor plastice este prezent
ca un fior monolit, „batofix”-afectiv. Culegând, din fiecare text
primele două-trei versuri, poţi constata noi „construcţii- peisaje
plastice-ideatice, deodată, clar-văzătoare, animă
relevată estetic:
„Fată frumoasă …(text 1) Cinci ape te alcătuiesc (textul 2).
Două lucruri vei cunoaşte (textul 3) Vântul ce nu trece de plopi
(textul 4) Un pian între celelalte gânduri (textul 5) Am revelaţia
despărţirii (textul 6) Simţi nu-i aşa? (textul 7) Am revelaţia
depărtării şi eu intru în acest poem să modelez depărtarea după
chipul şi asemănarea ta (textul 8).
Opt trepte ale evoluţiei animei în animus, trepte ale
revelaţiei iubirii „ei”, pentru iubirea „lui”, trepte-drum, ocrotitor
de izbândă clasică a tautologiei, tropilor semantici.
Cărţile poetului împlinesc aceste ţesături lingvistice, cu iz
romantic şi detaliu parnasian, până la înălţimea esteticului noumodern,
replică - pentru mulţi - a combaterii „scris-cititului”
postmodernist ce abundă litera-(tura)- contemporană.
Profesorul-poet din singurătăţi Blânde, Corodene, Covurluiene
- Tecucene, ne cheamă sub aripa melodică a poeziei,
spontan, liturgic.
Tudor Cristian Roşca
Motto: Fiinţa şi fiinţarea au greutate datorită Rostirii.
Rostirea trebuie atinsă înainte de Rostit: care înseamnă a
răspunde de…celălalt (Emanuel Levinas, Altfel decât a fi…)
Născut la 13 decembrie 1959. Medic. Debut: “Memorii”,
la Editura Junimea, 1985. La Editura Fundaţiei Culturale
Antares, după revoluţie, a publicat: Studiu de bărbat trăgând
o sfoară, în 2002 , “20/21”, în 2007, Animale şi planete, în
2008. Laureat al mai multor premii literare. Membru al Uniunii
Scriitorilor din România.
Poezia doctorului Tudor Cristian Roşca este o evoluţie
entropică spre postmodernism. Exersând metafora, a decis
abandonarea ei, în favoarea detaliului semnificativ, uneori
versatil de dragul veracităţii relativiste, alteori
verbos premeditat.
Iată ce ne spune poetul în Despre poezie (şi cum ne spune):
„cel mai răspândit lucru pe lumea asta e poezia, poezia e peste
tot. Cioc-cioc la uşă şi, când deschizi uşa, poftim, poezia în
persoană. Coafată şi îmbrăcată în poezie…Poezia ară şi
seamănă, se târâie, tropăie, zboară, înoată, potopeşte pământul