dunarea de jos 105 bt.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

16
MMX
Constantin Tănase
„Dragostea e o boală necruţătoare,” obişnuia să spună
Amalia Stoianov în pauzele ei de prostituată, adică între două
comenzi de servicii sexuale, activitate nerecunoscută de guvern
şi ca atare neimpozabilă, dar practicată la nivel maxim aproape
în toate straturile societăţii. Fireşte că, având în vedere acest
statut al ei, cei mai mulţi zâmbeau maliţios ori de câte ori venea
vorba despre asemenea opinii şi decideau, fără motive temeinice,
că de la persoane din această categorie nu aveai la ce să te
aştepţi. În special se pronunţau într-un mod formal cei cu familii
onorabile, mai precis, cu fete de măritat, uitând sau ignorând
perioadele din propria lor existenţă când ar fi dat oricât pentru a
fi iniţiaţi într-o chestiune la care, după spusele lui Ion Creangă,
tot prostul se pricepe. Aşa o fi, însă doamna Amalia şi fetele ei
erau neîntrecute. Alţii, cu băieţi la studii în străinătate, datorită
preţurilor prohibitive, admiteau cu jumătate de glas că ideile
madamei conţineau, pe lângă altele, şi un sâmbure de adevăr.
Era, într-un fel, o boală de care nu scăpa nimeni. În fine, doctorul
Ion Puşcariu, igienist reputat în serviciul Direcţiei de Sănătate
Publică se mărginea să avertizeze populaţia de ambele sexe
aupra cerinţei imperative de a se conforma regulilor, cele ţinând
de curăţenie fiind prioritare, sau mai pe şleau, „Spălaţi-vă
înainte şi după, ce Dumnezeu!”
Aşa erau vremurile ... S-au dus şi nu se vor întoarce
nicicând. Totuşi, vagi amintiri disparate în legătură cu trecerea
prin lume a acestei femei au rămas pe ici, pe colo, ca nişte
tăciuni în spuza uitării. Mai cu seamă s-a vorbit despre legăturile
cu ginecologul Artur Badiu, trimis de Comisia Profilactică spre
a examina fetele şi chiar pe dumneaei, cu scopul vădit de a le
proteja, pe cât era posibil, de tarele lumii civilizate. Mai fuseseră
înainte şi alţii cu dispoziţii stricte de la forurile superioare, însă
de fiecare dată finalul a fost bahic şi dionisiac în toată regula,
nimeni nu a rămas nemulţumit. Cu Artur Badiu lucrurile s-au
schimbat radical. Fetelor li s-a părut cam tânăr şi neexperimentat,
nu ştia nici de unele. Părea abstinent, nu fuma, nu bea cafea şi
nici alcool, restul depăşind capacitatea de intuiţie a
doamnei Amalia.
„N-am văzut altul mai sperios ca el, la vârsta lui,” s-a
pronunţat dumneaei la sfârşitul primei zile de consultaţii când
unora dintre fete le-a interzis cu desăvârşire orice activitate
profesională până la vindecarea completă a micozelor,
dermatozelor, pustulozelor, genodermatozelor şi a altor afecţiuni
ale tegumentelor şi mucoaselor genitale care preced sau
determină patologii mai serioase şi, evident, mai grave.
„Nu s-ar putea să rămână doar cu tratamentul?” a încercat
să intervină doamna Amalia sub motiv că severitatea măsurilor
o duceau treptat şi fără discuţie către faliment. „Nu!” a fost
răspunsul lui categoric în ciuda atitudinii ispititoare a patroanei.
Când i-a venit rândul, doctorul i-a cerut cu aceeaşi asprime să
se dezbrace la costumul Evei şi să urce pe masa de consultaţie.
A examinat-o atent, i-a atins acele părţi ce se cereau cercetate
cu minuţie şi, înainte de a rosti un diagnostic, a murmurat ca
pentru sine: „Femeia asta şi-a îngrijit corpul aşa cum ar trebui să
o facă toate semenele ei.” Apoi a felicitat-o pentru forma fizică
şi pentru starea impecabilă a tegumentelor şi membranelor.
După ce doctorul şi-a strâns trusa, s-a spălat îndelung,
şi-a scos halatul şi, în sfârşit, a plecat, doamna Amalia Stoianov,
matroana acelui aşezământ neacceptat de guvern, dar agreat de
MAICA AMALIA
o comunitate care amâna recunoaşterea propriei ipocrizii, a
admis că, după o asemenea efuziune, s-ar fi aşteptat să fie
luată pe sus, dusă în dormitor şi violată.
„Madam,” încerca să o tempereze comisarul de poliţie
Grigore Vârnav, om însurat, cu patru copii la şcoală, amorezat
până peste cap de Celestina, pupila Amaliei, ”indivizi de genul
doctorului Badiu nu pot fi decât suspecţi. Pe de altă parte, nu
prezintă caracteristicile consacrate ale unui veritabil violator.
Nu vedeţi: permanent în contact cu Originea lumii şi cu
tentaţiile irezistibile, iar când i se oferă posibilitatea unui moment
al adevărului clachează. Deşi aparent Amalia Stoianov asculta
trăncăneala comisarului, gândul ei înaripat zbura spre alte zări,
departe de umorile poliţaiului. „Aveţi idee cine-i tipul ăsta?!
plusa el ca să se vadă că înţelegea cât de cât circumstanţele în
care înota cucoana Amalia. Şi asta cu atât mai mult cu cât i se
părea că uimind-o oarecum, calea sa către graţiile Celestinei
s-ar netezi substanţial.
„Acest Artur Badiu, am informaţii sigure, a venit pe lume
în casa unui ţăran care era soţul mamei sale.” „Poftim?” se mira
doamna Amalia. „Întocmai, doamnă. Era soţul maică-si, dar nu
se ştia precis dacă era şi tatăl nou-născutului. Ia vedeţi
dumneavoastră, de pildă, câţi fii de ţărani din generaţia lui au
fost botezaţi cu astfel de nume: Artur,” şi faţa comisarului se
lăţea ca într-o stare de graţie pentru că tocmai intra Celestina
cu tava şi ceştile de cafea. Doamna Amalia, la curent cu repulsia
fetei faţă de amorezul destul de trecut, i-a mulţumit
spunându-i că de restul se va ocupa ea. Aşadar i-a servit
comisarului coniac într-un pahar de cristal şi s-a apucat a răsfoi
catalogul casei de mode la care îşi lucra îmbrăcămintea ea şi
toate fetele ei.
„Se vorbea cu destul temei,” insista comisarul,
„că adevăratul tată era unul Teodor Valsamos, moşier, având
complicate probleme familiale. Milica, mama doctorului, în
tinereţea ei, ca să câştige un ban în vremurile alea de după
război, s-a dus la conac şi au făcut-o un fel de menajeră întrucât
era pricepută, vrednică şi curată. Mai erau şi altele cu asemenea
însuşiri, însă Milica le depăşea prin ceva, înţelegeţi
dumneavoastră ce vreau spun, adică ... părea mai arătoasă. Fix
la nouă luni de la angajarea ei în serviciul boierului s-a născut
viitorul nostru doctor ginecolog, unicul fiu al ţăranului Badiu
care, deşi însurat de zece ani cu Milica nu făcuse nici un copil
până atunci şi nici de atunci încolo. Sigur că lumea a clevetit,
că nu se putea altfel. Nea Badiu s-a burzuluit, dar i-a trecut
rapid când a primit plocon de la boier o căruţă brăileancă nounouţă
cu doi cai murgi basarabeni şi cinci hectare de pământ
chiar în hotarul moşiei Negoiasca. Apoi, încet-încet povestea
a fost înghiţită de uitare. Teodor Valsamos a plecat la Paris
tocmai când moşia sa era transformată în iaseu, iar Badiu şi
nevastă-sa au murit căzând într-o râpă. Veneau de la prăşit,
caii s-au speriat de streche şi nu s-au mai oprit decât pe fundul
viroagei. Artur a rămas singur pe lume, noroc de învăţătorul
Văduvoiu care l-a dat la o casă de copii mai acătării. Aşa a
ajuns el să facă liceul şi facultatea pe cheltuiala statului. Până
aici nimic deosebit. După ce a ajuns medic încep tărăşeniile...
„Unde vreţi să ajungeţi, domnule comisar?” se impacienta
doamna Adina, revoltată de atitudinea pizmaşă a ocazionalului
său companion. „Şi ce se înţelege, în cazul de faţă, prin
cuvântul tărăşenii?”